STUDII ASUPRA EVANGHELIILOR

II

De la începutul misiunii
lui Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului
la al doilea Paşte

Pastor
Dragomir Stancu
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Evangheliilor/ Dragomir Stancu.-
Deva : Cetate Deva, 2008-
vol.
ISBN 978-973-1855-09-7
Vol. 2 - 2008. – ISBN 978-973-1855-15-8

226.07

2
 Motto

Datoria unei biserici este să

cunoască cele patru Evanghelii, să li
se conformeze, pentru că numai prin
ele, ea reuşeşte să-L descopere pe
Cristos ca Domn şi Mântuitor, şi să
primească prin jertfa Lui viaţa şi
fericirea eternă.
Tot astfel şi datoria unei
naţiuni este să cunoască cele patru
Evanghelii, fiindcă Fiul lui
Dumnezeu ne-a oferit în trei ani de
slujire mai multă lumină decât a
reuşit omenirea s-o acumuleze în
milenii întregi de civilizaţie.

Dragomir Stancu

Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în această

lucrare grea prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat din comentariile lor
de care aveam nevoie, fie asupra Evangheliilor, fie asupra Apocalipsei: Fratelui
Truţa Ioan, pastorul Bisericii Speranţa din Arad; Cure Simion, care a plecat din
Arad în Statele Unite ale Americii; Drăgoi Cornel, tot din Arad şi care, de
asemenea a plecat în SUA; Mânzat Ştefan, care a plecat din Biserica Aradul Nou
în Australia; Riviş Tipei Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al Cultului Penticostal;
Talpoş Vasile, rectorul universităţii Baptiste din Bucureşti; Crişan Gavril, pastor
la Făget, care locuieşte acum în Australia; Lăpugean Ioan, pastor la Făget;
Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David Nicola, pastorul bisericii din Lugoj; Tuţac
Laurenţiu, senior, pastor la Coştei, cât şi lui Tuţac Ionel, junior şi pastor tot la
Lugoj; pastorului Clintoc Viorel, care a plecat din Beiuş în SUA; pastorului Giura
Ioan din Aiud; doctorului Negrulescu Ioan din Deva; profesorului de limba
engleză Lepădătoni Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina din Oradea, stabilită în SUA;
bibliotecarei Facultăţii de medicină din Cluj, Şerbănescu Elisabeta; Andreea Derţa
din Târgu Mureş; Botoroagă Ioan şi Mariana din Austria; Bogdan Maria din
Deva, Reich Robert din Simeria şi altora.
3
 DIN PARTEA CULTULUI

Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei, care este

scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12 volume, este foarte documentat şi
complex. El este util pentru toate categoriile de oameni: păstori şi colaboratorii
acestora, credincioşi şi necredincioşi. Limbajul lui este simplu şi adecvat maselor
largi. Iar stilul lui este uşor de asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al cultului,
dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a fost pastor la Arad, cartierul
Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad zece ani, o distanţă de 150 km. De mai
multe ori am intervenit la autorităţi ca să-i acorde intrarea în oraş, numai că orice
încercare a fost zadarnică. Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se transfere la
Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac pentru ea
într-un regim ateist a fost ca să-i aprob xeroxarea primelor trei volume din
Evanghelii în 80 exemplare pentru uz intern, ca s-o putem avea pentru seminarişti
şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată cât de
asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim Domnului că a sosit
timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul muncii lui şi, împreună cu el, toţi
aceia care vor citi această lucrare sau vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un mare gol în ce
priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai mult, comentariile asupra
Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă sunt foarte clare şi documentate. Ele
sunt în cea mai mare concordanţă cu învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult
şi le recomand tuturor celor ce-L iubesc pe Domnul Isus, vor să meargă pe urma
paşilor Lui şi-L aşteaptă să vină.

Huşanu Mihai

4
 CUVÂNT ÎNAINTE

Am avut o mare dorinţă ca să cunosc îndeaproape atât viaţa şi învăţătura

Fiului lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii cât şi Apocalipsa. Pentru a-mi
realiza această dorinţă a trebuit să cercetez mai mult de patruzeci de ani cele mai
bune comentarii. După ce am pătruns atât în tezaurul şi misterul vieţii şi al
învăţăturii Mântuitorului, cât şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-a sădit în
inimă şi o altă dorinţă: să scriu acestă lucrare intitulată Studii asupra
Evangheliillor şi Studii asupra Apocalipsei, care se extinde în douasprezece
volume, fiecare volum având de la 300 la 400 de pagini: nouă asupra celor patru
Evanghelii şi alte trei asupra Apocalipsei.
Primele patru volume din Evanghelii, fratele Ieremia Hodoroabă le-a
transmis la postul de radio Monte Carlo, atât el personal, cât şi prin colaboratorii
lui. Iar după revoluţie am continuat să le transmit şi la postul de radio teritorial din
Târgu Mureş care s-a extins pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care am
compus această lucrare în aşa fel încât să poată fi citită direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice. Cuvântul
sinoptic înseamnă în limba greacă "a vedea împreună". Ceea ce ne arată că un
anumit text dintr-o asemenea Evanghelie, atinge numai o anumită latură din ceea
ce a făcut sau a zis Mântuitorul; şi că de abia toate trei Evangheliile Sinoptice la
un loc ne dau un tot întreg. Acesta este motivul pentru care am făcut în prezenta
lucrare armonizarea textelor după lucrările intitulate A Harmony of the Gospels
a lui A.T. Robertson, E. Robinson, G.W. Clark, E.J. Goodspeed şi The
Westminster Dictionary of the Bible a lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază pe care am dorit să-l ating în această lucrare a
fost ca să redau în ordine evenimentele care s-au succedat în viaţa Mântuitorului,
pentru că numai studiindu-I viaţa şi învăţătura în raport cu depănarea firului ei,
aşa după cum ne-o redau cele patru Evanghelii şi având în vedere circumstanţele
în care Se afla Fiul lui Dumnezeu, putem să înţelegem cu mult mai bine viaţa şi
învăţătura Lui sublimă.
Acesta este unul dintre motivele pentru care se recomandă cititorilor să
citească la rând studiile acestor volume şi volumele acestei lucrări. Şi un alt motiv
pentru care se recomandă cititorilor să studieze la rând această lucrare, constă în
faptul că ea este scrisă în aşa fel încât studiile ei se completează şi se explică
progresiv unele pe altele.
Ţinta mea, în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor celor care vor
ajunge în contact cu ea ca cei care nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, să-L
unoască şi să-L accepte ca Mântuitorul lor personal. Iar cei care L-au cunoscut,
să-L cunoască mai bine, să-L iubească mai mult şi să-L urmeze mai îndeaproape.
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra vieţii şi a
învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult faptului că mulţi dintre cei mai

5
mari comentatori de-a lungul celor douăzeci de secole şi-au dedicat toată viaţa
studierii, meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, ei au aşternut în comentariile lor tot ce
Duhul Sfânt a oferit minţii şi sufletului lor uman şi ei au putut să-L înţeleagă.
Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi asupra
Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai importante care stau la
baza acestei lucrări:

Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen, care este mai mult
pentru teologi decât pentru cititorul de rând. Explicarea Testamentului grecesc al
lui A.B. Bruce, care este o lucrare plină de lumină. Comentariul Biblic
Internaţional al lui F.F. Bruce care este documentar. Comentariul lui A.H.
MacNeil care este alcătuit pe baza textului grecesc şi este unul dintre cele mai
bune comentarii. Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi Comentariul
Internaţional de critică asupra Evangheliei după Luca, de Alfred Plummer, care
sunt de mare ajutor. Comentariul lui T.H. Robinson care este de o mare
însemnătate. Comentariul lui J. Moffatt asupra celor patru Evanghelii care, de
asemenea este de mare însemnătate. Comentariul lui C.G. Montefiore asupra celor
trei Evanghelii Sinoptice, care este unul dintre cle mai importante comentarii,
numai că uneori este foarte tulburător. El era un evreu liberal, de aceea şi
comentariul lui este foarte interesant. Comentariul lui William Barclay asupra
celor patru Evanghelii care este nou şi documentar. Comentariul lui J.C. Ryle
asupra celor patru Evanghelii. Comentariul lui D.B.J. Campbell asupra
Evangheliilor Sinnoptice. Comentariul lui A. Edersheim asupra celor patru
Evanghelii. Comentariul lui A.P. Lopuhin etc.

Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care este de
mare importanţă. Comentariul lui A.E.J. Rawlinson, care este unul dintre cele mai
bune comentarii englezeşti. Comentariul lui Harvie Branscomb care este foarte
voluminos. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii decât pentru cititorii de
rând. Comentariul lui H.B. Swete, care a fost scris pe baza textului grecesc şi
publicat în anul 1898. El este unul dintre cele mai mari comentarii din toate
timpurile şi este încă indispensabil. Comentariul lui Vicent Taylor, care este cel
mai monumental comentariu pentru seminarii şi colegii. El a fost publicat în anul
1952. Comentariul lui R.H. Lightfoot care este o lucrare nouă. El este mai degrabă
pentru seminarii şi colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui Austin
Farren care, de asemenea este o lucrare nouă şi este mai degrabă pentru seminarii
şi colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui William Hendriksen etc.

6
Comentariile asupra Evangheliei după Luca
Comentariul lui I.M. Creed care a fost scris după textul grecesc.
Comentariul lui H. Balmforth care este un comentariu excelent. Comentariul lui
Macmillan care a fost scris pe baza textului grecesc. Comentariul lui Clarendon,
care este un comentariu excepţional. Comentariul lui W. Manson, care este un
comentariu excelent. Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet în două
volume etc.

Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Comentariul lui G.H. Macgregor, care este de o mare însemnătate.
Comentariul lui B.F. Westcott care este un comentariu voluminos şi bun. El a fost
scris după textul grecesc. Comentariul Internaţional de critică al lui J.H.
Bernard, care este foarte valoros. Explicarea Testamentului grecesc de Marck
Dods, care este plină de lumină. Comentariul lui Fredric L. Godet care este cel
mai renumit dintre comentariile mai vechi. Comentariul lui C.K. Barrett, care este
cel mai apreciat şi util pentru seminariile din lumea întreagă. Comentariul lui E.F.
Scott care este un comentariu excelent. Comentariul lui R.H. Strachan, care este
de o mare valoare. Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu
excepţional. Comentariul lui C.H. Dodd, care este un comentariu plin de lumină.
Comentariul lui B. Basil Redlich, care este un comentariu de o mare însemnătate.
Comentariul lui F.F. Bruce care este documentar. Comentariul lui W. Hendriksen,
care este plin de lumină şi devoţiune etc.
În aceste nouă volume asupra celor patru Evanghelii am consultat peste o
sută de comentatori, dintre care cei mai mulţi erau doctori şi profesori de teologie.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa după traducerea revizuită a lui
D. Cornilescu. Dar ca să putem pătrunde în adevăratul înţeles al Cuvântului lui
Dumnezeu, a trebuit să mă folosesc de următoarele versiuni ale Bibliei:
Standardul Nou American (New American Standard Bible), Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea Curentă (New Life Version) şi
Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt Version), care sunt traducerile
englezeşti şi americane; de versiunea lui Martin Luther, din limba germană; de
versiunea rusească şi de textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare nu se zărea nici o licărire de
speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la jumătatea volumului cinci şi s-
au revărsat zorile libertăţii după căderea comunismului ateu, am început să zăresc
o asemenea speranţă.
Volumul doi l-am terminat în noiembrie 1981.

Autor

7
 PARTEA A IV-A

ÎNCEPUTUL MISIUNII LUI IOAN BOTEZĂTORUL

ŞI AL MÂNTUITORULUI
 1. DATA UNUI ÎNCEPUT CRUCIAL

Marcu 1 : 1
1. Începutul Evangheliei lui Isus Crisos, Fiul lui Dumnezeu.
Luca 3 : 1 - 2
1. În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar - pe când Pilat
din Pont era guvernator în Iudea; Irod, tetrarh al Galileii; Filip, fratele lui,
tetrarh al Ituriei şi al Trahonitei; Lisania, tetrarh al Abilenei,
2. şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa, - Cuvântul lui Dumnezeu i-a
vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.
Armonizat
1. Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (Mc.v.1).
2. În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar - pe când Pilat
din Pont era guvernator în Iudea; Irod, tetrarh al Galileii; Filip, fratele lui,
tetrarh al Ituriei şi al Trahonitei; Lisania, tetrarh al Abilenei (Lc.v.1),
3. şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa - Cuvântul lui Dumnezeu i-a
vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie (Lc.v.2).

Aceste trei versete ne arată un moment suprem din istoria neamului

omenesc sau axul în jurul căruia se roteşte întreaga istorie, deoarece atunci Ioan
Botezătorul a început să-L proclame pe Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi
Mântuitorul lumii şi, fiindcă tot atunci şi Mântuitorul a început să predice
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.
În acest studiu intitulat Data unui început crucial, ne vom ocupa de două
lucruri: începutul propovăduirii lui Ioan Botezătorul şi începutul Evangheliei lui
Cristos.
Să luăm mai întâi

I. ÎNCEPUTUL PROPOVĂDUIRII LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Pentru Evanghelistul Luca, momentul ivirii lui Ioan Botezătorul a fost atât
de mare încât ni l-a redat pe şase căi diferite:
a) Evanghelistul Luca a legat apariţia lui Ioan Botezătorul mai întâi
de marele imperiu roman, scriind: "În anul al cincisprezecelea al domniei lui
Tiberiu Cezar..."(3:1). Tiberiu a fost succesorul Iui August, el era al doilea
imperator roman. Este adevărat că Tiberiu a devenit imperator roman din anul 14
d.Cr. sau 767 a erei romane, dar Cezarul August l-a făcut coregentul lui încă din
anul 11 d.Cr. (764 e.r.). Evanghelistul Luca n-a zis că Ioan Botezătorul şi-a
început misiunea în al cincisprezecelea an de la urcarea lui pe tron, ci de când a
început să domnească ca şi coregent din anul 11. Aici Evanghelistul Luca a

9
stabilit data începerii misiunii Iui Ioan Botezătorul cu cea mai mare precizie. Al
cincisprezecelea an de la anul unsprezece, când Tiberiu a devenit coregent a fost
anul 25 d.Cr. sau anul 779 a e.r. 1

Propovăduirea lui Ioan Botezătorul în pustiul Iudeii

Tiberiu

10
 Următoarele patru date, Evanghelistul Luca le-a legat de organizarea
politică a Israelului. El a scris: "Pe când Pilat din Pont era guvernator în Iudea;
Irod, tetrarh al Galileii; Filip, fratele lui, tetrarh al Ituriei şi al Trahonitei;
Lisania, tetrarh al Abilenei" (v.1).
b) Pilat a început să domnească în Iudea ca procurator sau guvernator
roman de la anul 25 d.Cr. (778 e.r.) la anul 37. 2
c) Irod Antipa a domnit ca tetrarh în Galilea şi Perea din anul 4 î.Cr. (750
e.r.) la 39 d.Cr. 3
d) Irod Filip a domnit ca tetrarh în Ituria şi Trahonita de la anul 4 î.Cr. la
33 d. Cr. 4
e) Lisania s-a tras dintr-o familie regală care purta acelaşi nume şi el a
domnit în Abilena, o regiune în care s-a inclus şi muntele Antiliban 5.
Şi, în cele din urmă, Evanghelistul Luca a legat data ivirii lui Ioan
Botezătorul de situaţia religioasă a poporului evreu. El a scris în continuare: "Şi în
zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa - Cuvântul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Ioan,
fiul lui Zaharia, în pustie" (v.2).
f) Niciodată n-au fost doi mari preoţi în acelaşi timp, atunci de ce
Evanghelistul Luca a redat împreună pe Ana şi Caiafa? Marele preot era în acelaşi
timp şi căpetenia puterii civile. În vechime, funcţia de mare preot se moştenea, din
tată în fiu, dar o dată cu venirea romanilor ea era la discreţia lor şi obiectul a tot
felul de intrigi. Astfel, rezultatul a fost că între anii 37 î.Cr. şi 67 d.Cr. s-au
perindat 28 de mari preoţi. Ana era mare preot de la anul 6 d.Cr. la 15. După el s-
au succedat încă patru fii ai lui. Şi, în cele din urmă, a moştenit scaunul ecleziastic
ginerele lui, Caiafa, de la anul 18 la 36. 6 Deşi Caiafa a domnit ca mare preot din
punct de vedere oficial, totuşi Ana a fost acela care a stat în spatele tronului. El
era acea figură care deţinea cea mai mare influenţă în ţară. Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Luca l-a pus alături de Caiafa! Şi aceasta era cauza
pentru care atunci când Mântuitorul era arestat, a fost dus mai întâi înaintea lui
Ana (Ioan 18:13)!
Am văzut că Evanghelistul Luca a fixat data începerii misiunii lui Ioan
Botezătorul cu al 15-lea an al domniei lui Tiberiu care era egal cu anul 26 d.Cr.
sau 779 a e.r. EI a stabilit această dată cu atâta precizie, încât a repetat-o încă o
dată prin scoaterea în evidenţă a domniei lui Pilat, scriind: "Pe când Pilat din Pont
era guvernator în Iudea" (v.2). Ori, se ştie că Pilat a început să guverneze Iudea
din anul 25.
Acum, ştiind de la Evanghelistul Luca atât data naşterii Domnului Isus, cât
şi începutul misiunii lui Ioan Botezătorul, ne apare aşa de clar etatea pe care o
avea Mântuitorul când a început să predice. Am văzut că El S-a născut pe timpul
recensământului în anul 747 a erei romane 7 şi că Ioan Botezătorul şi-a început
misiunea în anul 779, aceasta înseamnă că Domnul Isus a avut atunci 32 de ani şi
vreo 4 luni. Atunci, cum a putut Evanghelistul Luca să spună că Domnul Isus a
11
avut aproape 30 de ani când şi-a început misiunea, scriind: "Isus avea aproape
treizeci de ani, când a început să înveţe poporul!" (v.23). Oare nu se contrazice
singur? Nu. Evanghelistul Luca n-a stabilit aici o altă dată, pentru că el a făcut o
dată lucrul acesta, ci a folosit adverbul osei care avea însemnătatea de o
aproximaţie largă în jurul cifrei rotunde de 30 de ani. Acest adverb de o
aproximaţie largă, înseamnă în textul grecesc că Mântuitorul atunci când Şi-a
început misiunea, avea cu câţiva ani ori sub ori peste 30. Nici acest verset nu
contrazice cu nimic fixarea vârstei Domnului Isus, ci dimpotrivă, el a completat
ceea ce a stabilit o dată, şi anume, că Mântuitorul Şi-a început misiunea după ce a
împlinit 32 de ani.
Ignaţiu de Antiohia a susţinut că Domnul Isus a început să predice numai
după ce a împlinit vârsta de învăţător care era de la 40 de ani. El a argumentat
lucrul acesta cu cuvintele evreilor atunci când aceştia au spus Mântuitorului: "N-ai
nici cincizeci de ani şi ai văzut pe Avraam!" (Ioan 8:57) 8. Această opinie este în
discordanţă cu cele patru Evanghelii.
Textul citit ridică o întrebare foarte interesantă: De ce Ioan Botezătorul,
cât şi Mântuitorul, şi-au început misiunea la etatea de 32 de ani şi nu la 20, când
începeau după tradiţie să slujească preoţii, sau la 40 de ani, când începeau să
lucreze învăţătorii? Este adevărat că în timpurile străvechi legea a prescris în
Numeri 4:3 că un preot nu putea să-şi înceapă funcţia decât de la 30 de ani. Dar,
mai târziu, acest termen a fost redus la 20 de ani. Noi citim în 1 Cronici
următoarele cuvinte: "Aceştia sunt fiii lui Levi... Ei erau întrebuinţaţi în slujba
casei Domnului, de la vârsta de douăzeci de ani în sus" (23:24) 9. Ioan
Botezătorul nu şi-a început misiunea nici la 20 de ani, nici la 30 de ani după
vechea literă a legii şi nici chiar la 40 de ani ca învăţător, ci el a aşteptat în pustiu
un semnal din partea cerului. EI, de altfel, nici n-a intrat în preoţie după
orânduiala lui Aaron.
Tot astfel, nici Mântuitorul, care era mai tânăr ca Ioan Botezătorul cu şase
luni, nu Şi-a început nici El misiunea nici mai devreme şi nici mai târziu, decât la
etatea de 32 de ani. El a făcut lucrul acesta din două motive:
a) Mai întâi pentru că a luat asupra Sa sarcina famiIiei. De la episodul
urcării Domnului Isus la Templu atunci când a împlinit vârsta de 12 ani, numele
lui Iosif a dispărut din cele patru Evanghelii. De aici reiese că el a murit timpuriu,
înainte de a-şi fi crescut copiii. Aşa s-a împlinit prezicerea profetului Isaia când a
zis: "El a crescut înaintea Lui ca o Odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un
pământ uscat" (53:2). Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a devenit
tâmplarul Nazaretului, ca să-Şi întreţină mama şi fraţii mai mici. O lume întreagă
Îl aştepta şi El se ocupa cu probleme mici şi mărunte. El ne-a devenit un exemplu
suprem şi în privinţa familiei. El, mai întâi Şi-a indeplinit îndatoririle familiale cu
cea mai mare fidelitate, apoi S-a lansat în marea şi greaua Sa misiune de
Mântuitor 10. Dacă El ar fi falimentat în lucrurile mici, Dumnezeu nu I-ar fi
12
încredinţat niciodată pe cele mari. El, din experienţa Lui proprie a zis: "Cine este
credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari şi cine este
nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari" (Luca 16:10).
Domnul Isus ştia că va fi un Învăţător care urma să fie plecat mereu de
acasă şi dacă nu Se va achita mai întâi de sarcina familială, oamenii puteau să-I
zică: "Tu n-ai dreptul să vorbeşti despre datoria şi relaţia umană fiindcă
niciodata nu le-ai îndeplinit!" Scriitorul rus, Tolstoi, era omul care a scris şi a
vorbit întotdeauna despre o cale vie a dragostei, dar în schimb, soţia lui a scris
foarte urât despre el. Ea a zis: "Este nedrept că soţul meu este bun. Bunătatea şi
dragostea lui nu sunt decât nişte principii seci, dar nu virtuţi reale care să-i vină
din inimă. Biografii lui spun cum el îmi căra găleţile cu apă, dar niciunul din ei
nu ştie că el niciodată, în cei 32 de ani de căsnicie, nu mi-a făcut răgaz să mă
odihnesc câtuşi de puţin în toată truda mea. El n-a dat copilului nostru să bea nici
măcar un singur pahar cu apă sau să fi petrecut cu el ceI puţin cinci minute" 11.
Despre Fiul Iui Dumnezeu nimeni n-a putut să spună aşa ceva. El mai întâi a trăit
acasă ceea ce a predicat. Să nu uităm niciodată că noi prin îndatoririle noastre mici
şi mărunte fie că ne făurim, fie că ne distrugem destinul ; sau fie că ne câştigăm,
fie că ne pierdem cununa.

Domnul Isus lucrând ca tâmplar

b) Şi al doilea motiv pentru care Domnul Isus Şi-a început misiunea

tocmai la vârsta de 32 de ani a fost pentru că El a vrut să intre din plin în viaţa
noastră umană şi să guste din toate problemele ei. Faptul că Mântuitorul a
muncit până la vârsta de 32 de ani în Nazaret, înseamnă că El a cunoscut toate
problemele vieţii. El a cercetat munca omului şi nesiguranţa vieţii. Şi Domnul Isus
a întâlnit clienţi care nu voiau să-I plătească datoria. Gloria întrupării Fiului lui

13
Dumnezeu a constat şi în faptul că n-a existat nici o problemă a vieţii prin care să
nu fi trecut şi El. Mântuitorul, dorind să ne ajute, a vrut mai întâi să vadă cum
trăim. Dacă El ar fi luat o viaţă uşoară şi comodă nu ne-ar fi înţeles niciodată. Se
spune despre Maria Antoinette, regina Franţei, cum a auzit odată afară în timpul
unei greve provocată de foamete o mare hărmălae. Ea a întrebat surprinsă: "De ce
fac oamenii zarvă?" Cineva i-a raspuns: "N-au pâine". "Dacă n-au pâine," le-a zis
ea, "atunci daţi-le prăjituri" 12. Reginei îmbelşugate i-a lipsit noţiunea sărăciei şi a
lipsei poporului, şi cu atât mai mult, simţul acestor lucruri. Fiul lui Dumnezeu a
muncit în tăcere mulţi ani în Nazaret ca să ne poată înţelege viaţa şi să ne vină în
ajutor.
Şi, în al doilea rând ne vom ocupa de faptul că

II. ATUNCI CÂND FIUL LUI DUMNEZEU A ÎMPLINIT VÂRSTA DE 32

DE ANI A ÎNCEPUT SĂ PREDICE VESTEA BUNĂ A EVANGHELIEI
Evanghelistul Marcu a scris: "Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul
lui Dumnezeu. (2). După cum este scris în profetul Isaia: «lată, îl trimit înaintea
Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea... (3). Glasul celui care strigă în
pustie: « 'Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările'»" (v.1-3).
Cuvintele "Fiul lui Dumnezeu" din Evanghelia după Marcu 1:1 lipsesc din
manuscrisul Sinaiticus şi din alte manuscrise mai puţin importante, dar în schimb,
ele se găsesc în manuscrisul Vaticanus, codexul lui Beza şi în alte manuscrise 13.
Apoi, cuvântul grecesc Cristos care echivalează cu evreiescul Mesia
înseamnă "uns ca Proroc, ca Preot şi ca Împărat" 14. Numai că Fiul lui Dumnezeu
nu era uns ca Proroc, ca Preot şi ca Împărat de mâna unui om, ci de Cel Preaînalt,
de aceea El ne este singurul Mântuitor care ne-a adus lumina lui Dumnezeu, care a
ieşit din prezenţa lui Dumnezeu şi Şi-a dat viaţa ca să ne pregătească şi pe noi
pentru prezenţa Celui Preaînalt şi care ne este Domn şi are o Împărăţie eternă.
Evanghelistul Marcu ne arată în acest verset originea Evangheliei lui
Cristos, El ne spune mai întâi că Evanghelia a fost concepută în veşnicie, de aceea
el a început-o cu obârşia ei eternă; apoi a continuat cu visul prorocilor; şi, în cele
din urmă, el ne-a arătat începutul propovăduirii ei pe pământ.
Dacă filozofii greci au descoperit că la baza creaţiei se afla proiectul unei
minţi mari în care se includea chiar şi cel mai neînsemnat firicel de iarbă şi că
Dumnezeu a creat toate lucrurile cu un scop bine definit: apa pentru sete, aerul
pentru respirat, ochii pentru văz etc, atunci, cu atât mai mult, Evanghelistul Marcu
ne spune că Cel Preaînalt are pentru om în Evanghelie un plan cu mult mai
minunat şi o ţintă finală. Cât de mare este această descoperire! Adevărul este că
noi nu putem atinge în vremelnicie multe visuri şi aspiraţii pe care ni le-a sădit
Dumnezeu în suflet, dar tot ce putem face este să tindem spre ele zi de zi până
când, în cele din urmă, le vom realiza. Scopul final pe care l-a conceput

14
Dumnezeu şi îl are în Evanghelie pentru oricine, nu-l vom putea atinge niciodată
dacă nu ne întindem mâinile spre braţul Lui şi nu ne lăsăm călăuziţi de harul milei
Sale.
Cât de valoroasă este Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu în care Cel
Preaînalt are o ţintă finală pentru noi! Evangheliştii Marcu şi Luca ne arată în
acest text că începutul propovăduirii ei a fost o piatră de hotar care a împărţit
istoria lumii în doua epoci: într-o epocă când oamenii au fost fără ea şi într-o altă
epocă când Fiul lui Dumnezeu ne-a înzestrat cu ea.
Dar, Mântuitorul ne-a spus încă un lucru de valoare supremă atunci când a
zis în legătură cu Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care ne-a adus-o din cer
şi în care Cel Preaînalt ne-a făcut cunoscut ţinta Lui finală: că atunci când ea va fi
predicată până la marginile pământului, va veni sfârşitul. Evanghelistul Matei L-a
citat pe Domnul Isus spunând: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în
toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni
sfârşitul" (24:14).
Aici vedem cu ce precizie s-a împlinit Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu
era Domnul Isus Acela pe care L-a proclamat Ioan Botezătorul şi dacă nu ne-ar fi
adus El vestea cea bună a Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu, în care Cel
Preaînalt are o ţintă finală cu privire la noi, nu s-ar fi deschis de atunci o eră nouă
în istoria neamului omenesc şi nu ar fi început să se numere anii acestei ere de la
El! Tot astfel, când această Evanghelie a Împărăţiei lui Dumnezeu va fi predicată
în toată lumea, atunci va veni sfârşitul.
Astăzi, misionarii ne declară că au rămas prea puţine locuri în care n-a
pătruns Evanghelia lui Cristos, rămânând însă ca în cel mai scurt timp, ea să fie
tradusă şi predicată şi în ultimele limbi şi dialecte.

1. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p.166 – 167;
Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the New Testament,
p. 34 - 35.
2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 167.
3. Op. cit.
4. Op.cit.
5. Eusebius, Ecclesiastical History 1,9;
Josephus, F., Antiquities XIX. 5. 1;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p.168 - 169.
6. Op. cit. p. 170 – 171;

Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 32;

Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 362;
Josephus, F., Antiquities XIX. 5. 1.
7. Vezi tabelul anilor din Vol. I, studiul 34.
15
8. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 15.
9. 2 Cronici 31:17; 1 Cronici 23:27. .
10. Justin Martyr, Dialogue contra Trypon 88.
11. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 40. .
12. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 43.
13. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 33.
14. Op. cit.

16
 2. MEDIUL ÎN CARE A TRĂIT ŞI A PROPOVĂDUIT IOAN
BOTEZĂTORUL

Marcu 1 : 2 - 8
2. După cum este scris în profetul Isaia: "Iată, îl trimit înaintea Ta pe
solul Meu, care Îţi va pregăti calea... (Mal.3:1)
3. Glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I
cărările»" (Is.40:3).
4. A venit Ioan care boteza în pustie, predicând botezul pocăinţei, spre
iertarea păcatelor.
5. Toată regiunea iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă
la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.
6. Ioan era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă şi împrejurul mijlocului
era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.
7. Ioan predica şi zicea: "După mine vine Cel ce este mai puternic decât
mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă aplec să-I dezIeg curelele încălţămintei.
8. Eu, da, v-am Botezat cu apă, dar El vă va boteza cu Dunul Sfânt."

Matei 3 : 1 - 12
1. În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi predica în pustia Iudeii.
2. El zicea: "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape."
3. Acest Ioan este cel care fusese vestit prin profetul Isaia, când zice: "Iată
glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările»"
(Is.40:3).
4. Ioan purta o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu
de piele. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.
5. Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile
Iordanului, au început să iasă la el
6. şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.
7. Dar când a văzut că mulţi farisei şi saduchei vin să primească botezul
lui, le-a zis: "Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?
8. Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.
9. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: "Avem ca tată pe Avraam!"
Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.
10. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom
care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.

17
 11. Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocainţă; dar Cel care vine
după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc
încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.
12. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va
strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge."

Luca 3 : 3 - 18
3. Şi Ioan a umblat prin toată regiunea din împrejurimile Iordanului şi
predica botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor,
4. după cum este scris în cartea profetului Isaia: "Iată glasul celui ce
strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. (Is.40:3)
5. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc
neted; căile strâmbe vor fi îndreptate şi drumurile zgronţuroase vor fi netezite.
6. Şi orice om va vedea mântuirea lui Dumnezeu».
7. Ioan zicea, dar, mulţimilor care veneau să fie botezate de el: "Pui de
vipere cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?
8. Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră şi nu vă apucaţi să ziceţi
în voi înşivă: «Avem pe Avraam ca tată!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele
acestea poate să ridice fii lui Avraam.
9. Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu
face rod bun este tăiat şi aruncat în foc."
10. Mulţimile îl întrebau şi ziceau: "Atunci ce trebuie să facem?"
11. Drept răspuns, el le zicea: "Cine are două haine să împartă cu cine n-
are nici una; şi cine are de mâncare să facă la fel."
12. Au venit şi nişte vameşi să fie botezaţi şi i-au zis: "Învăţătorule, noi ce
trebuie să facem?"
13. El le-a răspuns: "Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit
să luaţi."
14. Nişte soldaţi îl întrebau şi ei şi ziceau: "Dar noi ce trebuie să facem?"
El le-a răspuns: "Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin amerinţări, nici să nu
învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu salariile voastre."
15. Fiindcă poporul era în aşteptare şi toţi se gândeau în inimile lor cu
privire la Ioan dacă nu cumva este el Cristosul,
16. Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: "Cât despre mine, eu vă botez cu
apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine şi căruia eu nu sunt
vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu
foc.
17. Acela are lopata în mână; El Îşi va curăţi aria cu desăvârşire şi Îşi va
strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge."
18. Astfel predica Ioan mulţimii Evanghelia şi-i dădea încă multe alte
îndemnuri.
18
 Armonizat
1. În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul în pustia Iudeii (Mt.v.1) şi
prin toată regiunea din împrejurimile Iordanului şi predica botezul pocăinţei
pentru iertarea păcatelor (Lc.v.3).
2. El zicea: "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape" (Mt.v.2).
3. Acest Ioan este cel care fusese vestit prin profetul Isaia, când zice
(Mt.v.3): "Iată, îl trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea
(Mc.v.2);
4. glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I
cărările. (Mc.v.3)
5. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc
neted; căile strâmbe vor fi îndreptate şi drumurile zgronţuroase vor fi netezite
(Lc.v.5).
6. şi orice om va vedea mântuirea lui Dumnezeu». (Lc.v.6)
7. Ioan purta o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu
de piele. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică (Mt.v.4).
8. Toţi locuitorii Ierusalimului, toată regiunea Iudeii Mc.v.5) şi din toate
împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el (Mt.v.5)
9. şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de eI în râul Iordan (Mt.v.6).
10. Dar când a văzut că mulţi farisei şi saduchei vin să primească botezul
lui, le-a zis: "Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? (Mt.v.7)
11. Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră (Mt.v.8).
12. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: "Avem ca tată pe Avraam!"
Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam
(Mt.v.9).
13. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom
care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc (Mt.v.10).
14. Mulţimile îl întrebau şi ziceau: "Atunci ce trebuie să facem?" (Lc.v.10)
15. Drept răspuns, el le zicea: "Cine are două haine să împartă cu cine n-
are nici una; şi cine are de mâncare să facă la fel." (Lc.v.11)
16. Au venit şi nişte vameşi să fie botezaţi şi i-au zis: "Învăţătorule, noi ce
trebuie să facem?" (Lc.v.12)
17. El Ie-a răspuns: "Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit
să luaţi." (Lc.v.13)
18. Nişte soldaţi îl întrebau şi ei şi ziceau: "Dar noi ce trebuie să facem?"
El le-a răspuns: "Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin amerinţări, nici să nu
învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă multumiţi cu salariile voastre." (Lc.v.14)
19. Fiindcă poporul era în aşteptare şi toţi se gândeau în inimile lor cu
privire la Ioan dacă nu cumva este el Cristosul, (Lc.v.5)
20. Ioan, drept răspuns, le-a zis tuturor (Lc.v.16): Cât despre mine, eu vă
botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel care vine după mine este mai puternic decât
19
mine (Mt.v.11),
21. căruia eu nu sunt vrednic (Lc.v.16) să mă plec şi să-I dezleg curelele
încălţămintei (Mc.v.7). EI vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc (Mt.v.11).
22. Acela are lopata în mână; El Îşi va curăţi aria cu desăvârşire şi Îşi va
strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge"
(Lc.v.17).
23. Astfel predica Ioan mulţimii Evanghelia şi-i dădea încă multe alte
îndemnuri. (Lc.v.18).

Din acest text vom ţine două studii: unul intitulat Mediul în care a trăit şi
a propovăduit Ioan Botezătorul şi altul Pregătirea căii Domnului Isus. În primul
studiu Mediul în care a trăit şi a propovăduit Ioan Botezătorul, ne vom ocupa de
două lucruri: de locul în care Ioan Botezătorul a trăit şi de locul în care el a
predicat şi a botezat.
Să luăm mai întâi

I. LOCUL ÎN CARE A TRĂIT IOAN BOTEZĂTORUL

Pentru a cunoaşte spiritul înalt al lui Ioan Botezătorul, trebuie să ştim mai
întâi următoarele trei lucruri despre el pe care ni le arată pasajul citit:
1. Primul lucru este locul în care a trăit.
Evanghelistul Luca a scris: "Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării
lui înaintea lui Israel" (1:80).
Unii au presupus că Ioan Botezătorul a făcut parte dintre esenei sau cel
puţin că a fost asociat cu comunitatea acestor pustnici de la Qumran. Din
conţinutul sulurilor care s-au descoperit în peştera Qumran de la Marea Moartă,
reiese că n-a putut fi nici o legătură între Ioan Botezătorul şi comunitatea acestor
călugări evrei, fiindcă eseneii nu credeau în Mesia, pe când Ioan Botezătorul
credea puternic în Mesia, Îl aştepta şi-i pregătea calea 1.
Moise s-a simţit atras de pustiu unde Dumnezeu l-a pregătit pentru marea
Sa lucrare pe care urma să i-o încredinţeze. La fel şi pe Ioan Botezătorul, Cel
Preaînalt l-a instruit în mod special în pustiul Iudeii pentru a pregăti calea Fiului
Său şi pentru a-L prezenta lumii ca singurul ei Mântuitor. După ce părinţii lui
înaintaţi în varstă au murit, băiatul Ioan, imediat s-a simţit atras de pustiu ca să
mediteze şi să se interiorizeze în singurătate înaintea lui Dumnezeu.
Pustiul în care locuia Ioan Botezătorul se numea Pustiul Iudeii. El era cel
mai mare pustiu din Israel, se întindea de-a lungul Mării Moarte şi era unul dintre
cele mai denaturate şi teribile pustiuri din lume. Era plin de văi adânci, sǎpate de
pârae volburoase ce curgeau în mod special primavara pe coaste spre Marea
Moartă. El devenea spre sud tot mai inaccesibil, pentru că era plin de crăpături în
vatra sa stâncoasă, fǎcute de cutremure milenare, adânci de la 350 la 500 m şi

20
largi de la 8 la 10 m. Nicăieri n-a existat un tablou mai sinistru şi plin de groază ca
acolo. Vara când arşiţa soarelui era puternică, stâncile lui de var se infierbântau
atât de tare încât era imposibil să mergi desculţ 2. Comentatorul Ernest Renan a
spus că puţine locuri din lume sunt aşa de posomorâte şi singuratice ca povârnişul
pietros pe care-l formează malul apusean al Mării Moarte 3.

Marea Moartă şi Pustiul Iudeii Pustiul Iudeii

Pustiul Iudeii nu era roditor, dar în schimb, era destul de bogat primăvara
în iarbă. El avea pe alocuri anumite tufişuri ca: tufişuri sodomite, tufişuri albe care
înfloreau în lunile martie şi aprilie, anumiţi spini şi altele 4.

Scorpioni, vipere şi căprioare din Pustiul Iudeii

Aproape niciunde nu domnea o linişte de mormânt ca acolo, care era

întreruptă din când în când de răcnetul fiarelor. Puteai călători o zi intreagă fără să
întâlneşti vreun semn de viaţă afară de lăcuste, vipere, scorpii şi potârnichi; şi din
când în când câte o vulpe, o căprioară sau un vultur în zbor 5.

21
 În acel pustiu sinistru şi secetos era o singură oază înviorătoare şi anume,
Valea Enghedii, al cărei pârâiaş izvora de sub o stâncă ce nu seca niciodată.
Enghedii înseamnă "izvorul căprioarelor" fiindcă ele veneau aici să bea apă 6.

Căprioara Ibex. Această specie trăieşte în zona muntoasă,

în special în jurul izvoarelor şi a stâncilor din En-Ghedi.

În acea vale era o cetate aproape de Marea Moartă cu aceeaşi denumire în

care, după mărturia lui Pliniu trăiau mai mult ca oriunde eseneii. În pustiul cel mut
nu se auzea decât susurul blând al pârâiaşului ce cu greu se strecura printre stânci
de pe un platou de 550 m deasupra nivelului Mării Moarte, din care se vedeau
apele ei otravite şi întunecate ca într-un abis 7.
Aici, lângă acest pârâiaş cu multe peşteri, a stat Ioan Botezătorul cel mai
mult. Aici el şi-a petrecut cei mai mulţi ani din viaţă în rugăciune, meditaţie şi şi-a
aplecat urechea sufletului ca nimeni altul la glasul lui Dumnezeu.

22
 Minunăţiile naturii din En-Ghedi

Pârâiaşul En-Ghedi Cascada En-Ghedi

2. Al doilea lucru pe care ni-l arată textul citit în legătură cu viaţa lui Ioan
Botezătorul din pustiul Iudeii este hrana lui.
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris: "El se hrănea cu lăcuste şi miere
sălbatică" (Mc.v.6;Mt.v.4).

23
 În ce priveşte hrănirea lui Ioan Botezătorul cu lăcuste, cercetătorii au emis
patru ipoteze: unii spun că lăcustele erau vârfurile sau rădăcinile anumitor plante;
alţii sunt de părere că erau un fel de păstăi de fasole sălbatică; alţii opinează că
erau un fel de nuci; şi alţii susţin că erau lăcuste propriu-zise, dar mai mari decât
sunt la noi. Ultimul răspuns este cel mai verosimil şi satisfăcător fiindcă el are la
bază trei dovezi:
a) Prima dovadă constă în faptul că lăcustele se mâncau în Orient.
Cercetătorii ne spun că în Răsărit este un soi de lăcuste care se mănâncă şi astăzi.
Spre exemplu, cercetătorul Burkhard a zis că el a văzut anumite prăvălii în care se
vindeau lăcustele 8. Iar cercetătorul englez Thomson, care a trăit în Israel mulţi
ani, a scris în anul 1863 următorul lucru în cartea sa intitulată Ţara Cărţii:
"Lăcustele erau o hrană inferioară, săracii când le mâncau se uitau la ele mai
întâi cu greaţă" 9. Şi Tristram ne explică în cartea sa intitulată Istoria naturală a
Bibliei că lăcustele când se prăjesc în ulei se aseamănă întrucâtva la gust cu
crevetele de mare 10.
b) A doua dovadă că Ioan Botezătorul se hrănea cu lăcuste propriu-zise
este permisiunea legii lui Moise că lăcustele puteau să slujească evreilor ca
hrană. În cartea Leviticul găsim scrise următoarele cuvinte: "Dar, dintre toate
târâtoarele care zboară şi umblă pe patru picioare, să mâncaţi pe cele ce au
fluierul picioarelor dinapoi mai lung, ca să poată sări pe pământ. (23). Iată pe
care să le mâncaţi: lăcusta, lăcusta solam, lăcusta hargol şi lăcusta hagab, după
soiurile lor" (1:22-23).
c) Şi a treia dovadă că Ioan Botezătorul se hrănea cu un anumit soi de
lăcuste este că acest soi de lăcuste era în pustiul Iudeii. În pustiul Iudeii erau în
tot timpul anului tot felul de lăcuste care se ridicau zgomotos de pe pământ
aproape la fiecare pas 11.
Ioan Botezătorul, iarna usca lăcustele, iar vara le frigea pe stâncile
înfierbântate de arşiţa soarelui. Numai ţâmpii de la picioarele dinapoi erau buni de
mâncat 12.

Lăcuste cu care se hrănea Ioan Botezătorul

Şi, a doua mâncare cu care se hrănea Ioan Botezătorul era, mierea
sălbatică. Şi în privinţa mierei, cercetătorii s-au împărţit. Unii dintre aceştia spun

24
că era un fel de sevă extrasă din coaja palmierilor, a smochinilor sau a altor arbori,
deoarece acest suc se numea în limba greacă meli care inseamna "miere" 13. Iar alţi
cercetători susţin cu tărie că era mierea propriu-zisă. Neajunsul primei opinii
constă în faptul că Evanghelistul Marcu cât şi Evanghelistul Matei n-au folosit
numai cuvântul "miere", ci au adăugat pe cel de "sălbatică", "miere sălbatică",
precizând astfel că este vorba de miere de albine şi nu de un anumit suc de pomi.
Prima opinie cade şi prin faptul că, Ioan Botezătorul nu avea în pustiul Iudeii acei
pomi amintiţi din care să le scoată sucul. Pentru a doua variantă, de asemenea
avem o dovadă sigurǎ şi anume: existenţa roiurilor de albine sălbatice în pustiul
Iudeii, lucrul pe care ni-l confirmă atât exploratorii Israelului, cât şi Sfintele
Scripturi. Tristram a scris următoarele cuvinte în cartea lui Istoria naturală a
Bibliei: "În Palestina, albinele sălbatice sunt cu mult mai numeroase decât cele
domestice… Sunt puţine ţări în lume care sunt aşa de favorabile albinelor cum
este ea. Iar în pustiul Iudeii, ele sunt cu mult mai numeroase decât în orice altă
parte a ţării. Vegetaţia măruntă şi variată în ierburi şi plante aromatice cât şi
crăpăturile uscate ale stâncilor sunt foarte prielnice pentru hrana şi adăpostul
lor" 14. Apoi Biblia, adeseori a numit Canaanul "Ţara unde curge laptele şi
mierea". Şi nu, în ultimul rând, în Deuteronom, de asemenea citim cum
Dumnezeu a dat poporului evreu miere din stânci: "Dumnezeu i-a dat să sugă
miere din stâncă" (32:13).
3. Şi al treilea lucru pe care ni-l arată textul pe care îl studiem în legătură
cu viaţa lui Ioan Botezătorul este îmbrăcămintea lui.
Evanghelistul Matei a scris: "Ioan purta o haină, de păr de cămilă şi la
mijloc era încins cu un brâu de piele" (v.4).
Mantia ţesută din păr de camilă şi cureaua de piele la mijloc cu care se
încingea Ioan Botezătorul, era îmbrăcămintea pe care o purta şi Prorocul Ilie. În 2
Împăraţi găsim scris urmatorul lucru despre Prorocul Ilie: "Era un om îmbrăcat cu
o manta de păr şi încins cu o curea la mijloc" (1:8). Ioan nu se etala cu moda
oratorilor de pe timpul lui, ci cu Porocul Ilie, pentru că el a dorit să fie ca Prorocul
Ilie. Mult depinde cu cine ne etalăm şi în privinţa îmbrăcămintei, deoarece hainele
au darul de a ne exterioriza interiorul şi adeseori să ne înalţe sufletul sau să ni-l
distrugă.
Foarte mulţi îşi caută fericirea într-un mediu ambiant frumos, în mâncăruri
alese şi îmbrăcăminte scumpe; şi totuşi, ei ajung să constate cu durere în suflet că
toate acestea le sunt insuficente pentru că le lipseşte Dumnezeu. Pe când, Ioan
Botezătorul ne-a demonstrat în acest text că el a atins adevăratul sens al vieţii
numai în prezenţa lui Dumnezeu, deşi a locuit în cel mai sinistru loc, s-a hrănit cu
mâncarea cea mai modestă şi a purtat îmbrăcămintea cea mai simplă.
Şi al doilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă textul citit şi ne arată mai
clar spiritul înalt al lui Ioan Botezătorul este

25
II. LOCUL ÎN CARE EL A PREDICAT ŞI A BOTEZAT
Evangheliştii Marcu şi Matei ne spun că Ioan Botezătorul a predicat şi a
botezat în râul Iordan la marginea pustiului Iudeii şi aproape de intrarea lui în
Marea Moartă. Evanghelistul Marcu a scris: "A venit Ioan care boteza în pustie,
predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. (5). Toată regiunea Iudeii şi
toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele,
erau botezaţi de el în râul Iordan" (v.4-5). Şi Evanghelistul Matei a zis la fel: "În
vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi predica în pustia Iudeii. (5). Locuitorii
din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să
iasă la el (6). şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan"
(v.1,5-6). Iar Evanghelistul Ioan, istorisindu-ne şi el acelaşi lucru, ne-a precizat că
Ioan Botezătorul a predicat şi a botezat în Betabara, o cetate care era pe malul de
răsărit al Iordanului. El a scris: "Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara, dincolo
de Iordan, unde boteza Ioan" (1:28).
Betabara se mai numea şi Betania dincolo de Iordan. În textul grecesc
scrie: "În Betania dincolo de Iordan". Origen a spus la începutul secolului al
treilea că pe timpul lui a existat acest sat pe malul de răsărit al Iordanului.
Betabara înseamnă în limba ebraică casa vadului 15.
De aici descoperim chiar şi timpul în care predica şi boteza Ioan. Iordanul
izvorǎşte din muntele Hermon şi se varsă în Marea Moartă. El are o lungime de
190 km şi una dintre cele mai mari căderi de nivel de 913 m. Apoi, în Israel
începeau să cadă ploile toamna şi ţineau sub formă de lapoviţă şi ninsoare toată
iarna. Era imposibil ca Ioan să fi botezat iarna pentru că atunci Iordanul era foarte
mare şi tulbure 16. El n-ar fi putut să intre cu candidaţii în apa lui rapidă, fără să fi
fost luaţi şi duşi în Marea Moartă. Se ştie că Ioan a început să predice şi să boteze
în luna aprilie, pentru că atunci Iordanul scădea şi mulţimile puteau să-l treacă la
vadul Betabarei, deoarece apa nu era mai adâncă de un metru.

26
 Iordanul avea maluri duble pentru că, aşa după cum am văzut, iarna când
se umfla, adâncea malurile exterioare; iar vara când scădea, adâncea pe cele
interioare 17.

Bazinul Mării Moarte

Malurile lui exterioare erau pline cu tot felul de pomi ca: sicomori înalţi şi
18
stufoşi , stejari uriaşi, oleandrii mari şi bogaţi în floare, tufişuri dese de tamarini
roşii şi sălcii 19. Iar malurile interioare erau mai frumoase, pentru că erau bogate în
tufişuri de răchite şi arbuşti de palmieri 20.
Niciunde nu era un loc mai potrivit pentru propovăduire şi pentru botez ca
acesta, în care mulţimile puteau să stea pe cele două maluri duble ale Iordanului.
Sunt două detalii care ne arată ce influenţă mare avea Ioan Botezătorul asupra
poporului:
a) Primul detaliu sunt mulţimile cele mari care au ieşit la el. Evangheliştii
Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: "Toţi locuitorii Ierusalimului, toată
regiunea Iudeii (Mc.v.5) şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă
Ia el" (Mt.v.5). Ioan Botezătorul n-a predicat în mijlocul unui oraş şi într-o sală
pompoasă, ci la marginea unui pustiu care era la o distanţă de mai bine de 35 km

27
de Ierusalim. Oare ce i-a determinat "pe toţi locuitorii Ierusalimului, tot ţinutul
Iudeii şi toate împrejurimile Iordanului" să iasă la el, dacă nu faptul că Ioan
Botezătorul era un mare proroc care a fost trimis de Dumnezeu!
b) Şi al doilea detaliu, care ne arată mai clar ce efect mare avea Ioan
Botezătorul asupra maselor era că, mulţimile au acceptat botezul lui, deşi
botezul lui, conform dogmei lor religioase, era un act de încălcare gravă, aşa după
cum vom vedea în studiul următor.
Secretul succesului lui Ioan Botezătorul a constat în faptul că poporul l-a
cunoscut din mesaj că a ieşit de la Dumnezeu şi că avea o misiune specială. El,
când propovaduia cu glasul lui de tunet, de răsuna valea Iordanului, zicea:
"Pocaiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!" (Mt.v.2). Cuvintele lui aveau
mare răsunet în inimile şi sufletele lor obosite şi împovărate. Ascultătorii lui
aşteptau de mult un cuvânt curat din partea lui Dumnezeu şi nu l-au auzit, dar
când a apărut Ioan Botezătorul care a stat în pustiul Iudeii mulţi ani în prezenţa lui
Dumnezeu, unde Cel Preaînalt l-a înzestrat cu cuvânt şi cu putere, ei au
recunoscut îndată în el mesajul lui Dumnezeu, chiar dacă glasul de proroc nu s-a
auzit timp de 400 de ani.

1. Leaney, A.R.C., The Gospel according to St. Luke, p. 91;

Bruce, F.F., Second Thoughts on the Dead See Scrolls, p. 128;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 118.
2. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 16.
3. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 118.
4. Lopuhin, A., Istoria Biblică, p. 174.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
7. Op. cit. p. 174-175.
8. Op. cit. p. 176.
9. Thomson, W.W., The Land and the Book, p. 420.
10. Tristram, Natural History of Bible, p. 308.
11. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, p. 176.
12. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 39.
13. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p.72.
14. Tristram, Natural History of Bible, p. 324;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p.72.
15. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, p.201.
16. Op. cit. p. 189.
17. Op. cit.
18. Sicomorii erau smochini mari care atingeau 15 m înălţime şi 20 m lăţime.
19. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, p. 189.
20. Op. cit.
28
 3. PREGĂTIREA CĂII DOMlNULUI ISUS

II

Marcu 1 : 2 - 8; Matei 3 : 1 - 12 şi Luca 3 : 3 - 18

În al doilea studiu din acest text intitulat Pregătirea căii Domnului Isus,
ne vom ocupa de alte patru lucruri: conţinutul mesajului lui Ioan Botezătorul,
marea consternare a poporului la cerinţa lui de a-i primi botezul, doctrina greşitǎ a
evreilor că ei erau neprihăniţi prin Avraam şi apelul cel mare al lui Ioan
Botezătorul.
Al treilea lucru de care ne vom ocupa din textul citit este :

III. CONŢINUTUL MESAJULUI LUI IOAN BOTEZǍTORUL

Evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat: "În vremea aceea a
venit Ioan Botezătorul în pustia Iudeii (Mt.v.1) şi în toată regiunea din
împrejurimile Iordanului şi predica botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor
(Lc.v.3). El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape (Mt.v.2)»".
Despre Ioan Botezătorul găsim scris următoarele trei lucruri:
a) Primul lucru este că misiunea lui era atât de mare încât Dumnezeu a
trecut-o anticipat în Vechiul Testament ca pe o mare prorocie şi că, atunci când ea
s-a împlinit nu numai Matei, evanghelistul prorociilor a rămas uimit, dar şi ceilalţi
evanghelişti. Evanghelistul Matei a scris: “Acest Ioan este cel care fusese vestit
prin profetul Isaia, când zice: «Iată glasul celui care strigă în pustie»” (v.3).
b) Al doilea lucru este că Ioan Botezătorul a stat în locuri pustii în care
Dumnezeu l-a pregătit în mod special pentru marea sa misiune.
c) Şi al treilea lucru este că Ioan Botezătorul personal a zis că nu el a
vorbit poporului în pustie, ci Dumnezeu, precizând că el nu era decât glasul lui
Dumnezeu. Lucrul acesta ni l-a relatat Evanghelistul Ioan aşa de clar atunci când a
spus cum o delegaţie a Marelui Sanhedrin a fost trimisă la Ioan Botezătorul ca să-l
întrebe: "Tu cine eşti?” … (23). «Eu», a zis el «sunt glasul Celui ce strigă în
pustie»” (1:19,23). În textul grecesc scrie fone, care înseamnă “difuzorul,
"glasul" sau "difuzorul" lui Dumnezeu care strigă în pustie”. Acelaşi lucru ni l-a
spus şi Evanghelistul Luca când a scris: “Cuvântul lui Dumnezeu i-a vorbit lui
Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie" (3:2).
Acum să vedem care era mesajul aceluia care a fost prorocit cu sute de ani
înainte de a se naşte, pe care l-a pregătit Dumnezeu în mod special în pustie şi
care era difuzorul Celui Preaînalt! Rămânem uimiţi când descoperim că întreg

29
mesajul şi toată misiunea înainte mergătorului Fiului lui Dumnezeu s-au rezumat
la predicarea pocăinţei şi la administrarea botezului şi că aceste două lucrări
aveau menirea să atingă scopul suprem care este iertarea păcatelor în vederea
apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Al patrulea lucru de care ne vom ocupa din textul citit este

IV. MAREA CONSTERNARE A POPORULUI LA CERINŢA LUI IOAN

BOTEZĂTORUL DE A-I PRIMI BOTEZUL
Botezul lui Ioan a mişcat puternic tot Israelul. Pe mulţi dintre evrei pur şi
simplu i-a şocat. Evreii cunoşteau botezul prin afundare pe care îl administra Ioan.
Ei aplicau acest botez neevreilor care se converteau la iudaism, pe care ei îi
considerau murdari de la talpă şi până la creştetul capului. După botez, evreii
cereau prozeliţilor să se circumcidă şi să ţină legea 1. Evreii nu aveau nevoie de un
asemenea botez, deoarece se considerau fiii lui Avraam, fiii legământului şi fiii
Împărăţiei lui Dumnezeu. Doar ei nu erau păcătoşi aşa cum considerau că erau
neamurile. Ei erau foarte şocaţi când Ioan le-a cerut şi lor să primească acest
botez.

Bazinele pentru botezul prozeliţilor din Ierihon, datând din secolul I

Alţii dintre evrei, nu puţini la număr, au rămas plăcut impresonaţi la

aceastǎ cerintă a lui Ioan Botezătorul, fiindcă un asemenea botez avea o
însemnătate escatologică. Unii dintre rabini au legat un asemenea botez de unul

30
dintre proroci care urma să apară în preajma venirii lui Mesia. Alţii dintre rabini
au legat un asemenea botez de apariţia lui Ilie, înainte mergătorul lui Mesia. Şi
alţii dintre aceştia au legat un asemenea botez chiar de Mesia. Cărturarii au
formulat acest crez, iar fariseii l-au susţinut şi l-au propovăduit cu putere 2.
Predicarea pocǎinţei şi administrarea botezului de către Ioan, cât şi cele
două concepţii pe care le avea poporul cu privire la botezul lui şi erau diametral
opuse unele altora, l-au determinat pe Marele Sanhedrin să trimită o delegaţie la
Ioan Botezătorul ca să-l întrebe dacă este el Mesia. Evanghelistul Ioan ne-a redat
dialogul dintre sinedrişti şi Ioan Botezătorul, scriind: “Eşti Cristosul? «Nu», le-a
răspuns Ioan. (21). Eşti Ilie? «Nu» Eşti profetul? «Nu» … (25). Dacă nu eşti
Cristosul, nici Ilie, nici profetul, atunci de ce botezi?” (Ioan 1:20-21,25). Sau cu
alte cuvinte: “Dacă nu eşti Cristosul, nici Ilie, nici profetul, atunci cine ţi-a dat
voie să faci o încălcare de doctrină aşa de gravă: să aplici şi fiilor lui Avraam,
fiilor legământului şi fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu acelaşi botez pe care noi îl
administrăm păgânilor necuraţi?” Răspunsul lui Ioan Botezătorul la această
întrebare a fost un răspuns categoric. El a zis: “Aşa mi-a spus Cel care m-a trimis,
să botez cu apă” (Ioan 1:33).
Al cincilea lucru de care ne vom ocupa din textul citit este

V. DOCTRINA GREŞITĂ A EVREILOR CĂ EI ERAU NEPRIHĂNIŢI

PRIN AVRAAM
Ioan Botezătorul şi-a expus mesajul pe fondul unui tablou antic. În
antichitate, drumurile erau foarte rele. Un proverb străvechi zicea: "Trei lucruri
sunt foarte rele: boala, robia şi călătoria”. În Israel când ploua era un noroi
îngrozitor, iar când noroiul se usca, drumul se făcea foarte zgrunţuros. Când un
împărat îşi propunea să facă o călătorie prin ţară, el mai întâi îşi trimitea un crainic
să anunţe poporul ca să-i netezeasca drumul 3. Un asemenea crainic era Ioan
Botezătorul. Misiunea lui era să strige: "Vine Împăratul Cel Mare, pregătiţi-I
calea şi neteziţi-I cărările!" Prorocul Isaia a fost inspirat să prezică o realitate
crudă că tocmai poporul ales al lui Dumnezeu urma să fie calea de nestrăbătut
pentru Mesia cel promis. Iar Evanghelistul Luca ne-a arătat ca, de altfel şi
evangheliştii Matei şi Marcu că, prezicerea profetului Isaia s-a împlinit cu cea mai
mare exactitate, atunci când acest mare proroc al Vechiului Testament a prevestit
într-o formă figurativă că poporul evreu va fi pentru Fiul lui Dumnezeu o cale
plină de obstacole de neînvins: zgrunţuri, coaste abrupte, văi adânci şi munţi
înalţi. Prorocul Isaia a scris: "Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului,
neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! (4). Orice vale să fie
înalţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii
şi strâmtorile în vâlcele! (5). Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa
aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit»” (Is.40:3-5). Şi

31
Evanghelistul Luca, de asemenea ne-a spus: "Orice vale va fi astupată, orice
munte şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, şi
drumurile zgrunţuroase vor fi netezite. (6). Şi orice om va vedea mântuirea lui
Dumnezeu" (3:5-6).
Marele obstacol al evreilor pentru a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu a
constat în însăşi doctrina şi tradiţia lor. Cărturarii au învăţat poporul că naţiunea
lor era favorizată înaintea lui Dumnezeu prin Avraam. Ei au spus că Avraam era
atât de unic în bunătate înaintea lui Dumnezeu, încât meritele lui erau suficente nu
numai pentru el, ci şi pentru toţi descendenţii lui, şi că el a fǎurit un tezaur de
merite pentru întreg Israelul care nu se va epuiza niciodată. Învăţătorii lui Israel au
propovăduit mai departe că prin meritele lui Avraam, Moise a avut trecere ca să
primească tablele legii din mâna lui Dumnezeu şi orice evreu să obţină iertare de
păcate prin jertfirea animalelor şi ceremonialul spălarii. Şi aceştia au mai zis că
toţi fiii lui Avraam vor avea parte de lumea viitoare, pentru că Avraam va sta la
porţile gheenei ca să-şi întoarcă de acolo descendenţii care s-au rătăcit 4.
Ioan Botezătorul a insistat mult asupra faptului că ei, fiind fiii lui Avraam
după descendenţă, nu însemna nimic, pentru că şi ei erau tot aşa de păcatoşi
înaintea lui Dumnezeu ca celelalte popoare. Numai faptul de a-ţi recunoaşte starea
reală şi de a-L accepta pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor însemna totul. Acesta
era motivul pentru care Ioan Botezătorul în calitate de înainte mergător al Fiului
lui Dumnezeu, le-a spus: "Împărăţia cerurilor este aproape şi Împăratul ei vine în
calitate de Mântuitor. Ca să-L puteţi primi, trebuie şi voi să vă recunoaşteţi cǎ
sunteţi nişte păcatoşi pierduţi şi că aveţi mare nevoie de El”.
Evangheliştii Marcu şi Matei ne-au spus că tot poporul care a ieşit să-l
asculte pe Ioan Botezătorul, îşi mărturisea păcatele şi-i primea botezul. Ei au scris,
îi cităm armonizat: "Toţi locuitorii Ierusalimului, toată regiunea Iudeii (Mc.v.5) şi
din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el (Mt.v.5) şi
mărturisindu-şi păcatele, erau boteza-ţi de el în râul Iordan (Mt.v.6)."
Numai fariseii şi saducheii au rămas tari la cerbice. Ei, fiind orbiţi de
concepţiile lor preconcepute, n-au putut să se recunoască păcătoşi. Dar, totuşi şi ei
au trebuit să-i accepte botezul, măcar formal. Ioan Botezătorul, cunoscându-le
făţărnicia şi starea reală, era inspirat să-i prevină asupra marelui pericol în care se
aflau. El le-a zis: “Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? (8).
Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră (9). Şi să nu credeţi că puteţi zice
în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele
acestea poate să ridice fii lui Avraam. (10). Iată că securea a şi fost înfiptă la
rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în
foc” (Mt.v.7-10).
Ioan Botezătorul ca să prevină pe farisei şi saduchei asupra pericolului în
care se aflau, le-a atribuit mai întâi un epitet foarte tăios, spunându-le; "pui de
vipere!" El, mai întâi i-a numit astfel, fiindcă învăţătura lor era tot aşa de
32
veninoasă şi aducătoare de moarte ca otrava puilor de vipere, şi apoi i-a confruntat
cu un tablou groaznic pe care el l-a văzut adeseori în pustiul Iudeii.
Ioan Botezătorul a văzut în pustiul Iudeii cum iarba şi tufişurile cele mici
se uscau de seceta verii ca iasca. Iar atunci când li se dădea foc, flăcǎrile se
întindeau atât de repede, încât prea puţine vieţuitoare care îşi aveau cuiburi şi
adăpost în ele reuşeau să-şi salveze viaţa. Viperele, puii de vipere, scorpionii şi tot
felul de vieţuitoare încercau să fugă cu cea mai mare iuţeală de flăcǎrile focului,
însă nu reuşeau. Viperele, se întâmpla să-şi scape viaţa, dar puii lor niciodată.
Astfel, când Ioan Botezătorul a întrebat pe farisei şi pe saduchei: "Pui de vipere,
cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” le-a spus cu alte cuvinte: "Cine a
reuşit să vă arate un alt mijloc prin care aţi putea să scăpaţi de mânia viitoare, ca
şi când ar exista o altă cale?" Ei au crezut că evreii sunt scutiţi de judecata
viitoare prin faptul că sunt fiii lui Avraam. Numai că Ioan Botezătorul era inspirat
să le spună că, dacă puii de viperă nu-şi puteau salva viaţa de focul pustiului, cu
atât mai puţin, ei nu vor putea fugi de mânia viitoare.

Arderea ierbii din pustiul Iudeii

Ioan Botezătorul a combătut energic această învăţătură pe care o credeau

evreii, spunându-Ie, mai întâi să nu se înşele că pot profita de capitalul spiritual al
lui Avraam, atâta timp cât ei erau în contradicţie cu cerinţa şi cu voia lui
Dumnezeu: “Să nu credeţi”, le-a spus Ioan "că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca

33
tată pe Avraam!»” Apoi, arătând cu mâna spre nişte pietre de pe malul Iordanului,
a continuat să le zică: "Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să
ridice fii lui Avraam" (Mt.v.9). Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte că, Dumnezeu
poate să facă fii adevaraţi ai lui Avraam şi din păgâni, care erau morţi în păcate,
aşa după cum pietrele sunt fără viaţă şi nu numai din fiii lui Avraam după
descendenţă, fapt care s-a şi întâmplat. O altă cale de a scăpa de mânia viitoare nu
există pentru nimeni decât aceea prin pocainţă. Datorită acestui fapt, Ioan
Botezătorul le-a spus: "Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice
pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc” (Mt.v.10).
Şi al şaselea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă acest pasaj pe care îl
studiem este

VI. APELUL CEL MARE AL LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Mesajul lui Ioan Botezătorul era în acelaşi timp şi mesajul celei mai grele
decideri. Poporul evreu nu era pus niciodată în faţa unor alternative atât de mari şi
grele ca atunci când era determinat ori să se recunoască şi el tot aşa de păcătos ca
celelalte popoare şi să primească botezul lui Ioan, ori să-i respingă mesajul, cu
toate că ştia că el era un mare proroc al lui Dumnezeu. Evangheliştii ne arată că
mulţi dintre fiii lui Israel au răspuns la acest apel, că şi-au mărturisit păcatele şi că
au fost botezaţi. Chiar şi ostaşii lui Irod Antipa din Perea şi vameşii au cerut să fie
botezaţi.
Ioan Botezătorul cerea în locul formalismului religios, viaţă sfântă şi fapte.
El a zis: “Cine are două haine să împartă cu cine n-are nici una” (Lc.v.11), ceea
ce înseamnă dragoste. Vameşilor le spunea să nu ceară mai mult decât li s-a
poruncit să ia, ceea ce înseamnă dreptate. Şi ostaşilor le zicea ca să nu asuprească
pe nimeni pe nedrept, ceea ce înseamnă corectitudine.
În toată istoria lor naţională, evreii niciodată nu şi-au dat seama de starea
lor reală şi nu şi-au mărturisit păcatele ca atunci. Şi niciodată, în toată istoria
lumii, n-a fost o trezire spirituală aşa de mare şi oamenii nu L-au căutat pe
Dumnezeu şi nu s-au întors la El prin pocăinţă ca în acel timp unic. În încheiere,
înainte mergătorul Fiului lui Dumnezeu ne-a atras atenţia şi asupra faptului că în
Domnul Isus sunt confruntaţi toţi oamenii cu o alegere eternă. El ne-a prezentat
această realitate într-un tablou antic al vânturǎrii grâului, spunând: "Acela are
lopata în mână; El Îşi va curăţa aria cu desăvârşire şi Îşi va strânge grâul în
grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge" (Lc.v.17). Grâul se
arunca în aer cu lopeţi mari de lemn, boabele grele cădeau la pământ, iar pleava
uşoară o zbura adierea vântului. În final, grâul se depozita în hambare, iar pleava
se ardea 6. “Lopata este în mâna Fiului lui Dumnezeu”, ne-a spus Ioan
Botezătorul, sau cu alte cuvinte: “Numai în Mântuitorul este selecţia cea mare
pentru viaţa eternă sau osânda veşnică”, fiindcă totul depinde de atitudinea
noastră pe care o avem faţă de El, de faptul dacă Îl acceptăm sau Îl respingem.

34
 Vânturarea grâului

Când John Bunyan a fost confruntat cu o asemenea alegere şi când apelul

divin îi cădea adânc în suflet, spunându-i: "Vrei să renunţi la păcatele tale şi să ai
parte de cer? Sau vrei să trăieşti şi mai departe în ele şi să ai parte de pierzare
veşnică?” El a răspuns chemării cereşti pe loc şi şi-a îndreptat privirea spre
eternitate 7. Cu această alegere eternă sunt confruntaţi toţi oamenii şi de a cărei
răspuns depinde totul.

1. Josephus, F., Antiquities 18.117; Jewish War 2.129; Life II;

Godet, F., A Commentary on The Gospel of Luke, Vol. l, p. 172;
Manson, T., The Servant Messiah, p. 36 – 49;
Abrahams, I., Studies in Pharisaism and the Gospels, First Series Cap. 4;
Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism, p. 313 – 334;
Robinson, J.T., Twelve New Testament Studies, p. 17 – 18;
2. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 50;
RowIey, H,H., Jewish Proselyte Baptism and the Baptism of John, p. 211 –
235;
Robinson, J.A.T., The Baptism of John and Quamran Community, p. 11 –
17.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 45;
Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 95;
Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 152;

35
 Morgan, C.C., The Gospel according to Mark, p. 12;
Lenski, P.C.H., The interpretation of St. Mark's and St. Luke’s Gospels,
p. 15.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 47;
Manson, T.W., The Servant-Messiah, p. 44 - 45.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 46.
6. Op. cit. p. 51;
Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. l, p. 180 - 181.
7. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 51.

36
 4. BOTEZUL MÂNTUITORULUI

I
Marcu 1 : 9 - 11

9. În vremea aceea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de

Ioan în Iordan.
10. Şi îndată, când ieşea Isus din apă, El a văzut cerurile deschise şi
Duhul pogorându-Se peste El ca un porumbel.
11. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit,
în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea"
Matei 3 : 13 - 17
13. Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de
el.
14. Dar Ioan căuta să-L oprească. ''Eu", zicea el, "am nevoie să fiu
botezat de Tine şi Tu vii la mine?"
15. Drept răspuns Isus a zis: "Lasă-Mă acum, căci aşa se cuvine să
împlinim toată dreptatea. Atunci Ioan L-a lăsat.
16. De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afara din apă. Şi în clipa aceea
cerurile s-au deschis şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de
porumbel şi venind peste El.
17. Şi din ceruri. s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu
preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea."
Luca 3 : 21 - 22
21. După ce a fost botezată toată lumea, a fost botezat şi Isus; şi pe când
Se ruga, s-a deschis cerul
22. şi Duhul Sfânt S-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi
din cer s-a auzit un glas care zicea: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit; în Tine Îmi
găsesc toată plăcerea Mea!”
Armonizat
1. După ce a fost botezată toată lumea, (Lc.v.21), a venit Isus din
Nazaretul Galileii la râul Iordan (Mc.v. 9), ca să fie botezat şi El de Ioan
(Mt.v.13).
2. Dar Ioan căuta să-L oprească. "Eu", zicea el, “am nevoie să fiu botezat
de Tine şi Tu vii la mine?” (Mt.v.14)
3. Drept răspuns, Isus i-a zis: “Lasă-Mă acum, căci aşa se cuvine să
împlinim toată dreptatea". Atunci Ioan L-a lăsat (Mt.v.15).
4. Şi îndată (Mc.v.10) după ce S-a rugat Isus (Lc.v.21) şi ieşea din apă
(Mc.v.10), s-a deschis cerul (Lc.v.21),
5. şi El a văzut cerurile deschise şi (Mc.v.10) pe Duhul lui Dumnezeu
coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El (Mt.v.16).

37
 6. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în
Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Mc.v.11) şi "Acesta este Fiul Meu
preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea" (Mt.v.17).
Mântuitorul ştia că pentru El exista un orar ceresc, în care erau stabilite
toate lucrurile din viaţa Lui şi după care urma să lucreze. El ştia că urma să
sosească o zi în care va trebui să părăsească Nazaretul şi când I se va încredinţa
cea mai mare şi cea mai grea misiune de pe pământ şi chiar din cer.
Din acest text vom ţine doua studii: unul intitulat Botezul Mântuitorului şi
celălalt Simbolurile botezului.
În primul studiu Botezul Mântuitorului, ne vom ocupa de patru lucruri:
aşteptarea semnalului divin, marea decidere, o experienţă minunată şi o
demonstraţie supremă.
Să luăm mai întâi

I. AŞTEPTAREA SEMNALULUI DIVIN

Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat: După ce a fost
botezată toată lumea, (Lc.v.21), a venit Isus din Nazaretul Galileii la râul Iordan
(Mc.v. 9), ca să fie botezat şi El de Ioan (Mt.v.13).
În viaţa fiecărui om există mai multe etape şi un singur punct central în
jurul căruia se roteşte totul. Cu atât mai mult, lucrul acesta îl găsim la Domnul
Isus. Prima etapă mare din viaţa Lui, aşa cum am văzut în studiul intitulat
Orologul divin a început să bată pentru Isus (Vol.I,Stud.52), a fost atunci când
Mântuitorul a împlinit vârsta de doisprezece ani şi I S-a trezit conştienţa divină.
Iar a doua etapă mare din viaţa Lui, a avut loc acum când S-a botezat.

Valea Iordanului
38
 Valea Iordanului

Domnul Isus ştia că atunci când Ioan Botezătorul a început să predice şi să

boteze, când poporului i s-a trezit simţul nevoii după Dumnezeu şi când mulţimile
din toate părţile alergau la Ioan ca să fie botezate, cerul şi-a dat semnalul şi-L
chema la marea Sa lucrare de Mântuitor.
Al doilea lucrul de care ne vom ocupa în acest studiu este

II. MAREA DECIDERE A DOMNULUI ISUS

Când gongul eternităţii a început să bată pentru Fiul lui Dumnezeu şi când
Ioan Botezătorul a început să îndemne mulţimile pe malul Iordanului cu vocea lui
de tunet, zicând: “Pocăiţi-vă, "căci Împărăţia cerurilor este aproape!” (Mt.v.2)
Mântuitorul ştia că în acele zile se afla înaintea celei mai mari decizii: de-a Se
lansa în marea şi greaua Sa misiune. El ştia că a răspunde acestui imbold lăuntric,
însemna pentru El mai întâi cruce şi apoi triumf. Iar a nu răspunde acestei chemări
cereşti, însemna pentru El comoditate şi tihnă, dar în schimb, pentru întreg neamul
omenesc însemna pierzare veşnică. Textul citit ne arată că Fiul lui Dumnezeu a
renunţat la Sine şi a răspuns acestei chemări cereşti.
Aşa după cum pentru Domnul Isus era o chemare pentru a deveni
Mântuitorul lumii şi pentru care El a trebuit să Se decidă, tot astfel, Dumnezeu a
binevoit să existe o chemare şi pentru fiecare fiinţă umană la mântuirea câştigată
de Cristos, pentru care şi omul trebuie să se decidă fie ca s-o accepte, fie ca s-o
respingă. Această chemare a cerului la mântuire înseamnă viaţă şi fericire eternă,
ar a respinge mântuirea câştigată de Cristos înseamnă a ne afunda în cel mai mare
dezastru şi a ne face singuri răspunzători pentru chinul cel veşnic din infern.

39
 Al treilea lucrul de care ne vom ocupa în acest studiu este

III. EXPERIENŢA CEA MINUNATĂ A MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Luca ne spune că atât de mare a fost actul botezului pentru
Fiul lui Dumnezeu, încât n-a putut ca să nu-Şi ridice privirea în sus şi să nu-Şi
înalţe glasul către Tatăl. Apoi, Evanghelistul Luca ne mai arată, ca de altfel şi
ceilalţi evanghelişti sinoptici că El a avut în acel moment cea mai minunată
experienţă din viaţa Sa umană, pentru că atunci I S-au deschis cerurile şi Tatăl Îi
vorbea din ele.

Iordanul înainte de a se revărsa în Marea Moartă

Evanghelistul Marcu a folosit pentru deschiderea cerului verbul skizomai

care înseamnă "a rupe", "a sfâşia". El a mai întrebuinţat acest verb atunci când
Mântuitorul murea pe cruce şi când s-a spintecat perdeaua cea mare de la Templu
de sus şi până jos care, despărţea Sfânta Sfintelor de Locaşul cel Sfânt (Marcu
15:38).
Când am tratat studiul intitulat Isus, adevăratul Preot (Vol.I,Stud.48), am
văzut că Sfânta Sfintelor era umbra prezenţei lui Dumnezeu, că cuvântul preot
înseamna "cel care are acces la prezenţa lui Dumnezeu" şi că Domnul Isus este
singurul preot adevărat, pentru că El a ieşit din prezenţa lui Dumnezeu şi că
oricând putea să Se întoarcă în prezenţa Tatălui. Dar ce era cel mai greu chiar şi

40
pentru Fiul lui lui Dumnezeu a fost, cum să ducă şi pe alţii în prezenţa Tatălui?
Această lucrare Îi era atât de grea, încât a trebuit să-L coste chiar şi pe El preţul
vieţii. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu ne-a transmis prin ruperea
catapetesmei între cei doi heruvimi brodaţi cu fire de aur de la Sfânta Sfintelor,
vestea supremă a minunii harului divin că s-a deschis şi pentru om calea spre
prezenţa lui Dumnezeu din cer şi spre lumea heruvimilor şi a serafimilor numai
după ce acest preţ a fost plătit!

Râul Iordan

Evanghelistul Marcu ne-a descoperit prin folosirea verbului grecesc

skizomai următorul adevăr fenomenal: că în momentul în care Domnul Isus a
răspuns chemării cereşti şi a demonstrat prin botez că El a acceptat crucea cu
scopul de a deschide pentru om calea spre prezenţa lui Dumnezeu din cer Cel
Preaînalt mai întâi a sfâşiat cerul ca pe o manta ca să ureze de bine lansarea Fiului
Său în această lucrare mare şi grea, şi apoi urma să sfâşie şi catapeteasma de la
templu între cei doi heruvimi în momentul morţii Fiului Său pe cruce şi a
deschiderii pentru om a unei căi spre prezenţa Sa din cer şi spre lumea
heruvimilor şi a serafimilor.
Pe timpul acela glasul lui Dumnezeu din cer se numea în limba ebraică
bat-col care înseamnă “fiica” sau “ecoul” glasului Lui 1. Atunci se credea în
transcendenţa lui Dumnezeu, într-o infinitate de ceruri, că Dumnezeu locuieşte în
cerul cel mai înalt şi măreţ şi că este învăluit într-o lumină de care nu se poate
apropia nimeni. Era rar de tot când se deschideau cerurile şi se auzea "ecoul"
glasului lui Dumnezeu. Dar, textul citit ne spune că la botezul Mântuitorului s-a
auzit de prima dată glasul real şi direct al Celui Preînalt. Ceea ce înseamnă că noi
avem la botezul Mântuitorului revelaţia şi lumina supremă a lui Dumnezeu 2..
Evangheliştii Marcu şi Luca ne spun că Dumnezeu a vorbit mai întâi
Domnului Isus, spunându-I: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată
plăcerea Mea” (Marcu.v.11;Luca.v.22). Apoi, Cel Preaînalt a continuat, ne spune

41
Evanghelistul Matei, să-i vorbească şi lui Ioan Botezătorul, zicându-i şi lui acelaşi
lucru: "Acesta este Fiul Meu prea iubit în care Îrni găsesc plăcerea" (Matei.v.17).
Acest glas, deşi era demonstrativ, totuşi el nu era înţeles de mulţime, ni numai de
Mântuitorul, şi botezătorul Său 3. Ce au văzut ochii sufletului lui Ioan Botezătorul
şi ce au auzit urechile duhului lui când L-a botezat pe Fiul lui Dumnezeu, este mai
presus de orice închipuire şi descriere omenească!
Dumnezeu a vorbit Domnului Isus şi lui Ioan Botezătorul în termenii
revelaţiei Vechiului Testament ca să poată să-L înţeleagă nu numai Ioan, dar şi
noi. El a spus Mântuitorului: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată
plăcerea Mea" (Mc.v.11). Acest verset este compus din două texte: din Psalmul
2:7 în care Dumnezeu a vorbit Domnului Isus personal prin Sfintele Scripturi,
spunându-I: "Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu»” ; şi din Isaia 42:1, în care Cel
Preaînalt I S-a adresat atât Lui, cât şi întregului neam omenesc, zicând: "Iată
Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcerea sufletul
Meu. Am pus Duhul Meu peste El". În prima parte a glasului din cer, Dumnezeu a
confirmat Domnului Isus că El este Fiul Său preaiubit din cer 4 şi, în acelaşi timp
şi Mesia cel promis de pe pământ 5. Iar, în a doua parte, Tatăl I-a declarat solemn
că-Şi găseşte toată plăcerea în EI, fiindcă a acceptat să fie Acel Rob al suferinţei,
descris în Cartea Prorocului Isaia, al cărui portret culminant este redat în capitolul
53 6.
De aici Ioan Botezătorul ştia cu cea mai mare siguranţă că Domnul lsus
era Mielul lui Dumnezeu care urma să ridice păcatul lumii!

Botezul Domnului Isus Deschiderea cerului

42
 Locul de botez, unde râul Iordan iese din Marea Galileii.
Aici pelerinii de pretutindeni îmbrăcaţi în haine albe se botează,
pentru că şi Domnul Isus s-a botezat în Iordan de către Ioan.

Comentatorul G.C. Morgan a zis că Dumnezeu n-a adus acest elogiu

Domnului Isus că era Fiul Său preaiubit numai fiindcă a răspuns la apelul Lui şi
că S-a hotărât să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru neamul omenesc, dar
şi pentru supunerea şi umilinţa Sa din Nazaret până la vârsta de 30 de ani 7.
Iar, comentatorul V. Taylor a spus că atunci când Dumnezeu a confirmat
Domnului Isus din cer, zicând: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit", I-a făcut cunoscut că
chiar şi atunci când El se afla în trup era “Dumnezeu de aceeaşi natură, substanţă
şi esenţă divină cu Cel Preaînalt”, aşa după cum şi un fiu uman este de aceeaşi
natură, substanţă şi esenţă cu tatăl său 8. Acesta este singurul şi adevăratul înţeles
al calităţii Domnului Isus de Fiu al lui Dumnezeu, pentru că El nefiind Fiul lui
Dumnezeu în sensul naşterii noastre omeneşti, n-a fost creat ca îngerii şi nici
născut ca oamenii. Dacă era creat sau născut nu era Dumnezeu adevărat, pentru că
ar fi avut un început; şi dacă ar fi avut un început, trebuia să aibă şi un sfârşit.
Evanghelistul Ioan când L-a prezentat pe Cristos ca Logosul lui Dumnezeu, a
scris clar că la început Logosul deja era şi că Logosul era Dumnezeu (1:1).

43
Aceasta înseamnă că în veşnicie n-a fost niciodată un timp în care să nu fi existat
Domnul Isus; şi dacă El a existat din veşnicie în veşnicie, aceasta înseamnă că
este Dumnezeu adevăarat de aceeaşi natură, substanţă şi esenţă divină cu Cel
Preaînalt. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul face parte din Fiinţa
Trinitară a lui Dumnezeu aşa după cum ne revelează Biblia!
Şi al patrulea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă textul pe care îl studiem
este

IV. O DEMONSTRAŢIE SUPREMĂ

Evanghelistul Luca a scris: "... Şi pe când Se ruga, s-a deschis cerul (22) şi
Duhul Sfânt S-a coborât peste El în chip trupesc ca un porumbel" (v.21-22).
A. Plummer a spus că Duhul Sfânt nu se poate revela văzului nostru ca
formă, ci numai ca simbol pentru că este imaterial 9. Şi tot comentatorul amintit a
zis că porumbelul era o demonstrare vizibilă şi simbolică a Duhului Sfânt la
botezul Domnului Isus 10.
Botezul Domnului Isus era atât de mare, încât la el a luat parte întreaga
Sfântă Treime. Când Fiul Se boteza, Tatăl arăta cine era Acela care făcea acest
act, iar Duhul Sfânt demonstra prin emblema unui porumbel, însemnătatea şi
valoarea botezului în viaţa Mântuitorului.
Ca să putem înţelege coborârea Duhului Sfânt la botezul DomnuIui Isus
sub imaginea unui porumbel şi însemnătatea acestui fapt, trebuie să ştim mai întâi
alte trei lucruri: a) că Biblia afirmă că Duhul Sfânt este Dumnezeu care face parte
din Sfânta Treime. b) că arhanghelul Gavril a spus că Duhul Sfânt va lua parte la
conceperea Domnului Isus (Luca1:35), ceea ce înseamnă că la natura spirituală a
Mântuitorului a luat parte chiar Dumnezeu şi c) cum Dumnezeu l-a pregătit pe
Ioan Botezătorul într-un mod special în pustiul Iudeii şi cum Cel Preaînalt l-a
informat şi în ce priveşte coborârea Duhului Sfânt peste Domnul Isus. Ioan
Batezătorul a spus: “Eu nu-L cunoşteam; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă
mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se este Cel
care botează cu Duhul Sfânt»” (Ioan 1:33).
De aici Ioan Botezătorul ştia că, coborârea Duhului Sfânt asupra
Mântuitorului nu era un tablou care arăta coborârea Sa de prima dată peste
Domnul Isus, ci a fost o imagine supremă în care Cel Preaînalt îi demonstra
divinitatea Mântuitorului. Astfel, dacă Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat care
face parte din Sfânta Treime şi dacă El S-a coborât asupra Domnului Isus, aceasta
înseamnă că şi Mântuitorul era Dumnezeu adevărat, că şi EI făcea parte din Sfânta
Treime şi că Sfânta Treime este de nedespărţit.
Duhul Sfânt n-are forma unui porumbel, cum îşi inchipuie mulţi. Noi citim
în cartea Geneza cum Dumnezeu a întreprins lucrarea de creaţie prin Domnul Isus
şi Duhul Sfânt. Domnul Isus figura prin cuvântul Memra, care înseamnă

44
"Cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu”; şi Duhul Sfânt figura prin cuvântul
Ruach, care înseamnă “suflarea lui Dumnezeu" (Ps.33:6; Iov 33:4). Dumnezeu-
Tatăl când a zis lui Dumnezeu–Fiu şi lui Dumnezeu–Duh Sfânt: "Să facem omul
după chipul şi asemănarea Noastră" (Geneza 1:26), înseamnă că şi Duhul Sfânt
are acelaşi chip şi aceeaşi asemănare cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Fiul.
Dacă Duhul Sfânt n-are forma unui porumbel, atunci de ce Ioan
Botezătorul ne spune că El S-a coborât peste Domnul Isus în imaginea unui
porumbel? Răspunsul la această întrebare ne dezleagă una dintre cele mai mari
enigme din Biblie.
În Evanghelii găsim următoarele trei referinţe despre natura divină a
Domnului Isus: a) Prima referinţă ne arată că Duhul Sfânt a luat parte la
conceperea şi la creşterea Fiului lui Dumnezeu în ce priveşte natura Sa divină.
Evanghelistul Luca ne-a istorisit în 2:41-52 că prerogativa atotştiinţei divine şi
eterne a Mântuitorului s-a trezit când a avut 12 ani, că atunci El a început să-Şi
aducă aminte de prima dată de Tatăl Său ceresc şi de locul de unde a venit, şi să-L
numească pe Dumnezeu “Tatăl Său” şi Templul din Ierusalim “Casa Tatălui Său”.
b) A doua referinţă ne arată că chiar şi trupul Mântuitorului era stingher şi
nepotrivit naturii Lui divine. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care
Domnul Isus a zis: "Carnea este neputincioasă” (Matei 26:41) şi “carnea nu
foloseşte la nimic” (Ioan 6:63) şi c) A treia referinţă ne destăinuie în modul cel
mai surprinzător cum Mântuitorul a atins chiar şi în trup prerogativele unui
Dumnezeu. Textul pe care îl studiem ne este un mare exemplu în privinţa aceasta.
Cel Preaînalt i-a revelat lui Ioan Botezătorul pe Duhul Sfânt sub emblema
de porumbel ca să-i arate că Mântuitorul va atinge chiar şi în trupul Său de carne
cele mai mari prerogative divine: prerogativa puterii şi pe cea a gloriei. El i-a
arătat lui Ioan că Fiul Său, în atotînţelepciunea Lui, nu-Şi va folosi atotputerea
prin forţă, ci numai prin dragoste, pentru că porumbelul era în antichitate mai întâi
simbolul dragostei. Acesta a fost motivul pentru care atunci când Domnul nostru
suferea cumplit pe cruce, El a putut mijloci înaintea Tatălui chiar şi pentru cei care
L-au ţintuit în cuie şi să zica: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc.23:34) Lui,
I-a fost atunci cu mult mai uşor să-Şi strivească vrăjmaşii sau, chiar să transforme
Universul întreg în infern. Nu trebuita să facă altceva decât să zică un singur
cuvânt şi cu un alt cuvânt, să facă o altă creaţie cu mult mai minunată. Ce I-a fost
Lui cel mai greu, nu era ca să-Şi arate atotputerea de Dumnezeu prin forţă, ci prin
dragoste şi, aceasta încă într-un trup limitat şi supus durerii!
În antichitate, un alt simbol al porumbelului era blândeţea. Să fi
Dumnezeu atotputernic şi într-un trup supus suferinţei şi cineva să te aresteze pe
nedrept şi tu să stai blând; să te lovească cu pumnii şi tu să stai liniştit, şi să te
răstignească pe cruce şi tu să nu intervi. Aceasta este din nou o putere care se
ridică deasupra oricărei puteri de pe pământ. Acesta este un alt motiv mare pentru

45
care Mântuitorul a putut să declare la sfârşitul lucrării Sale: "Toată, puterea Mi-a
fost dată în cer şi pe pământ" (Matei 28:18).
Şi al treilea simbol al porumbelului era în antichitate umiIinţa 11. Pentru
oricine este uşor să-şi arate slava prin mărire şi aroganţă, numai că Mântuitorul
Şi-a arătat atotgloria în smerenie. Să fii Dumnezeu atotglorios şi oamenii să te
scuipe în faţă şi să te batjocurească în fel şi chip şi tu să-i rabzi şi să nu le plăteşti
cu aceeaşi monedă. Aceasta se ridică iarăşi mai presus de orice fire omenească şi
ne dezvăluie adevărata Lui glorie, pe care n-a putut s-o umbrească câtuşi de puţin
toată ocara şi ruşinea lumii noastre 12.
Cât de sacru şi de semnificativ a fost acest tablou al coborârii Duhului
Sfânt asupra Domnului Isus sub emblema de porumbel care a avut loc la botezul
Lui! Şi cu câtă exactitate el s-a împlinit în viaţa Mântuitorului şi, în mod special,
în ultimul timp când a fost răstignit!

1. Barclay, W. , The Gospel of Mark, p. 20.

2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 186 – 187.
3. Keim,Th., Geschichte Jesus, VoI. I, p. 535;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 744.
4. Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 121;
Vas, G. , The Self - Disclosure of Jesus, p. 187.
5. Taylor, V., The Names of Jesus, p. 70.
6. Godet, F., A Commentar on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 188;
Manson, T.W., The Servant -Messiah, p. 44.
7. Morgan, G.C., The Crises of the Christ, p. 120 - 122.
8. Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 121.
9. Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 99.
10. Poter, L.E., The Gospel of Luke, p. 1192.
11. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 187 – 188.
12. Op. cit. p. 191.

46
 5. SIMBOLUL BOTEZULUI

II

Marcu 1 : 9 - 11; Matei 3 : 13 - 17; Luca 3 : 21 - 22

Botezul este una dintre cele mai grele probleme din Biblie, deoarece el, pe
de o parte este pur simbolic; iar pe de altă parte are o însemnătate foarte adâncă.
Botezul este de origine divină şi nu omenească, de aceea cei ce n-au nimic comun
cu Dumnezeu nu-l pot înţelege. Dacă Domnul Isus S-a botezat şi dacă botezul
care este de obârşie divină, ne-a fost predat nouă oamenilor, aceasta înseamnă că
el are o însemnătate mare şi adâncă pentru noi.
În al doilea studiu din acest text intitulat Simbolul botezului, ne vom
ocupa de cele două semnificaţii ale lui care sunt: moartea şi învierea Fiului lui
Dumnezeu şi moartea şi învierea păcătosului.
Să luăm mai întâi

I. MOARTEA ŞI ÎNVIEREA FIULUI LUI DUMNEZEU

Problema botezului a început să frământe cele mai luminate minţi încă din
secolul întâi, îndeosebi botezul Mântuitorului. Mulţi şi-au pus întrebarea: ''De ce
Fiul lui Dumnezeu a acceptat botezul lui Ioan care era botezul pocăinţei, botezul
iertării şi botezul legământului, când Biblia ne spune că El era singurul care nu
avea păcat?" Evangheliştii ne relatează că şi Ioan Botezătorul s-a mirat atunci
când Domnul Isus i-a cerut ca să-L boteze. El I s-a împotrivit în mod categoric,
spunându-I: "Eu am nevoie să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?" (15). Drept
răspuns, Isus i-a zis: «Lasă-Mă acum, căci aşa se cuvine să împlinim toată
dreptatea». Atunci Ioan L-a lăsat” (Mt.v.14-15). În textul grecesc scrie “să
împlinim toată neprihănirea”, iar “toată neprihănirea”, explică Montefiore,
înseamnă toate rânduielile divine 1.
Unii teologi din Biserica Primară au fost de părere că Domnul Isus S-a
botezat ca să facă voia mamei, deoarece atât ea, cât şi fraţii Lui, L-ar fi implorat să
Se boteze şi El. În una dintre evangheliile apocrife, cu numele Evanghelia după
Evrei, care a făcut parte dintre evangheliile cele mai timpurii, dar care n-a reuşit
să fie încorporată în Noul Testament, găsim următorul pasaj: “Mama şi fraţii
Domnului, I-au zis: «Ioan botează pentru iertarea păcatelor, să mergem şi noi să
ne botezăm». Dar El le-a răspuns: «Eu, ce păcat am făcut ca să mă botez?»” 2.
Oare acesta să fie răspunsul că Mântuitorul S-a botezat ca să împlinească dorinţa
mamei şi a fraţilor Lui? Nu. Când am tratat studiul intitulat Combaterea ereziilor
(Vol.I,Stud.9), am văzut că Evanghelistul Ioan ne-a arătat că una dintre
caracteristicile Domnului Isus a fost independenţa Sa faţă de orice influenţă

47
omenească. Evanghelistul Ioan a observat că Mântuitorul a acţionat întotdeauna
după propria Lui iniţiativă şi că nu S-a lăsat influenţat niciodată de altcineva. El n-
a făcut minunea din Cana Galileii la cerinţa mamei, ci la deciderea Lui proprie
(Ioan 2:4). Şi El nu S-a dus la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Corturilor, fiind
determinat de fratii Lui, ci tot după propria-I iniţiativă.
Adevăratul răspuns al botezului Fiului lui Dumnezeu ni l-a dat Apostolul
Pavel, cel care a pătruns ca nimeni altul în misterul lui. El era inspirat să ne spună
că botezul simbolizează moartea şi învierea atât a Mântuitorului, cât şi a
noastră personală, scriind în epistola sa către Romani: "Nu ştiţi că toţi câţi am
fost botezaţi în Isus Cristos, am fost botezaţi în moartea Lui? (4). Noi deci, prin
botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum
Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă"
(6:3-4).
Moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu sunt două realităţi atât de mari şi
preţioase, încât Cel Preaînalt a vrut ca să le păstreze pentru pământ ca nişte copii
printr-o imagine simbolică, cu scopul de a ne îndrepta mereu privirile cu ajutorul
acestei imagini simbolice spre acel original glorios al morţii şi al învierii
Mântuitorului.
Domnul Isus S-a botezat din două motive:
1. Primul motiv pentru care El S-a botezat era ca să demonstreze
simbolic starea reală în care a ajuns omul.
Dacă Cristos, marele nostru strateg a murit, aceasta înseamnă că omul este
mort. Moartea Mântuirorului ne demonstrează că omul a murit în chip desăvârşit,
că el este mort în păcat, că moare fiziceşte şi că îi stă în faţă şi o pierzare veşnică.
Chiar dacă omul n-ar vrea să recunoască lucrul acesta, totuşi el este mort.
Existând pentru om o moarte, Fiul lui Dumnezeu, în dragostea Sa, a vrut să existe
şi pentru El. Aceasta este dragostea Aceluia din care ne tragem obârşia! Dacă a
existat o moarte pentru noi, a trebuit să existe şi pentru El.
Biblia foloseşte mereu anumite tablouri şi cuvinte cheie. Un asemenea
cuvânt cheie şi un asemenea tablou este şi botezul. Dumnezeu ne-a arătat prin
acest cuvânt totala decădere a omului, că omul a ajuns un cadavru spiritual, chiar
dacă el mai există din punct de vedere fizic 3. În textul grecesc scrie pentru botez
baptizo. Cuvântul baptizo are trei semnificaţii: Prima lui semnificaţie este, când
un vopsitor îşi muia marfa în vopsea, el zicea că materialul lui este baptizo. A
doua lui semnificaţie este, când o corabie naviga pe mare şi la un moment dat se
scufunda, grecii ziceau că ea este baptizo. Şi a treia însemnătate este, când iei un
burete complet uscat şi îl introduci în apă. Mai întâi buretele intră în apă şi apoi
apa pătrunde în el. La un astfel de burete, care intră în apă şi apoi apa pătrunde în
el, grecii, de asemenea spuneau că buretele este baptizo. Acum, la care dintre
aceste trei înţelesuri S-a referit Dumnezeu când ne-a predat botezul? La cel de-al
treilea. Dumnezeu ne spune că omul a devenit un burete uscat, un cadavru
48
spiritual căruia nu i-a mai rămas nimic din Creatorul său. Omul s-a înstrăinat de
Părintele lui ceresc într-atât, încât a ajuns într-o ţară foarte îndepărtată în care a
risipit tot ce a avut iniţial de la El, întocmai ca fiul risipitor (Luca 15:11-32). De
aceea, lumea a devenit pentru el goală, în care se simte străin, pribeag şi părăsit.
Aceasta este cauza pentru care el şi-a pierdut sensul vieţii şi nu are pace, bucurie
şi fericire.
2. Şi al doilea motiv pentru care Domnul Isus S-a botezat a fost ca să
arate lumii prin acest simbol că El era gata să-Şi dea viaţa pentru ea ca preţ
de răscumpărare.
În Călătoria creştinului, care este ca răspândire a doua carte după Biblie,
John Bunyan ne arată că atunci când creştinul a ajuns cu însoţitorul lui la palat,
care era păzit bine şi în care nu se putea intra decât printr-o luptă aprigă, la uşa
acelui palat stătea cineva cu o călimară în mână şi cerea numele celor care voiau
să intre înăuntru. Toţi care dădeau să intre, când vedeau ce fel de luptă trebuiau să
depună şi că omul cu călimara le cerea numele, fugeau înapoi. Dar creştinul, care
era hotărât, s-a dus el singur la omul cu călimara şi i-a zis: "Domnule, notează
numele meu" 4. Aşa ceva a făcut şi Mântuitorul atunci când S-a decis să Se boteze.
Înainte de a începe activitatea, Fiul lui Dumnezeu a arătat lumii prin
afundare că El este gata să moară pentru om, de aceea cerul I S-a deschis şi
Dumnezeu I-a confirmat toată afecţiunea, L-a îmbrăcat cu putere şi I-a urat de
bine în vederea lansării în marea şi greaua Sa misiune. Iar prin ridicare din apă,
Mântuitorul a arătat că El nu numai va muri pentru om, dar va şi învia, aducându-i
viaţa. Fiul lui Dumnezeu Şi-a început misiunea cu acest simbol şi Şi-a încheiat
misiunea cu împlinirea acestui simbol, adică cu realul morţii şi al învierii Sale 5.
Dumnezeu a demonstrat prin moartea Fiului Său în acest act glorios al
botezului că, pe lângă că există pentru om o moarte, există şi o viată. Am văzut că
Biblia ne spune în prima parte a acestui simbol că dacă a existat pentru om o
moarte, Cristos a vrut să existe şi pentru El o moarte. Şi acum, cu atât mai mult, în
această sudare între Cristos şi om, dacă există în Cristos o viaţă veşnică, Cristos a
vrut să existe şi pentru om. Dacă noi oamenii I-am adus lui Cristos moartea, El, în
dragostea Sa, ne-a adus viaţa. Dacă a existat prin noi pentru El o moarte, El a
murit; şi tot astfel, dacă există pentru noi prin El o viaţă, El vrea să înviem.
Şi a doua însemnătate a botezului este

II. MOARTEA ŞI ÎNVIEREA PĂCĂTOSULUI

În ce priveşte moartea şi învierea păcătosului, această semnificaţie a
botezului ne arată trei lucruri:
1. Ea ne arată mai întâi, aşa după cum deja am văzut că omul a ajuns la o
moarte triplă.

49
 Omul este mort mai întâi din punct de vedere spiritual, el moare fiziceşte
şi el este legat prin consecinţa păcatului şi de o pierzare veşnică. Acesta a fost
motivul pentru care Ioan Botezătorul ne-a asemănat cu pietre, cu nişte obiecte fără
viaţă. El ştia că botezul lui era pur simbolic şi că acest botez îşi avea toată puterea
şi valabilitatea în realizarea semnificaţiei lui simbolice. Ioan Botezătorul ştia că nu
el îi putea pocăi pe oameni; că nu el îi putea ierta; şi că nu el era în stare să încheie
un legământ nou între ei şi Dumnezeu, de aceea el a îndreptat privirea tuturor
candidaţilor lui spre Fiul lui Dumnezeu. Toţi trei evangheliştii sinoptici l-au redat
pe Ioan Botezătorul spunând, îi cităm armonizat: “Cât despte mine, eu vă botez cu
apă, spre pocăinţă; dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine
(Mt.v.11), căruia eu nu sunt vrednic (Lc.v.16) să mă aplec să-I dezleg curelele
încălţămintei (Mc.v.7). El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mt.v.11). A
lega sau a dezlega încălţămintele, era datoria unui rob inferior. Ioan Botezătorul a
spus în acest tablou că lui, căruia i s-a incredinţat numai simbolul botezului, nu
era vrednic să fie nici cel mai neînsemnat rob al Celui care poate realiza acest
simbol, adica să-l salveze pe om de această moarte triplă.
2. Al doilea lucru pe care ni-l arată această semnificaţie a botezului în ce
priveşte moartea şi învierea păcătosului este realitatea învierii.
În Apocalipsa găsim una dintre cele mai mari declaraţii pe care a făcut-o
Cristos cel Înviat despre Sine. El a afirmat lui Ioan Teologul: “Cel întâi născut din
morţi” (1:5). Prin acest titlu, Mântuitorul a arătat Apostolului Ioan cel mai
surprinzător şi uimitor lucru că El a reuşit să scoată viaţa chiar din moarte.
Naşterea aduce viaţa din viaţă, iar naşterea din moarte este cea mai mare
minune dumnezeiască, pe care ne-a realizat-o numai Fiul lui Dumnezeu. În
vederea acestei realizări, Mântuitorul ne-a dat porunca supremă a botezului. Dacă
Fiul Celui Preaînalt ne-a poruncit să ne botezăm atunci când a zis: “Duceţi-vă şi
faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi aI
Duhului Sfânt" (Matei 28:19), aceasta înseamnă că El deja l-a înzestrat pe om cu
această viaţă. Omul a avut moartea de la el şi ea este încă la el, şi că Cristos i-a
adus acum şi viaţa. Astfel, el, având asupra lui şi viaţa şi moartea, poate îndeplini
acest simbol. El de acum poate fie să accepte viaţa, fie s-o respingă. La fel şi
moartea, fie s-o păstreze şi pe mai departe, fie să lichideze cu ea.
Cristos, dorind să fie al nostru şi noi ai Lui, a fost gata să ia din ce era al
nostru şi să bea cupa morţii. Acesta a fost motivul pentru care El a demonstrat
înaintea tuturor prin acest simbol superb că Se face al nostru prin moarte. Tot
astfel, dacă vrea cineva să treacă de partea Lui şi să primească viaţa, trebuie să
arate prin afundare înaintea cerului şi a pământului că, aşa după cum Cristos a
murit pentru el, tot aşa şi el de acum vrea să fie mort faţă de trecutul său păcătos;
iar prin ridicare din apă să arate că el de acum a înviat prin Cristos la o viaţă nouă.
3. Şi al treilea lucru pe care dorim să-l prezentăm cu privire la moartea şi
învierea păcătosului este modul în care se realizează acest simbol al botezului.
50
 Am văzut că botezul noutestamental, spre deosebire de cel evreiesc, are
trei elemente: pocăinţa, iertarea păcatelor şi legământul cel nou.
Domnul Isus a zis apostolilor: "Duceţi-vă şi face-ţi ucenici din toate
naţiunile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt" (Matei
28:19). Oare la voia întâmplării Mântuitorul a poruncit să administrăm botezul în
Numele Sfintei Treimi? Nu. El a spus apostolilor să boteze în Numele Sfintei
Treimi pentru că, aşa după cum vom vedea, la realizarea acestui simbol divin,
contribuie întreaga Sfânta Treime.
a) Am văzut că primul element al botezului este pocăinţa. Acest element
îl realizează Duhul Sfânt. Duhul Sfânt săvârşeşte procesul pocăinţei în viaţa
omului. Evanghelistul Ioan când ne-a redat cuvântarea Mântuitorului despre
Duhul Sfânt în capitolul 16,a folosit două cuvinte greceşti definite: parakletos,
prin care a arătat cine este Duhul Sfânt şi elegchein, prin care ne-a făcut
cunoscută lucrarea Duhului Sfânt. Nici unul dintre aceste două cuvinte nu se poate
traduce în limba română, fiindcă ele n-au echivalent în multe limbi.
Grecii foloseau cuvântul parakletos în următoarele patru cazuri: (a) pentru
un demnitar de la curtea regală care intervenea pentru cineva; (b) pentru o
persoană de la curtea juridică care căuta să ajute pe cineva ca să nu intre pe rol
pentru vina lui; (c) pertru un avocat care apăra cauza cuiva; şi (d) pentru un
anumit expert care sfătuia pe cineva cum să iasă dintr-o încurcătură 6. Paracletosul
cunoştea întotdeauna bine situaţia celui vinovat şi era omul care căuta să-l ajute.
Acum, dacă punem însemnătatea acestui cuvânt alături de învăţătura
Noului Testament cu privire la Duhul Sfânt, ne apare clar faptul că Duhul Sfânt
cunoaşte toate păcatele noastre şi că El, spre deosebire de toţi paracleţii umani,
cunoaşte tot adevărul despre noi, nu pentru că noi I-l spunem, ci fiindcă El este
singurul care poate să pătrundă în toate gândurile minţii noastre şi în toate
dorinţele inimii noastre. În versiunea lui Cornilescu acest cuvânt este tradus
Mângâietor: "Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor care să
rămână cu voi etern” (Ioan 14:16).
Iar, cuvântul elegchein, din care s-a tradus românescul "a dovedi": “El va
dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Ioan 16:8), se folosea pentru un
interogatoriu contradictoriu dintre procuror şi avocat sau dintre procuror şi
inculpat, până când acesta din urmă îşi vedea şi recunoştea vina. Acest cuvânt
avea două semnificaţii: una de "mustrare” sau “condamnare" pentru răul pe care
inculpatul l-a făcut şi alta de "convingere”, ca acesta să-şi vadă şi să-si
recunoască vina 7.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că Duhul Sfânt care ne cunoaşte toate
faptele, gândurile şi intenţiile, urma să facă în conştiinţa fiecărui pământean un
interogatoriu contradictoriu până când noi cu toţii trebuie să ne vedem şi să ne
recunoaştem păcatele.

51
 Prima misiune a Duhului Sfânt, în termenii botezului este să ne aşeze în
mormânt ca să vedem până unde ne-a adus păcatul. Când ni se deschid ochii
sufletului şi ne vedem propria noastră stare şi toate ravagiile pe care a reuşit să le
facă păcatul în fiinţa noastră, ne îngrozim şi ajungem la cea mai mare disperare.
Dar, Duhul Sfânt nu ne lasă aici pentru că El, în calitate de Paracletos, are şi
menirea ca să ne ajute. Duhul Sfânt se foloseşte de două mijloace pentru a ne
putea ajuta: trezirea simţului vinei şi trezirea simţului nevoii după un Mântuitor.
De altfel, pocăinţa sau metanoia, aşa cum scrie în textul grecesc, înseamnă
“schimbare” şi “întoarcere”: schimbarea minţii sau a opticii omului şi întoarcerea
lui la Cristos care ne este singurul Mântuitor.
b) Al doilea element al botezului este iertarea păcatelor. Acest element îl
realizează Domnul Isus. Procesul iertării şi al curăţirii îl face Cristos, pentru că EI
este singurul din cer şi de pe pământ care Şi-a dat viaţa Sa de Fiu de Dumnezeu ca
preţ de răscumpărare. El este unicul Mântuitor care a putut să spună în lumea
noastră: "Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are autoritate pe pământ să ierte
păcatele" (Marcu 2:10). Apoi, El Şi-a dat cuvântul atunci când a zis: "Pe cel care
vine la Mine nu-l voi alunga afară" (Ioan 6:37). Ceea ce înseamnă că El nu poate
să refuze niciodată pe aceia pe care Duhul Sfânt îi convinge de păcat şi-i aduce la
poalele crucii Lui ca să-I ceară iertare şi El să nu-i ierte şi să nu-i cureţe de toate
păcatele lor.
Domnul Isus ne-a mai învăţat că naşterea din nou, sau, vorbind în termenii
Apocalipsei şi ai botezului “naşterea din morţi” se poate realiza numai din apă şi
din Duh. El a zis: "Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă
şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3:5). Mântuitorul
a spus aceste cuvinte lui Nicodim, învăţătorul lui Israel, după doctrina teologiei
evreieşti. Tertulian, marele apologet creştin a spus în secolul al II-lea că neamurile
care se converteau la iudaism trebuiau să treacă prin trei ceremoniale: să se
circumcidă, să se boteze şi să aducă jertfe. Circumciderea era simbolul
legământului prin Avraam, jertfa simboliza iertarea păcatelor şi botezul simboliza
curăţarea păcatelor 8. Apa, cât şi focul, erau simbolul curăţării. Noi ştim că
iertarea, cât şi curăţarea, le avem prin jertfa Mântuitorului. Domnul Isus când a zis
lui Nicodim că naşterea din nou se face din apă şi din Duh, i-a spus cu alte cuvinte
acestui învăţător mare al lui Israel că naşterea din nou o poate face numai El şi
duhul Sfânt 9.
Apoi, Biblia ne mai relatează că Domnul Isus, cât şi Duhul Sfânt, erau cele
două Persoane din Sfânta Treime prin care Dumnezeu a întreprins lucrarea de
creaţie; cu atât mai mult, Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, au primit prin
pocăinţă şi curăţare de păcate o misiune nouă: să-l nască pe om din nou sau să-l
recreeze. Renaşterea sufletului o avem aici şi acum, iar de recrearea trupului ne
vom bucura atunci când vom păşi în lumea eternă şi a gloriei.

52
 c) Şi al treilea element al botezului este legământul dintre Dumnezeu şi
omul nou. Vechiul legământ dintre Dumnezeu şi om, încheiat după creaţie, s-a
rupt prin păcat, dar Dumnezeu a deschis din nou uşa îndurării Sale prin Golgota.
Pe cei pocăiţi şi curăţaţi de păcate, Domnul Isus şi Duhul Sfânt îi dedică şi-i
aşează din nou în Dumnezeu încă de acum şi le pune pe buze numele de Tată
(Rom.8:15; Gal. 4:6), iar Dumnezeu ne îmbrăţişează şi ne primeşte ca pe nişte fii.
Iată prin cine şi cum se realizează simbolul botezului! Iată de ce Fiul lui
Dumnezeu ne-a dat mandatul să-l administrăm în Numele Sfintei Treimi! Iată de
ce n-avem voie să ne botezăm în Numele Duhului Sfânt, decât după ce El ne-a
pocăit! Iată de ce n-avem voie să ne botezăm în Numele Domnului Isus, decât
după ce ne-a curăţat prin jertfa Sa! Şi iată din ce cauză n-avem voie să ne botezăm
în Numele lui Dumezeu până nu avem convingerea că prin pocăinţa săvârşită de
către Duhul sfânt şi prin curăţarea de păcate îndeplinită de către Domnul Isus, am
intrat cu Tatăl ceresc într-un legământ nou şi că El ne-a primit şi ne-a îmbrăţişat
ca pe nişte fii şi fiice!

1. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Ed. II, VoI. II, p. 11.
2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 59;
Godet, F., A Commentar on The GospeI of St. Luke, Vol. I, p. 194.
3. Howard, J.K., The Baptism of Jesus and Its Significance, p. 131 - 38.
4. Bunyan, J., Călătoria pelerinului.
5. Godet, F., A Commentar on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 190.
6. Barrett, C., The Holy Spirit and the Gospel Tradition, p. 25 – 45.
7. Op. cit.
8. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 13 – 14;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evaghelia după Matei, p. 73.
9. Godet, F., A Commentar on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 172, 179 - 180.

53
 6. ISPITIREA MÂNTUITORULUI

I
Marcu 1 : 12 - 13

12. Îndată Duhul L-a mânat pe Isus în pustie,

13. unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satan. Acolo stătea
împreună cu animalele sălbatice şi-i slujeau îngerii.

Matei 4 : 1 - 11
1. Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul.
2. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a
flămânzit.
3. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,
porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”.
4. Drept răspuns, Isus i-a zis: "Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Durnnezeu»” (Deut.8:3).
5. Atunci Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe acoperişul
Templului
6. şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris:
«El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca
nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo piatră»” (Ps.91:11-12).
7. “De asemenea este scris," a zis Isus: «Să nu ispiteşti pe Domnul,
Dumnezeul tău» (Deut.6:16).
8. Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate
împărăţiile lumii şi splendoarea lor şi I-a zis:
9. "Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la
pământ şi Te vei închina mie.”
10. "Pleacă, Satano," i-a răspuns Isus "Căci este scris: «Domnului,
Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»" (Deut.6:13; 10:20).
11. Atunci Diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au
început să-i slujească.

Luca 4 : 1 - 13
1. Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul
în pustie,
2. unde a fost ispitit de Diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat
nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit.
3. Diavolul I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei
acesteia să se facă pâine."

54
 4. Isus i-a răspuns: "Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»” (Deut. 8:3).
5. Diavolul L-a urcat pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate
împărăţiile pământului
6. şi I-a zis: "Ţie Îţi voi da toată autoritatea şi gloria acestor împărăţii;
căci mie îmi este dată, şi o dau oricui vreau.
7. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta"
8. Drept răspuns, Isus i-a zis: "Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te
închini Domnului, Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti»” (Deut.6:13;
10:20).
9. Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe acoperişul Templului
şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici;
10. căci este scris: «El va porunci îngerilor Lui să Te păzească»”
(Ps.91:11-12);
11. şi: "Ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de
vreo piatră.”
12. Isus i-a răspuns: “S-a spus: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul
tău»” (Deut.6:16).
13. După ce L-a ispitit în toate felurile, Diavolul a plecat de Ia El, până la
o vreme.
Armonizat
1. Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul
în pustie (Lc.v.1), ca să fie ispitit de Diavolul (Mt.v.1).
2. Acolo stătea împreună cu animalele sălbatice (Mc.v.13).
3. Şi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. (Mt.v.2). N-a mâncat
nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flamânzit (Lc.v. 2).
4. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,
porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini” (Mt.v.31)
5. Drept răspuns, Isus i-a zis: "Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gara lui Durrtnezeu»” (Mt.v. 4).
6. Atunci Diavolul L-a dus în sfânta cetate (Mt.v.5), L-a aşezat pe
acoperişul Templului (Lc.v.9)
7. şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici (Lc.v.9);
8. căci este scris: «El va porunci îngerilor Lui să Te păzească» (Lc.v.10);
9. şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo
piatră” (Lc.v.11).
10. "De asemenea este scris", a zis Isus: «Să nu ispiteşti pe Domnul,
Dumnezeul tău» (Mt.v.7).
11. Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt (Mt.v.8), I-a arătat
într-o clipă toate împărăţiile pământului (Lc.v.5) şi splendoarea lor (Mt.v.8)

55
 12. şi I-a zis: "Ţie Îţi voi da toată autoritatea şi gloria acestor împărăţii;
căci mie îmi este dată şi o dau oricui vreau (Lc.v.6).
13. Dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi mi Te vei închina mie”
(Mt.v.9).
14. "Pleacă, Satano," i-a răspuns Isus. "Căci este scris: «Domnului,
Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»” (Mt.v.10).
15. După ce Diavolul L-a ispitit în toate felurile (Lc.v.13), timp de
patruzeci de zile (Lc.v.2), a plecat de la El, până la o vreme (Lc.v.13).
16. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească
(Mt.v.11).
Acesta este cel mai sfânt pasaj din Evanghelie, deoarece el ne redă
autobiografia spirituală a Mântuitorului pe care El personal a prezentat-o
ucenicilor, pentru că nimeni n-a fost cu El în pustiu atunci când a trecut prin
această luptă. Noi trebuie să ne apropiem întotdeauna de această istorisire cu cea
mai mare reverenţă, fiindcă în ea Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat experienţa cea
mai intimă a sufletului Său. Mântuitorul, în acest text, a dat la o parte vălul de pe
luptele Lui proprii ca să ne arate prin ce a trecut chiar şi El cu Ispititorul.
Din acest text vom ţine două studii: unul intitulat Ispitirea Mântuitorului
şi celălalt Metodele ispitirii.
În primul studiu ne vom ocupa de patru lucruri: locul ispitirii, înţelesul
noţiunii ispitirii Mântuitorului, problema celor patruzeci de zile de post şi modul
în care a fost ispitit Domnul Isus.
Să luăm mai întâi

I. LOCUL ISPITIRII
Evangheliştii sinoptici ne spun că ispitirea Mântuitorului a avut loc într-un
pustiu. Este adevărat că ei nu menţionează numele lui, dar tocmai lucrul acesta ne
arată că este vorba despre pustiul Iudeii. La toate celelalte pustiuri mici se preciza
numele, dar numai pustiul Iudeii în calitate de cel mai mare şi vestit pustiu din
Israel, era cunoscut sub această denumire largă de pustiu. Apoi, Evanghelistul
Marcu a mai adăugat un detaliu viu când a scris: "Acolo stătea împreună cu
animalele sălbatice" (v.13). Or, se ştie, aşa după cum vom vedea în acest studiu
că pustiul Iudeii era foarte abundent în animale sălbatice.
Întrucât am descris o dată pustiul Iudeii în studiul intitulat Mediul în care
a trăit şi a propovăduit Ioan Botezătorul (Vol.II,Stud.2), acum vom adăuga
numai câteva detalii. Pustiul Iudeii se întindea în lungime de-a lungul Mării
Moarte şi în lăţime de la coloana vertebrală a munţilor lui Israel şi până la Marea
Moartă. El este lung de 55 km şi lat de 25. Cercetătorul George Adam Smith ne
spune că acest pustiu este foarte denivelat. Vatra lui stâncoasă este plină de
crăpături, stâncile îi sunt ştirbite şi găunoase, iar dealurile lui îngrămădite se lasă

56
abrupt spre Marea Moartă. El este presărat cu pietriş şi nisip galben, şi alocuri
pământul lui este gol ca un teren de sub copitele cailor. Vara, el luceşte şi arde în
arşiţa soarelui ca un furnal vast 1. E. Renan îl descrie ca fiind plin de vulcani
stinşi, văi fără apă şi stânci pleşuve cu peşteri. Şi G.C. Morgan îl prezintă ca cel
mai periculos şi părăsit loc, care era în cel mai mare contrast cu grădina Edenului,
unde a fost ispitit Adam 2.

Pustiul Iudeii

57
 J.G. Mood, ca şi alţi comentatori ne spune că în acest pustiu bântuiau tot
felul de animale ca: hiene, şacali, pantere, leoparzi, urşi, mistreţi, lei etc.3
Evanghelistul Marcu când a scris : “Acolo stătea împreună cu animalele
sălbatice…” (v.13), a redat acest detaliu cu fiare ca să arate un tablou de groază.
Este foarte probabil că el a mai fost inspirat ca să ne arate în acest detaliu, cum
animalele sălbatice L-au recunoscut pe Domnul Isus ca Creatorul şi Stăpânul lor,
înaintea oamenilor 4.

Pustiul Iudeii
Acesta a fost locul unde a stat Fiul lui Dumnezeu patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi şi unde a purtat lupta cea crâncenă cu Ispititorul!
Al doilea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu este

II. ÎNŢELESUL NOŢIUNII ISPITIRII MÂNTUITORULUI

Înainte cu câteva zile a avut loc ceasul glorios al botezului şi acum, iată a
sosit şi bătălia ispitirii. Aici ne apare un lucru foarte surprinzător, pe care nu-l
putem uita niciodată, şi anume, că acelaşi Duh care a venit peste Domnul Isus la
botez, acum L-a dus în pustie ca să fie ispitit de Diavolul. Lucrul acesta ni-l spun
toţi trei evangheliştii sinoptici. Iată, spre exemplu ce a zis Evanghelistul Matei:
"Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul" (v.1).
Lucrul acesta ni se pare de necrezut că Duhul Sfânt ne dă pe mâna lui Satan ca să
ne ispitească! Ba mai mult, pe tema aceasta ni se pare că există una dintre cele mai
mari contradicţii în Biblie. Aici ni se spune că Duhul L-a dus pe Domnul Isus în

58
pustiu ca să fie ispitit de Diavolul, pe când în Epistola Sobornicească a lui Iacov
ni se relatează că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni: "Nimeni", scrie Iacov "când
este ispitit, să nu zică: «Sunt ispitit de Dumnezeu»; căci Dumnezeu nu poate fi
ispitit ca să facă rău şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (1:13).
Explicaţia la această problemă este următoarea: Grecescul peirazein din
care s-a tradus cuvântul nostru "a ispiti" are două întelesuri “a încerca" sau "a
testa" şi înţelesul "a seduce în păcat” 5. Cuvântul peirazein are în textul cu
ispitirea Măntuitorului însemnătatea de "a testa", iar în Epistola lui Iacov are
însemnătatea de “a seduce în păcat".

Dumnezeu îl pune pe Avram la încercare

În Vechiul Testament avem un tablou mişcător, atunci când Dumnezeu l-a

pus pe Avraam la un test de loialitate foarte greu. În Geneza găsim scris
următoarele cuvinte: "După aceste lucruri, Dumnezeu l-a pus la încercare pe
Avraam, şi i-a zis: … (2) …«Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe
Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l
voi spune»" (22 :1-2).
Testul pe care îl acceptă Dumnezeu în viaţa celor credincioşi are două
scopuri:
1. El este mai întâi un test de loialitate şi de capacitate faţă de
Dumnezeu.
După cum metalul este pus la probă înainte de a fi folosit pentru un anumit
scop, tot aşa şi oamenii sunt puşi la un test înainte de a li se încredinţa o misiune
oarecare. Rabinii ziceau: "Dumnezeu nu înalţă pe nimeni la o anumită demnitate

59
înainte de a-l pune la o încercare şi, numai dacă rezistă la acea încercare, este
înălţat la demnitatea respectivă" 6.
2. Şi al doilea scop pe care îl urmăreşte Dumnezeu în testări este
antrenamentul de fortificare.
Vom aduce un exemplu din sport, pentru că sportul este astăzi foarte
familiar maselor largi. Presupunem că cineva a fost un bun jucător de fotbal într-o
echipă inferioară. Ce va face antrenorul cu el? Desigur, nu-l va trimite la o echipă
mai slabă, ci îl va supune la cele mai grele exerciţii; şi numai după ce l-a trecut
prin cele mai grele teste, l-a fortificat şi l-a făcut un jucător bun, îl va trimite la o
echipă superioară. El, înainte de a-i oferi privilegiul unei echipe superioare, îi
acordă oportunitatea celor mai grele probe. Antrenamentul de fortificare este al
doilea scop al testelor lui Dumnezeu, ca să ne încercăm puterea şi să ne facem mai
tari în lupta împotriva păcatului.
Deoarece este imposibil în viaţa aceasta să scăpăm de asaltul ispitirii de
corupere din partea Celui Rău, Dumnezeu mai întâi acceptă testul Său de loialitate
şi capacitate, ca să ne arate cum stăm faţă de El; şi apoi, ca un Antrenor mare şi
bun, adeseori ne aruncă în nişte probe mari şi grele, pentru că atunci când
Diavolul ne oferă un câmp de bătălie, El ne vrea tari şi biruitori. Dumnezeu, în
testul Lui de loialitate şi capacitate, ne duce numai până la marginea prăpastiei
păcatului, dar nu ne lasă niciodată să cădem în prăpastie. Testul lui Dumnezeu nu
are niciodată scopul să cădem în păcat, ci numai ca să ne atenţioneze asupra
puterii şi a iscusinţei extraordinare cu care lucrează Diavolul! Aceasta este cauza
pentru care testul lui Dumnezeu nu este niciodată o pedeapsă, ci dimpotrivă o
glorie, fiindcă înainte ca Beelzebul să-şi declanşeze ofensiva, Cel Preaînalt vrea să
ne ofere înţelepciunea Lui de Dumnezeu şi să ne întindă braţele Sale de Tată!
Testul la care Dumnezeu L-a pus pe Mântuitorul, n-a fost un test de
loialitate sau capacitate, ca în cazul lui Avraam, pentru că Cel Preaînalt a ştiut că
Fiul Său Şi-a cunoscut capacitatea şi poziţia faţă de El, ci L-a pus la un mic
antrenament, ca să-L atenţioneze şi să cunoască chiar de la început puterea,
iscusinţa şi strategia Celui Rău, ca atunci când acesta va încerca să-I dea o lovitură
de graţie, Domnul Isus să iasă biruitor.
Al treilea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu este

III. PROBLEMA CELOR PATRUZECI DE ZILE DE POST

În legătură cu problema celor patruzeci de zile de post ale Mântuitorului
s-au emis următoarele trei opinii:
1. Prima este opinia sensului figurativ.
Cei care susţin această opinie spun că Domnul Isus n-a ţinut un post de
patruzeci de zile, pentru că El n-a avut nevoie de un post aşa de lung. Aceştia spun
că postul Mântuitorului n-a avut caracterul unui post evreiesc, pentru că El n-a

60
postit ca să stârnească mila lui Dumnezeu în vederea iertării păcatelor. Apoi,
Domnul Isus n-a postit nici ca să primească o doză mai mare de putere, fiindcă o
primise la botez 7. Ci El, după cum susţin aceştia, era copleşit de nişte probleme
atât de mari şi era în toiul unor lupte atât de grele, încât a uitat să mănânce, dar,
după cum ne-a spus Evanghelistul Luca, El nici n-a simţit foamea. Evanghelistul
Luca a scris: "N-a mâncat nimic în zilele acelea: şi, după ce au trecut acele zile, a
flămânzit'' (v.2).
Aceştia argumentează că cifra "patruzeci" era o expresie obişnuită la evrei,
care arăta un maxim oarecare. Ei aduc chiar şi câteva citate din Biblie. Spre
exemplu: atunci când Moise a stat cu Dumnezeu pe munte patruzeci de zile:
"Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. N-a mâncat
deloc pâine şi n-a băut deloc apă" (Exod 34:28). Când Prorocul Ilie a mers timp
de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi cu puterea primită de la mâncarea pe care
i-a dat-o îngerul: “El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi cu puterea pe care i-a dat-o
mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele
lui Dumnezeu, Horeb" (1 Împ.19:8). Şi când Apostolul Pavel a primit patruzeci de
lovituri fără una, ceea ce însemna, după cum spun aceştia, că el a primit o
pedeapsă aproape de moarte: "De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de
lovituri fără una" (2 Cor.11:24).

Cei care susţin această părere spun că postul Mântuitorului era relativ
lung, dar nu de patruzeci de zile în sens literal.
2. A doua opinie este opinia sensului literal.
Cei care susţin această opinie, spun că sunt de acord cu explicaţia celor
care îmbrăţişează prima părere: că Domnul Isus era confruntat cu probleme
majore şi atât de grele, încât a trecut cu vederea lucrurile minore, aşa cum era şi
acesta de a mânca. Dar, în schimb, ei nu sunt de acord cu limitarea celor patruzeci
de zile de post. Aceştia aduc două argumente: unul din text şi altul sanitar. În
argumentul din text, ei îl citează mai întâi pe Evanghelistul Marcu când a spus că
Mântuitorul a stat în pustiu patruzeci de zile: "Îndată Duhul L-a mânat pe Isus
în pustie, (13) unde a stat patruzeci de zile" (Mc.v.13). Apoi, îl citează pe
Evanghelistul Luca, când a precizat că Domnul Isus a fost ispitit tot timpul celor
patruzeci de zile: “Unde a fost ispitit de Diavolul timp de patruzeci de zile…”
(Lc.v.2). Şi în cele din urmă, îl citează şi pe Evanghelistul Matei, când a zis că
Domnul Isus a postit în pustiu patruzeci de zile: "Acolo a postit patruzeci de
zile şi patruzeci de nopţi" (Mt.v.2). Şi al doilea argument al acestora este că,
medicina confirmă că omul poate suporta un post până la patruzeci de zile 8.

61
 Îngerii slujesc lui Ilie cu mâncare

In concluzie, cei care susţin a doua opinie spun: Ştiindu-se că Mântuitorul

a stat în pustiu patruzeci de zile şi că în tot timpul lor era sub atacul Diavolului,
era normal ca El să-l întâmpine pe Cel Rău postind şi uitând de cele mici şi
mărunte.
3. Şi a treia opinie este o opinie variată.
Cei care susţin această opinie ştiu că atât prima, cât şi a doua opinie, au la
bază adevărul. Ea ştie că este adevărat că cifra de patruzeci era o expresie
obişnuită la evrei care arăta un maxim oarecare; şi ea ştie că şi a doua opinie are
dreptate când ia cele patruzeci de zile de post ale Mântuitorului în sens literal.
Astfel, ea le îmbrăţişează pe amândouă şi dă cea mai frumoasă explicaţie, spunând
că cele patruzeci de zile de post ale Domnulu Isus au amândouă sensurile: şi
sensul figurativ şi cel literal. Evangheliştii sinoptici ne-au arătat că Mântuitorul a
depus o luptă grea şi lungă în care a uitat de nevoile Lui stricte până la limita
maximă, postind în sensul literal timp de patruzeci de zile. Evanghelistul Luca a
scris: "N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a
flămânzit" (4:2).
Şi al patrulea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu este

IV. MODUL ÎN CARE A AVUT LOC ISPITIREA DOMNULUI ISUS

Mulţi cred că Mântuitorul era ispitit în mod vizibil, că Diavolul a apărut
înaintea Lui aşa cum era sau chiar mascat şi că, L-ar fi urcat în sens literal pe
62
acoperişul Templului şi pe un munte înalt. Dacă am accepta această părere, am da
de o serie întreagă de probleme grele şi de nedezlegat. Şi ce este mai grav, ne-am
face vinovaţi de una dintre cele mai mari erezii: de limitarea puterii divine a
Mântuitorului. Oare, cum explică cei care susţin această părere, că Diavolul L-a
dus pe Domnul Isus la Ierusalim? El, L-a forţat sau Mântuitorul l-a ascultat şi l-a
urmat? Şi cum L-a urcat pe acoperişul Templului, el L-a obligat, sau Domnul Isus
S-a urcat singur ca să-i facă pe voie? 9. Dacă am accepta ispitirea Mântuitorului ca
o ispitire vizibilă şi exterioară, am lovi într-un mod foarte nechibzuit în divinitatea
Lui. L-am face ori un supus al Diavolului, că la dorinţa lui, Domnul Isus S-a urcat
pe acoperişul Templului şi pe munte; ori am atribui lui Satan o putere mai mare
decât Fiului lui Dumnezeu, în cazul că el L-a urcat pe Mântuitorul cu forţa.
Evanghelistul Luca ne-a arătat clar că aici este vorba despre o ispitire interioară
atunci când a zis: "Diavolul L-a urcat pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă
toate împărăţiile pământului" (Lc.v.5), pentru că nimeni nu poate să vadă cu
ochii fizici şi de pe un munte fizic toate împărăţiile lumii şi cu atât mai puţin "într-
o clipă" 10.
Ispitirea Mântuitorului era o ispitire interioară pe care a dus-o în mintea,
inima şi sufletul Lui 11. Diavolul nu ne ispiteşte din exterior. Dacă ne-ar ispiti din
exterior, ar fi foarte uşor, i-am zăvorî pe loc şi în faţă, uşa minţii, a inimii şi a
sufletului, şi ar putea el tot să bată! Numai că el ne atacă dinăuntru şi îşi găseşte
aliaţii şi armele lui chiar în gândurile, sentimentele şi dorinţele noastre cele mai
adânci şi arzătoare. Şi nouă adeseori ni se pare că ele sunt gândurile, sentimentele
şi dorinţele noastre, pe când ele sunt nişte curse blestemate ale Celui Rău.
Diavolul întotdeauna ne vorbeşte în numele nostru; şi el, adeseori încearcă să ne
vorbească chiar şi în numele lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, noi îl putem
descoperi pe Ispititorul în modul cel mai uşor din ceea ce el ne spune, pentru că
Biblia ne arată că Dumnezeu nu ne lasă în necunoştinţă de planurile Celui Rău.
Apostolul Pavel a scris în a doua sa epistolă către Corinteni: "Căci nu suntem în
ignoranţă despre planurile lui Satan” (2:11). Un om spiritual îl poate observa pe
Diavol pe loc şi în modul cel mai real. Şi astăzi se poate vedea în castelul lui
Martin Luther din Wartburg, peretele pătat, când acest om al lui Dumnezeu a
aruncat călimara cu cerneală ca să-l lovească pe Ispititorul 12.

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 63;

Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 42.
2. Morgan, G.C., The Gospel According to Mark, p. 27.
3. Mood, J.G., Story of the Bible Animals, p. 19 – 41.
4. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 23;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, p. 215.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 62 - 63.
6. Montefiore, C.G., The Syoptic Gospels, Vol. I, p. 157.
63
7. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 191 – 192.
8. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 86.
9. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 224.
10. Op. cit. p. 211 – 212.
11. Manson, W., The Gospel of Luke, p. 36;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 221.
11. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 64 - 65.

64
 7. METODELE ISPITIRII

II

Marcu 1 : 12 - 13; Matei 4 : 1 - 11; Luca 4 : 1 - 13

Mântuitorul a venit în pustiul Iudeii ca să fie singur. Noi deja am văzut

cum Fiul lui Dumnezeu a trecut în viaţă prin diferite etape şi în acest text era una
dintre cele mai mari. Când era la Templu, în vârstă de doisprezece ani, I S-a trezit
conştienţa divină şi El a început să-Şi aducă aminte de prima dată de Tatăl Său
ceresc şi de lumea din care a venit; la ivirea lui Ioan Botezătorul, I-a bătut gongul
eternităţii ca semnal că I-a sosit timpul să răspundă chemării cereşti; la botez,
I S-au deschis cerurile şi Dumnezeu I-a confirmat toată afecţiunea de Tată, L-a
echipat cu Duhul Sfânt şi I-a urat de bine la începutul lansării în marea şi greaua
Sa misiune de Mântuitor; şi acum, la ispitire, a trecut prin altă etapă grea, aşa după
cum vom vedea în acest studiu.
Comentatorul E.F. Harrison a zis că ispitirea este strâns legată de botez, de
aceea toţi trei evangheliştii sinoptici au fost inspiraţi să ne arate că ea a avut loc şi
în viaţa Mântuitorului imediat după ce S-a botezat 1. Iar, comentatorul A.E.J.
Rawlinson, a continuat să spună că fiecare creştin trebuie să ştie că îndată după
botez, va fi confruntat cu isptitorul, asemenea Domnului său 2.
În acest studiu intitulat Metodele ispitirii, vedem că după ce Domnul Isus
S-a botezat, Dumnezeu, o dată cu încredinţarea misiunii I-a stabilit chiar şi
metoda de lucru. Şi acum, la începutul campaniei Sale, Mântuitorul a avut nevoie
mai mult ca oricând de meditaţie şi rugăciune. În timp ce El reflecta profund cu
privire la misiunea Sa, cum să transforme marele vis al Tatălui în realitate,
Diavolului, fiindu-i frică, ca nu cumva să aplice metoda crucii şi să reuşească, Îi
oferea alte trei metode în nuanţele cele mai fermecătoare: metoda belşugului şi a
prosperităţii, metoda minunilor şi metoda unei împărǎţii mesianice pământeşti.
Să luăm mai întâi

I. METODA BELŞUGULUI ŞI A PROSPERITĂŢII

Pustiul Iudeii era plin de pietre rotunde, asemenea unor pâini 3. În timp ce
Domnul Isus privea o asemenea piatră, Diavolul a început să-I desfăşoare unul
dintre cele mai periculoase şi seducătoare tablouri: tabloul contrastelor celor
mai mari. El, mai întâi a început să-I aducă aminte de cel mai glorios moment din
viaţă când I S-au deschis cerurile, când chiar Dumnezeu Îi vorbea din ele şi când a
fost inundat de cea mai mare bucurie. Apoi, Ispititorul a continuat să-I spună: "Îţi
ajunge că Te-ai născut într-un grajd, că ai fost purtat prin Egipt chiar de prunc
de frica lui Irod şi că ai crescut într-o casă săracă a unui dulgher din Nazaret şi
65
că ai dus greul vieţii. Măcar acum pune capăt suferinţelor Tale. Oare aşa se
cuvine unui Fiu de Dumnezeu, să stea atâtea săptămâni singur şi flămând, în
mijlocui acestui pustiu denivelat şi plin de fiare? Tu, ca un Fiu adevărat al lui
Dumnezeu, trebuie să pui capăt mai întâi suferinţelor Tale şi apoi să pui capăt şi
suferinţelor lumii. Oare nu este menirea Ta ca să conduci pe oameni înapoi la
Dumnezeu? Iar ei, să Te asculte şi să Te urmeze. Tu trebuie mai întâi să-i câştigi;
şi cea mai bună metodă ca să-i câştigi este să le împlineşti visul şi dorinţa. Tu ştii
că atunci când israeliţii au răbdat acea foame teribilă în pustiu, cum Dumnezeu i-
a hrănit cu mană, a făcut să plouă peste ei pâine din cer (Ps.78:24). Şi nu ştii cum
El le-a promis o epocă de aur când a zis prin Prorocul Isaia: «Nu le va mai fi
foame, nici nu le va mai fi sete; nu-i va mai bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce
are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoarele de ape» (40:10). Aceasta este
dorinţa poporului şi acesta este visul lui îndelungat! Oare o dată cu începutul
misiunii Tale nu trebuie să apară şi acea epocă mesianică de aur? Pune odată
capăt pustiului şi lipsei şi dă poporului pâine, belşug şi prosperitate! Porunceşte
chiar şi pietrelor din pustiu să se facă pâini! Potoleşte-Ţi Tu mai întâi foamea şi
apoi satură lumea!"

Pietrele din Israel în Domnul Isus priveşte

forma şi culoarea pâinii pietrele care se aseamăna
pâinii

De ce Mântuitorul n-a acceptat această metodă, ci dimpotrivă, a văzut în

ea o mare ispită? El a respins-o din trei motive:
1. Primul motiv pentru care El a respins-o a fost fiindcă ea era un fel de
mită.
Domnul Isus n-a vrut să-i determine pe oameni ca să-L urmeze de dragul
darului, ci dimpotrivă, El i-a chemat la o viaţă jertfitoare. El n-a promis urmaşilor

66
Săi daruri, ci cruce. Dacă El ar fi mituit pe oameni cu lucrurile materiale, ar fi fost
în cea mai mare discordanţă cu tot ce a venit să facă şi să ne spună.
2. Al doilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu a respins metoda
beşugului şi a prosperităţii a fost fiindcă n-a vrut să înlăture simptomul foamei.
Foamea este un semnal foarte necesar, care ne arată că există ceva în
neregulă şi că este undeva o cauză care trebuie înlăturată; şi când această cauză
este înlăturată, simptomul ei încetează de la sine. Mântuitorul ştia că foamea fizică
este adeseori determinata de foamea sufletească. Un suflet lipsit de hrană
spirituală va cădea în tot felul de stări neplăcute şi păcate: melancolie şi
plictiseală, lene şi nepăsare, egoism şi lăcomie etc. De ce oamenii rabdă foamea?
Unii de lene, alţii din ignoranţă şi alţii fiindcă semenii lor sunt egoişti şi lacomi.
Mulţi, ca să-şi potolească şi înlocuiască foamea sufletească, fac abuz la tot felul de
stocuri de bunuri materiale, ca bogatul din Evanghelie, care şi-a mărit hambarele
şi şi-a zis: "Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te,
mănâncă, bea şi veseleşte-te!” (Luca 12:19). Şi în consecinţă este foame fizică şi
foame sufletească. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus, citându-L pe
Dumnezeu ce a spus în Deuteronom 8:3 a răspuns Diavolului: "Este scris: «Omul
nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»"
(Mt.v.4). Omul nu este numai o fiinţă fizică, ci şi spirituală. Aşa cum trupul are
nevoie de hrană materială, tot aşa şi sufletul are nevoie de hrană spirituală. Şi când
sufletul se înfruptă cu bunătăţile, minunăţiile şi harul lui Dumnezeu, atunci el nu
mai afectează în rǎu nevoile trupului.
3. Şi al treilea motiv pentru care Mântuitorul a respins metoda belşugului
şi a prosperităţii a fost, fiindcă fără o regenerare a sufletului; ele ar fi
împotriva cerinţei Fiului lui Dumnezeu.
Istoria întreagă ne este o demonstraţie practică a acestui mare adevăr că
belşugul şi prosperitatea materială au mers mână în mână cu decădlerea moraIă;
iar decăderea morală, a mers mână în mână cu prăbuşirea naţională. Acesta a fost
motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a vrut mai întâi să regenereze spiritul
omenesc şi apoi oamenii noi să creeze condiţii noi!
A doua metodă cu care Diavolul a încercat să-L ispitească pe Domnul Isus
a fost

II. METODA MINUNILOR

Evanghelistul Matei a scris: "Atunci Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a
pus pe acoperişul Templului (6) şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,
aruncă-Te jos; căci este scris: « EI va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra
Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo piatră’»”
(v.5-6).

67
 Aici Diavolul, de asemenea, a venit la Domnul Isus în gând aşa de subtil şi
pe neobservate, şi a început să-I amintească mai întâi de o concepţie străveche
evreiască pe care poporul o avea cu privire la identificarea lui Mesia. Evreii au zis
că ei nu se vor lăsa induşi în eroare de un mesia fals, pentru că îl vor pune la
următoarele trei teste: să despartă apele Iordanului în două; să porunceascâ
zidurilor Ierusalimului să se transforme într-un morman de dărâmături, şi la un alt
cuvânt, să se rezidească din nou; şi, sărind de la o înălţime, să plutească în aer, şi
numai dacă va reuşi la aceste trei teste, îl vor accepta ca Mesia cel promis 4. Apoi,
Diavolul a continuat să-I perinde în minte pe toţi mesia falşi care au pretins că
erau mesia şi n-au reuşit la aceste teste.
Pentru a avea o imagine cât mai clară despre aceşti mesia falşi, îl vom lua,
spre exemplu pe Teuda, deşi acesta şi-a jucat rolul cu vreo zece ani după înălţarea
Mântuitorului la cer. Istoricul evreu, Iosif Flavius ne spune că Teuda a acceptat să
despice apele Iordanului în două, numai că n-a reuşit şi, astfel a fost decapitat de
procuratorul roman Fadus în anul 45 după Cristos fiindcă ducea poporul în
rătăcire şi-l răscula 5. Câţi dintre aceşti pretendenţi ai lui Mesia, ca Simon Magu şi
alţii, nu s-au urcat pe anumite înălţimi şi nu şi-au dat drumul de acolo în faţa unei
mari mulţimi, cu o credinţă şi o convingere fermă că, fiind mesia, vor pluti în aer,
numai că, atunci când au căzut la pământ, n-a rămas din ei decât bucăţi 6.
După ce Diavolul a perindat în mintea Mântuitorului toate aceste lucruri în
legătură cu mesia falşi, I-a zis: “Doamne, Tu ştii că eşti Mesia adevărat, că ai o
misiune mare şi o putere mare. Ca oamenii să ştie cine eşti şi să Te urmeze,
supune-Te la cele trei teste şi demonstrează-le că Tu eşti Mesia cel promis şi nu
altul."
La Templul lui Solomon era o distanţă oarecare între zidul de est al cetăţii
şi şirul patrat de edificii de care era legat pridvorul lui Solomon, pe când la
Templul lui Irod, zidul şirului patrat de edificii era unul şi acelaşi cu cel al
cetăţii 7.

Templul lui Solomon Templul lui Irod

68
Reconstituirea Ierusalimului de pe timpul Domnului Isus de la Muzeul Biblic din
Amsterdam

1. Templul lui Irod 7, Bazinul Siloam

2. Valea Chedron 8. Valea Hinom
3. Muntele Măslinilor 9. Palatul lui Irod
4. Grădina Gheţimanii 10. Golgota
5. Fortăreaţa Antonia 11. Golgota lui Gordon
6. Bazinul Betezda 12. Oraşul lui David
13. Zidul Plângerii
Astfel, Ispititorul L-a aşezat pe Domnul Isus în mod imaginar şi aşa de fin
în unghiul unde se întâlnea acoperişul pridvorului lui Solomon cu cel regal 8. De
la vârful acestui unghi şi până jos în valea Chedron, ne spune Iosif Flavius, era o
prăpastie îngrozitoare de peste 150m. Numai când te uitai de acolo te apuca
ameţeala, dar să te arunci jos 9. În acest unghi se urca câte un preot în fiecare
dimineaţă şi aştepta cu o trâmbiţă în mână, ca o dată cu prima licǎrire de lumină a
soarelui ce cobora pe munţii Hebronului să sune din ea, vestind lumii că a sosit
ceasul de închinare şi de jertfă de dimineaţă 10. Apoi, Ispititorul, citând Domnului
Isus din cartea Prorocului Maleahi, unde scrie: “Iată, voi trimite pe solul Meu; el
va pregăti calea înaintea Mea.
69
 Aripa Templului din Ierusalim unde
Diavolul L-a dus pe Mântuitorul ca să-L ispitească

Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul

legământului, pe care-L doriţi" (3:1), I-a zis: "Vezi că prima parte a acestei
promisiuni a lui Dumnezeu s-a împlinit. El l-a trimis pe Ioan Botezătorul înaintea
Ta. Şi acum, la începutul misiunii Tale, Tu trebuie să intri în Templu dintr-o dată,
când va fi lume multă şi să Te supui la acest test cerut de evrei. Şi când Te vor
vedea cum Te vei arunca în această prăpastie mare, cum vei pluti lin şi cum vor
intervenii şi îngerii ca să Te sprijinească, aici Te va găsi poporul lui Israel după
Sfintele Scripturi. Doar la acest test S-a referit Dumnezeu când Ţi-a promis în
Psalmul 91:11-12 "Că El va porunci îngerilor Săi să Te păzească în toate căile
Tale; (12). şi ei Te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo
piatră."
Când Mântuitorul a descoperit, din nou, şoapta Ispititorului printre
gândurile şi imaginaţiile Lui, i-a răspuns tot pe temeiul Sfintelar Scripturi: "De
asemenea este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»"
(Mt.v.7;Deut.6:16).
Domnul Isus a respins această metodă din două motive:
1. Primul motiv a fost pentru că El n-a găsit minunile aşa de
importante.
Ca să putem crede în divinitatea Domnului Isus, oare nu ne ajunge viaţa
Lui dumnezeiască şi învăţătura Sa sublimă şi de neîntrecut? Credinţa noastră chiar
trebuie să se sprijine pe minuni? Credinţa care nu poate să creada fără să vadă
minuni nu este adevărata credinţă, ea este o credinţă îndoielnică şi dubioasă care
caută senzaţii şi probe. Oare nu ne arată Evangheliile cu atâta elocvenţă că evreii,
care cereau mereu semne şi minuni, cum au rămas tot nişte împietriţi şi

70
necredincioşi, cu toate minunile pe care le-a făcut Mântuitorul? Şi n-a avut viaţa şi
învăţătura lui Cristos mai multă valoare decât minunile Lui? Dacă minunea
înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti a săturat 5.000 de bărbaţi fără femei şi
copii, Predica de pe munte hrăneşte omenirea de două mii de ani. Sau, dacă
Mântuitorul a transformat prin minune în Cana Galileii, apa în vin, El, prin
învăţătura Lui sublimă, a transformat mereu de-a lungul mileniilor sute de
milioane şi chiar miliarde de oameni.
Cristos n-a cucerit lumea prin minuni, ci prin învăţătura Sa dumnezeiască.
În faţa cuvântului Lui, toţi s-au văzut slabi şi neputincioşi: rabinii iscusiţi,
sanhedrinul dârz, academiile cele mai vestite ale lumii, filozofii neîntrecuţi ai
Atenei, legiunile romane de neînvins şi Cezarii cei puternici. Oare, nu vedem în
triumful Cuvântului lui Cristos o minune cu mult mai mare decât minunea unui
miracol? Cel care era conştient de demnitatea, valoarea şi chemarea Sa, a ştiut de
ce nu Şi-a aplecat urechea la această şoaptă a Ispititorului.
2. Şi al doilea motiv pentru care Domnul Isus a respins metoda minunilor a
fost pentru că El a văzut în ele un mare pericol de a-L ispiti pe Dumnezeu.
Mântuitorul n-a pus minunile pe primul loc şi El nu Şi-a întemeiat
Evanghelia pe ele, ci era foarte atent cum şi cu ce scop le folosea, ca nu cumva să-
L ispitească pe Dumnezeu, folosindu-I puterea în ceea ce Lui nu-I place.
Domnul Isus n-a făcut minuni cu scopul publicităţii, ci dimpotrivă, El a
poruncit atunci când a inviat pe fiica lui Iair, când a curăţat pe un lepros şi când a
vindecat pe un surdomut, ca să nu spună nimănui. El avea o repulsie faţă de
reclamă. Or, lucrul acesta este caracteristica unui suflet de elită.
Apoi, El a refuzat să facă minuni chiar şi atunci când a stat înaintea lui
Irod Antipa şi lui Pilat, care erau curioşi şi setoşi să asiste la un asemenea
spectacol, şi de care minuni depindea eliberarea sau condamnarea Lui la moarte.
Şi în cele din urmă, Domnul Isus nu Ş-a schimbat atitudinea faţă de
minuni nici în momentul cel mai culminant, când era ţinta ironiei şi obiectul
torturii, când aprozii Îl scuipau, loveau cu pumnii şi-I ziceau: “Cristoase,
proroceşte, cine Te-a lovit?" (Luca 22:64). Să dispui de puteri supranaturale şi să
nu faci uz de ele nici chiar în momentele cele mai critice când ţi-e în joc prestigiul
şi viaţa? Iată din nou ceea ce depăşeşte orice fire omenească !
Despre Mântuitorul nostru drag descoperim că El întotdeauna Se folosea
de minuni când era vorba de o foţă majoră a altuia; şi că niciodată nu-Şi
întrebuinţa puterea divină când era vorba de El. Mântuitorul a putut să sară de pe
acoperişul Templului şi îngerii, cu siguranţă, L-ar fi purtat pe mâini. Cărturarii şi
fariseii, Irod şi Pilat, şi toţi însetaţii după minuni, ar fi asistat la nişte spectacole
uimitoare. Chiar şi scena de pe Golgota, s-ar fi putut transforma într-un tablou
feeric şi în locul suferinţelor Lui cumplite de pe cruce, am fi putut avea triumful
unui campion mare care îşi strivea vrăjmaşii cu ajutorul cetelor de îngeri. Dar, în

71
schimb, din gura Lui n-ar fi ieşit niciodată cuvintele Sale dumnezeieşti: "Tată,
iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).
Şi a treia metodă cu care Diavolul a încercat să-L ispitească pe Domnul
Isus a fost

III. METODA UNEI ÎMPĂRĂŢII MESIANICE PĂMÂNTEŞTI

Evanghelistul Matei a scris: "Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte
înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi splendoarea lor” (v.8). Şi Evanghelistul
Luca a continuat să ne facă precizarea că Ispititorul a reuşit să I le arate pe toate
"într-o clipă", scriind: "Diavolul L-a urcat pe un munte înalt, I-a arătat într-o
clipă toate împărăţiile pământului" (v.5).

Ispitirea Domnului Isus

Oare, cum a văzut Domnul Isus acele împărăţii, imaginar? Într-un tablou
magic? Sau în chip real? Nu credem că El le-a văzut într-o simplă imaginaţie şi,
cu atât mai puţin, într-un tablou feeric, ci avem certitudinea că El le-a văzut în
mod real. La evrei, muntele era simbolul înălţimii celei mai mari. Aceasta
înseamnă că Diavolul, pentru a reuşi ca să-I arate toată slava lumii, I-a provocat
chiar şi prerogativele divine de Dumnezeu atotvăzător. În timp ce Fiul lui
Dumnezeu privea toate aceste împărăţii, Ispititorul Îi şoptea: “Ştii că toate acestea
sunt ale Tale. Uite ce-Ţi spune Dumnezeu prin Sfintele Scripturi, Ţie Mesia, acum
la începutul misiunii Tale”: şi-I cita Psalmul 2:8 "Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile
de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!”

72
 Muntele pe care se crede că era locul
a celei de-a treia ispitiri a Domnului Isus

Aici Diavolul Îl îmbia pe Domnul Isus cu atâta iscusinţă, ca să accepte

funcţia de Mesia-cuceritorul şi stăpânitorul lumii, după ideea mult visată şi
aşteptată de evrei. Dar, Mântuitorul, îndată după ce a observat că Diavolul Îl
ispitea din nou, a răspuns: "Înapoia Mea, Satano!" (Lc.v.8).
Din unele manuscrise mai vechi lipsesc cuvintele: "Înapoia Mea,
Satano!" 11. Acesta este motivul pentru care ele nu apar în unele versiuni ale
Bibliei, ca: Versiunea Revizuită (Revised Version), Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version), Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), Standardul Nou American (New American Standard), Versiunea lui
James Moffatt (James Moffatt Version), traducerea Bibliei de Martin Luther în
limba germană etc. Pe când în alte versiuni şi traduceri ale Bibliei, ele apar ca:
Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James Version),
Versiunea Curentă (New Life Version), în Biblia rusească etc.
Acum, Diavolul, în ultima lui ofensivă disperată, a întrecut orice măsură,
insistând să-L asigure pe Domnul Isus că El era acel Mesia promis, care trebuia să
vină ca să ia în stăpânire toate naţiunile pământului; şi că, pe acele popoare, care
nu vor să I se supună, v-a trebui să le zdrobească cu un toiag de fier, conform
psalmului 2:9 pe care I-l cita: “Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier".
Oare, cum putea Mântuitorul să-Şi strivească vrăjmaşii şi să-Şi spulbere
duşmanii, când El a venit ca să ne arate dragostea jertfitoare a lui Dumnezeu? Dar,
Diavolul, insista să-I spună mai departe: “Isuse, Fiul lui Dumnezeu! Crezi că vei
putea să cucereşti lumea aceasta pentru Dumnezeu cu cerinţele şi standardele
Tale înalte, fără să-ţi foloseşti puterea prin a-Ţi nimici vrăjmaşii şi a o stăpânii
prin forţă? Nu vrei să recunoşti că eu am câştigat-o prin iscusinţa şi metodele
mele? Eu am câştigat-o prin faptul că i-am făcut pe voie şi am acţionat după

73
cerinţele şi plăcerile ei. Tot aşa şi Tu, dacă vrei s-o câştigi şi ca ea să Te urmeze,
trebuie să renunţi puţin la pretenţiile şi standardele Tale înalte, să-ţi închizi puţin
ochii şi să Te conformezi ei. În privinţa aceasta eşti obligat să-mi dai dreptate, să
dai puţin mâna cu mine şi să mi Te închini, şi atunci Îti garantez că totul va fi al
Tău." Dar, Fiul lui Dumnezeu a fost de neînfrânt. El ştia că menirea Lui era să
prezinte lumii cerinţele şi standardele lui Dumnezeu, şi nu ca El să Se conformeze
cerinţelor ei seducătoare. Astfel, El a răspuns Diavolului, tot pe baza Sfintelor
Scripturi: “«Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»
(Mt.v.10; Deut.6:13;10:20). Nu iau nimic din ale tale. Nu voi face nici cel mai mic
compromis cu tine. Şi vei vedea că, totuşi voi câştiga lumea pentru Dumnezeu, şi
aceasta, tocmai fiindcă Eu numai Lui Mă închin şi din ale Lui iau. «Pleacă,
Satano de la Mine!»” (Mt.v.10).
Mântuitorul ştia că niciodată nu putem înfrânge răul prin a ne conforma
răului. Este adevărat, aşa după cum spunea comentatorul G.K. Chesterton că
tendinţa lumii este să vadă toate lucrurile după optica nuanţei cenuşii. Pe când,
datoria unui creştin este să vadă totul sub prisma termenilor “alb” sau “negru”. La
rău să spună “rău” şi la bine să spună “bine” 12. Iar, Carlyle a zis: "Creştinul, pe
de o parte se mistuie în dorinţa lui după frumuseţea unei sfinţenii infinite; iar, pe
de altă parte, el arde într-o repulsie fără margini pe care o are faţă de păcat” 13.
În încheiere, ni se spune că Ispititorul L-a lăsat pe Domnul Isus "până la o
vreme". Evanghelistul Luca a scris: "După ce L-a ispitit în toate felurile, Diavolul
a plecat de la El, până la o vreme" (Lc.v.13). Evangheliile ne spun că Diavolul a
mai încercat să-L ispitească pe Domnul Isus, chiar şi prin Apostolul Petru atunci
când Mântuitorul i-a zis: "Înapoia Mea, Satano!" (Matei 16:23). Iar, ultima
ofensivă, Fiul lui Dumnezeu a purtat-o cu Diavolul în grădina Gheţimanii.
Niciodată, în toată istoria lumii n-a fost o luptă atât de crâncenă ca aceea pe care
Mântuitorul a purtat-o cu Diavolul când a vrut să-L abată din nou de pe calea
crucii (Luca 22:42-44).
Unii credincioşi consideră că dacă au atins o anumită treaptă de sfinţenie,
Ispititorul nu mai are nici o putere asupra lor şi că ei sunt în afară de orice ispită
14
. Numai că, la o asemenea stare n-a ajuns încă nici un pământean, nici chiar
Domnul Isus. De la început şi până la sfârşit, Mântuitorul a purtat o mare bătălie
cu Diavolul. De aceea, când suntem ţinta ispitei, ne-a spus Apostolul Pavel în
epistola sa către Evrei, Mântuitorul ne înţelege şi ne vine în ajutor. Marele apostol
a scris: "Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină
în ajutorul celor care sunt ispitiţi" (2:18).
Evanghelistul Matei ne-a spus că după cele patruzeci de zile de luptă cu
Ispititorul, îngerii lui Dumnezeu au început să-I slujească. El a scris: "Atunci
Diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I
slujească” (v.11) . În textul grecesc scrie pentru cuvântul nostru “a sluji”
diekonoun, care înseamnă "a sluji la masă" sau "a servi cu mâncare". Pentru că
74
Domnul Isus n-a făcut uz de puterea Sa divină pentru Sine, de hrana Lui s-au
îngrijit îngerii din cer. Îndată ce ofensiva Lui cu Ispititorul a luat sfârşit, au apărut
îngerii cu mâncarea şi L-au hrănit ca pe Ilie, atunci când acest proroc a fugit de
Izabela (1 Împ.19:1-8).
Mântuitorul a respins toate metodele fermecătoare ale Diavolului şi a
acceptat chiar de la început metoda inevitabilă a crucii pe care I-a oferit-o Tatăl,
ştiind cu siguranţă că chiar dacă această metodă Îi va fi grea, ea se va transforma
în biruinţă şi în glorie atât pentru El, cât şi pentru toţi răscumpăraţii Lui 15.
Comentatorul H.H. Halley a zis că întreg Universul era interesat de ceea ce
se petrecea atunci când Mântuitorul era ispitit, pentru că era în joc destinul întregii
creaţii 16

1. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 85.

2. Rawlinson, A.E.J., The Gospel According to St. Mark, p. 12.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 7.
4. Eisenmengen, Judenthum Entedeektes, VoI. II, p. 696.
5. Josephus, F., Antiquities XX.5, 1;
Fadus era procurator în Iudea în anii 44 - 46 d.Cr.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 68 - 69.
7. Vezi VoI. I, studiul 46.
8. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 218.
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 68 – 69.
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 218.
10. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 68 – 69.
11. Porter, L.E., The Gospel of Luke, p. 1193.
12. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 44.
13. Op. cit.
14. Rawlinson, A.E.J., The Gospel According to St. Mark, p. 12.
15. Farrer, A., The Triple Victory, p. 97.
16. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 424.

75
 PARTEA A V-A

ÎN PAS CU FIUL LUI DUMNEZEU ÎN PRIMELE ŞAPTE ZILE

DIN MISIUNEA SA MESIANICĂ

76
 8. MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL ÎNAINTEA DELEGAŢIEI
MARELUI SANHEDRIN

Ioan 1 : 19 - 28

19. Iată mărturisirea făcută de Ioan, când iudeii au trimis din Ierusalim pe
nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?"
20. El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Cristosul.
21. Şi ei l-au întreba:· "Dar cine eşti? Eşti Ilie?" Şi el a zis: "Nu sunt!"
"Eşti profetul" Şi el a răspuns: "Nu!”
22. Atunci i-au zis: "Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au
trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?"
23. "Eu", a zis el, "sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Neteziţi calea
Domnului", cum a zis profetul Isaia,"
24. Trimişii erau din partea fariseilor.
25. Ei i-au mai pus următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu
eşti Cristosul, nici Ilie şi nici profetul?”
26. Drept răspuns, Ioan le-a zis: "Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru
stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi.
27. El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea; eu nu
sunt vrednic să-I dezleg cureaua încâlţămintei.”
28. Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara, dincolo de Iordan, unde
boteza Ioan.

Începând cu acest text care a avut loc într-o zi de joi, intrăm în prima zi
din primele şapte zile din misiunea mesianică a Domnului Isus.
În acest pasaj intitulat Mărturia lui Ioan Botezătorul înaintea delegaţiei
Marelui Sanhedrin, ne vom ocupa de trei lucruri: evenimentele de pe malul
Iordanului, mărturia lui Ioan Botezătorul pe care a depus-o despre sine şi mărturia
lui Ioan pe care a depus-o cu privire la Domnul Isus.
Să luăm mai întâi

I. EVENIMENTELE DE PE MALUL IORDANULUI

Evenimentele, pe care urmează să le prezentăm, au avut loc pe malul
Iordanului, în Betabara. Evanghelistul Ioan a scris: “Aceste lucruri s-au petrecut
în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan" (v.28).
În unele manuscrise scrie Betabara, iar în altele Betania, dincolo de
Iordan. Datorită acestui fapt, în unele versiuni şi traduceri ale Bibliei figurează
Betabara, ca în Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version), în Biblia rusească etc. Iar în altele figurează Betania, dincolo de

77
Iordan, ca în Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version),
Standardul Nou American (New American Standard), Versiunea Curentă
Nouă (New Live Version), Versiunea lui James Moffatt, Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), în Biblia germană, tradusă de
Martin Luther etc.
Aproape toţi cercetătorii opinează că această cetate avea două denumiri.
Ea era cunoscută lui Origen, cu cele două nume deşi el a trăit în secolul al III-lea
1
. Iosif Flavius a zis că ea se afla dincolo de Iordan, în teritoriul lui Irod Antipa 2.
Versiunea Autorizată a Bibliei lui King James, ne arată că cuvântul Betabara,
înseamnă în limba ebraică "casa vadului" 3 (Jud. 7:24).
Betabara era un loc sfânt: Pe aici a intrat poporul evreu în Canaan (Iosua
3). Aici s-au despărţit apele Iordanalui în două atunci când a trecut chivotul
Domnului. Aici s-au botezat aproape toţi aceia care îşi recunoşteau povara
păcatelor şi tânjeau după o viaţă sfântă. Aici S-a botezat şi Fiul lui Dumnezeu.
Şi tot aici I S-au deschis cerurile.

Trecerea Iordanului prin apele lui despărţite

78
 Evanghelistul Ioan a scris în a doua parte a capitolului întâi că aproape
toate aceste şapte zile de la începutul misiunii Mântuitorului, au avut loc pe acest
mal:
- Aici, Ioan Botezătorul a depus, în prima zi, o mărturie despre Domnul
Isus înaintea Marelui Sanhedrin (Ioan 1:19-28).
- Aici, în a doua zi, el a depus o altă mărturie despre Fiul lui Dumnezeu
înaintea poporului (Ioan 1:29-34).
- Aici, în a treia zi, el a depus o altă mărturie despre Mântuitorul înaintea
lui Ioan şi Andrei, care erau primii doi ucenici şi care, de atunci au început să-L
urmeze pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1:35-39).
- Aici, în a patra zi, aceşti doi ucenici au adus la Domnul Isus pe fraţii lor.
Andrei, l-a adus pe Simon Petru; şi Ioan, pe Iacov (Ioan 1:40-42).
- Aici, în a cincea zi, Mântuitorul i-a găsit pe Filip şi pe Natanael (Ioan
1:43-51).
- A şasea zi, Evanghelistul Ioan nu o mentionează.
- Şi în a şaptea zi, Fiul lui Dumnezeu a făcut prima minune publică, a
prefăcut apa în vin (Ioan 2:1-12).
Cu acest pasaj, Evanghelistul Ioan a început să însereze evenimentele
marcante din prima săptămână de lucru a Mântuitorului. El ne-a arătat în această
secţiune, chiar de la început intenţia pe care a urmărit-o în Evanghelie: pe de o
parte, să ne demonstreze că Domnul Isus era etalonul Celui Preaînalt: Mintea lui
Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dragostea lui Dumnezeu; iar, pe de altă
parte, să ne arate marea tragedie a respingerii acestui ultim apel divin. Acesta a
fost motivul pentru care Evanghelistul Ioan ne-a prezentat în această secţiune de
şapte zile din misiunea Domnului Isus, trei feluri de mărturii despre Mântuitorul:
a) mtărturia Iui Ioan Botezătorul (Ioan 1:19-34), b) mărturia primilor ucenici (Ioan
1:41-51) şi c) mărturia lucrării Fiului lui Dumnezeu (Ioan 2:1-11)! Şi aceasta a
fost cauza pentru care Apostolul loan a folosit în Evanghelie peste 70 de ori
cuvântul iudei, arătându-i de fiecare dată în opoziţie cu Mântuitorul!
Aici, întâlnim de prima dată acest cuvânt. Comentatorul F.F. Bruce a zis
că în Evanghelia după Ioan, cuvântul iudei, nu înseamnă întreg poporul evreu,
până nici chiar toţi oamenii din Iudea, ci numai Marele Sanhedrin şi autorităţile de
la Templu 4, fiindcă aceştia reprezentau partea civilă şi cea religiosă a poporului
evreu şi unelteau împotriva Mântuitorului cu cea mai mare înverşunare.
Apostolul Ioan era inspirat să prezinte mereu în Evanghelie următoarele contraste
mari: dragostea lui Dumnezeu şi reacţia autorităţilor evreieşti, invitaţia divină la
har şi la mântuire şi respingerea continuă a acestora.
În al doilea rând, ne vom ocupa de

79
II. MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL PE CARE A DEPUS-O
ÎNAINTEA DELEGAŢIEI MARELUI SANHEDRIN, DESPRE SINE
Evanghelistul Ioan a scris: "Iată mărturisirea făcută de Ioan, când iudeii
au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: "Tu cine eşti?" (20). EI
a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Cristosul. (21). Şi ei l-au
întrebat: ''Dar cine eşti? Eşti Ilie?" Şi el a zis: "Nu sunt!” “Eşti profetul?" Şi el a
răspuns: "Nu!"... (24). Trimişii erau din partea fariseilor. (v.19-21,24).
După prescripţiile legii mozaice, preoţia în Israel era ereditară, ea se
moştenea din tată în fiu. Evanghelistul Luca a scris în 1:5 că Zaharia, tatăl lui Ioan
Botezătorul era preot. Fiindcă Ioan făcea alte lucrări, care se deosebeau
fundamental de ale unui preot, sinedriştii se întrebau, oare ce chemare are el? Şi
pe cine mărturiseşte?
Una dintre funcţiile Marelui Sanhedrin era aceea de a veghea ca nu cumva
să se ridice vreun proroc mincinos şi să ducă poporul în rătăcire. El se uita chiorâş
la Ioan Botezătorul fiindcă era un mare predicator, la care se adunau mulţimi
imense şi care a depăşit cu mult concepţiile lor religioase. Aproape întotdeauna
autorităţile ecleziastice au suspectat pe asemenea oameni.
Textul citit ne spune că Marele Sanhedrin a trimis o delegaţie la Ioan
Botezătorul care era formată din farisei. Evanghelistul Ioan a scris: "Trimişii erau
din partea fariseilor" (v.24).
Evanghelistul Ioan a scris mai departe în legătură cu această delegaţie
formată din farisei: “... Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l
întrebe: "Tu cine eşti?'' (v.19).
Comentatorul A.T. Robertson a explicat că, deşi saducheii erau marea majoritate
în Sanhedrin şi că fǎceau parte dintre aristocraţii poporului evreu, totuşi, ei au
trimis pe farisei la Ioan Botezătorul, pentru că saducheii, în ce priveşte religia,
erau liberali; pe când fariseii, fiind în religie, cei mai mari conservatori, erau
foarte interesaţi în legătură cu problema lui Mesia 5. Comentatorii R.C.H. Lenski
şi F.F. Bruce, au zis că saducheii numai au consimţit cu privire la verificarea lui
Ioan Botezătorul, pe care au condus-o fariseii în modul cel mai strict al
cuvântului 6. Exegetul olandez F.W. Grosheide, şi-a adus şi el aportul la această
explicaţie, spunând că leviţii numai i-au însoţit pe farisei şi pe preoţi, ca în caz de
nevoie, să-l aresteze pe Ioan Botezătorul 7.
Când am tratat studiul intitulat Pregătirea căii Domnului Isus
(Vol.II,Stud.3), am văzut că botezul lui Ioan a mişcat foarte puternic tot Israelul.
Pe mulţi dintre evrei, pur şi simplu, i-a şocat. Evreii cunoşteau botezul prin
afundare, pe care îl administra Ioan. Ei aplicau acest botez neevreilor care se
converteau la iudaism, pe care ei îi considerau murdari de la talpă şi până la
creştetul capalui 8. Evreii nu aveau nevoie de un asemenea botez, deoarece se
considerau fiii lui Avraam, fiii legământului şi fiii Împărăţiei lui Dumnezeu. Doar
80
ei nu erau păcătoşi, aşa cum considerau că erau neamurile. Ei erau foarte şocaţi
când Ioan le-a cerut şi lor să primească acest botez. Alţii dintre evrei, nu puţini la
număr, au rămas plăcut impresionaţi la această cerinţă a lui Ioan Botezătorul,
fiindcă un asemenea botez avea o însemnătate escatologică. Unii dintre rabini, au
legat un asemenea botez de unul dintre proroci, care urma să apară în preajma
venirii lui Mesia. Alţii dintre rabini, au legat un asemenea botez de apariţia lui
Ilie, înainte mergătorul lui Mesia, şi alţii dintre aceştia, au legat un asemenea
botez chiar de Mesia. Acest crez l-au formulat cărturarii, iar fariseii l-au susţinut şi
l-au propovăduit ca pe o doctrină escatologică 9.
Atât predicarea pocăinţei şi administrarea botezului lui Ioan, cât şi
concepţiile pe care le avea poporul cu privire la botezul mesianic, care erau
diametral opuse unele altora, au determinat pe Marele Sanhedrin să trimită o
delegaţie formată din farisei, aşa după cum am văzut mai înainte, ca să-l verifice
pe Ioan Botezătorul.
Este adevărat că Talmudul n-a interpretat în sens mesianic textul din
Deuteronom 18:15, în care Moise a spus: "Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica
din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine: să ascultaţi de El”. Dar,
pentru aceasta evreii, pe timpul lui Ioan Botezătorul, credeau că acesta era un
verset mesianic şi aşteptau ca el să se împlinească în acea vreme, cât şi alte
promisiuni din Sfintele Scripturi cu privire la venirea lui Mesia 10.
Prima întrebare pe care i-au pus-o sinedriştii lui Ioan Botezătorul a fost,
dacă el era Mesia cel promis. Evanghelistul Ioan ne-a arătat că această delegaţie
nici n-a început să-şi formuleze bine întrebarea şi Ioan a cunoscut-o şi a răspuns la
ea. Evanghelistul Ioan a scris: ''Iată mărturisirea făcută de Ioan, cănd iudeii au
trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: "Tu cine eşti?" (20). El a
mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Cristosul" (v.19-20).
A doua întrebare pe care i-au pus-o sinedriştii lui Ioan Botezătorul a fost:
dacă el era Ilie. Evanghelistul Ioan a scris: "Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti?
Eşti Ilie?» Şi el a zis: «Nu sunt!»“ (v.21). Această delegaţie formată din farisei,
cât şi o mare parte a poporului, credeau că Ilie urma să învieze din morţi; că, în
vederea venirii lui Mesia, avea să stabilească care erau şi care nu erau evrei; să
aducă înapoi dintre neamuri pe fiii risipiţi ai lui Israel şi să aranjeze problema
averilor, ca fiecare proprietar să ajungă în posesia averii lui după dreptate 11.
Ioan Botezătorul a răspuns că el nu era Ilie după acea concepţie evreiască
eronată şi mistică.
Şi a treia întrebare pe care i-au pus-o sinedriştii lui Ioan Botezătorul a fost,
dacă el era unul dintre prorocii din vechime despre care se credea că trebuia
să vină. Evanghelistul Ioan a scris: "Ei l-au întrebat … «Eşti profetul?» şi el a
răspuns: «Nu!»" (v.21). Evreii credeau că pe Ilie, înainte mergătorul lui Mesia, îl
va însoţi încă un proroc din vechime care, de asemenea v-a învia din morţi. Unii

81
ziceau că acesta va fi Enoh; alţii spuneau că va fi Iosua; alţii, Isaia; şi alţii, Ieremia
12
.
Ioan Botezătorul a răspuns că el nu era nici unul dintre aceşti proroci.
Şi în al treilea rând, ne vom ocupa de

III. MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL PE CARE A DEPUS-O

ÎNAINTEA DELEGAŢIEI MARELUI SANHEDRIN CU PRIVIRE LA
DOMNUL ISUS
Evanghelistul Ioan ne-a istorisit că după ce Ioan Botezătorul a mărturisit
că nu era nici Mesia, nici Ilie şi nici prorocul, trimişii Marelui Sanhedrin, i-au pus
următoarea întrebare: "Atunci...cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au
trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?" (v.22). La această întrebare, Ioan Botezătorul
a răspuns: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului»,
cum a zis Isaia" (v.23).
Ioan Botezătorul a spus că nu el a vorbit poporului în pustie, ci Dumnezeu;
că el nu era decât fone, ceea ce înseamnă în limba greacă “glasul lui Dumnezeu",
iar în limbajul nostru modern “difuzorul lui Dumnezeu”.
În Israel, pe timpul lui Ioan Botezătorul, când ploua era un noroi
îngrozitor; iar când noroiul se usca, drumul se făcea foarte zgrunţuros. Când un
împărat îşi propunea să se deplaseze prin ţară, el mai întâi îşi trimitea un crainic să
anunţe poporul ca să-i netezească drumul 13. Un asemenea crainic era Ioan
Botezătorul. Misiunea lui era să strige: "Vine Împăratul Cel Mare, pregătiţi-I
calea!" Prorocul Isaia a fost inspirat să prezică o realitate crudă, că tocmai poporul
ales al lui Dumnezeu urma să fie calea de nestrăbătut pentru Mesia cel promis.
Acest mare proroc al Vechiului Testament a prevestit într-o formă figurativă, că
poporul evreu va fi pentru Fiul lui Dumnezeu o cale plină de obstacole de
neînvins: zgrunţuri, coaste abrupte, văi adânci şi munţi înalţi. El a scris: "Un glas
strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum
pentru Dumnezeul nostru! (4). Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal
să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! (5).
Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea;
căci gura Domnului a vorbit»” (Is.40:3-5).
Marele obstacol al evreilor, pentru a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu a fost
însăşi doctrina tradiţiei lor. Cărturarii au învăţat poporul că naţiunea lor era
favorizată din partea lui Dumnezeu prin Avraam. Ei au spus că Avraam a fost atât
de unic în bunătate înaintea lui Dumnezeu, încât meritele lui erau suficente nu
numai pentru el, dar şi pentru toţi descendenţii lui; că el a făurit un tezaur de
merite pentru întreg poporul evreu, care nu se va epuiza niciodată. Ei

82
propovăduiau, mai departe, că prin meritele lui Avraam, Moise a obţinut trecere
ca să primească tablele legii din mâna lui Dumnezeu; şi că orice israelit să
primească iertare de păcate prin jertfirea animalelor şi ceremonialul spălării. Şi ei,
au mai zis că, toţi fiii lui Avraam vor avea parte de lumea viitoare şi că, Avraam
va sta la porţile gheenei, ca să-şi întoarcă de acolo descendenţii care s-au rătăcit 14.
Ioan Botezătorul a insistat asupra faptului că evreii, fiind fiii lui Avraam
după descendenţă, nu însemna nimic, pentru că şi ei erau tot aşa de păcătoşi
înaintea lui Dumnezeu ca şi celelalte popoare. Numai faptul, de-a recunoaşte
starea lor reală şi de a-L accepta pe Fiul lul Dumnezeu ca Mântuitor, era totul.
Acesta a fost motivul pentru care Ioan Botezătorul, în calitate de înainte-mergător
al Fiului lui Dumnezeu, le-a spus: "Împărăţia cerurilor este aproape şi Împăratul
ei vine în calitate de Mântuitor. Ca să-L puteţi primi, şi voi trebuie să vă
recunoaşteţi că sunteţi nişte păcătoşi pierduţi şi că aveţi mare nevoie de El."
Aceşti tradiţionalişti, în părerile lor preconcepute, n-au fost mulţumiţi de
răspunsul pe care li l-a dat Ioan Botezâtorul. Ei l-au acuzat de cel mai mare abuz
şi de cea mai gravă încălcare a doctrinei lor religioase. Evanghelistul Ioan a scris:
“Ei i-au mai pus următoarea întrebare: «Atunci de ce botezi, dacă nu eşti
Cristosul, nici Ilie şi nici profetul?" (v.25). Ei i-au spus cu alte cuvinte: "Dacă nu
eşti nici Mesia, nici Ilie şi nici unul dintre prorocii aşteptaţi, atunci cine ţi-a dat
voie să administrezi poporului lui Dumnezeu botezul pe care el îl aplică păgânilor
necuraţi!” 15

Baptistere pentru botezul prozeliţilor

După această acuzaţie gravă, adusă din partea delegaţiei Marelui

Sanhedrin, Evanghelistul Ioan ne-a spus că Ioan Botezătorul a răspuns: "Drept
răspuns, Ioan le-a zis: «Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care

83
voi nu-L cunoaşteţi. (27). El este Acela care vine după mine, - şi care este
înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei»” (v.26-27).
Acest înainte mergător al Fiului Iui Dumnezeu, a făcut cunoscut acestor
sinedrişti trei lucruri: a) Primul lucru era, că Miesia deja a venit, că Se afla în
mijlocul lor şi că ei nu-L cunoşteau. b) Al doilea lucru era, că Mesia care a sosit
nu era altul decât Fiul Etern al lui Dumnezeu, care era înaintea lui şi care a apărut
după el, şi căruia el nu era vrednic să-I dezlege nici măcar curele de la
încăţăminte, care era misiunea celui mai neînsemnat rob 16. c) Şi al treilea lucru
despre care Ioan Botezătorul i-a informat pe aceşti delegaţi ai Marelui Sanhedrin a
fost, cǎ dacă Mesia a sosit; dacă el, Ioan, era crainicul lui Dumnezeu şi înainte
mergătorul Fiului Lui; şi dacă Cel Preaînalt i-a încredinţat misiunea aceasta de a
boteza, atunci el nu putea ca să nu şi-o îndeplinească.
Punctul culminant aI explicaţiei lui Ioan Botezătorul din aceste două
versete a fost, cǎ dacă şi tradiţia a trebuit să accepte botezul prin stropire şi
evreilor, ca unor păcătoşi, în preajma venirii lui Mesia, aşa după cum ea a înţeles
din cartea Prorocului Zaharia, atunci când acest proroc a zis: "In ziua aceea se va
deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi
necurăţie" (13:1) şi din cartea Prorocului Ezechiel prin care Dumnezeu a spus:
"Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţa de toate
spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. (26). Vă voi da o inimă nouă, şi voi
pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o
inimă de carne" (36:25-28). Dacă aşa a crezut şi tradiţia, atunci, cu atât mai mult,
când a venit Fiul lui Dumnezeu în calitate de Mântuitor şi când ne-a deschis
Împărăţia cerurilor, Cel Preaînalt a cerut evreilor, ca şi ei să se recunoască înaintea
Lui că erau tot aşa de păcătoşi ca păgânii, de aceea le-a pretins şi lor să treacă prin
acelaşi botez pe care ei îl administrau păgânilor. Una dintre menirile mari ale lui
Ioan Botezătorul era ca să spună evreilor, că şi ei trebuiau să se recunoască
păcătoşi şi să arate lucrul acesta simbolic prin botezul scufundării, dacă voiau să-L
accepte pe Cristos ca Mântuitor şi să aibă parte de Împărăţia Cerurilor. Ioan a
insistat atât de mult în a cere evreilor să se pocăiască spre iertarea păcatelor şi să
se boteze prin afundare, încât a fost numit de popor Ioan Botezătorul, care
înseamnă "Ioan care botează prin scufundare", pentru că grecescul baptizo,
înseamnă "a scufunda".

1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 51.

2. Josephus, F., Antiquities 18.119.
3. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 51.
4. Op. cit. p. 46.
5. Robertson, A.T., Word Pictures în the New Testament, Vol. V, p. 18, 21.
6. Lenski, R.C.H , Interpretation of St. John’s Gospel, p.11;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 49.
84
7. Grosheide, FW., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes, Vol. I, p. 127;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 37.
8. Josephus, F., Antiquities 18.117;
Godet, F., A Commentar on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 172;
Manson, T.W., The Servant-Messiah, p. 36 – 49;
Abrahams, I., Studies in Pharisaism and the Gospels, Cap.4;
Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism, p. 313 – 334;
Robinson, J.T., Twelve New Testament Studies, p. 17 -18.
9. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 50;
Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism and the Baptism of John, p. 211 –
235;
Robinson, J.AT., The Baptism and John and Qumran Community, p. 11 –
17.
10. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 50.
11. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 78 ;
Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 58.
12. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 78;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 225.
13. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 45;
Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 95;
TayIor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 152;
Morgan, C.C., The Gospel according to Mark, p.12;
Lenski, P.C.H., The Interpretation of St. Mark's and St. Luka's Gospels,
p.15.
14. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 47;
Manson, T.W., The Servant-Messiah, p. 44 – 45.
15. Rowley, H.H., From Moses to Qumran, p. 211 – 235;
Robinson, J.AT., The Baptism and John and Qumran Community, p. 11 –
27.
16. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 51;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 41.

85
 9. MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL ÎNAINTEA POPORULUI

Ioan 1 : 29 – 34

29. A doua zi, Ioan L-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: “Iată Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatul lumii!
30. El este Acela despre care ziceam: “După mine vine un Om care este
înaintea mea, căci era înainte de mine.
31. Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu
apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.”
32. Ioan a făcut următoarea mărturisire: “Am văzut Duhul coborându-Se
din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El.
33. Eu nu-L cunoşteam: dar Cel care m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis:
Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se este Cel care
botează cu Duhul Sfânt.”
34. Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit că El este Fiul lui
Dumnezeu.”

Acest eveniment a avut loc vineri, în a doua zi din primele şapte zile din
misiunea mesianică a Domnului Isus.
În acest studiu vom vorbi despre Mărturia lui Ioan Botezătorul înaintea
poporului. Pasajul citit ne arată că atunci când Ioan L-a văzut pe Mântuitorul
venind spre el, a depus trei mărturii mari înaintea unui public imens: mărturia unei
destăinuiri asupra modului prin care L-a cunoscut pe Domnul Isus, mărturia că
Domnul Isus era de origine divină şi mărturia că Mântuitorul era Mielul lui
Dumnezeu.
Să luăm mai întâi

I. MĂRTURIA UNEI DESTĂINUIRI ASUPRA MODULUI PRIN CARE

IOAN L-A CUNOSCUT PE DOMNUL ISUS
Evanghelistul Ioan a scris cu privire la Ioan Botezătorul: “Ioan a făcut
următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel
şi oprindu-Se peste El. (33). Eu nu-L cunoşteam: dar Cel care m-a trimis să botez
cu apă, mi-a zis: ‘Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se
este Cel care botează cu Duhul Sfânt.’» (34). Şi eu am văzut lucrul acesta şi am
mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu” (v.32-34).
La ce fel de necunoaştere s-a refertit aici Ioan Botezătorul? Că el nu L-a
cunoscut pe Domnul Isus deloc? Sau, n-a ştiut că El era Fiul lui Dumnezeu? S-a
referit el numai la o singură necunoaştere? Sau la amândouă? La aceste întrebări,
teologii şi comentatorii au dat următoarele trei răspunsuri:

86
 1. Unii au opinat că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Domnul Isus ca
persoană, dar n-a ştiut că El era Fiul lui Dumnezeu decât de la botez 1.
Cei ce opinează că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Domnul Isus ca
persoană şi până la botez, aduc trei argumente prin care arată că, era imposibil ca
ei să nu se fi cunoscut şi mai înainte. a) Primul argument este, că Domnul Isus şi
Ioan erau rude. Evanghelistul Luca ne-a relatat cum arhanghelul Gavril a spus
mamei Mântuitorului: “Iată că Elisabeta, rudenia ta, a conceput şi ea un fiu la
bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună” (1:36). b) Al
doilea argument al acestora este, că părinţii lui Ioan ştiau din partea îngerului,
cât şi din partea Mariei, mama Mântuitorului, că Domnul Isus era Mesia, iar
fiul lor urma să fie înainte-mergătorul şi crainicul lui Mesia. Dacă aşa au stat
lucrurile, spun aceştia, atunci era imposibil ca părinţii lui Ioan să nu fi spus fiului
lor că el era înainte mergătorul lui Mesia şi că Domnul Isus, ruda lui, era Mesia.
Şi chiar dacă ei, fiind bătrâni, au murit şi nu i-au putut spune nimic. În cazul
acesta, este imposibil, să nu-i fi spus rudele lui: Maria, Iosif sau chiar Mântuitorul.
Astfel, Ioan, ştiind cine era el şi cine era Domnul Isus, este imposibil să nu se fi
dus la Mântuitorul ca să-L vadă şi să stea de vorbă cu El. c) Şi al treilea argument
al acestora este textul cu botezul Mântuitorului din Evanghelia după Matei, în
care Evanghelistul Matei ca, de altfel şi Evangheliştii Marcu (1:10) şi Luca (3:22-
23), ne-au făcut precizarea că Duhul Sfânt S-a coborât asupra Domnului Isus după
ce El Se botezase şi ieşise din apă. Iar, Evanghelistul Matei ne-a scos în evidenţă,
că Ioan L-a cunoscut pe Domnul Isus în momentul în care L-a zărit şi înainte
de a-i cere ca să-L boteze. Datorită acestui fapt, Ioan se vedea nevrednic şi nu
îndrăznea ca să-L boteze. Evanghelistul Matei a scris: “Dar Ioan căuta să-L
oprească. «Eu», zicea el, «am nevoie să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?»
(15). Drept răspuns, Isus i-a zis: «Lasă-Mă acum, căci aşa se cuvine să împlinim
tot ce trebuie împlinit». Atunci Ioan L-a lăsat. (16). De îndată ce a fost botezat,
Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis şi a văzut pe
Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El” (3:14-
16).
2. Alţii au opinat că Ioan Botezătorul nu L-a cunoscut deloc pe
Domnul Isus până la botez
Cei ce susţin că Ioan nu L-a cunoscut deloc pe Domnul Isus până la botez,
aduc şi ei două argumente: a) Primul lor argument este că Ioan s-a dus în pustiu
foarte timpuriu, în care a stat până când a început să predice şi să boteze. Ei
se folosesc de relatarea Evanghelistului Luca, când a scris: ”Iar Pruncul creştea şi
se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui
Israel” (1:80). Aceştia spun că părinţii lui Ioan, fiind înaintaţi în vârstă, au murit
pe când el era încă mic; şi că în cazul acesta, au trebuit să-l crească alţii, până
când a simţit că era atras de pustiu, aşa după cum au circulat unele legende în
primele veacuri. b) Şi al doilea argument pe care îl aduc aceştia că Ioan nu L-a
87
cunoscut pe Domnul Isus în persoană, decât la botez, este versetul 33 din textul
citit, în care Ioan Botezătorul a spus: ”Eu nu-L cunoşteam: dar Cel care m-a
trimis să botez cu apă, mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se
şi oprindu-Se este Cel care botează cu Duhul Sfânt»”. Aceştia spun că aici nu este
vorba că Ioan n-a ştiut că Domnul Isus era de natură divină, ci el nu L-a cunoscut
în persoană. Doar Dumnezeu îi arăta clar lui Ioan divinitatea Mântuitorului când îl
învăţa în pustie, spunându-i că atunci când Îl va boteza, va vedea pe Duhul Sfânt,
coborându-Se peste El în chip de porumbel; şi că El, în calitate de Fiul lui
Dumnezeu, va boteza pe alţii cu Duhul Sfânt 2.
3. Şi alţii au susţinut că ioan Botezătorul nu L-a cunoscut pe Domnul
Isus nici ca persoană şi nici ca Fiul lui Dumnezeu.
În ce priveşte cunoaşterea ca persoană a Domnului Isus, de către Ioan,
aceştia dau dreptate celor ce susţin că Ioan nu L-a cunoscut pe Domnul Isus, în
persoană, înainte de botez. Ei zic că este adevărat, dacă părinţii sau altcineva i-ar
fi spus lui Ioan că Domnul Isus era Mesia cel promos, s-ar fi dus să-L vadă şi să
vorbească cu El. Însă lui nu i-a spus nimeni nimic despre aşa ceva. Şi tot aceştia
spun că, nici chiar argumentul cu textul care ne arată că atunci când Mântuitorul îi
cerea lui Ioan să-L boteze şi când Ioan se simţea prea mic ca să-I împlinească
această cerere, nu este o dovadă că Ioan L-a cunoscut pe Domnul Isus până la
botez, ci dimpotrivă este o dezvăluire că el L-a cunoscut pe Mântuitorul numai din
momentul când a venit la Iordan ca să fie botezat. Aceştia, de asemenea aduc două
argumente: a) Unul este textul cu întâlnirea Mariei, mama Mântuitorului cu
Elisabeta, mama lui Ioan, atunci când Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi i-a
săltat pruncul în pântece. Evanghelistul Luca a scris: ”Cum a auzit Elisabeta
urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece şi Elisabeta s-a umplut de Duhul
Sfânt” (1:41). Şi al doilea argument este textul cu binecuvântarea Domnului Isus,
care ne arată că atunci când bătrânul Simeon L-a binecuvântat pe pruncul Isus, L-
a cunoscut pe loc, deşi Domnul Isus era numai de şase săptămâni. Evanghelistul
Luca a scris: ”Simeon L-a luat în braţe, L-a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis:
(29). «Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. (30).
Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta»” (2:28-30). Susţinătorii acestei opinii aduc
următoarea explicaţie: Dacă Elisabeta, mama lui Ioan, atunci când a intrat în
contact cu mama Mântuitorului, a simţit că s-a întâlnit cu mama Fiului lui
Dumnezeu, deşi Domnul Isus era conceput doar de vreo trei luni. Şi dacă bătrânul
Simeon L-a cunoscut pe loc pe Domnul Isus, când L-au adus părinţii la actul
binecuvântării, cu toate că Domnul Isus n-a fost decât un prunc de şase săptămâni,
atunci, cu cât mai uşor, L-a cunoscut Ioan Botezătorul pe Domnul Isus când a
venit să-i ceară botezul, după ce Dumnezeu l-a pregătit pe Ioan în pustiul Iudeii în
mod special pentru acest act mare.
Iar, în ce priveşte cunoaşterea Domnului Isus în calitate de Fiul lui
Dumnezeu, susţinătorii acestei opinii dau dreptate şi celor ce cred că Ioan nu L-a
88
cunoscut pe Domnul Isus nici ca Fiul lui Dumnezeu, decât după botez. Aceştia
spun că Dumnezeu l-a pregătit pe Ioan în pustiu numai teoretic că Domnul Isus
era de origine divină, dar pe care, în realitate el nu L-a cunoscut ca Fiul lui
Dumnezeu decât după botez: când I S-au deschis cerurile, când Duhul Sfânt S-a
coborât asupra Lui în chip de porumbel şi când Dumnezeu i-a confirmat,
spunându-i: ”Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea”
(Mt.3:17). Ce au văzut ochii sufletului lui Ioan şi ce au auzit urechile duhului lui
atunci când L-a botezat pe Fiul lui Dumnezeu, este mai presus de orice închipuire
şi orice descriere omenească! 3
În concluzie, din toate aceste trei opinii, descoperim un lucru foarte
interesant,că lui Ioan nu i-a spus nimeni nimic: nici că naşterea lui a fost vestită de
arhanghelul Gavril, nici că el era înainte mergătorul lui Cristos, nici că Domnul
Isus era rudenia lui şi nici că Domnul Isus era Mesia. Din toate acestea se ridică
următoarele întrebări: Oare, cum de au putut părinţii lui să tacă şi să nu-i spună
nimic? Şi chiar dacă erau înaintaţi în vârstă şi el era mic, în cazul acesta, cum de
n-au aranjat ca să-l informeze altcineva când va creşte mare? Cum de nu i-au spus
nici rudele? Şi cum de nu i-au zis nimic nici vecinii şi nici cunoştinţele, care ştiau
lucrul acesta? Răspunsul este unul singur: fiindcă Dumnezeu n-a încredinţat
nimănui misiunea aceasta, ci a păstrat-o, în providenţa Sa, pentru Sine, ca El
personal să-l pregătească pe Ioan şi să-i vorbească despre Fiul Său.
Acest text care ne arată cum Dumnezeu îl pregătea pe Ioan în pustiu şi
cum îi spunea că Acela era Mesia peste care va vedea Duhul Sfânt coborându-Se
şi oprindu-Se, ne dezvăluie modul prin care Ioan L-a cunoscut pe Domnul Isus
atât ca persoană, cât şi ca Mesia – Dumnezeu. Ne putem imagina cu ce însetare şi
nerăbdare aştepta Ioan ca să se întâlnească cu Fiul lui Dumnezeu!
A doua mărturie pe care a depus-o Ioan Botezătorul înaintea poporului a
fost

II. CĂ DOMNUL ISUS ERA DE ORIGINE DIVINĂ

Evanghelistul Ioan l-a citat pe Ioan Botezătorul spunând despre Domnul
Isus: ”El este Acela despre care ziceam: «După mine vine un Om care este
înaintea mea, căci era înainte de mine. (31). Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai
pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie fǎcut cunoscut lui Israel»”
(v.30-31).
Din textul pe care îl studiem, observăm că în sufletul lui Ioan Botezătorul
era imprimată adânc o promisiune pe care i-a făcut-o Dumnezeu în pustiu cu
privire la coborârea Duhului Sfânt peste Domnul Isus; şi cu atât mai mult,
descoperim că în sufletul lui s-a imprimat şi împlinirea acestei promisiuni: când
Duhul Sfânt S-a coborât asupra Mântuitorului la botez.

89
 Faptul că această promisiune şi cu atât mai mult împlinirea acestei
promisiuni i s-au întipărit lui Ioan adânc în memorie şi că el o amintea mereu în
predicile lui, însemnă că ea a a vut pentru el o valoare supremă.
Din promisiunea lui Dumnezeu, pe care i-a făcut-o lui Ioan Botezătorul în
pustiu atunci când i-a zis despre Fiul Său: ”Acela peste care vei vedea Duhul
Sfânt coborându-Se şi oprindu-Se este Mesia”, Ioan a ştiut că Cel Preaînalt i-a
revelat în acest tablou suprem divinitatea Domnului Isus. Şi din împlinirea acestei
promisiuni la botez atunci când s-au deschis cerurile şi când Duhul Sfânt S-a
coborât asupra Mântuitorului în chip de porumbel, Ioan a ştiut că Duhul care S-a
coborât peste Domnul Isus era Dumnezeu, care făcea parte din Sfânta Treime. Şi
dacă El S-a coborât peste Domnul Isus, aceasta înseamna că şi Mântuitorul era
Dumnezeu, că şi El făcea parte din Sfânta Treime. Şi Ioan ştia şi aceea, dacă Cel
Preaînalt demonstra divinitatea Domnului Isus prin Duhul Sfânt sub emblema de
porumbel, aceasta însemna că Domnul Isus, în atotînţelepciunea Lui de
Dumnezeu nu urma să-Şi arate atotgloria prin putere şi mărire, ci prin blândeţe şi
dragoste, pentru că porumbelul era în antichitate simbolul dragostei, şi al
smereniei 4.
Acesta a fost motivul pentru care, atunci când Ioan L-a zărit pe Domnul
Isus venind spre el la vechiul său loc de botez şi de propovăduire, a declarat
înaintea unei mulţimi imense sub impulsul promisiunii celei mari a lui Dumnezeu,
care i s-a întipărit adânc în suflet şi care s-a împlinit întocmai atunci când L-a
botezat pe Domnul Isus: ”El este Acela despre care ziceam: «După mine vine un
Om care este înaintea mea, căci era înainte de mine. (31). Eu nu-L cunoşteam,
dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să-i fie făcut cunoscut
lui Israel»” (v.30-31). Ioan a explicat, mai întâi în aceste două verste, că Domnul
Isus a fost Dumnezeu adevărat care a existat înainte de a fi fost creată lumea.
Apoi, arătând spre Mântuitorul, a continuat să le aducă aminte evreilor de ceea ce
le spunea despre El pe fondul şi în lumina promisiunii celei mari a lui Dumnezeu
pe care i-a făcut-o în pustiul Iudeii şi pe care a împlinit-o atunci când Domnul Isus
S-a botezat: ”El este Acela despre care vă ziceam când am început să predic şi să
botez: «Vine Împăratul etern, pregătiţi-I calea!». Iar acum vă spun: El a şi sosit şi
este în mijlocul vostru. Priviţi-L! El nu este o simplă fiinţă omenească şi nici
chiar o fiinţă angelică, ci însuşi Dumnezeu.”
Misiunea lui Ioan Botezătorul a fost, să deschidă cortina şi să-L prezinte
pe Cristos lumii aşa cum este. Apoi, retrăgându-se încetul cu încetul, să-L lase pe
El singur în centrul scenei.
Şi a treia mărturie pe care a depus-o Ioan Botezătorul înaintea poporului a
fost

90
 III. CĂ DOMNUL ISUS ERA MIELUL LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan a scris: ”A doua zi, Ioan L-a văzut pe Isus venind la el
şi a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii»” (v.29).
Este foarte interesant, acest mare orator despre care a zis Mântuitorul că a
fost cel mai mare bărbat care s-a născut vreodată din femeie, n-a început să-L
descrie pe Domnul Isus cu ceea ce nu era, ci cu ceea ce era. El n-a început să
spună că Domnul Isus n-a fost Mesia-cuceritorul care, după concepţia greşită a
evreilor avea menirea ca să-şi strivească vrăjmaşii, ci a afirmat cu tărie că Domnul
Isus era un Dumnezeu-Miel.
În Vechiul Testament, cuvântul ”miel” este un tablou suprem al unui
Dumnezeu atotputernic care ne poate elibera de sub puterea păcatului şi a morţii.
Comentatorii C.R. Barrett, W. Barclay şi D.J. Ellis, spun că Ioan
Botezătorul a folosit tabloul de miel ca simbol al Mielului Pascal din Exod 12 şi
ca simbol al jerfei pentru ispăşirea păcatelor 5. Dumnezeu a dat următoarea
poruncă prin Moise: ”Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi,
necurmat. (39). Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel seara” (Exod
29:38-39). Această jertfă nu putea să înceteze niciodată în templu, nici chiar în
timpul războiului sau al foametei. Ea se aducea de milenii şi fără nici o întrerupere
până în anul 70 după Cristos, când templul a fost distrus 6. Ioan Botezătorul a zis
pe fondul acestui tablou: ”Jertfa tuturor acestor miei nevinovaţi n-a fost în stare
să ispăşească nici chiar păcatul cel mai mic al unui singur om şi cu atât mai
puţin, să ridice nelegiuirea întregii lumi! Ea n-a fost decât o imagine a unui
Dumnezeu-Miel, pe care L-au descris Prorocii Isaia şi Ieremia,” citându-L pe
Domnul Isus cum spunea despre Sine în cartea Prorocului Ieremia: ”Dar Eu eram
ca un miel blând pe care-L duci la măcelărie” (Ier. 11:19;Is. 53:7).
Dacă prin coborârea Duhului Sfânt sub emblema de porumbel, Dumnezeu
ne-a arătat că Fiul Său nu-Şi va folosi atotputerea de Dumnezeu prin forţă, ci prin
dragoste, atunci, cu atât mai mult, Ioan Botezătorul, fiind inspirat de Cel Preaînalt,
ne-a arătat prin emblema Domnului Isus de miel că El, nu numai că nu-Şi va
folosi atotputerea de Dumnezeu împotriva păcătoşilor prin forţă, ci dimpotrivă, va
fi gata, în atotdragostea Sa, să plătească pentru izbăvirea noastră de sub puterea
păcatului cel mai mare preţ, chiar preţul vieţii Lui de Dumnezeu.
Ioan Botezătorul, având în minte toate acestea, ne putem imagina cu ce
putere a exclamat atunci când L-a văzut pe Mântuitorul venind la el. El,
concentrându-şi toată puterea fizică, intelectuală şi spirituală şi arătând cu mâna
spre Domnul Isus, a zis mulţimii adunate pe malul Iodanului: ”Iată Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (v.29). Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte:
”Acesta este Dumnezeu adevărat şi atotputernic! Acesta este Dumnezeu-Fiul!
Acesta este Mielul care a acceptat înjunghierea din dragoste! Şi acesta este

91
singurul care ne poate izbăvi de sub puterea păcatului, cu preţul vieţii. El a venit
din cer ca să ni Se ofere nouă. Priviţi-L şi acceptaţi-L ca Domn şi Mântuitor!”
Şi a doua însemnătate a tabloului de ”miel” este simbolul Dumnezeului
atotputernic care ne poate elibera de sub puterea morţii.
În cartea Exod 12:11-13 scrie că atunci când solul morţii secera prin ţara
Egiptului pe întâii născuţi, Dumnezeu a spus fiilor lui Israel să înjunghie mieii
pascali şi să ungă cu sângele lor usciorii casei în acea noapte neagră, ca solul
morţii să nu secere întâii lor născuţi. Ioan Botezătorul a zis pe fondul acestui
tablou, că sângele mieilor pascali din Vechiul Testament, era numai o mică umbră
a unei puteri supreme, care ne poate elibera de sub puterea morţii. Comentatorii
C.H. Dodd şi Frederick Bruce ne spun că faptul că Dumnezeul atotputernic S-a
angajat la o luptă împotriva păcatului şi a morţii, până la vărsarea de sânge, ne
arată în modul cel mai grăitor că puterea păcatului şi a morţii vor fi înfrânte pentru
totdeauna 7.
Ioan Botezătorul când a exclamat: ”Iată Mielul lui Dumnezeu!” ne-a arătat
că Dumnezeu-Fiul, luând calitatea unui miel, sta gata să-Şi verse sângele pentru
răscumpărarea noastră de sub puterea păcatului şi a morţii. Iar, după ce Domnul
Isus Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare, Evanghelistul Ioan a luat acest titlu de
miel de la Ioan Botezătorul şi l-a folosit de 29 de ori în Apocalipsa, arătând cu el
triumful final al Mântuitorului pe care l-a câştigat pentru toţi răscumpăraţii Lui 8.

1. Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 99.

2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Op. cit. P. 100.
5. Ellis, D.J., John, p. 1235.
6. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 81.
7. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 230 – 231;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 52.
8. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 230 – 238.

92
 10. PRIMII DOI UCENICI

(IOAN ŞI ANDREI)
Ioan 1 : 35-40

35. A doua zi, Ioan stătea iarăşi cu doi din ucenicii lui.
36. Şi pe când privea pe Isus umblând, a zis: "Iată Mielul lui Dumnezeu!”
37. Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste cuvinte şi au mers după Isus.
38. Isus S-a întors şi, când i-a văzut că merg după El, le-a zis: "Ce
căutaţi?" Ei I-au răspuns: "Rabi (care tradus înseamnă: «Învăţătorule, unde
locuieşti?»"
39. "Veniţi să vedeţi", le-a zis El. S-au dus şi au văzut unde locuia; şi în
ziua aceea au rămas la El. Era cam pe la ceasul al zecelea.
40. Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după
Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru.

Acest eveniment a avut loc într-o zi de sabat, în a treia zi din primele şapte
zile din misiunea mesianică a Domnului Isus.
Din acest text intitulat Primii doi ucenici, ne vom ocupa de patru lucruri:
marele îndemn al lui Ioan Botezătorul adresat celor doi ucenici, întâmpinarea
Mântuitorului, identificarea Evanghelistului Ioan, şi biografia Apostolului Andrei.
Să luăm mai întâi

I. MARELE ÎNDEMN AL LUI IOAN BOTEZĂTORUL ADRESAT CELOR

DOI UCENICI
Evanghelistul Ioan a scris: "A doua zi, Ioan stătea iarăşi cu doi din
ucenicii lui. ( 36). Şi pe când privea pe Isus umblând, a zis: «Iată Mielul lui
Dumnezeu!» (37). Cei doi ucenici L-au auzit rostind aceste cuvinte şi au mers
după Isus” (v.35-37).
Frederick Bruce, cât şi alţi comentatori ne spun că Ioan Botezătorul a avut
mai mulţi ucenici 1.
Acum două secole, în urma unor cercetări arheologice, s-au descoperit în
Iranul de astăzi nişte scrieri vechi, care ne arată că o parte dintre ucenicii lui Ioan
Botezătorul, L-au urmat pe Domnul Isus; iar o altă parte dintre ei, s-au retras în
Iranul de astăzi, unde au format o grupare religioasă, distinctă şi nu prea mare. Se
susţine că Apolo, vestitul orator de pe vremea Apostolului Pavel, a făcut parte şi
el din această mişcare a ucenicilor lui Ioan Botezătorul. Textele din Faptele
Apostolilor 15:23-24 şi 19:7, se referă la această grupare religioasă a foştilor
ucenici ai lui Ioan Botezătorul 2.

93
 Cărţile sacre ale acestei secte care se numea Mandeană, erau Ginza
(comoara) şi Cartea lui Ioan (o colecţie de predici). Ginza, se crede că a fost
scrisă în jurul anului 700 d.Cr., fiindcă în ea sunt câteva referinţe cu privire la
mahomedanismul din acel timp 3.
Era o zi de sabat, când toată lumea se repausa, fiecare în cetatea sa. Numai
Ioan Botezătorul a rămas cu doi dintre ucenicii lui la vechiul său loc de botez şi de
propovăduire. Pasajul citit ne spune mai departe, printre rânduri, că şi Mântuitorul
se afla în apropierea acestui loc în meditaţie. La un moment dat, când Ioan
Botezătorul L-a zărit pe Fiul lui Dumnezeu, a depus din nou o altă mărturie
supremă referitor la El, înaintea celor doi ucenici, zicând: “Iată Mielul lui
Dumnezeu!”
Ioan Botezătorul ştia să vorbească foarte bine şi el stăpânea o logică de
neîntrecut. Din acest moment, el a început să desprindă pe ucenicii lui de el şi să-I
îndrepte spre Domnul Isus. Ioan ştia că ucenicii lui erau foarte legaţi de el şi că ei
erau convinşi că el era un mare proroc care a ieşit de la Dumnezeu. Poate că,
atunci când Ioan a început să le spună că ei din acel moment vor trebui să-l lase pe
el şi să-L urmeze pe Domnul Isus, s-ar fi întristat foarte mult şi i-ar fi răspuns:
"Învăţătorule, nu stărui să te lăsăm, pentru că noi nu te vom părăsi niciodată!"
Ioan ştia că nu-i va putea desprinde de el, numai dacă le va oferi altceva cu mult
mai valoros. Acesta a fost motivul pentru care el le-a prezentat mai întâi tabloul
suprem cu Mielul lui Dumnezeu, în care le-a arătat că Mântuitorul era Dumnezeu
atotputernic, care se va angaja în lupta împotriva păcatului, a morţii şi a
Diavolului, după cea mai mare strategie; şi care este singurul, care îi poate elibera
de sub aceste puteri, cu preţul vieţii! Apoi, le-a spus că ei din acel moment trebuie
să-l lase pe el şi să-L urmeze pe acest Miel divin, fiindcă numai în sângele Lui
există curăţarea de păcate şi garanţia vieţii eterne.
După acest îndemn şi multă insistenţă, textul citit ne arată cum aceşti doi
ucenici s-au desprins de Ioan Botezătorul şi s-au îndreptat spre Domnul Isus.
Evanghelistul Ioan a scris: "Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste cuvinte şi au
mers după Isus" (v.37).
În al doilea rând, pasajul citit ne arată

II. ÎNTÂMPINAREA MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Ioan a scris: "Isus S-a întors şi când i-a văzut că merg după
El, le-a zis: «Ce căutaţi?» Ei I-au răspuns: «Rabi, unde locuieşti?» (39). 'Veniţi
să vedeţi', le-a spus El. S-au dus şi au văzut unde locuia; şi în ziua aceea au
rămas la El” (v.38-39).
Este foarte interesant, că atunci când Ioan Botezătorul s-a hotărât să
pregătească pe cei doi ucenici într-un loc liniştit al naturii, ca să-l lase pe el şi să-L
urmeze pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, ştiind dinainte lucrul acesta, S-a

94
apropiat de acel loc, ca să li se pună la îndemână. Astfel, când Ioan le făcea
cunoscut cine era Cristos şi-i îndemna ca să se decidă pentru El, Fiul lui
Dumnezeu tocmai atunci Se deplasa dintr-un loc într-altul, creându-le marea şansă
de a-L întâlni. Ioan, zărindu-L, L-a arătat celor doi ucenici cu mâna şi a exclamat:
"Iată Mielul lui Dumnezeu!" De aici învăţăm că întotdeauna când se predică
Evanghelia şi când oamenii sunt îndemnaţi ca să se hotărască pentru Cristos,
Mântuitorul este prezent şi le stă la dispoziţie.
Textul pe care îl studiem ne arată, mai departe, cum cei doi ucenici au
pornit după Domnul Isus, dar fiind timizi, le era jenă ca să se apropie de El.
Aceştia erau primii dintre pământeni, care au început să-L urmeze pe Fiul lui
Dumnezeu. Mântuitorul, ca unul care a simţit că unii oameni au început să-L
caute şi să-L urmeze, S-a întors spre ei şi le-a zis: "Ce căutaţi?" Ceea ce înseamnă
că EI le-a ieşit cu această întrebare la mai mult de jumătate de cale ca să le
uşureze problema. Sau, cu alte cuvinte, El le-a deschis uşa spre Sine. Aici avem
una dintre cele mai mari caracteristici ale Mântuitorului, pe care o putem numi
invitaţia divină. Şi tot aici descoperim marele adevăr, că atunci când mintea şi
inima omului încep să-L caute, El ne iese întotdeauna înainte şi ne întâmpină la
mai mult de jumătate de drum. Dumnezeu nu-l lasă pe om ca să-L caute până la
disperare, ci îi iasă întotdeauna în întâmpinare. Fericitul Augustin a spus că noi
nici n-am putea să începem să-L căutăm pe Dumnezeu, fără ca El să ne fi găsit
deja 4. Când ne întoarcem la Dumnezeu, noi nu ne întoarcem la Unul care Se
ascunde de noi; ci, la Unul care ne invită, ne aşteaptă şi ne întâmpină la mai bine
de jumătate de cale.
Mântuitorul a pus celor doi ucenici întrebarea cea mai fundamentală: "Ce
căutaţi?" Pe vremea aceea, ca de altfel, în toate timpurile, căutarea oamenilor a
fost la ordinea zilei. Unii dintre evrei numiţi cărturari şi farisei, nu urmăreau nimic
altceva, decât să comenteze Legea până la detaliile ei cele mai mici şi subtile. Ei
erau nişte legişti religioşi. Alţii, dintre evrei, numiţi saduchei, căutau tihnă,
comoditate şi locuri înalte. Ei erau oportunişti. Alţii, numiţi zeloţi, căutau un
conducător politic sau militar care să nimicească pe romani, vrăjmaşii lor. Şi
numai câţiva dintre evrei, care erau numiţi “cei liniştiţi din ţară”, aşteptau în tăcere
sosirea unui Mântuitor care să le ridice povara păcatelor şi să le facă parte de
Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică. Fiecare creatură a lui Dumnezeu este
bine ca să ia această întrebare din gura Mântuitorului şi să şi-o pună ei însăşi:
“Eu, ce caut? Dacă sunt sincer cu mine însumi: Ce este în adâncul inimii mele?
Care este, în realitate, ţinta vieţii mele?" Astăzi, aproape o lume întreagă a năvălit
spre oportunism. Ea caută mai mult ca oricând tihnă şi comoditate, poziţie şi
siguranţă. Numai că, în ultimă instanţă, se constată că viaţa ne-a rămas tot în cea
mai mare nesiguranţă şi că bunurile materiale nu sunt suficiente ca să ne satisfacă
cerinţele vieţii.

95
 La această întrebare, pusă de Mântuitorul: "Ce căutaţi?", cei doi ucenici ai
lui Ioan Botezătorul au ştiut să-I dea un răspuns corect. Ei I-au zis Domnului Isus:
"Învăţătorule, noi ştim ce căutăm. Noi am avut un dascăl mare care ne-a învăţat
că Tu eşti «Mielul Iui Dumnezeu», Singurul care ne poţi ridica păcatele şi Unicul
care ne poţi oferi garanţia vieţii eterne. Noi avem nevoie de Tine şi vrem să Te
urmăm: «Unde locuieşti?» (v.38). Avem să-Ţi spunem multe păsuri ale sufletelor
noastre şi aşteptăm ca şi Tu să ne spui multe lucruri minunate”.
Adevăratul ucenic al lui Cristos, nu este acela care se mulţumeşte să
discute cu El pe drum sau în trecere, ca şi cu o cunoştinţă îndepărtată şi întâlnită la
întâmplare; ci doreşte să fie cu El,de-al casei, căruia să-I împărtăşească totul şi să
intre cu El în cea mai strânsă legătură 5.
Domnul Isus când a zis: "Veniţi să vedeţi" (v.39), de asemenea le-a dat un
răspuns figurativ. Rabinii obişnuiau să zică: "Dacă doreşti să cunoşti răspunsul Ia
această întrebare, sau dacă vrei să ştii dezlegarea acestei probleme, atunci «vino
să vezi»” ceea ce înseamnă în limbajul nostru modern: "Puneţi capuI la
contrbuţie, urmăreşte ce-ţi spun şi vei vedea dezlegarea problemei” 6. Când
Mântuitorul a zis celor doi ucenici: "Veniţi să vedeţi" El nu i-a invitat să le arate
casa în care locuia, ci să vină la El, pentru că numai la El vor găsi tot ce le-a spus
Ioan Botezătorul, tot ce au căutat, ba chiar şi ceea ce nu le-a trecut încă prin minte.
Evanghelistul Ioan ne-a scos în evidenţă că aceşti doi ucenici ai lui Ioan
Botezătorul, au atribuit Domnului Isus titlul de rabi. El i-a citat spunând: "Rabi,
unde locuieşti?" (v.38). Comentatorii Frederick Bruce, G. Vas şi E.F. Harrison,
etc. cât şi Enciclopedia iudaică, ne arată că, cuvântul rabi era în limba ebraică
titlul cel mai înalt şi de cea mai mare politeţe care se putea oferi unei persoane.
Acest titlu însemna “stăpân”, “domn” şi “învăţător” 7. Evangheliştii au atribuit
Mântuitorului acest titlu de rabi prin echivalentele lui greceşti de didaskales,
“învăţător” şi epistates, “domn”, “stăpân” 8. Şi traducătorii Bibliei, de asemenea
au redat titlul Domnului Isus de rabi prin cuvintele de Domn şi Învăţător.
Pentru cei doi ucenici, pe care i-a pregătit Ioan Botezătorul, Domnul Isus
era un adevărat Domn şi Învăţător. Comentatorul H.B. Swete a spus că chiar şi
rabinii din capitala lui Israel, erau obligaţi să-L recunoască pe Mântuitorul ca pe
un mare Învăţător, fiindcă se simţeau mici şi neputincioşi când erau confruntaţi cu
învăţătura şi polemicile Lui 9.
În al treilea rând, pasajul citit ne arată

III. IDENTIFICAREA EVANGHELISTULUI IOAN

Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "«Veniţi să vedeţi».
S-au dus şi au văzut unde locuia; în ziua aceea au rămas la El. Era cam pe Ia
ceasul al zecelea. (40). Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi
merseseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru" (v.39-40).

96
 Niciunde, în Biblie, nu există un pasaj cu detalii aşa de mărunte şi
grăitoare ca în acest text. În detaliul "Era cam pe Ia ceasul al zecelea”, găsim
sigiliul identificării Evanghelistului Ioan. Evanghelistul Ioan, citându-L pe
Domnul Isus a scris: "«Veniţi să vedeţi». S-au dus şi au văzut unde locuia; în ziua
aceea au rămas la El. Era cam pe Ia ceasul al zecelea.” (v.39). Când am tratat
studiul intitulat Autorul celei de-a patra Evanghelii (Vol.I,Stud.7), am văzut că
Evanghelistul Ioan a scris Evanghelia care îi poartă numele în anul 98, cu vreo 70
de ani după răstignirea Mântuitorului. După 70 de ani, eI a ţinut minte o anumită
oră de discuţie a celor doi ucenici cu Domnul Isus. Oare ce ne arată acest ceas de
neuitat din viaţa lui, dacă nu faptul că el era ceasul experienţei sale personale?
Evanghelistul Ioan ne-a relatat că această întâlnire cu Domnul Isus a avut loc în
ceasul al zecelea.
Unii comentatori fac greşeli în ce priveşte orarul din Evanghelia după
Ioan. Ei cred că Evanghelistul Ioan a folosit orarul roman care, aşa după cum ne-a
relatat Pliniu, număra orele ca cel egiptean sau, ca orarul nostru modern: de la
miezul nopţii şi până la miezul nopţii 10. După acest orar, "ceasul al zecelea” din
textul citit ar fi fost ora 10 dimineaţa.
Grecii din Asia Mică, aşa după cum a spus în continuare Pliniu, aveau
acelaşi orar cu evreii, orarul babilonean care număra orele de la răsăritul la apusul
soarelui 11. După acest orar "ceasul al zecelea” era ora 4 după masă. Toţi
comentatorii documentari ca, W. Barclay, Frederick Bruce, W. Hendriksen, D.J.
Ellis etc., au luat orarul grecilor din Asia Mică şi al evreilor 12, pentru că acest orar
este în concordanţă cu destinatarul şi scopul Evangheliei, aşa după cum am văzut
când am abordat studiile intitulate Autorul celei de-a patra Evanghelii
(Vol.I,Stud.7) şi Combaterea ereziilor (Vol.I,Stud.9), şi în concordanţă cu faptul
că Evanghelistul Ioan a locuit şi a scris Evanghelia în oraşul Efes care se afla în
Asia Mică, şi că el şi-a dedicat Evanghelia atât evreilor, cât şi grecilor.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că acea experienţă unică, supremă şi de
neuitat prin care a trecut, a avut loc pe la ceasul al zecelea după orarul grecesc şi
evreiesc, ceea ce înseamnă după orarul nostru ora 4 după masă. În acest detaliu, el
ne-a făcut o mare destăinuire, că n-a putut să uite niciodată, nu numai ziua, dar
nici chiar ceasul din acea zi binecuvântată de sabat, când L-a descoperit de prima
dată pe Mielul lui Dumnezeu şi Cuvântul întrupat, care a întreprins lucrarea de
creaţie. Pentru el, ceasul acela era un moment crucial şi decisiv, care i-a împărţit
viaţa în două: când nu L-a cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi când Mielul lui
Dumnezeu a pătruns în viaţa lui şi i-a coborât Tezaurul Împărăţiei Lui în suflet 13.
Cunoaşterea lui Cristos în calitate de Mielul lui Dumnezeu şi pătrunderea
Împărăţiei Lui în suflet este cel mai preţios lucru din lume. Evangheliile ne arată
că Evanghelistul Ioan L-a cunoscut pe Domnul Isus şi până atunci, şi chiar a fost
rudă cu El. Salome, mama lui Ioan, era soră cu Maria, mama Mântuitorului (Matei
27:56; Marcu 15:40-41; Luca 16:2; Ioan 19:25). Aceasta înseamnă că
97
Evanghelistul Ioan era văr cu Domnul Isus. Apoi, Evanghelistul Ioan era rudă şi
cu Ioan Botezătorul (Luca 1:36). Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul şi Eli, tatăl
Salomei, erau fraţi. Ştim lucrul acesta din genealogia Mântuitorului 14. Dar, toate
acestea n-au putut schimba viaţa Evanghelistului Ioan, decât cunoaştera lui
Cristos, în calitate de Mielul lui Dumnezeu şi pătrunderea Împărăţiei ceruriIor în
sufletului lui.
Evanghelistul Ioan a scris: “Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui
Ioan şi merseseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru” (40). Dar
celălalt ucenic cine era? Dacă nu era autorul Evangheliei, respectiv Evanghelistul
Ioan, Evanghelistul Ioan i-ar fi amintit numele ca a lui Andrei. Dar, pentru că era
el unul dintre cei doi ucenici, şi-a omis numele. Un caracter slab şi lăudăros a
putut să spună: ”Eu am fost unul dintre primii doi ucenici ai Fiului lui Dumnezeu.
Şi eu eram chiar primul dintre cei doi”. Numai că Apostolul Ioan n-a putut să
spună aşa ceva 15.
Şi în al patrulea rând, ne vom ocupa de

IV. BIOGRAFIA APOSTOLULUI ANDREI

Deşi Apostolul Andrei nu făcea parte din grupul cel intim, format din
Petru, Iacov şi Ioan, totuşi el se afla foarte aproape de inima Mântuitorului (Marcu
13:3; Ioan 6:8; 12:22). Afară de ceea ce este consemnat în cele patru Evanghelii
despre Apostolul Andrei, nu se ştie nimic sigur despre el, cu toate că în tradiţie
scrie mult despre viaţa şi faptele lui.
Eusebiu, istoricul bisericesc, care a trăit în secolul al IV-lea, a relatat că s-a
transmis prin viu grai că Apostolul Andrei a predicat Evanghelia în Şciţia, care se
întindea în jurul Mării Negre, începând din Dobrogea noastră, numită atunci Şciţia
Minoră şi până în Ucraina şi Rusia, numite Şciţia Majoră 16.
Profesorul I. Snamenski a scris în letopiseţul (cronica) rusesc că Apostolul
Andrei a adus creştinismul în Rusia. El a scris în legătură cu apostolul amintit:
"Trecând cu propovăduirea Evangheliei prin Tracia, Şciţia şi Sarmaţia, a ajuns
până la munţii Dniprului, unde apoi s-a ridicat Kievul” 17.
Într-o altă carte, scrisă în limba greacă, care se afla în biserica din oraşul
Patras din Grecia, numită Acta et Martyrium S. Andreae Apost. la Migne, scrie
în volumul II: "Sfânta tradiţie spune că Andrei a mers pe jos până în munţii
Caucaz (Georgia de astăzi) şi a predicat poporului şcit până lângă marea
Caspică. Mai târziu a ajuns în Bizanţ (Istambulul de astăzi din Turcia), unde a
întemeiat biserici şi a hirotonisit (ordinat) episcopi" 18.
Acesta este motivul pentru care Apostolul Andrei a fost supranumit
Apostolul şi Sfântul ruşilor!
În Bizanţ, în timp ce predica Evanghelia, Apostolul Andrei a fost prins,
bătut crunt, împroşcat cu pietre şi alungat din zonă 19.

98
 De la Bizanţ, Apostolul Andrei, trecând prin Macedonia, Tracia şi golful
Corintului, s-a dus în Achaia (Grecia de astăzi). Lucrul acesta, pe lângă faptul că
scrie într-o carte apocrifă numită Acta Andreae, l-a relatat şi scriitorul creştin
Ieronim în una din cărţile lui intitulată De Viris Illustribus şi l-a susţinut şi
Theodoret, care a slujit ca episcop în Lyon, actuala Franţă de sud, între anii 174-
189 (20).
Niceforus susţine, pe baza unor tradiţii aflate în popor că Apostolul Andrei
a predicat şi în Asia Mică 21.
În Achaia, Apostolul Andrei a predicat şi a convertit la creştinism mult
popor în jurul oraşului Patras. Printre cei care L-au acceptat pe Cristos, era şi soţia
guvernatorului Aegeas. Acesta, fiind orb şi un om foarte gelos, a poruncit ca
Apostolul Andrei să fie prins şi adus la el. Pe motivul că i-a convertit soţia, acest
guvernator a cerut Apostolului Andrei să se lapede de Cristos. Prin faptul că
Apostolul Andrei n-a putut să facă aşa ceva, Aegeas l-a condamnat la moarte prin
răstignire pe o cruce în formă de X. De atunci crucea în forma de X se numeşte
Crucea Sfântului Andrei. Apostolul Andrei nu era fixat pe cruce în cuie, ci numai
legat cu frânghii. El a stat pe cruce trei zile.Timp de două zile, el L-a lăudat pe
Dumnezeu şi a îndemnat pe toţi spectatorii răstignirii lui ca să îmbrăţişeze
credinţa creştină. Iar, în a treia zi, ultimele lui cuvinte pe care le-a rostit de pe
cruce au fost: “Doamne Isuse, Tu, pe care eu Te-am văzut, pe care Te iubesc şi în
care exist, primeşte duhul meu în Împărăţia Ta veşnică!" O creştină, cu numele
Maximilla, l-a luat de pe cruce şi l-a înmormântat 22.
Mai târziu, când a ajuns pe tronul Bizanţului Constantius, fiul lui
Constantin cel Mare, a poruncit ca osemintele Apostolului Andrei să fie
dezgropate din oraşul Patras şi aşezate sub altarul bisericii din Constantinopol, iar
capul i-a rămas la Patras. În 1460, la dispoziţia papei, capul Apostolului Andrei a
fost şi el dezropat din Patras şi dus în Italia, la Roma, în biserica Sfântului Petru
23
. După mai bine de cinci secole, în anul 1964, papa Paul al III-lea a redat din nou
bisericii din Patras cutia cu capul Apostolului Andrei 24.
Se spune că, unor misionari care au venit să evanghelizeze Scoţia şi aveau
cu ei două relicve ale trupului Sfântului Andrei, deşi li s-a scufundat corabia în
apropierea unui golf al Scoţiei, totuşi ei au ajuns la ţărm şi au adus Evanghelia în
regiune. Scoţienii au pus numele acestui golf "Golful Sfântului Andrei". Astfel,
Apostolul Andrei a devenit şi Sfântul Scoţiei. Iar oraşul, în care s-au depus
relicvele Apostolului Andrei, a primit numele de "Oraşul Sfântului Andrei" 25.
Anul martirizării Apostolului Andrei nu se ştie. Bisericile greco-ortodoxe
şi catolice au luat pentru ziua răstignirii Apostolului Andrei 30 noiembrie 26.

1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 55.

2. Popovici, A., Primii patru apostoli, p. 95.
3. Op. cit.
99
4. Barclay, W., The Gosoel of John, VoI. I, p. 86.
5. Op. cit. p. 87.
6. Op. cit. p. 88.
7. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 56;
Vas, G., The Self-Disclosure of Jesus, p. 117-139;
Enciclopedia iudaică, Art. Rabini (1901)
8. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 100.
9. Swete, H.B., Studies in the Teaching of Our Lord, p. 17 – 18.
10. Pliny, Natural History, 2.79.188.
11. Op. cit.
12. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 55;
Ellis, D.J., John, p. 1135;
Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 104.
13. Op. cit. p. 29;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 2.
14. Dragomir, S., Studii asupra Evangheliilor, Vol. I studiul 30.
15. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 2.
16. Eusebiu, Ecclesiastical History, III, 1;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, p. 291 ;
Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 33.
17. Lopuhin, A.P., Comentariul la Evanghelia după Matei, p. 273.
18. Op. cit. p. 291 ;
Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 33.
19. Op. cit.
20. Op. cit.
21. Tischendorf, Acta Apostolorum Apocripha, Leipzig 1851, p. XI şi urm. 105 ;
Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 33.
22. Op. cit. p. 34;
Davis, D.J., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 28;
Lopuhin, A.P., Comentariul la Evanghelia după Matei, p. 273.
23. Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 33.
24. Op. cit.
25. Davis, D.J., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 28.
26. Op. Cit ;
Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 34.

100
 11. ALŢI DOI UCENICI

(IACOV ŞI PETRU)
Ioan 1 : 40 - 42

40. Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi mergeseră după
Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru.
41. El, cel dintâi, l-a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: "Noi am găsit pe
Mesia”, (care tradus însemnă Cristos).
42. Şi l-a adus la Isus. Isus l-a privit şi i-a zis: ''Tu eşti Simon, fiul lui
Iona; tu te vei numi Chifa”, (care tradus înseamnă Petru).

Acest eveniment a avut loc duminica în a patra zi din primele şapte zile
din misiunea mesianică a Domnului Isus.
Acest text intitulat Alţi doi ucenici, ne descoperă trei lucruri: caracterul
ucenicilor, mărturia lor şi al patrulea ucenic pe care îl tăinuia Evanghelistul Ioan.
Să luăm mai întâi

I. CARACTERUL UCENICILOR
Acest pasaj ne dezvăluie îndeaproape două caractere: caracterul
Apostolului Ioan şi caracterul Apostolului Andrei.
1. Vom arunca mai întâi o scurtă privire asupra caracterului Apostolului
Ioan.
În acest text ni se pare că ne izbim de lucruri grele. Numai că adevărul este
altul, că ele nu sunt grele. Dacă le vom studia cu atenţie, vom vedea că atât
contextul textului, cât şi citirea lui printre rânduri, ne vor ajuta să-i dezlegăm toate
enigmele şi să intrăm în adevărata lui însemnătate.
Suntem siguri de următoarele două lucruri: Primul, că această scenă din
text a avut loc în a patra zi, într-o duminică şi tot pe malul Iordanului. Şi al doilea
lucru de care suntem siguri este că, în unele manuscrise apare grecescul proton,
care înseamnă ''primul"; iar în alte manuscrise scrie cuvântul proi care înseamnă
"a patra strajă", care era de la ora trei la şase dimineaţa 1. Cuvântul proton arată că
Andrei l-a adus pe Simon Petru primul la Domnul Isus. Iar cuvântul proi, ne
scoate în evidenţă că Andrei l-a găsit pe fratele lui, Petru, cel târziu la ora şase
dimineaţa. Traducerile mai bune ale Bibliei din limbile mai mari, au luat cuvântul
proi, fiindcă el este în concordanţă mai mare cu textul citit, care ne arată că
întâlnirea Apostolului Petru cu Mântuitorul, a avut loc în următoarea zi, în ziua a
patra. Am văzut că în a treia zi, Domnul Isus a zis Apostolilor Ioan şi Andrei:
“«Veniţi să vedeţi»... Ei s-au dus şi au văzut unde locuia; şi în ziua aceea au

101
rămas la El" (v.39). În limba greacă versetul 41 sună astfel: “Dimineaţa, el
(Andrei) a găsit pe fratele lui, Simon şi i-a zis: «Noi am găsit pe Mesia…»”
Mai departe, pentru a putea pătrunde în adevărata însemnătate a pasajului
citit şi în toată valoarea lui, vom lua încă două detalii pe care le găsim în textul
următor: Detaliul că Mântuitorul a plecat de pe malul Iordanului din Iudea în
Galilea în a cincea zi. Evanghelistul Ioan a scris: “A doua zi Isus a vrut să Se ducă
în Galilea şi a găsit pe Filip” (v.43). Şi detaliul că fraţii Andrei şi Petru erau din
Betsaida. Evanghelistul Ioan a scris în continuare în versetul 44: "Filip era din
Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru”. Acum, ştiind că scena a avut loc în a
patra zi pe malul Iordanului din Iudea şi că Domnul Isus a plecat în Galilea în a
cincea zi, întrebarea cea mare care se pune şi cu ajutorul căreia dorim să dezlegăm
toate misterele acestui text este: Unde era Simon Petru în a patra zi? Acasă în
Betsaida? În mod sigur că el nu era în această cetate, pentru că distanţa dintre
Betsaida şi Betabara era mai mare de o sută de kilometri; şi că Andrei, fratele lui,
nu putea s-o parcurgă într-o singură zi şi cu atât mai puţin, dus şi intors. Dacă
Apostolul Petru nu era în Betsaida, atunci unde a fost de a putut Apostolul Andrei
să-l aducă la Domnul Isus chiar în prima oră a dimineţii? De aici reiese că Ioan
Botezătorul n-a avut numai doi ucenici : pe Ioan şi pe Andrei, ci mai mulţi. Noi
credem că Ioan şi Andrei au format cercul intim al ucenicilor lui Ioan Botezătorul,
cu care el a petrecut în meditaţie în acea zi de sabat şi a dorit ca să-i câştige pe ei
mai întâi pentru Cristos.
Apoi, dacă citim mai departe printre rânduri, descoperim că şi Iacov,
fratele Evanghelistului Ioan, care era din Capernaum, era ucenicul lui Ioan
Botezătorul. Astfel, atât Ioan, cât şi Andrei, s-au sculat dis de dimineaţă şi s-au
dus să-şi caute fraţii, pentru a-i aduce la Mântuitorul. Dar, vor zice unii care se
îndoiesc de tot ce am spus până acum: Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce n-a
menţionat Evanghelistul Ioan toate acestea în text? Explicaţia este, aşa după cum
am văzut când am abordat studiul intitulat Autorul celei de-a Patra Evanghelii
(Vol.I,Stud.7), că Evanghelistul Ioan nu şi-a amintit niciodată numele în
Evanghelie şi nici pe a fratelui lui, fiindcă n-a vrut să se scoată în evidenţă nici pe
el şi nici pe fratele lui, că ei au fost printre primii ucenici. Dacă eram noi în locul
Apostolului Ioan, poate că am fi fost ispitiţi să spunem: Eu am fost unul dintre
primii doi ucenici şi eu am adus primul pe fratele meu la Domnul Isus, numai că
Apostolul Ioan nu putea să spună aşa ceva. Această floare rară a caracteralui nu
creşte în orice sol al inimii. Oare, ce ne arată descrierea vie a momentului
întâlnirii dintre Domnul Isus şi Apostolul Petru, aşa după cum vom vedea mai
târziu în acest studiu, dacă nu faptul că Evanghelistul Ioan era un martor ocular a
acestei întâlniri? Dacă Apostolul Ioan, în calitate de autor al Evangheliei şi martor
ocular, n-ar fi ajuns cu fratele său, Iacov la Domnul Isus, înainte ca să fi sosit
Apostolul Andrei cu Simon Petru, el n-ar fi putut să facă o asemenea descriere.
Acesta este motivul pentru care în unele manuscrise, aşa după cum am văzut, nu
102
scrie cuvântul proton că Apostolul Andrei l-a adus pe Simon Petru primul la
Domnul Isus, ci cuvântul proi, care înseamnă că Andrei l-a adus pe fratele său,
Petru la Mântuitorul dimineaţa, “în a patra strajă”.
2. Al doilea caracter pe care ni-l dezvăluie textul citit este caracterul lui
Andrei.
Este adevărat, că n-avem multe informaţii despre Andrei, dar, chiar puţinul
pe care îl avem, ne arată clar caracterul lui. Andrei era unul dintre cele mai
atrăgătoare caractere din grupul ucenicilor. Numele Andrei înseamnă în limba
greacă "omenos” 2.
Pe Apostolul Andrei l-au caracterizat două calităţi:
a) El era omul care a fost pregătit să ocupe cu mulţumire al doilea loc
atunci când primul era înalt şi atrăgător. Nimic nu este mai greu decât să ocupi
al doilea loc, atunci când primul este înalt şi atrăgător. Comentatorul P.M.
Peterson a spus că în deceniile care urmau, numele Apostolului Petru era atât de
familiar, încât Apostolul Andrei era cunoscut numai ca fiind fratele Apostolului
Petru. Acesta era motivul pentru care Apostolul Andrei apărea mereu şi în cele
patru Evanghelii numai ca fiind fratele Apostolului Petru 3. Apostolul Andrei era
omul pe care nu l-ai putut găsi niciodată altfel, decât sub umbra Apostolului Petru.
Nimeni nu-l vedea pe Apostolul Andrei şi nu putea şti cine era, fiindcă îl umbrea
Apostolul Petru. Iar dacă totuşi cineva voia să vorbească ceva despre el, acela
trebuia să-l identifice ca fiind fratele Apostolului Petru. Apostolul Andrei n-a
intrat în grupul intim al Domnului Isus, compus din cei trei ucenici: Petru, Iacov şi
Ioan, pe care Mântuitorul i-a luat cu Sine în următoarele trei ocazii speciale: când
a înviat fiica lui Iair, când S-a schimbat la faţă şi când S-a rugat în grădina
Gheţimanii. Apostolul Andrei nu s-a supărat deloc pentru aceasta. Este cu
neputinţă ca Diavolul să nu fi încercat să-l ispitească ca să zică şi el în sinea lui:
“Oare n-am fost, eu şi Ioan, primii care am început să-L urmăm pe Fiul Iui
Dumnezeu? N-a venit Iacov în urma mea la Domnul Isus? Şi nu eu l-am adus pe
Petru la Mântuitorul? Şi atunci, nu se cuvenea să fiu şi eu în grupul intim al
dumnezeiescului nostru Învăţător?” Apostolul Andrei n-a cedat câtuşi de puţin
acestei ispite subtile şi devastatoare. El n-a pretins niciodată primul loc. Apostolul
Andrei era foarte mulţumit să acorde acest favor fratelui său, ca Apostolul Petru
să stea în centrul atenţiei; iar el, să ocupe cu ceilalţi nouă ucenici al doilea loc.
Pentru Apostolul Andrei, prioritatea, locul întâi şi mărirea, nu erau deloc o
problemă. Tot ce dorea el a fost: să fie cu Domnul Isus şi să-L servească cât mai
bine. Apostolul Andrei ne este un mare exemplu în ce priveşte mulţumirea de a
ocupa al doilea loc, atunci când primul loc este înalt şi atrăgător.
b) Şi a doua calitate care l-a caracterizat pe Apostolul Andrei era spiritul
lui de misionar.
Evanghelistul Ioan l-a pus pe Apostolul Andrei de trei ori în centrul scenei
cu această trăsătură caracteristică frumoasă: O dată în textul citit, când l-a adus pe
103
Apostolul Petru, fratele lui la Fiul lui Dumnezeu; a doua oară, când a adus un
băiat cu cinci pâini şi doi peşti la Domnul Isus (Ioan 8-9); şi a treia oară, când a
adus la Mântuitorul nişte greci care căutau să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan
12 :22). Apostolul Andrei simţea o mare bucurie şi plăcere atunci când aducea pe
alţii la Domnul Isus. El, descoperindu-L pe Mântuitorul lumii şi având inima de
misionar, şi-a cheltuit toată viaţa ca să aducă şi pe alţii la Mielul divin. Apostolul
Andrei ne este un mare exemplu şi în ce priveşte misionarismul unui slujitor al
lui Cristos. El nu putea să-L ţină pe Fiul lui Dumnezeu numai pentru sine.
În al doilea rând, textul citit ne arată

II. MĂRTURIA UCENICILOR

Acest pasaj ne prezintă două mărturii:
1. Prima mărturie este mărturia pe care a depus-o Apostolul Andrei
înaintea fratelui său, Simon Petru.
Evanghelistul Ioan, ca martor ocular, ne-a redat nu numai cuvintele pe care
le-a rostit Apostolul Andrei atunci când a transmis fratelui său vestea cea mai
bună din viaţă, dar chiar şi entuziasmul şi căldura inimii lui de care a dispus în
acel moment unic şi suprem când a exclamat: "Noi am găsit pe Mesia!" (v.41).
Ceea ce însemna parafrazat: "Simone, fratele meu, îţi aduc vestea cea mai mare şi
îmbucurătoare. Eu şi Ioan, L-am găsit pe Mesia cel promis, pe Acela despre care
ne-a spus Ioan Botezătorul, marele nostru dascăl, că nu este vrednic să se plece
înaintea Lui ca să-I dezlege nici măcar curelele încăţămintelor. Eu, de acum, nu
mai sunt ucenieul lui Ioan, ci al lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Şi am venit să te
chem şi pe tine la EI!”
Grecescul eurikamen, "a găsi" din cuvintele Apostolului Andrei, adresate
fratelui lui, Petru: "Noi am găsit pe Mesia", înseamnă în limba greacă o găsire în
urma unei aşteptări şi căutări îndelungate 4.
Evanghelistul Ioan, dedicându-şi Evanghelia grecilor, a redat titlul Mesia
în echivalentul lui grecesc de Cristos. Evreiescul Mesia, cât şi grecescul Cristos,
înseamnă acelaşi lucru “uns”, care are trei înţelesuri în Biblie: Unsul lui
Dumnezeu ca Împărat (1 Sam. 16:6), Unsul lui Dumnezeu ca Preot (Lev.4:3) şi
Unsul lui Dumnezeu ca Proroc (Ps. 105:15). Domnul Isus era Mesia sau Unsul
lui Dumnezeu prin excelenţă, pe care chiar Cel Preaînalt L-a uns ca Împărat
suprem, ca Mare Preot şi ca Profet 5.
2. Şi a doua mărturie este mărturia Evanghelistului Ioan pe care a
depus-o despre Domnul Isus.
Când Apostolul Andrei a apărut cu fratele lui, Petru înaintea
Mântuitorului, textul citit ne arată, aşa după cum deja am văzut, Apostolul Ioan
era acolo; că el sosise cu fratele său, Iacov înaintea lui Andrei; şi că era de faţă
atunci când Domnul Isus l-a întâlnit de prima dată pe Apostolul Petru. Numai aşa

104
se explică faptul că Evanghelistul Ioan a putut să ne descrie ca un martor ocular
acea întâlnire de neuitat când a scris: "Şi l-a adus la Isus. Isus l-a privit şi i-a zis:
«Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa!»” (v.42).
Cuvântul pe care l-a întrebuinţat Evanghelistul Ioan pentru verbul “l-a
privit” este grecescul emblepein, care este un cuvânt foarte expresiv. El descrie o
mare contemplare şi totodată o privire fixă, care vede nu numai lucrurile la
suprafaţă, ci pătrunde şi citeşte chiar şi în cele mai adânci cute ale fiinţei umane 6.
Evanghelistul Ioan ne spune că după ce Mântuitorul l-a privit pe Apostolul Petru
astfel, i-a spus într-un mod contemplativ: "Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei
numi Chifa." Evanghelistul Ioan a observat cu ochii minţii lui de vultur, cum Fiul
lui Dumnezeu cu o singură privire fixă, l-a văzut pe Apostolul Petru nu numai ce
era la prezent şi trecut, dar chiar şi ce urma să devină în viitor. Fiul lui Dumnezeu
a văzut în Simon Petru nu numai un simplu pescar din Galilea, dar totodată şi o
stâncă de mâine pe a cărui credinţă urma să-Şi întemeieze Biserica. Domnul Isus
ne vede nu numai cum suntem la prezent, dar şi ce am putea să devenim în viitor.
De aceea El ne zice: "Daţi-Mi Mie viaţa voastră, ca să fac din ea ceea ce Eu pot
realiza." Se spune că cineva s-a dus odată la Michelangelo şi văzându-l cum
cioplea cu dalta într-o lespede mare de marmură, l-a întrebat: "Maestre, ce faci din
piatra aceasta?" "Eu văd în această lespede un înger pe care vreau să-l scot" îi
răspunse vestitul sculptor 7. Cu atât mai mult, Mântuitorul este singurul care vede
chiar şi în păcătoşii cei mai notorii mai mult decât îngeri: fii de Dumnezeu şi
prinţi ai cerului, pe care numai El îi poate scoate dintr-o viaţă decăzută şi ruinată.
Fiindcă Apostolul Petru a răspuns chemării lui Cristos, Mântuitorul i-a dat
numele de kepha, care înseamnă în limbile siriacă şi aramaică "stâncă", pe care
evangheliştii l-au tradus în textul grecesc petros. Domnul Isus a schimbat numele
Apostolului Petru din două motive: Primul motiv era, el din momentul întâlnirii
lui cu Mântuitorul, a devenit un om nou. Chiar şi în Vechiul Testament găsim
scris că, atunci când cineva intra într-o relaţie nouă cu Dumnezeu, adeseori îşi
schimba numele. Spre exemplu: Iacov a devenit "Israel" (Gen.32:28) şi Avram,
"Avraam” (Gen.17:5). Şi al doilea motiv pentru care Fiul Iui Dumnezeu a
schimbat numele Apostolului Petru a fost, fiindcă în antichitate aproape fiecare
om distins avea două nume: unul în limba lui proprie, cu care era cunoscut într-o
sferă mai restrânsă; şi altul, cu care era cunoscut în largul lumii după calitatea sau
ocupaţia pe care o avea 9.
Este foarte interesant, că Domnul Isus a schimbat numele Apostolului
Petru în stâncă chiar în momentul întâlnirii, fiindcă a ştiut dinainte ce va face din
el, că credinţa lui va deveni o stâncă pe care Îşi va întemeia Biserica. Mântuitorul
a vrut ca Apostolul Petru să fie cunoscut în largul lumii şi peste milenii sub acest
nume. Şi într-adevăr, în istorie, prea puţine nume au fost cunoscute în largul lumii
şi au rămas peste milenii ca numele Apostolului Petru. Faptul acesta ne arată că
Evangnelistul Ioan L-a înţeles pe Fiul lui Dumnezeu; că el a ştiut bine ce a scris şi
105
că cuvintele Domnului Isus au fost cuvinte de Dumnezeu care s-au împlinit cu cea
mai mare exactitate.
Şi în al treilea rând, ne vom ocupa de

III. AL PATRULEA UCENIC DIN ACEST TEXT PE CARE-L TĂINUIA

EVANGHELISTUL IOAN
Pentru a putea identifica acest ucenic, care făcea parte dintre primii patru,
trebuie să răspundem mai întâi la două întrebări pe care ni le ridică pasajul citit.
Cu ajutorul primei întrebări, îl identificăm pe fratele celui de-al patrulea ucenic. Şi
cu ajutorul celei de-a doua întrebări, îl identificăm pe al patrulea ucenic.
Evanghelistul Ioan a scris în versetul 40 "Unul din cei doi, care auziseră cuvintele
lui Ioan (Botezătorul) şi merseseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon
Petru". Dar celălalt ucenic dintre aceşti primi doi, cine era şi de ce Evanghelistul
Ioan îl tăinuia? Am văzut în studiul trecut că acest ucenic nu era altul, decât
Evanghelistul Ioan, autorul Evangheliei. Dacă era altcineva, decât autorul
Evangheliei, Evanghelistul Ioan i-ar fi amintit numele ca în cazul Apostolului
Andrei. Dar, pentru că el era unul dintre cei doi ucenici, şi-a omis numele. Un
caracter slab şi lăuduros a putut să spună: "Eu eram unul dintre primii ucenici ai
Fiului lui Dumnezeu! Şi eu eram chiar primul dintre ei !”. Numai că Apostolul
Ioan n-a putut să spună aşa ceva.
Şi a doua întrebare pe care o ridică textul citit şi cu ajutorul căreia îl putem
identifica pe al patrulea ucenic care, la prima vedere ni se pare că nici nu era
amintit în acest pasaj este: cum a putut Evanghelistul Ioan să descrie aşa de viu şi
îndeaproape întâlnirea de prima dată a Domnului Isus cu Apostolul Petru, aşa
după cum am văzut mai înainte în acest studiu, dacă el n-ar fi ajuns cu fratele lui,
Iacov la Fiul lui Dumnezeu în acea dimineaţă, înainte ca să-l fi adus Apostolul
Andrei pe fratele lui Simon Petru? Când am tratat studiul intitulat Autorul Celei
de-a Patra Evanghelii (Vol.I,Stud.7), am văzut că Evanghelistul Ioan nu şi-a
amintit niciodată numele în Evanghelie şi nici pe a fratelui lui, Iacov. Şi cu atât
mai puţin, el n-a vrut să se scoată în evădenţă nici pe el şi nici pe fratele lui, că ei
au fost printre primii ucenici.
Acest răspuns la cele două întrebări este în cea mai mare concordanţă cu
cele trei Evanghelii Sinoptice, care ni-l identifică pe cel de-al patrulea ucenic din
Evanghelia după Ioan cu Iacov, fratele Apostolului Ioan. Din lipsă de spaţiu, îl
cităm numai pe Evanghelistul Marcu atunci când ne-a arătat cum Domnul Isus i-a
chemat în lucrare pe primii patru ucenici. Evanghelistul Marcu a scris: "Pe când
trecea Isus pe lângă marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui
Simon, aruncând o mreajă în mare, căci erau pescari. (17). Isus le-a zis: «Veniţi
după Mine şi vă voi face pescari de oameni» … (19). A mers puţin mai departe şi
a văzut pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui care şi ei erau într-o

106
corabie şi îşi cârpeau mrejile. (20). Îndată i-a chemat; şi ei au lăsat pe tatăl lor
Zebedei cu cei ce lucrau pe plată şi au mers după El” (1:16-20; şi Matei 4:18-
22;Luca 5:3,10).
Au existat multe legende cu privire la vindecările şi la miunile pe care le-a
făcut Apostolul Iacov. În tradiţiile şi predaniile, mai ales cele deţinute de catolici,
se susţine că Iacov a predicat Evanghelia cel mai mult în Samaria şi Iudea. Tot
istoricii şi comentatorii catolici, susţin că Apostolul Iacov a predicat Evanghelia şi
în Spania, cunoscută pe atunci şi sub numele de Iberia 10. Credem că atunci când
Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Romani 15:24 că a dorit mult ca să
ajungă în Spania, că acolo deja au existat biserici întemeiate de Apostolul Iacov;
şi că acesta a fost unul dintre motivele pentru care el a dorit să viziteze Spania.
Unii cercetători spun că Apostolul Iacov era foarte talentat în
propovăduirea Evangheliei şi foarte activ în lucrarea lui Dumnezeu; şi că datorită
acestui fapt, Irod Agripa I, l-ar fi ucis 11.
Irod Agripa I era fiul lui Aristobulus şi nepotul lui Irod cel Mare. Irodiada,
care a sfătuit pe fiica ei Salomia, să ceară capul lui Ioan Botezătorul, era sora lui.
Caligula l-a făcut rege în Ituria şi Trahonita în locul unchiului său, Filip. În anul
39 după Cristos, după ce l-a exilat pe Irod Antipa, Caligula i-a dat şi Galilea şi
Perea. Iar în anul 41, Claudiu l-a făcut rege şi peste Iudea şi Samaria. Despre
moartea subită a lui Irod Agripa I, care a avut loc în anul 44 după Cristos, ne-au
relatat atât istoricul evreu Iosif Flavius, cât şi Evanghelistul Luca în Faptele
Apostolilor 12:20-23 12.
Se crede că într-o întrunire de evanghelizare, pe care au organizat-o
Apostolii Petru şi Iacov la Ierusalim şi la care a luat parte şi Irod Agripa, acest
rege crud, l-a ucis cu sabia pe Iacov în anul 44. Eveniment, pe care l-a consemnat
şi Evanghelistul Luca în cartea Faptele Apostolilor 12:2. În Versiunea Biblia
Englezească Nouă (New English Bible), scrie că Irod i-a tăiat capul lui Iacov.
Unii comentatori cred că chiar Irod Agripa l-a decapitat pe Apostolul
Iacov în public; şi că atunci când acest rege crud a văzut cum poporul evreu
aplauda şi îi plăceau asemenea spectacole, aşa după cum a scris Evanghelistul
Luca în cartea Faptele Apostolilor 12:2, l-a arestat şi pe Apostolul Petru cu gândul
ca să-l ucidă şi pe el.
Unii exegeţi cred că Apostolul Iacov trebuie să fi amintit în predică, cum
Domnul Isus a fost răstignit, dar fiind Fiul lui Dumnezeu, a înviat; şi că faptul
acesta l-ar fi lovit pe Irod ca un cuţit.
Apostolul Iacov a fost primul martir dintre Apostolii Domnului şi al doilea
după Ştefan, dintre toţi creştinii. Salome, mama lui, care a pledat înaintea
Domnului Isus, împreună cu el şi Ioan fratele lui, ca ei să fie priminiştrii în
împărăţia Lui mesianică de pe pământ, a ajuns să-l vadă pe Iacov înaintea
Tronului lui Cristos într-o altă Împărăţie care era cerească şi eternă, şi infinit mai
mare şi mai minunată. Mântuitorul când a spus lui Iacov şi lui Ioan, ca unor
107
urmaşi loiali: "Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul
cu care am să fiu botezat Eu.. " (Matei 20:23), i-a văzut anticipat şi suferind
pentru El pe pământ, dar şi domnind împreună cu El în gloria Lui cerească.

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 89.

2. Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 112.
3. Peterson, P.M., Andrew, Brother of Simon Peter, p. 58.
4. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 54.
5. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 57.
6. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 90.
7. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 91.
8. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 18;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 5 – 6.
9. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 90.
10. Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 77 – 78.
11. Op. cit. p. 77.
12. Neil, W., The Acts of the Apostles (NCBC), p. 147 – 148;
Josephus, F., Antiquities 19, 343.

108
 12. ÎNCĂ DOI UCENICI

(FILIP ŞI NATANAEL)

Ioan 1 : 43 - 51

43. A doua zi Isus a vrut să Se ducă în Galilea şi a găsit pe Filip şi i-a zis:
"Vino după mine."
44. Filip era din Betsaida, cetatea Iui Andrei şi a lui Petru.
45. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: “Noi am găsit pe Acela despre care
a scris Moise în Lege şi profeţii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.”
46. Natanael i-a zis: "Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" "Vino şi vezi!" i-a
răspuns Filip.
47. Isus l-a văzut pe Natanael venind la El şi a zis despre el: "Iată cu
adevărat un israelit în care nu este viclenie”.
48. "De unde mă cunoşti? L-a întrebat Natanael. Drept răspuns, Isus i-a
zis: ''Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin,"
49. Natanael I-a răspuns: "Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti
Împăratul lui Israel!"
50. Drept răspuns, Isus i-a zis: "Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub
smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.”
51. Apoi i-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun, că de acum încolo veţi
vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcându-se şi coborându-se peste
Fiul omului.”

Acest eveniment a avut loc luni în a cincea zi din primele şapte zile din
misiunea mesianică a Domnului Isus.
Acest text intitulat Încă doi ucenici, ne arată patru lucruri: o ocazie
supremă, binecuvântarea unei prietenii adevărate, capitularea lui Natanael şi
identificărea lui Natanael.
Să luăm mai întâi

I. OCAZIA CEA SUPREMĂ

Evanghelistul Ioan a scris: "A doua zi Isus a vrut să Se ducă în Galilea şi a
găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după Mine.» (44). Filip era din Betsaida, cetatea
lui Andrei şi a lui Petru" (v.43-44).
Comentatorul J. Moffatt a zis că Domnul Iaus l-a găsit pe Apostolul Filip
după ce a sosit în Galilea 1. Dar cei mai mulţi exegeţi şi comentatori, ţinând cont
de versetul 43 care spune: "A doua zi Isus a vrut să Se ducă în Galilea şi a găsit
pe Filip", susţin cu tărie că scena întâlnirii Domnului Isus cu Filip şi cu Natanael a

109
avut loc într-o luni tot lângă Betabara, unde boteza Ioan în Iordan, pentru că
cuvintele "a vrut să Se ducă în Galilea" arată numai intenţia pe care o avea
Domnul Isus de a merge în Galilea, dar pe care încă nu o realizase.
Pasajul citit ne arată că Domnul Isus era în drum spre Cana Galileii cu cu
cei patru ucenici. Drumul de la Betabara la Cana era în jur de 100 km, sau cale de
vreo 20 de ore. Ei trebuie să fi plecat o dată cu revărsatul zorilor. Dar, cum au
pornit la drum, a avut loc o întâlnire binecuvântată, pe care Evanghelistul Ioan n-a
putut să nu o menţioneze în Evanghelie. Se vede că şi Filip, un alt ucenic al lui
Ioan Botezătorul, era foarte mişcat de cuvintele învăţătorului lui, pe care obişnuia
să le rostească, spunând că Domnul Isus era Mielul lui Dumnezeu şi de faptul,
cum unii dintre ucenicii lui, care erau cei mai buni, s-au hotărât să-L urmeze pe
Domnul Isus. Doi dintre ei, erau chiar din cetatea lui. Evanghelistul Ioan a scris:
"Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru" (v.44). Astfel, Filip,
ieşind în câmp să mediteze, deodată şi-a zărit prietenii şi consătenii cu noul lor
Dascăl. Mântuitorul, pătrunzând adânc înăuntrul inimii frământate a lui Filip, i-a
adresat îndată cea mai mare şi călduroasă chemare, zicându-i: "Vino după Mine."
Evanghelistul Ioan a scris: "A doua zi Isus a vrut să Se ducă în Galilea şi a găsit
pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după Mine»” (v.43). Filip n-a şovăit, ci a răspuns pe loc
la apelul Iui Cristos. Ce ocazie binecuvântată i-a creat lui Filip acea meditaţie! Şi
ce chemare supremă i-a făcut Fiul lui Dumnezeu în acel ceas! El a ştiut să se
folosească de marele privilegiu şi să apuce şansa chemării eterne.
Filip era grec. Numele lui, după unii filologi înseamnă iubitor de casă, iar
după alţi teologi înseamnă iubitor de cai 2. Acesta a fost unul dintre motivele
pentru care grecii care au dorit să-L vadă pe Domnul Isus cu ocazia ultimului
paşte, i s-au adresat lui Filip!
Eusebiu, istoricul bisericesc, a avut cuvinte de mare apreciere la adresa
Apostolului Filip, numindu-l una dintre marile lumini ale Asiei Mici şi spunând,
că el s-a bucurat de o înaltă preţuire 3.
În al doilea rând, textul citit ne arată

II. BINECUVÂNTAREA UNEI PRIETENII ADEVĂRATE

Evanghelistul Ioan a scris: "Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: «Noi am
găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi profeţii: pe Isus din Nazaret,
fiul lui Iosif». (46). Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?», ‘Vino şi
vezi!’ , i-a răspuns Filip" (v.45-46).
Natanael era din Cana Galileii. Evanghelistul Ioan a scris: “Natanael din
Cana Galileii…” (Ioan 21:2). Întrucât Domnul Isus era în drum spre Cana Galileii
şi Natanael, un alt ucenic al lui Ioan Botezătorul, era din această cetate, Filip L-a
rugat pe Mântuitorul, spunându-i: "Doamne, am un prieten foarte bun din Cana.
Dă-mi voie să mă duc ca să-i spun că noi mergem în cetatea Iui; şi lasă-mă, te

110
rog, să iau rămas bun de la fostul meu învăţător." Fiul lui Dumnezeu, care ştia
mai mult decât ce l-a putut spune Filip, l-a lăsat.
Filip, asemenea lui Ioan şi Andrei, nu putea să ţină vestea cea bună numai
pentru el. Motivul acestei râvne de a-L mărturisi pe Cristos era, aşa după cum a
spus comentatorul F. Godet: "Menirea luminii este întotdeauna să lumineze pe
alţii" 4. Filip s-a dus la Natanael şi i-a zis: "Natanaele, prietenul meu drag: Ioan şi
Iacov, Andrei şi Petru şi eu, « am găsit pe Acela despre care a scris Moise în
Lege şi profeţii: pe Isus din Nazaret » (v.45). La auzul acestor cuvinte, Natanael a
răspuns: “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (v.46).
Comentatorul A.P. Lopuhin a zis că, viaţa Domnului Isus se scurgea atât
de neobservată la Nazaret până la 30 de ani, înainte de a-Şi începe misiunea încât
nici chiar Natanael, care trăia în Cana Galileii, la o distanţă de vreo 10 km, n-a
auzit nimic despre El 5. Pe timpul Domnului Isus, obişnuia să se spună că din
Galilea nu putea să iasă nici un proroc şi, cu atât mai puţin, Mesia, pentru că ea se
învecina de jur împrejur cu neevrei, pentru că populaţia ei locuia împreună cu
aceştia şi fiindcă galileenii ei chiar s-au încuscrit cu neamurile. E.F. Harrison, cât
şi alţi comentatori, au spus că atunci când Natanael a zis: "Poate ieşi ceva bun din
Nazaret?” poate s-o fi gândit că, dacă Galilea întreagă, nu era în stare să dea
naştere nici chiar unui proroc (Ioan 7:52), atunci, cum a putut Nazaretul, în care
nu exista nici măcar şcoala de proroci, să dea naştere lui Meisa? 6 Sunt izvoare
care atestă că şi Apostolul PaveI era din Galilea, oraşul Giscala; că străbunii lui se
trăgeau din seminţia lui Beniamin (Fil.3:5); şi că el s-a mutat în Tarsul Ciliciei 7.
Apostolul Filip era foarte înţelept, el nu s-a apucat să argumenteze atunci
când Natanael i-a spus: "Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" ci a zis simplu: “Vino
şi vezi!" (v.46). Apostolul Filip a recurs la această metodă, pentru că a descoperit
tocmai în acele momente că, cel mai bun mijloc de a se convinge cineva de
divinitatea Domnului Isus şi de ceea ce El poate să facă este de a fi confruntat
direct cu Fiul lui Dumnezeu. Nu prin argumente zdrobitoare şi prin predici
filozofice, îi putem câştiga pe oameni pentru Cristos, ci numai prin a-i confrunta
direct cu El şi cu ceea ce El poate să realizeze în viaţa lor.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, era în Anglia un mare învătat, cu numele
de Huxley. Acesta era un membru în parlament, care nu prea obişnuia să meargă
la biserică. 0 cunoştinţă de-a lui, care avea o credinţă vie, i-a spus: "Eu nu mă pot
argumenta cu tine, ci numai te întreb: Cum este credinţa ta, dacă nu mergi la
biserică?” Huxley, fiind foarte mişcat de aceste cuvinte, a zis interlocutorului său
care era un copil al lui Dumnezeu: "Mărturiseşte-mi, te rog, ceva despre credinţa
ta”. Acest credincios nici n-a terminat ce a avut de spus în legătură cu ceea ce a
însemnat Cristos pentru el, când ochii lui Huxley s-au umplut de lacrimi 8. Nu un
argument filozofic a atins inima lui Huxley, ci o confruntare simplă cu Cristos cel
răstignit. Cea mai bună metodă prin care îi putem câştiga pe oameni pentru
Cristos este ca să-i confruntăm cu Mielul lui Dumnezeu, să le spunem simplu:
111
“Vino şi vezi". Dar, pentru aceasta se cere ca noi, mai întâi, să-L cunoaştem pe
Mântuitorul şi apoi, să invităm pe alţii la El. Adevăratul evanghelist este acela
care Îl cunoaşte personal pe Fiul lui Dumnezeu.
În al treilea rând, textul citit ne arată

III. CAPITULAREA LUI NATANAEL

Evanghelistul Ioan a scris: "Isus l-a văzut pe Natanael venind Ia El, şi a zis
despre el: «Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie»” (v.47).
Cuvântul israelit înseamnă două lucruri şi Mântuitorul atunci când l-a
numit pe Natanael "un adevărat israelit", S-a referit la amândouă: Prima
însemnătate a acestui cuvănt o avem atunci când Dumnezeu a schimbat numele lui
Iacob, omul vicleniei, în Israel, omul fără prefăcătorie 9 (Gen. 27:35). Şi a doua
însemnătate a acestui cuvânt, ne-a spus Filo de Alexandria, care a trăit în secolul
întâi este că ish – rō’eh – ēl, avea şi înţelesul de omul care Îl vede pe
Dumnezeu 10. Şi într-adevăr, Natanael, a avut marele har, ca şi ceilalţi apostoli, să-
L vadă pe Dumnezeu–Tatăl în Dumnezeu–Fiul într-un mod special.
Natanael a rămas foarte surprins de faptul că Domnul Isus, la o simplă
privire, a pătruns în adâncul fiinţei lui şi l-a cunoscut întru totul. De aceea
Natanael, L-a întrebat pe Mântuitorul mirat: “De unde mă cunoşti?... Drept
răspuns Isus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub
smochin»" (v.48). Când a auzit Natanael că Domnul Isus i-a amintit de smochin, a
rămas mai uimit, pentru că a ştiut că Mântuitorul i-a pătruns în toate gândurile şi
rugăciunile lui.
Smochinul, ca şi viţa de vie, erau pentru
poporul evreu simbolul păcii şi al prosperităţii.
Evreii plantau smochinii, cât şi viţa de vie în curte
sau în grădină şi sub umbra lor bogată, obişnuiau
să mediteze, să citească Sfintele Scripturi şi să se
roage nestingheriţi 11. Comentatorul C.F.D.
Moule, spune că expresia "sub smochin", înseamnă
cunoaşterea unei persoane în întregime 12. Odată,
când Fericitul Augustin medita sub un smochin, a
auzit o voce care îi spunea cântând: "Citeşte în
Romani 13 şi vei găsi hrană şi lumină cerească
pentru sufletul tău!" 13. Când Natanael a auzit că
Mântuitorul l-a văzut înainte ca să-l fi chemat Filip
să vină la El şi că l-a cunoscut de sub smochin, a
tresărit dintr-o dată, pentru că s-a simţit descoperit.
Smochin din Cana Din cuvintele Domnului Isus: “Te-am văzut …
smochin”, Natanael a ştiut că Mântuitorul a pătruns în rugăciunile,
Galilei
când erai sub

112
în visurile şi în dorinţele lui; şi era conştient că Dulgherul din Nazaretul Galileii
era Dumnezeu adevărat, care i-a citit în toate cutele fiinţei şi i-a pătruns în toate
tainele ininii.
Toate acestea, l-au determinat pe Natanael să capituleze pe loc înaintea
Mântuitorului şi să exclame: "Rabi, Tu eşti Fiul Iui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul
lui Israel!" (v.49) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Învăţătorule, n-am putut
visa niciodată ca Mesia cel Promis să fie chiar Fiul lui Dumnezeu!" Mântuitorul
i-a răspuns: "Natanaele, pentru că Ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi?
Lucruri mai mari decât acestea vei vedea (v.50). Eu pot face mai mult decât să
citesc în inimile oamenilor". Şi poate că Domnul Isus a continuat să-i spună cu un
zâmbet: "Nici chiar patriarhul Iacob n-a putut visa mai mult decât o scară care
ducea în cer şi pe care numai îngerii coborau şi urcau (Gen.28:12-13). Dar
nimeni n-a putut visa vreodată o asemenea scară pentru oameni". Şi în cele din
urmă, Domnul Isus a rostit una dintre cele mai mari şi solemne declaraţii:
"Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veţi vedea cerul deschis şi pe
îngerii lui Dumnezeu urcându-se şi coborându-se peste Fiul omului." (v.51). În
afirmaţiile cele mai solemne, Domnul Isus rostea de două ori cuvântul amin.
Asemenea afirmaţii se găsesc numai în Evanghelia după Ioan şi în câteva locuri în
vechiul Testament (Num. 5:22; Nem.8:6; Ps.41:13; 72:19; 89:52) 14.

Visul lui Iacob

113
 Scara din visul lui Iacob

Evreii credeau că atunci când va veni Mesia şi Îşi va începe epoca de aur,
se vor coborî îngerii la El, mai mult decât în perioada patriarhală, la Avraam,
Isaac şi Iacob. Pe fondul acestei concepţii, Domnul Isus a zis lui Natanael şi
celorlalţi cinci ucenici: "Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veţi vedea
cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcându-se şi coborându-se peste Fiul
omului."
Comentatorii W. Hendriksen şi Frederick Bruce, spun că scara lui Iacob
mai este şi simbolul legăturii dintre Dumnezeu şi om, şi dintre cer şi pământ, pe
care a realizat-o Mântuitorul 15. Comentatorul Alexander Bruce ne spune că, cerul
s-a deschis cel mai larg deasupra Capernaumului, reşedinţa Mântuitorului, atunci
când Fiul lui Dumnezeu a vindecat în această cetate pe toţi bolnavii, a alungat din
oameni pe toţi demonii şi a predicat Evanghelia Împărăţiei cerurilor (16). Şi tot
comentatorul amintit, a continuat să spună că, cerul s-a deschis şi deasupra
pământului întreg şi că s-au coborât îngerii de lumină, de putere şi de dragoste
peste toţi răscumpăraţii lui Cristos, despre care zicea Mântuitorul că ei văd
pururea faţa lui Dumnezeu şi că sunt într-un veşnic dute-vino de la Dumnezeu şi
om (Matei 18:10) 17. Dar, tabloul cu Domnul Isus şi îngerii, are şi o însemnătate
escatologică, care ne arată că vom avea şi marele privilegiu ca să-L vedem pe
Mântuitorul ca pe un Dumnezeu atotglorios, la care îngerii, din toate părţile vor fi

114
într-un veşnic dute-vino, fiindcă El va fi farmecul şi bucuria tuturor fiinţelor
cereşti.
Şi în al patrulea rând, pasajul pe care îl studiem ne prezintă

IV. IDENTIFICAREA LUI NATANAEL

Cine era acest Natanael? C.E. Macartney, W. Barclay, cât şi alţi
comentatori ne spun că, dacă studiem cu atenţie listele cu numele celor 12
apostoli, vom observa trei lucruri foarte interesante despre Natanael: a) Primul
lucru este, că numele lui apare pe lista apostolilor în Evanghelia după Ioan (21:2),
dar, în schimb, nu figurează deloc pe lista apostolilor în Evangheliile Sinoptice. b)
Al doilea lucru este, că în Evangheliile Sinoptice este menţionat numele
Bartolomeu, pe când, în Evanghelia după Ioan, nu se găseşte nicăieri numele
acesta. c) Şi al treilea lucru este că, atât numele Natanael, în Evanghelia după
Ioan, cât şi numele Bartolomeu, în Evangheliile sinoptice, sunt puse întotdeduna
lângă Filip (Marcu 3:18;Matei 10:3) 18.
Cheia dezlegării acestei probleme, ne-o oferă locul aşezării celor două
nume pe listă. Explicaţia este că Filip şi Natanel erau prieteni foarte buni chiar şi
înainte ca ei să devină ucenicii Domnului. Iar după ce Filip l-a chemat pe Natanael
la Mântuitorul, prietenia lor a crescut cu atât mai mult. Ei erau prieteni de
nedespărţit. Nimeni n-a putut să pronunţe numele lui Filip, fără să se gândească şi
la Natanael; şi nimeni n-a putut să pronunţe numele Natanael sau Bartolomeu,
fără să-l aibă în minte şi pe Filip. Acesta este motivul pentru care Filip şi Natanael
figurează şi pe lista apostolilor, tot unul lângă altul. Nici listele Evangheliei lui
Cristos n-a vrut să-i despartă.
Dezacordul aparent, dintre Evanghelia după Ioan şi cele sinoptice constă
în faptul că, Evanghelistul Ioan, ca şi coleg, obişnuia să-i folosească numele de
Natanael, care înseamnă în limba ebraică "darul lui Dumnezeu", ca şi cel grecesc
de Theodore. Iar, evangheliştii sinoptici: Marcu, Matei şi Luca, obişnuiau să-i
întrebuinţeze numele de Bartolomeu, care înseamnă tot în limba ebraică “fiul lui
Tolomeu” 19.

1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 59.

2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 112.
3. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 55.
4. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. John, Vol. I, p. 127.
5. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 158.
6. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 60;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 7.
7. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 135.
8. Barclay, W., The Gopel of John, Vol. I, p. 92.

115
9. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 60.
10. Philo of Alexandria, Allegorical Interpretation 3.186;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 61.
11. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 228.
12. Moule, C.F.D., A note Under the Fig Tree, p. 210.
13. Augustine Confessions 8:29;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 61.
14. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 111.
15. Op. cit.
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 62.
16. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 22.
17. Op. cit. p. 2, 42.
18. Macartney, C.E., Of Them He Chose Twelve, p. 63 – 64;
Ewald, Geschichte Christus, p. 327.
19. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 108 – 109;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 6;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 59;
Macartney, C.E., Of Them He Chose Twelve, p. 64.

116
 13. NUNTA DIN CANA

Ioan 2 : 1 - 12

1. A treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galilea. Mama lui Isus era
acolo.
2. Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui.
3. Când s-a terminat vinul, mama lui Isus I-a zis: "Nu mai au vin."
4. Isus i-a răspuns: “Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă
ceasul "
5. Mama Lui le-a zis slugilor: "Să faceţi orice vă va zice."
6. Şi acolo erau şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţare al
iudeilor şi în fiecare vas încăpeau câte două sau trei găleţi.
7. Isus le-a zis: “Umpleţi vasele acestea cu apă”. Şi le-au umplut până
sus.
8. "Scoateţi acum," le-a zis El, şi ''aduceţi nunului.” Şi i-au adus:
9. Nunul, după ce a gustat apa făcută vin - el nu ştia de unde vine vinul
acesta (slugile, însă, care scoseseră apa, ştiau) - a chemat pe mire
10. şi i-a zis: "Orice om pune la masă întâi vinul cel bun şi, după ce
oamenii au băut bine, atunci îl pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel
bun până acum."
11. Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. EI Şi-
a arătat gloria Sa şi ucenicii Lui au crezut în El.
12. După aceea S-a coborât la Capernaum împreună cu mama, fraţii şi
ucenicii Lui; dar acolo n-au rămas multe zile.

Şi acest eveniment a avut loc miercuri în a şaptea zi din primele şapte zile
din misiunea mesianică a Domnului Isus.
Evanghelia după loan tratează concomitent două adevăruri: unul literal şi
istoric la suprafăţă pe care îl poate înţelege oricine; şi altul figurativ şi permanent,
cu o însemnătate adâncă şi bogată, pe care reuşesc să-l descopere numai cei mai
ageri la minte şi însetaţi după el. Într-un text ca acesta, ar fi aşa de mult de studiat,
dar noi ne vom limita să ţinem din el numai două studii: unul, după înţelesul lui
literal, intitulat Nunta din Cana; şi altul, după înţelesul figurativ, Minunea din
Cana.
Primul studiu, după înţelesul literal, intitulat Nunta din Cana, ne scoate în
evidenţă trei lucruri: ne dă anumite detalii care ne arată că această nuntă era a
Evanghelistului Ioan, ne arată că Domnul Isus Şi-a descoperit de prima dată gloria
în cămin şi ne dezvăluie una dintre experienţele mamei Mântuitorului.

117
 Să luăm mai întâi

Cana

Cana Galilei. Astăzi pe locul casei nunţii se află o biserică franciscană.

118
I. DETALIILE CARE NE ARATĂ CĂ ACEASTĂ NUNTĂ ERA A
EVANGHELISTULUI IOAN
Tradiţia spune că mirele din acest text era unul din cei doi fii ai lui Alfeu:
Apostolul Iacov sau Apostolul Iose 1. Tot, după tradiţie, Alfeu ar fi fost unul şi
acelaşi cu Cleopa, despre care se spune că ar fi fost frate cu Iosif, soţul Mariei,
Mama Mântuitorului; şi cu care ar fi fost căsătorită o altă soră a Mariei, care se
numea tot Maria 2. Este posibil ca Cleopa să fi fost frate cu Iosif, dar este
imposibil ca soţia lui Cleopa, care purta acelaşi nume cu Maria, Mama Domnului
Isus, să fi fost soră cu Mama Mântuitorului, fiindcă Evanghelistul Ioan când a
menţionat femeile care stăteau lângă crucea Fiului lui Dumnezeu, n-ar fi scris:
“Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, soţia lui
Cleopa şi Maria Magdalena” (19:25), ci ar fi zis: “Lângă crucea lui Isus stătea
mama Lui şi surorile mamei Lui: Salome, soţia lui Zebedei şi Maria, soţia lui
Cleopa şi Maria Magdalena.” Tradiţia nu are argumente suficiente pentru a
dovedi că această nuntă era a unuia dintre cei doi fii ai lui Alfeu.
Dacă studiem îndeaproape textul citit, observăm că el a fost scris în mod
indirect pe fondul că nunta din Cana a fost a Evanghelistului Ioan. Dar, vor zice
unuii, atunci de ce el n-a menţionat lucrul acesta în Evanghelie? Când am reflectat
asupra caracterului Evanghelistului Ioan în studiile intitulate Autorul Celei de-a
Patra Evanghelii (Vol.I,Stud.7), Primii doi ucenici (Vol.II,Stud.10) şi Alţi doi
ucenici (Vol.II,Stud.11), am văzut că el era atât de modest, încât n-a putut să
scrie: “Eu eram unul dintre primii doi ucenici”, ca să nu cadă în păcatul
mândriei. Tot astfel, el n-a putut să spună nici în acest text: “Această nuntă, la
care Fiul lui Dumnezeu Şi-a arătat de prima dată slava, era a mea”.
În text sunt trei detalii din care descoperim că nunta din Cana era a
Evanghelistului Ioan:
1. Primul detaliu este că la această nuntă era invitat Domnul Isus cu
ucenicii. Evanghelistul Ioan a scris: “Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii
Lui” (v.2).
Pentru a putea înţelege acest detaliu, trebuie mai întâi să ştim că după
legea evreiască, nunţile nu se puteau ţine nici mai devreme şi nici mai târziu,
decât în prima miercuri după expirarea anului de logodnă 3. Fapt care coincide
întru totul cu ceea ce a scos în evidenţă Evanghelistul Ioan, când a scris: “A treia
zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galilea” (v.1). El a numărat “a treia zi” de la
evenimentul chemării lui Filip şi Natanael care, aşa după cum am văzut în ultimul
studiu, a avut loc luni în a cincea zi din prima săptămână de misiune a Domnului
Isus. Astfel, “a treia zi”, a căzut chiar miercuri. Or nunţile fecioarelor, aşa cum am
amintit mai înainte, se ţineau în Israel miercurea; iar ale văduvelor, vinerea 4.
Şi acum, dacă punem acest detaliu al invitării Domnului Isus şi al
ucenicilor alături de circumstanţele de timp şi de loc, pe care ni le arată atât acest
119
text, cât şi altele anterioare, ne apare clar că această nuntă era a Evanghelistului
Ioan. Din ultimele trei studii, ştim că atunci cănd a expirat anul de logodnă al
Evanghelistului Ioan, el deja era ucenicul Domnului Isus; că se afla cu Învăţătorul
lui în Iudea pe malul Iordanului, departe circa 100 km de Cana Galileii; şi că
Mântuitorul avea atunci încă patru ucenici afară de el şi Iacov, fratele lui. Astfel,
era cel mai normal lucru din lume, ca Evanghelistul Ioansă invite la nunta lui
pe dumnezeiescul său Învăţător; să vină la nunta lui, Iacov, fratele lui; şi să cheme
pe cei patru colegi. Şi era cel mai logic lucru de sub soare, ca ei să răspundă cu
toţii invitaţiei lui, deşi distanţa era aşa de mare, 100 kilometri.
2. Al doilea detaliu care ne scoate în evidenţă că nunta din Cana era a
Evanghelistului Ioan este că întreaga istorisire ne arată că Mama
Mântuitorului deţinea un loc special la această nuntă 5.
Ea fiind rudǎ cu mirele, s-a simţit intr-o situatie penibilǎ când s-a terminat
vinul, fapt pentru care a poruncit ca să facă tot ce le va spune Domnul Isus.
Comentatorii Wieseler, Grodet şi mulţi alţii ne spun ce ne arată acest detaliu, dacă
nu faptul că Maria, mama Mântuitorului, era o rudă apropiată cu familia care ţinea
această nuntă? În Biserica Primară se ştia că această nuntă era a Evanghelistului
Ioan. În primele veacuri era o prefaţă la cărţile Noului Testament, în care scria că
mirele de la această nuntă era Evanghelistul Ioan; şi că mama lui, Salome, era soră
cu Maria, mama Domnului Isus. Acelaşi lucru ni-l arată şi o evanghelie scrisă în
limba coptă, vorbită de vechii egipteni, care n-a reuşit să fie încorporată în
canonul Noului Testament. Ea, atunci când a redat această istorisire a nunţii din
Cana, a arătat că mama Mântuitorului era soră cu mama mirelui 6. Comentatorul
T.W. Manson a spus că Evanghelia după Ioan conţine multe date importante cu
privire la viaţa Mântuitorului, care nu sunt menţionate în primele trei Evanghelii
Sinoptice, dar care au fost propovăduite şi cunoscute bisericilor din acea vreme 7.
Dacă studiem cele patru Evanghelii cu mai mare atenţie, descoperim că şi
ele ne confirmă adevărul acesta că Salome, mama Evanghelistului Ioan, era soră
cu Maria, mama Domnului Isus. Să facem o paralelă între textele care ne arată
femeile care au stat lăngă crucea Mântuitorului şi vom descoperi lucrul acesta.
Lângă crucea Domnului Isus vom găsi un grup de patru femei distinse:
1. pe Maria, mama Mântuitorului,
2. pe Salome, soţia lui Zebedei sau mama lui Ioan şi Iacov,
3. pe Maria Magdalena şi
4. pe Maria, soţia lui Cleopa, mama lui Iacov şi Iose.

În versetele pe care urmează să le cităm, Salome apare sub trei numiri,

pentru că era cunoscută sub toate acestea: Evanghelistul Marcu i-a amintit
numele. El a scris: "Acolo erau şi nişte femei, care priveau de departe.Printreele
erau Maria Magdalena; Maria, mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose şi Salome''
(15:40). EvangheIistul Matei a numit-o mama fiilor lui Zebedei. El a scris: "Între
120
ele era Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iose, şi mama fiilor lui
Zebedei" (27:56). Iar, Evanghelistul Ioan, a numit-o sora mamei Mântuitorului.
El a zis: “Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, soţia
lui Cleopa şi Maria Magdalena" (19:25).
Acum ne este clar, de ce mama Mântuitorului a deţinut un loc de frunte la
nunta aceasta, pentru că era nunta fiului sorei ei, Ioan. Acesta a fost unul dintre
motivele pentru care Domnul Isus, înainte de a-Şi da sufletul pe cruce, Şi-a
încredinţat mama Evanghelistului Ioan, nu numai fiindcă pe Apostolul Ioan l-a
iubit cel mai mult, dar şi pentru ca mama Lui să rămână împreună cu sora ei.
3. Şi, al treilea detaliu, care ne arată că nunta din Cana era a
Evanghelistului Ioan este că Mântuitorul S-a dus după nuntă la Capernaum cu
mama, fraţii şi ucenicii Lui.
Evanghelistul Ioan a scris: “După aceea S-a coborât la Capernaum
împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui; dar acolo n-au rămas multe ziIe" (v.12).
Oare, ce ne arată acest detaliu, că Mântuitorul, mama, fraţii şi ucenicii Lui,
s-au dus după nuntă la Capernaum, dacă nu faptul că mirele era de acolo; şi că ei,
în calitate de rude apropiate şi prieteni intimi, au condus mireasa la noul ei cămin,
aşa după cum se obişnuia?
Mai întâi să vedem, dacă găsim şi în altă parte că Evanghelistul Ioan era
din Canernaum? Evanghelistul Matei a scris: "(Isus) a părăsit Nazaretul şi a venit
să locuiască în Capernaum lângă mare.. (21)... şi a văzut pe alţi doi fraţi: pe
Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui, care erau într-o corabie cu tatăl lor
Zebedei şi îşi cârpeau mrejile. El i-a chemat. (22). Şi îndată ei au lăsat corabia şi
pe tatăl lor şi au mers după El” (4:13, 21-22).
În concluzie, textul pe care îl studiem ridică multe întrebări de felul acesta
şi la care tot el răspunde: Cine era acest mire la a cărui nuntă a verit Domnul Isus
tocmai din Iudea, iar mama şi fraţii Mântuitorului au luat parte din Nazaret, dacă
nu le era o rudă apropiată? Şi cine era acest sărbătorit, la a cărui nuntă, ucenicii,
pe lângă faptul că au venit din Iudea, l-au însoţit şi ei până la Capernaum, dacă nu
era şi el un ucenic al Domnului Isus? Toate acestea ne arată că această rudă
apropiată a Mântuitorului şi acest ucenic dintre cei şase, nu era altul, decât Ioan
fiul lui Zebedei şi al Salomei.
În al doilea rând, textul citit ne arată că

II. MÂNTUITORUL ŞI-A DESCOPERIT DE PRIMA DATĂ GLORIA ÎN

CĂMIN
Această scenă a avut loc la ospăţul unei nunţi dintr-un sat. Cana era
aşezată pe vârful unei coline rotunde. Ea era în partea de nord a Nazaretului la o
distanţă de vreo 10 km. Ieronim, care a locuit mult timp în Palestina, ne spune că
el a văzut-o din Nazaret 8. Comentatorul Frederick Bruce ne spune că în locul în

121
care Domnul Isus a prefăcut apa în vin sunt două biserici: una grecească şi alta
romană; şi că în amândouă vizitatorii primesc şi astăzi câte un păhărel de vin în
amintirea acelei minuni (9).
La poporul evreu, ospăţul şi ceremonia nunţii se ţineau într-o sală expre
dedicată acestui scop. Ospăţul începea marţi seara, pentru că în Israel, ziua nouă
începea o dată cu apusul soarelui din ziua precedentă. Nunta dura la evrei şapte
zile, dar aceasta nu înseamnă că cei săraci nu puteau s-o ţină într-o durată mai
scurtă, de trei zile sau chiar într-o singură zi 10. Tânăra pereche stătea în această
săptămână, cu uşile deschise, îmbrăcată în haine de miri şi purtând pe cap cununi.
Toţi care voiau s-o felicite şi să-i ureze de bine în aceste zile, trebuiau s-o trateze
şi să i se adreseze ca unui rege şi unei regine 11. Acest obicei se practica pe
motivul că ajunge că viaţa întreagă este plină de trudă şi frământare, măcar la
căsătorie să fie pentru om un timp mai lung de sărbătoare şi bucurie.
Textul citit ne redă un moment din timpul ospăţului care, aşa după cum am
văzut, a avut loc în noaptea de marţi. Lipsa de vin era o mare ruşine pentru miri şi
părinţii lor, deoarece vinul avea pentru evrei două calităţi: să înveselească inima şi
să păstreze trupul sănătos. "Fără vin”, ziceau rabinii "nu exisţă bucurie" 12. În
Psalmul 104:15, de asemenea scrie: "Vinul care înveseleşte inima omului” 13.
Apoi, un alt proverb evreiesc spunea: "Vinul este cea mai bună doctorie, acolo
unde el lipseşte, îl recomande medicii” 14. Pentru poporul evreu, beţia era o mare
ruşine şi disgraţie. Evreii obişnuiau să bea vin amestecat: două părţi vin şi trei
părţi apă 15.
Când mama Mântuitorului a observat că nu mai era vin şi că noul cămin
era ameninţat să se facă de ruşine, a spus Domnului Isus în secret: “Nu mai au
vin" (v.3). După traducerea noastră romănească, ni se pare că răspunsul
Mântuitorului, la această veste, era foarte nepoliticos. Evanghelistul Ioan a scris:
"Isus i-a răspuns: «Femeie, ce am a face Eu cu tine?»” (v.4). Aceasta este o
traducere a cuvintelor, dar nu şi a tonului. Este adevărat, că atunci când era la
mijloc o mânie sau o supărare, această expresie arăta un dezacord şi un reproş
teribiI. Dar, în schimb, atunci când era exprimată blănd, însemna că a doua
persoană nu putea să înţeleagă o anumită problemă sau o înţelegea greşit. Când
Domnul Isus a folosit această expresie, El a spus mamei Sale cu alte cuvinte: "Nu
te nelinişti. Tu nu înţelegi ce urmează. Lasă problema aceasta pe seama Mea şi o
voi rezolva cum ştiu Eu" 16.
Apoi, cuvântul gunai, "femeie", de asemenea ne poate duce în eroare. El
sună în limba română foarte nepoliticos. Mântuitorul a folosit încă o dată acest
cuvânt atunci când era pe cruce şi când Şi-a încredinţat mama în grija
Evanghelistului Ioan, spunându-i: "Femeie, iată fiul tău!" (Ioan 19:26). La
Homer, acest cuvânt era un titlu foarte mare, prin care Odisseus s-a adresat
Penelopei, soţia lui mult iubită. El era un titlu de o înaltă conduită prin care
August, imperatorul roman s-a adresat Cleopatrei, faimoasa regină a Egiptului 17.
122
Acesta nu era un cuvânt nepoliticos, ci dimpotrivă, un titlu de cea mai înaltă
consideraţie, pentru care noi nu avem nici un echivalent.
Fiul lui Dumnezeu Şi-a arătat gloria mai întâi în cămin, şi aceasta din mii
de motive: pentru că în el îşi trăiesc viaţa toţi oamenii, pentru că nicăieri nu există
în lume un loc mai preţios şi mai minunat ca şi căminul; şi fiindcă el este cel mai
ameninţat şi corupt. Oare, câţi nu neglijează şi fug de cămin? Şi câţi, apoi nu sunt
cruzi, egoişti şi necurtenitori cu el? Cei din cămin trebuie trataţi cu mai multă
dragoste şi gingăşie decăt alţii. Cel mai grav lucru este să vedem pe alţii buni, iar
pe cei din casă răi.
În textul citit se arată că, Cel care este Domnul tuturor şi Împăratul gloriei,
a făcut uz de puterea Lui ca să salveze căminul chiar şi de o ocară mică şi
vremelnică.
Şi în al treilea rând, pasajul pe care îl studiem ne descoperă

III. EXPERIENŢA MAMEI MÂNTUITORULUI

Acest text ne spune două lucruri despre credinţa mamei Domnului Isus:
1. El ne arată, mai întâi, că ea s-a întors şi a apelat în mod instinctiv la
Domnul Isus atunci când noul cămin era ameninţat ca să se facă de ruşine.
Comentatorii ca, W. Barclay, W. Hendriksen şi Frederick Bruce ne spun:
Oare, ce ne arată această alergare instinctivă a mamei Mântuitorului la
dumnezeiescul ei Fiu, atunci când s-a izbit de o problemă grea şi înainte ca El să
fi făcut prima minune publică, dacă nu faptul că ea avea experienţa minunilor Lui
în sânul familiei? 18 Când am tratat studiul intitulat Data unui început crucial
(Vol.II,Stud.1), am văzut că Iosif a murit foarte timpuriu şi că toată greutatea
familială a patru fraţiori şi cel puţin, a trei surioare, apăsa asupra Domnului Isus,
când era încă copil. Poate că băiatul Isus, nu numai o dată, atunci când greutăţile
Îl depăşeau şi când mama Lui nu avea ce pune pe masă, a împreunat mânuţele Lui
harnice şi a cerut binecuvântarea cerului, şi făina şi untdelemnul s-au înmulţit.
2. Şi al doilea lucru pe care ni-l descoperă acest pasaj, cu privire la
credinţa mamei Mântuitorului este, că ea s-a putut încrede în El chiar dacă n-a
văzut nici o cale de ieşire.
Cu toate că Maria nu ştia ce urma să facă Domnul Isus, totuşi ea era
convinsă că El avea soluţia Lui proprie şi că va rezolva cumva problema. Astfel,
ea s-a întors spre servitori, cu cea mai mare încredere şi le-a spus: "Să faceţi orice
vă va zice" (v.5). În viaţa fiecărui om, vin adeseori momente aşa de grele, când nu
vedem nici o cale de ieşire. Dar să învăţăm de la Mama Mântuitorului, care L-a
cunoscut cel mai bine, că El avea întotdeauna soluţia Lui proprie. Ferice de omul
acela care se poate încrede în El chiar şi în acele momente!
Mulţi dintre cei ce îşi închipuie că adevărata religie se poartă în haine
negre şi umblă cu o voce stinsă, îşi pun întrebarea: Cum de Fiul lui Dumnezeu a

123
luat parte la ospăţul unei nunţi? Comentatorii Frederick Bruce şi W. Hendriksen
au zis că, prezenţa Fiului lui Dumnezeu la o nuntă este sigiliul divin al aprobării
căsătoriei şi actul de interdicţie al ascetismului (Matei 11:19) 19. C.H. Spurgeon
are într-una din cărţile lui intitulate Lecturi pentru studenţii mei, următoarele
sfaturi: "Mormântul a putut să răspândească jalea şi tristeţea, dar Lazăr n-a fost
chemat afară din el ca să se bocească." "Eu”, zicea Spurgeon mai departe,
"cunosc fraţi care de la călcâi şi până în creştet sunt în haine, gri şi manieră de
preot. Dar, în mod real ei, au o cravată albă în jurul sufletului lor şi sunt
îmbrăcaţi cu zdrenţe scrobite.” Şi în cele din urmă, Spurgeon, a mai zis: “Eu
recomand veselia tuturor celor ce câştigă suflete, dar nu uşurătatea şi spuma, ci
genialitatea şi spirit fericit. Mai multe muşte se prind la miere decât la oţet; şi
mai multe suflete sunt conduse la cer de către cei ce-i poartă seninul pe faţă,
decât de către cei ce sunt întunecaţi şi posomorâţi” 20.

1. Geikie, Life of Christ, Vol. I, 482;

Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 229.
2. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 8 ;
Dragomir, S., Studii asupra Evangheliilor, Vol. I, studiul 29.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 19;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 45.
4. Grosheide, F.W., Kommentaar ophet Nieuwe Testament, Johannes, Vol. I,
p.167;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 96;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 229.
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I p. 114.
6. Op. cit.
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, 303.
7. Manson, T.W., Bulletin of the John Rylandsa Library 30, p. 312 – 329.
8. Kopp, Ch., Das Kana des Evangeliums, p. 56;
Thompson, J.A., The Bible and Archeology, p. 359;
Josephus, F., Life, 86, 207.
9. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 68.
10. Op. cit. p. 69;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 230.
11. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 92.
12. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 230.
13. Estera 1:10; Isaia 5:12; 2 Samuel 13:28; Ecl. 2:3; 10:19.
14. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 97.
15. Op. cit.
16. Op. cit. p. 97 – 98;
Smith, M., Notes on Goodspeed’s Problems of New Testament Translation,
124
 p. 112–113.
17. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 97 - 98.
18. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 115;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 69.
19. Op. cit. p. 68;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 114.
20. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 100.

125
 14. MINUNEA DIN CANA

II

Ioan 2 : 1 – 12

În studiul trecut am vorbit din acest text despre Nunta din Cana, după
înţelesul lui literal. Iar acum vom vorbi din el despre Minunea din Cana, după
înţelesul lui adânc şi figurativ.
În acest pasaj intitulat Minunea din Cana, Evanghelistul Ioan ne-a
dezvăluit două lucruri: că Dascălul ceresc ne-a deschis prin minuni nişte
ferestruici spre Sine şi lumea din care a venit şi că El ne-a arătat prin ferestruica
minunii nunţii din Cana trei imagini ale gloriei Lui:
Să luăm mai întâi faptul că

I. DASCĂLUL CERESC NE-A DESCHIS PRIN MINUNI NIŞTE

FERESTRUICI SPRE SINE ŞI LUMEA DIN CARE A VENIT
Noi acum ne vom ocupa de înţelesul adânc şi figurativ pe care
Evanghelistul Ioan a căutat să ni-l ofere în această istorisire a nunţii lui, când a
zărit de prima dată gloria Fiului lui Dumnezeu: cine era El şi ce putea să facă.

Nunta din Cana

126
 Nunta din Cana

Evanghelistul Ioan a numit minunile Domnului Isus semne, el a făcut

lucrul acesta de prima dată în acest text, scriind: "Acest început al semnelor Lui l-
a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat gloria Sa şi ucenicii Lui au crezut
în El” (v.11).
Scriitorii Noului Testament, pentru a reda natura şi caracterul minunilor
Mântuitorului, au fost inspiraţi ca să întrebuinţeze trei cuvinte greceşti: Cuvântul
teras care echivalează cu cuvântul nostru “minune” şi înseamnă “mirare”,
“uimire”. Acest cuvânt apare foarte rar în Noul Testament. Cuvântul dynamis care
înseamnă “o putere extraordinar de mare”, din care derivă cuvântul nostru
“dinamită”. Acest cuvânt este întrebuinţat cel mai mult. Şi cuvântul semea sau
semeion, care înseamnă “semn” sau “ferestruică” în sens figurativ 1. Acesta era
cuvântul favorit al Evanghelistului Ioan prin care el a definit minunea
Mântuitorului!
Evanghelistul Ioan a inclus primele două sensuri ale minunii în al treilea,
sau mai bine zis, el a inclus elementul unei puteri extraordinare a minunii dynamis
şi elementul unui efect uimitor al minunii teras în minunea semeion, care este al
treilea element al minunii: elementul deschiderii unei ferestruici în vederea
arătării unor lucruri măreţe şi adânci care sunt de o natură, cerească.
Pentru Evanghelistul Ioan, minunea nu era numai un fapt al unei puteri
extraordinare sau un lucru nemaipomenit, care numai ne uimeşte şi atâta tot. Ci,
pentru el, al treilea element al minunii, elementul unei semnificaţii adânci era

127
principal, fiindcă, în minune atât puterea Domnului Isus, cât şi atragerea atenţiei
prin uimire şi contemplare, slujeau numai în vederea atingerii celui de-al treilea
element. Fiul lui Dumnezeu Se folosea de puterea Sa divină ca să ne atragă atenţia
până la uimire, cu scopul de a ne arăta ceva prin fiecare ferestruică a minunilor.
Pentru Evanghelistul Ioan, minunile erau nişte ferestruici binecuvântate prin care
zărea cine era dumnezeiescul său Învăţător, cum este lumea din care a venit şi ce
putea El să facă.
Evanghelistul Ioan ne arată în Evanghelie că acesta a fost motivul pentru
care Dascălul divin a făcut câte un comentariu lung după fiecare minune, care
cuprinde câte un capitol întreg. După săturarea celor cinei mii de bărbaţi fără
femei şi copii, El a zis: “Eu sunt pâinea vieţii” (Cap.6). Săturarea celor cinci mii
de bărbaţi era numai o ferestruică prin care Cristos ne-a arătat, ce va fi El pentru
noi şi cum ne va sătura cândva fiinţa pe deplin. Dapă vindecarea orbului din
naştere, El a zis: “Eu sunt lumina lumii” (Cap.9). Menirea Mântuitorului nu era,
ca să deschidă o singură dată ochii unui orb. Minunea aceasta, de asemenea, era o
ferestruică prin care Fiul lui Dumnezeu ne demonstra că El este Singurul care ne
poate da lumina sufletească şi Unicul care ne va oferi din nou lumina ochilor,
chiar dacă bătrâneţea şi ţărâna îi va întuneca. Şi după învierea lui Lazăr,
Mântuitorul a spus: "Eu sunt învierea şi viaţa'' (Cap.11). Misiunea Lui, de
asemenea, nu era ca să învieze numai câteva persoane. Ci, acest miracol era, la fel
o ferestruică prin care ne dezvăluia ce va deveni El pentru noi într-o bună zi.
Când am tratat studiile intitulate Autorul celei de-a Patra Evanghelii
(Vol.I,Stud.7) şi Vestirea naşterii Fiului lui Dumnezeu (Vol.I,Stud.9), am văzut
că mama Mântuitorului era o elită spirituală şi că Apostolul Ioan era o altă elită
spirituală şi că, atunci când Cristos a încredinţat-o pe Maria Apostolului Ioan, El a
avut în vedere şi un alt lucru cu mult mai măreţ şi cu mult mai important, decât ea
să fie îngrijită din punct de vedere fizic; şi că, acest lucru, avea un caracter
spiritual şi etern, atât pentru ea, cât şi pentru întreaga omenire. Fiul lui Dumnezeu
a vrut ca aceste două elite spirituale să fie împreună. Noi credem că Mama
Mântuitorului şi Apostolul Ioan, au discutat despre Domnul Isus în fiecare zi, ore
întregi; şi că, în aceste discuţii de zeci de ani, învăţătura şi minunile Fiului lui
Dumnezeu, le deveneau din ce în ce tot mai proaspete şi tot mai adânci.
Apoi, când am abordat, tot studiul intitulat Autorul celei de-a Patra
Evanghelii (Vol.I,Stud.7), am văzut că Evanghelistul Ioan şi-a redactat
Evanghelia la vreo 70 de ani după răstignirea Mântuitorului. Ne putem imagina,
cum Apostolul Ioan şi Maica Fiului lui Dumezeu, au vorbit mereu şi despre
minunea de la nunta din Cana care, aşa după cum am văzut în studiul trecut, era a
Apostolului Ioan; cum o adânceau tot mai mult; şi cum vedeau prin ferestruica ei,
din ce în ce, tot mai mult gloria lui Cristos. Dar, Apostolul Ioan, a continuat să
adâncească această minune şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, ca şi multe alte lucruri
şi după plecarea Mamei Domnului Isus la cele veşnice, până când el a atins vârsta
128
de 95 de ani, până când a înţeles perfect de bine această minune şi a numit-o pe ea
mai întâi semeion, ''o ferestruică cerească", prin care a văzut gloria lui Cristos
într-o mare măsură şi până când a scris Evanghelia.
Şi în al doilea rând, Evanghelistul Ioan ne-a relatat în acest text că

II. MÂNTUITORUL NE-A ARĂTAT PRIN FERESTRUICA MINUNII DIN

CANA, TREI IMAGINI ALE GLORIEI LUI
Evanghelistul Ioan a privit vreo 70 de ani prin ferestruica minunii de la
nunta lui, la trei imagini. Şi de abia după şapte decenii de meditare, el a înţeles în
mod desăvârşit însemnătatea acestor trei imagini, şi prin înţelegerea lor, a pătruns
într-o mare măsură în gloria lui Cristos şi a lumii din care El a venit.
1. Evanghelistul Ioan ne spune că Cristos ne-a arătat, mai întâi, prin
ferestruica minunii din Cana o mică imagine a lucrării Lui glorioase de
transformare.
Când am tratat studiile intitulate Combaterea ereziilor (Vol.I,Stud.9) şi
Fiul lui Dumnezeu după fondul de gândire grecesc (Vol.I,Stud.10), am văzut că
Evanghelistul Ioan şi-a scris Evanghelia pe un fond dublu: pe fonduI gândirii
lumii evreieşti şi pe fondul gândirii lumii greceşti. Obiectivul lui principal, era ca
să facă grecilor o dare de seamă despre Domnul Isus, în aşa fel, încât să poată să
pătrundă cu ea chiar la ei acasă. Şi când am abordat studiile, tot Fiul lui
Dumnezeu după fondul de gândire grecesc (Vol.I,Stud.10) şi Descoperirea şi
însemnătateă ideii de Logos (Vol.I,Stud.12), am văzut că grecii erau fascinaţi de
ordinea care domneşte în creaţie şi de legile care sunt imprimate în întreaga
existenţă. Dar ei, erau mai uimiţi de mintea Creatorului, care a elaborat aceste legi
şi de suveranitatea Lui care controlează şi stăpâneşte totul. Ei, au încercat să-L
descopere pe Dumnezeu-Creatorul în fel şi chip, dar s-au trezit că, în căutarea lor
neobositǎ, au dat naştere la o mitologie întreagă. Grecii aveau mulţi zei imaginari.
Ei, pentru a se convinge de realitatea lor, aşteptau ca aceşti zei să acţioneze după
concepţia pe care o aveau cu privire la ei.
Astfel, printre zeii lor imaginari era şi Dionisos. Acesta era zeul vinului.
Pausanias, un scriitor grec, care şi-a descris ţara şi ceremoniile ei antice, ne-a
arătat entuziasmul grecilor pe care îl aveau la testarea acestui zeu care, după
părerea lor, ar fi fost, un zeu adevărat. Pausanias a scris că în cetatea Elis, în care
era templul lui Dionisos, se celebra o sărbătoare pe data de 6 ianuarie, la care
acest zeu îşi manifesta prezenţa. Preoţii lui, luau la acea sărbătoare înaintea a sute
de mii de oameni, trei vase goale şi le punaneau în templu după cele mai riguroase
cercetări ale poporului. În următoarea zi, ei rupeau sigliile de la uşile templului şi,
de fiecare dată, acele vase erau pline cu vin (2).
Prin această minune a prefacerii apei în vin, Evanghelistul Ioan a spus
grecilor pe fondul concepţiilor lor, pe care le aveau cu privire la dumnezeii lor şi

129
testarea acestora: "Voi, grecii, aţi descoperit din creaţiune că există un Dumnezeu
adevărat, pe care aţi dorit mult ca să-L cunoaşteţi. Aţi pus toţi zeii olimpului
vostru la probă şi nici unul dintre ei n-a putut să-şi demonstreze dumnezeirea.
Voi sunteţi fascinaţi numai de nişte istorisiri închipuite ale unui zeu al vostru
care, după concepţia voastră, ar avea un singur resort. Dar, dacă aţi cerceta mai
bine, nu i-aţi găsi nici cel mai mic semn de viaţă, pentru că acolo nu este la mijloc
altceva, decât degetul celui rău care caută să vă ducă în eroare. Dacă doriţi să-L
găsiţi pe Dumnezeul cel adevărat pe care voi Îl căutaţi de mult, atunci vă invit la
nunta din Cana Galileii, unde puteţi descoperi tocmai testul pe care voi îl
urmăriţi. Veniţi la nunta din Cana şi veţi găsi în Isus din Nazaret pe Dumnezeul
cel adevărat, unde Şi-a arătat de prima dată gloria: cine este El, cum este lumea
din care a venit şi ce poate EI să facă. N-aţi descoperit voi adevărul că, numai
Dumnezeu Şi-a imprimat legile în creaţie şi că, numai El le poate abroga? Şi nu
spuneţi voi că El este Singurul care poate să transforme elementele şi toată
existenţa, de v-aţi pus toţi zeii la acest test? Şi acum, dacă doriţi să vedeţi un
asemenea Dumnezeu, uitaţi-vă la Isus din Nazaretul Galileii cum a prefăcut apa
în vin! "
Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Ioan a continuat ca să li-L
arate pe Fiul lui Dumnezeu, cum a umblat pe apă ca pe uscat; cum, prin cuvântul
Lui de Dumnezeu, l-a sculat pe Lazăr din mormânt; cum a poruncit ca un Stăpân
vântului şi mării să se liniştească şi cum ele I s-au supus.
Evanghelistul Ioan s-a desfătat atunci când a sosit timpul ca să arate
grecilor că, Cel ce este Singurul care are puterea transformatoare, S-a coborât pe
pământul nostru corupt şi falimentat, şi că, Şi-a demonstrat această calitate
înaintea ochilor noştri. Evanghelistul Ioan ne-a redat această transformare într-un
mod viu, prin buna dispoziţie a architriklinosului, care înseamnă "responsabilul
ospăţului" 3. Acesta, neştiind de unde a venit acest vin, a chemat pe mire şi i-a
spus în glumă: ''Orice om pune la masă întâi virul cel bun şi după ce oamenii au
băut bine, atunci îl pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul ceI bun până
acum" (v.10).
Există două feluri de transformări: transformarea din acelaşi element şi
transformarea din diferite elemente. Şi prima transformare este mare,
transformarea imperfecţiunii în perfecţiune şi a lucrurilor denaturate în cele
desăvârşite. Numai că a doua trarsformare este cu mult mai mare. Ea este una
dintre cele mai glorioase lucrări ale Fiului lui Dumnezeu. Observăm că Domnul
Isus n-a perfecţionat vinul. El nu l-a transformat şi nu l-a înmulţit din altul mai
puţin bun, ci l-a prefăcut din alt element, din apă. Or, tocmai lucrul acesta este o
imagine a celei mai mari glorii ale lui Cristos din ziua cea măreaţă, când va avea
loc ceea ce a numit Mântuitorul în Evanghelia după Matei: înnoirea tuturor
lucrurilor (19 :28). El, în ziua aceea, nu va perfecţiona lucrurile, ci le va
transforma dintr-un element într-altul sau dintr-o natură într-alta. Iar pe noi,
130
pentru care Şi-a dat viaţa, ne-a spus că ne va transforma dintr-un trup pământesc şi
de ocară, într-altul ceresc şi de slavă 4.
Comentatorul W. Hendriksen a spus că, această primă imagine pe care ne-
a arătat-o Mântuitorul prin ferestruica minunii nunţii Evanghelistului Ioan din
Cana, a fost unul dintre cele mai mari teste ale unui Dumnezeu adevărat 5.
2. Apoi, Evanghelistul Ioan ne spune că Cristos ne-a arătat prin ferestruica
minunii din Cana o mică imagine a abundenţei eterne.
Când s-a terminat vinul şi când Maria a zis Domnului Isus: "Nu mai au
vin", Mântuitorul i-a răspuns: "Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit
încă ceasul" (v.3-4). Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea noastră cu un anumit
scop şi pentru o anumită lucrare. El, nu-Şi privea viaţa sub prisma dorinţelor Lui,
ci a scopului pe care îl avea Dumnezeu-Tatăl, care L-a trimis; nici după
schimbările şi variaţiunile vremelniciei, ci după fondul cel fix şi stabil al
eternităţii. Şi El ştia că toate lucrurile din viaţa Lui, vor veni ferm şi fix la ceasul
lor care a fost stabilit din eternitate. Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui
Dumnezeu ne-a vorbit mereu despre ceasul Lui: ceasul ivirii Sale ca Mesia, ceasul
răstignirii Sale, ceasul învierii Sale, ceasul arătării Lui în glorie etc.
Şi acum, despre ce fel de ceas ne vorbea Domnul Isus în acest pasaj?
Răspunsul ni-l dă însuşi textul. Am văzut în studiul trecut, cum mama Domnului
Isus obişnuia să apeleze la El în momente grele. Ea, adeseori apela la El, când i se
termina făina şi untdelemnul. Ea, acelaşi lucru l-a făcut în mod instinctiv şi de
data aceasta. Astfel, Domnul Isus când a zis: "Femeie, ce am a face Eu cu tine?
Nu Mi-a venit încă ceasul" (v.4), a răspuns mamei Lui cu alte cuvinte: "Mamă, nu
Mi-a sosit încă ceasul cel final ca să torn supraabundenţa eternă în lipsurile şi
neajunsurile acestei vieţi, dar tot ce pot face Eu de data aceasta este, să vă arăt
numai o mică imagine a acelei supraabundenţe".

Vasul de curăţire al evreilor din Muzeul Rockefeller din Ierusalim

131
 Fântâna din Cana Galileii. De aici era apa pe care a transformat-o
Domnul Isus în vin

132
 Apoi, Evanghelistul Ioan a continuat să spună grecilor că evreii, după
obiceiul lor de curăţare, aveau înaintea sălii lor de ospăţ şase vase de piatră. El a
scris: "Şi acolo erau şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţare a
iudeilor şi în fiecare vas încăpeau câte două sau trei găleţi. (7). Isus le-a zis:
«Umpleţi vasele acestea cu apă». Şi le-au umplut până sus. (8). «Scoateţi acum»,
le-a spus Mântuitorul" (v.6-8) şi nu mai era apă, ci vin.
În textul grecesc scrie că în fiecare vas de piatră încăpeau câte două - trei
metrētēs-uri. Într-o versiune a Noului Testamant din limba germană scrie că un
metrēsis avea 39 de kilograme. Iar, comentatorul Frederick Bruce spune că un
metrēsis avea 8 galoane şi jumătate, ceea ce înseamnă exact 39 kg, pentru că un
galon are 4,45 litri 6. Dacă au încăput într-un vas două metrētēs-uri, aceasta
înseamnă că erau în el 78 kg de vin. Or şase vase cu câte 78 kg, însumează 468 kg
de vin. Iar, dacă au încăput într-un vas trei metrētēs-uri, aceasta înseamnă că erau
în el 117 kg. Or, şase vase cu câte 117 kg este egal cu 702 kg.
În Versiunea Autorizată a Bibliei englezeşti a lui King James, scrie că în
fiecare vas au încăput de la două la trei firkins-uri. Un firkin are 41 kg. Deci, un
vas avea 123 kg. Dacă au încăput într-un vas două firkins-uri, aceasta înseamnă
că în el erau 82 kg de vin. Or, şase vase cu câte 82 kg este egal cu 492 kg. Iar dacă
au încăput într-un vas trei firkins-uri, aceasta înseamnă că în el erau 123 kg. Ceea
ce se presupune că şase vase cu câte 123 kg este egal cu 738 kg.
În cele mai multe versiuni ale Bibliei englezeşti ca, Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea Standardul
Revizuit ((Revised Standard Version), Standardul Nou American (New
American Standard) etc, scrie că în fiecare din cele şase vase de piatră, încăpeau
de la douăzeci la treizeci de galoane. W. Hendriksen, cât şi alţi comentatori, au
redat metrētēs-urile greceşti în galoanele englezeşti. Ei au transformat un
metrēsis în 8 galoane şi jumătate. Am văzut mai înainte că un metrēsis avea 39 kg
şi că 8 galoane şi jumătate, de asemenea conţin 39 kg. Astfel, dacă au încăput într-
un vas două metrētēs-uri, aceasta înseamnă că el era de 17 galoane sau 78 kg. Or,
şase vase cu câte 17 galoane sau 78 kg este egal cu 102 galoane sau 468 de kg.
Iar, dacă încăpeau într-un vas câte trei metrētēs-uri, aceasta înseamnă că el era de
25 de galoane sau 117 kg. Ceea ce ne arată că şase vase a câte 25 de galoane sau
117 kg însumează 150 de galoane sau 702 kg 7.
Credem că W. Barclay a apreciat cel mai bine cantitatea vinului prefăcut
din apă. El a făcut următoarea explicaţie, că Evanghelistul Ioan a redat bath-urile
evreieşti în cea mai apropiată unitate de măsură a grecilor care erau metrētēs-uri.
În Noul Testament ebraic scrie că în fiecare vas de piatră încăpeau două -
trei bath-uri. Un bath avea 45 kg. Dacă un vas conţirea două bath-uri, aceasta
înseamnă că în el erau 90 kg. Or, şase vase cu câte 90 kg este egal cu 540 kg. Iar,
dacă încăpeau într-un vas trei bath-uri, aceasta înseamnă că erau în el 135 kg. În
cazul acesta, şase vase cu câte 135 kg însumează 810 kg 8. Şi acum, la care nuntă
133
modestă de pe pământ s-a putut consuma 810 kg de vin. Aici este o mică imagine
a supraabundenţei eterne, când puţinul şi lipsurile noastre se vor preface într-o
supraabundenţă 9.
3. Şi în final, Evanghelistul Ioan ne relatează că Mântuitorul ne-a arătat
prin ferestruica minunii din Cana şi o mică imagine a bucuriei de la nunta
Mielului din cer.
Bucuria nunţii Mielului din cer n-a început încă. Dar, Mântuitorul, ca să
alunge o viaţă de melancolie, tristeţe şi văduvie, a vrut să intoneze în sufletele
noastre încă de acum un mic preludiu al bucuriei nunţii Mielului din cer, despre
care Apostolul Ioan a scris în Apocalipsa: "Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii
Mielului" (19:9). Mirele divin, în jurul căruia se va desfăşura toată bucuria eternă,
a coborât o dată cu Sine în lumea noastră trudită şi disperată, o părticică a
Împărăţiei cereşti cu un suflu nou din acea viaţă plină de bucurie, fericire şi
glorie 10.
Aici ni se pare că ne izbim de o adevărată contradicţie, fiindcă, pe de o
parte, am văzut că atunci când Domnul Isus Şi-a arătat de prima dată gloria la
această nuntă din Cana Galileii, a demonstrat că, o dată cu participarea Lui, în
calitate de Mire etern la o nuntă de pe pământ, a şi început pentru om preludiu al
bucuriei nunţii cereşti, iar pe de altă parte, atunci când Mântuitorul a chemat pe
oameni ca să-L urmeze, El nu le-a promis tihnnă, nici comoditate şi nici siguranţa
vieţii; ci dimpotrivă luptă, trudă şi cruce. Vom vedea că nu este nici o
contradicţie, ci dimpotrivă, o glorie. Iată explicaţia! Şi iată descoperirea unui mare
secret al vieţii! Este adevărat, că Domnul Isus ne-a chemat la luptă, trudă şi cruce,
dar tot aşa de adevărat este şi faptul că, urmaşii Lui au pace, bucurie şi fericire. Şi
acum, ce este în stare ca să ne aducă pace, bucurie şi fericire în luptă, trudă şi
cruce, dacă nu, aşa după cum ne-a spus Măntuitorul: acest preludiu al bucuriei
supreme şi veşnice de la nunta Mielului! Şi ce anume, ne dă adevărata tărie în
lupta vieţii şi ne face să ne avântăm mereu spre ţintă dacă nu acest preludiu pe
care noi îl auzim în mod permanent în adâncul sufletului nostru!
Prezentarea unui adevăr în imagini, pătrunde mai uşor şi mai adânc în
minte şi cucereşte mai repede inima decât atunci când este exprimat prin cuvinte.
Evanghelistul Ioan, după ce a înţeles gloria celor trei imagini, pe care ni le-a arătat
Fiul lui Dumnezeu prin ferestruica minunii de la nunta lui; şi după ce, el personal
le-a experimentat în căminul lui, a prezentat în acest tablou viu al minunii din
Cana: atât grecilor, evreilor şi întregii lumi, spunându-ne cu mult mai adânc şi mai
expresiv în tablou decât dacă, îmbrăcând în cuvinte, ne-ar fi zis: "Dacă vreţi să
aveţi parte de marea transformare a vieţii şi de transformarea dintr-un trup
pământesc şi de ocară, într-altul ceresc şi de slavă; dacă vreţi să aveţi parte de
supraabundenţa eternă; şi dacă doriţi o bucurie nouă, atunci primiţi-L pe Cristos
ca Domn şi Mântuitor. Şi numai după ce, Mântuitorul vă va pătrunde în viaţă, în

134
sufletul vostru, v-a începe o bucurie cerească, care nu este altceva, decât un mic
preludiu al unei bucurii şi fericiri supreme şi eterne!"

1. Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, p. 339 – 344;

Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 117.
2. Bultmann, R., The Gospel of John, p. 118;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 104;
Pausanias' Description of Greece, Vol. I, 1918.
3. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 71.
4. Macgregor, G.H.C., The Gospel of John, p. 52.
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 117.
6. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 71.
7. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 116.
8. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 98,103.
9. Op. cit.
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 71.
10. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 118.

135
 PARTEA A VI-A

PRIMUL PAŞTE ŞI MISIUNEA MÂNTUITORULUI ÎN IUDEA

136
 15. PRIMUL PAŞTE

Ioan 2 : 13, 23 - 25

13. Paştele iudeilor erau aproape; şi Isus S-a urcat la IerusaIim.

23. Pe când era Isus în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelor, mulţi au crezut
în Numele Lui, căci vedeau semnele pe care le făcea.
24. Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi.
25. Şi n-avea nevoie să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă
El însuşi ştia ce este în om.

Acest text intitulat Primul Paşte, ne arată patru lucruri: marea însemnătate
a acestui Paşte, definiţia minunii, divinitatea Mântuitorului şi caracterul Lui înalt.
Să luăm mai întâi

I. MAREA ÎNSEMNĂTATE A ACESTUI PAŞTE

Evanghelistul Ioan a scris: "Paştele iudeilor erau aproape; şi Isus S-a
urcat la IerusaIim. (23). Pe când era Isus în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelor,
mulţi au crezut în Numele Lui, căci vedeau semnele pe care le făcea." (v.13,23).

Când am tratat studiul intitulat Botezul Mântuitorului (Vol.II,Stud.4), am

văzut că viaţa Domnului Isus a trecut prin diferite etape. Prima etapă a vieţii
Mântuitorului a avut loc atunci când a împlinit majoratul la vârsta de doisprezece
ani şi când I S-a trezit conştienţa divină. Acesta I-a fost primul Paşte. Şi aici, în
textul citit Îi era un alt primul Paşte dintr-o altă etapă principală când Şi-a început
misiunea.
Paştele au lăsat amprente adânci în cele patru Evanghelii, deoarece ele
erau strâns legate de viaţa Fiului lui Dumnezeu. Ele I-au marcat începutul
misiunii, durata misiunii şi sfârşitul misiunii. Când am tratat studiul intitulat
Evanghelia cea deosebită (Vol.I,Stud.8), am văzut că în msiunea Mântuitorului
au existat patru Paşte, ceea ce înseamnă trei ani şi jumătate, fiindcă Domnul Isus
Şi-a început misiunea cu şase luni înainte de primul Paşte şi a fost răstignit la al
patrulea Paşte.
La baza acestui text se află următoarele cinci lucruri care îi constituie
fondul şi fără de care nu l-am putea înţelege:
a) Primul lucru este data naşterii Domnului Isus. Mântuitorul S-a născut
pe timpul recensământului, în anul 747 a erei romane, fapt de care ne-am
documentat atunci când am tratat studiul intitulat Data naşterii Mântuitorului
(Vol.I,Stud.34).

137
 b) Al doilea lucru este data începerii misiunii lui Ioan Botezătorul.
Acest mare înainte-mergător al Domnului Isus şi-a început misiunea în anul 779 a
erei romane, fapt de care ne-am informat atunci când am tratat studiul intitulat
Data unui început crucial (Vol.IIl,Stud.1).
c) Al treilea lucru care stă la baza acestui text şi fără de care nu l-am putea
înţelege este o concepţie mare a evreilor. Poporul evreu avea o credinţă fermă,
pe baza prorociei lui Daniel cu cele şaptezeci de săptămâni, că Mesia se va arăta
înaintea lui Israel la sfârşitul celor 490 de ani, care urmau să se scurgă de la anul
264 a erei romane sau anul 457 înainte de Cristos, când împăratul Persiei
Artaxerxe a decretat rezidirea Ierusalirnului, fapt de care ne-am ocupat atunci
când am tratat studiul intitulat Imnul de slavă al lui Simeon (Vol.I,Stud. 38).
Prorocul Daniel a scris: "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra
poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte... până la ispăşirea păcatelor,... până la
aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei, a prorociei, şi până
la ungerea Sfântului sfinţilor" (9:24). Pe baza versetului 6 din capitolul 4 a cărţii
lui Ezechiel în care scria: "Îţi pun o zi pentru fiecare an", poporul a interpretat că
o zi din cele 70 de săptămâni este egală cu un an. Apoi, Prorocul Daniel ne-a
arătat că numărarea anilor începe de la darea decretului pentru reconstruirea
Ierusalimului. El a scris: "Să ştiţi dar, şi să înţelegeţi, că de la darea poruncii
pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece 7
săptămâni; apoi, timp de 62 săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou …
(26). După acele 62 de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic… (27).
El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea
săptămânii va face să înceteze jertfa" (9:25-27). Cărturarii au calculat numai 69
de săptămâni (7+62), de la emiterea decretului pentru rezidirea Ierusalimului şi
până la venirea lui Mesia, fiindcă în a 70-a săptămână, când va face un legământ
trainic, El deja Se va descoperi înaintea lui Israel. Astfel, 69 de săptămâni ori 7
ani este egal cu 483 de ani. Şi în cele din urmă, noi citim în Ezra 7:7 că împăratul
Artaxerxe a emis un asemenea decret în al 7-lea an al domniei lui, adică în anul
295 a erei romane sau în anul 457 înainte de Cristos. Deci, 295 plus 483, ne dau
exact anul 779 a erei romane. Acesta era anul botezului Mântuitorului! Acesta era
anul arătării Lui înaintea lui Israel! Acesta era anul ungerii Sfântului sfinţilor! Şi
acesta a fost anul începerii misiunii Lui!
d) Al patrulea lucru care stă la baza acestui text şi fără de care nu l-am
putea înţelege este o altă concepţie mare a evreilor. Evreii credeau că Domnul
Isus va intra dintr-o dată în Templu când va fi lume multă şi că, acolo Se va
proclama ca Mesia prin testul anumitor minuni, fapt de care ne-am informat
atunci când am tratat studiul intitulat Metodele ispitirii (Vol.II,Stud.7). Poporul
evreu a zis cu privire la identificarea lui Mesia, că el nu se va lăsa dus în eroare de
un mesia fals, ci îl va pune la anumite teste şi numai dacă va reuşi la acestea, Îl va
accepta ca Mesia cel promis. Unul dintre aceste teste a fost, ca să Se urce în
138
unghiul unde se întâlnea acoperişul pridvorului lui Solomon cu cel regal şi, să Se
arunce de acolo jos. De la vârful acestui unghi şi până jos în valea Chedron, ne
spune I. Flavius, era o prăpastie îngrozitoare. Numai când te uitai de acolo, te
apuca ameţeala: era o înălţime de peste 150 m 1.
După concepţia evreilor, Domnul Isus trebuia să Se arunce de pe acest
acoperiş în valea Chedronului; şi numai dacă plutea lin în aer sau, dacă
interveneau îngerii ca să-L sprijinească, pentru a nu-Şi lovi piciorul de vreo piatră,
conform Psalmului 91:22, El putea să Se proclame ca Mesia. Poporul evreu şi-a
formulat această concepţie pe baza textului din Maleahi, unde scrie: "Iată, voi
trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Si deodată va intra în
Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi"
(3:1). Evreii, au mai crezut că Domnul Isus va intra în Templu la Paşte, fiindcă
atunci veneau cei mai mulţi pelerini la Casa lui Dumnezeu. Potrivit relatării
istoricului evreu, I. Flavius şi a unor statistici cu privire la sacrificarea mieilor, se
adunau la Ierusalim cu ocazia Paştelor, de la două milioane jumate la trei milioane
de pelerini. Lucrul acesta reiese şi din raportul pe care l-a dat proconsulul, Casie
Gall, imperatorului Nero, că la Templul din Ierusalim se sacrificau mai mult de
250.000 de miei 2. Or, se ştie că, după lege, se asociau câte zece evrei la
consumarea unui miel; ceea ce ne dă cifra de două milioane şi jumătate de
pelerini care se adunau cu ocazia unui Paşte.
e) Şi, al cincilea lucru, care se află la baza acestui pasaj şi fără de care nu l-
am putea înţelege este o altă concepţie mare a poporului evreu. Evreii credeau
că atunci când va intra Mesia în Templu, ca să Se proclame ca Unsul Celui
Preaînalt, acolo Îşi va începe împărăţia Sa mesianică, înaintea milioanelor de
oameni; şi atunci când Îşi va deschide împărăţia, primul lucru pe care urma să-l
facă era, să vindece toţi bolnavii care vor fi prezenţi în Casa lui Dumnezeu 3.
Evreii şi-au formulat această concepţie că toţi bolnavii din împărăţia lui Mesia vor
fi tămăduiţi, pe baza prezicerii Prorocului Isaia, când a spus: "Atunci se vor
deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, (6). Atunci şchiopul va
sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie…" (35:5-6).
Oare, cine dintre israeliţi, nu ştia toate acestea? Cine nu ştia din prorocia
lui Daniel, cu privire la cele şaptezeci de săptămâni, că anul 779 a erei romane,
era anul arătării lui Mesia înaintea lui Israel ? Cine n-a auzit înainte cu 33 de ani
că Mesia S-a născut? Cine n-a auzit de venirea magilor la Ierusalim şi de
masacrarea copilaşilor? Şi cine n-a auzit de ivirea lui Ioan Botezătorul, cum el,
potrivit prorociei lui Maleahi, a apărut; cum predica şi boteza mulţimile în râul
Iordan; şi cum L-a identificat pe Domnul Isus ca Mesia?
În concluzie, textul pe care îl studiem ne arată că tot Israelul era în cea mai
emoţionată aşteptare, că la Paştele acestui an, Domnul Isus Se va proclama ca
Mesia la Templu şi că acolo Îşi va începe împărăţia! Acesta era motivul pentru
care israeliţii au năvălit mai mult ca oricând spre Templu! Acesta era motivul
139
pentru care bolnavii, de tot felul, au venit la Casa lui Dumnezeu ! Şi aceasta a fost
cauza pentru care textul citit ne arată că Mântuitorul a făcut în curtea Templului
multe minuni!

Ierusalimul cu templul mareţ de pe timpul mântuitorului

În al doilea rând, pasajul pe care îl studiem ne

II. DEFINEŞTE MINUNEA

Evanghelistul Ioan a scris: "… Mulţi au crezut în Numele Lui, căci vedeau
semnele pe care le făcea" (v.23).
Aici, Evanghelistul Ioan, a numit din nou minunile Domnului Isus
semeion, "ferestruici" . Am văzut în studiul trecut că scriitorii Noului Testament,
pentru a ne reda natura şi caracterul minunilor Mântuitorului, au fost inspiraţi să
întrebuinţeze trei cuvinte greceşti: Cuvântul teras, care echivalează cu cuvintele
noastre "minune", "mirare", "uimire". Acest cuvânt apare foarte rar în Noul
Testament. Cuvântul dynamis care înseamnă "o putere extraordinar de mare". De
aici vine cuvântul nostru "dinamita". Acest cuvânt este întrebuinţat cel mai mult.

140
Şi cuvântul semea sau semeion, care inseamnă "semn" sau ''ferestruică" în sens
figurativ 4. Acesta era cuvântul favorit al Evanghelistului Ioan prin care a definit
minunea Mântuitorului!
Evanghelistul Ioan a inclus primele două sensuri ale minunii în al treilea,
sau mai bine zis, el a inclus elementul unei puteri extraordinare a minunii dynamis
şi elementul unui efect uimitor al minunii teras în minunea semeion, care este al
treilea element al minunii: elementul deschiderii unei ferestruici în vederea
arătării unor lucruri măreţe şi adânci care sunt de o altă natură, cerească.
Pentru Evanghelistul Ioan, minunea nu era numai un fapt al unei puteri
extraordinare sau un lucru nemaipomenit, care numai ne uimeşte şi atâta tot. Ci
pentru el, al treilea element a minunii, elementul unei semnificaţii adânci, era
principal. Fiindcă, în minune, atât puterea Domnului Isus, cât şi atragerea atenţiei
prin uimire şi contemplare, slujeau numai în vederea atingerii celui de-al treilea
element. Fiul lui Dumnezeu Se folosea de puterea Sa divină ca să ne atragă atenţia
până la uimire, cu scopul de a ne arăta ceva prin fiecare ferestruică a minunilor.
Pentru Evanghelistal Ioan, minunile erau nişte ferestruici binecuvântate prin care
zărea cine era dumnezeiescul său Învăţător, cum este lumea din care a venit şi ce
putea El să facă 5.
Evanghelistul Ioan ne-a arătat în acest text, că evreii aveau nevoie din
partea Domnului Isus de minunile dynamis şi teras, ca nişte teste prin care să li se
identifice că El era Acela pe care ei Îl cunoşteau şi Îl aşteptau. Pe când,
Mântuitorul, le oferea minunile semeion, prin care îi asigura că El era Cel promis,
dar pe care ei nu-L cunoşteau. Domnul Isus când a făcut în Templu, la acest Paşte
minunile semeion, le-a spus evreilor prin acest gen de minuni următorul lucru:
"N-a zis Prorocul Daniel că Sfântul sfinţilor va fi uns în al 430-lea an de la
rezidirea Ierusalimului? Şi nu spuneţi voi că acum a sosit acest an? N-a zis
Prorocul Maleahi că Mesia va fi uns în Templu? Şi nu spuneţi voi că El va fi uns
la Paştele acestui an? Şi n-a zis Prorocul Isaia că atunci când Se va proclama
Acel Uns al lui Dumnezeu ca Mesia, va vindeca pe toţi bolnavii? Şi nu spuneţi voi
că toţi suferinzii, care vor fi atunci în Casa lui Dumnezeu vor fi tămăduiţi? Acum,
voi Mă puteţi verifica mai bine ca oricare altul, dacă Eu sunt Acela care trebuia
să vină sau nu." Apoi, le-a deschis prin minunile semeion multe ferestruici spre
Sine şi spre lumea din care a venit, ca să le arate cine era El şi cum este Împărăţia
Lui; şi că în cer nu există boală şi suferinţă, decât bucurie şi fericire 6.
În al treilea rând, textul citit ne arată

III. DIVINITATEA MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Ioan a scris: "... Mulţi au crezut în Numele Lui, căci vedeau
semnele pe care le făcea. (24). Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi

141
cunoştea pe toţi. (25). Şi n-avea nevoie să-I facă cineva mărturisiri despre nici un
om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om" (v.23-25) .
Evanghelistul Ioan, ne-a spus aici, un lucru foarte interesant şi surprinzător
că evreii, deşi erau foarte mişcaţi de minunile DomnuIui Isus şi credeau în El,
totuşi Mântuitorul nu Se încredea în ei. Cum se explică lucrul acesta? Când am
tratat studiul intitulat Creatorul vieţii (Vol.I,Stud.15), am văzut că EvangheIistul
Ioan a folosit în Evanghelie de 70 de ori cuvântul "a crede" şi că la el credinţa
avea trei elemente: a) Primul element era convingerea minţii, că noi trebuie să
venim la Domnul Isus şi să ne uităm bine la El din tot ce a spus, din tot ce a făcut
şi din tot ce este consemnat în Sfintele Evanghelii până când ne vom convinge că
El este Dumnezeu. b) Al doilea element era încrederea de nezdruncinat, că
lucrările şi cuvintele Lui erau lucrările şi cuvintele unui Dumnezeu. c) Şi al treilea
element era supunerea şi ascultarea din partea noastră, aşa cum se cuvine faţă
de Dumnezeu.
Cel care cunoştea aşa de bine natura umană, ştia că spectatorii minunilor
Lui de la Ierusalim s-au împotmolit la primele două elemente ale unui miracol: la
elementul puterii şi al uimirii; şi că ei, nu s-au deranjat câtuşi de puţin ca, privind
prin ferestruicile minunilor, să-L descopere pe Cel care le făcea. Aceşti
credincioşi falşi, n-au ajuns nici la primul element al credinţei: la convingerea
minţii şi cu atât mai puţin, la celelalte două: la încredere de nezdruncinat şi la
supunere.
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată, mai departe, în cele patru
Evanghelii că, cele trei elemente ale credinţei, corespund cu cele trei facultăţi ale
omului: cu intelectul, sentimentul şi voinţa. Credinţa face apel mai întâi
intelectului, ca să pătrundă în valoarea şi gloria lui Cristos, cât şi a Împărăţiei Lui.
Şi numai după ce pătrundem în tezaurul valorii lui Cristos şi al Împărăţiei Sale,
credinţa face apel inimii şi-i zice: "Te poţi lipi de aceste valori supreme, pentru că
ele sunt realităţi veşnice." La aceasta s-a referit Mântuitorul, când a spus: "Unde
este comoara voastră, acolo este şi inima voastră" (Matei 6:21). Şi în cele din
urmă, credinţa face apel şi voinţei ca să accepte aceste valori pe care le iubim.
Domnul Isus a zis: "Dacă Mă iubiţi, veţi împlini poruncile Mele" (Ioan 14:15) .
De abia acum înţelegem de ce Mântuitorul nu S-a încrezut în cei ce I-au
văzut minunile şi au crezut în El. Domnul Isus nu S-a încrezut în ei, fiindcă ştia
că mintea lor era departe de valorile Lui şi ale Împărăţiei Sale; că inima lor nu s-a
lipit de aceste valori supreme; şi că El nu era agreabil voinţei lor, pentru a-L
accepta ca Domn şi Mântuitor. Ei au ajuns în această stare gravă, pentru că
mintea, inima şi voinţa lor, erau îmbâcsite cu păreri preconcepute ale unui Mesia
cuceritor şi ale unei Împărăţii mesianice pământeşti. Evanghelistul Ioan a
accentuat asupra tuturor acestor lucruri atunci când a zis: "Dar Isus nu Se
încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi" (v.24) şi "fiindcă ştia ce este în om"

142
(v.25). Acesta era motivul pentru care Fiul Celui Preaînalt n-a fost pentru ei decât
un om-minune de trei zile!
Şi în al patrulea rând, pasajul pe care îl studiem ne dezvăluie

IV. CARACTERUL ÎNALT AL MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Ioan a scris: "Pe când era Isus în Ierusalim la sărbătoarea
Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui, căci vedeau semnele pe care le făcea"
(v.23). Întrebarea care se ridică este: Dacă erau aşa de mulţi dintre cei ce credeau
în Domnul Isus, atunci de ce El nu S-a folosit de credinţa lor şi să Se fi proclamat
ca Mesia? Răspunsul la această întrebare, ne descoperă cel mai bine caracterul
Mântuitorului. Evanghelistul Ioan ne-a arătat că, Domnul Isus n-a avut nevoie de
urmaşi care nu L-au cunoscut nici pe El şi nici Împărăţia Lui . Dacă El voia, ei L-
ar fi acceptat ca Mesia. Numai că, Mântuitorul nu era acel mesia pe care ei îl visau
şi îl aşteptau, de aceea, El n-a avut nevoie de asemenea urmaşi şi nici de
popularitatea lor. Domnul Isus era un conducător foarte onest, care refuza să fie
urmat de cei care nu-L cunoşteau pe El şi lucrarea Lui. El nu dorea aclamaţiile
unei mulţimi care nu ştia ce voia, ci Se mulţumea cu un grup mic de ucenici care
se străduiau să-L cunoască şi să-L urmeze până la capăt.

1. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke . Vol. I, p. 218;

Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 68 - 69.
2. Op. cit. Vol. II, p. 236;
Josephus, F., Jewish War VI, 9, 3;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 70.
3. Manson, T.W., The Servant-Messiah, p. 16 - 35.
4. Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, p. 339 – 344;
Bruce, A.B., The Miraculous Element in the Gospels, p. 97.
4. Goppelt, L., Jesus, Paul and Judaism, p. 54.
5. Grundmann, W., Theological Dictionary on the New Testament, Vol. l,
p.302.

143
 16. IDENTIFICAREA LUI NICODIM

I
Ioan 3 : 1 - 13

1. Între farisei era un om cu numele Nicodim, un conducător al iudeilor.

2. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: "Învăţătorule, ştim că eşti un
Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci
Tu dacă nu este Dumnezeu cu el."
3. Drept răspuns, Isus i-a zis: "Adevărat, adevărat îţi spun dacă un om nu
se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu."
4. Nicodim I-a zis: "Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a
doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?"
5. Isus i-a răspuns: "Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte
cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
6. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.
7. Nu te mira că ţi-am zis: "Trebuie să vă naşteţi din nou.
8. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici
încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul".
9. Nicodim I-a zis: "Cum se poate face aşa ceva?"
10. Isus i-a răspuns: "Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste
lucruri?
11. Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am
văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră.
12. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi
crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?
13. Nimeni nu s-a urcat în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer,
adică Fiul omului, care este în cer.

Un studiu ca acesta pe care urmează să-l prezentăm, ne este strict necesar,

fiindcă fără el n-am înţelege textul aşa de bine şi n-ar străluci atât de glorios.
Din acest text vom ţine trei studii intitulate: Identificarea lui Nicodim,
Omul care a venit la Cristos noaptea şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Acest studiu intitulat Identificarea lui Nicodim, ne arată trei lucruri: că
Nicodim aparţinea unei familii distinse, că el era un fariseu şi că era un membru
în Marele Sanhedrin cu resortul învăţământului.
Să luăm mai întâi faptul că

144
 I. NICODIM APARŢINEA UNEI FAMILII DISTINSE
Nicodim, deşi nu era grec, totuşi el avea un nume grecesc, care înseamnă
"victorie asupra poporului" 1.
Unii îl identifică pe Nicodim cu Naqdimon ben Gorion, un ierusalimean
bogat care, conform Talmudului era însărcinat cu supravegherea aprovizionării cu
apă la sărbători mari, atunci când se făcea pelerinaj 2. Noi însă credem că Nicodim
era unul şi acelaşi cu o altă persoană, care figura cu acest nume şi se găsea în
documentele evreieşti, aparţinând uneia dintre cele mai distinse familii din Israel.
În anul 63 înainte de Cristos, tatăl lui, cu numele tot de Nicodim, a fost trimis ca
ambasador de către regele Aristobulus la Pompei, împăratul roman, ca să
negocieze cu ocazia unui război care sta gata să se declanaşeze între romani şi
evrei. Iar fiul lui Nicodim, cu numele de Gorion, de asemenea a negociat, în
calitate de ambasador cu generalul roman, Titus, în preajma asedierii
Ierusalimului din anul 70 după Cristos 3. Aşa se explică faptul că Nicodim a putut
să aducă, cu ocazia înmormântării Mântuitorului, acea "amestecătură de aproape
o sută de litri de smirnă şi aloe" (Ioan 19:39) care era un dar foarte costisitor!
Al doilea lucru, pe care l-a spus Evanghelistul Ioan în legătură cu
Nicodim, era că

II. EL ERA UN FARISEU

Evanghelistul Ioan a scris: "Între farisei era un om cu numele, Nicodim"
(v.1)
În studiul trecut am văzut că Evanghelistul Ioan a scris cu privire la
Domnul Isus: "El însuşi ştia ce este în om" (2:5). Iar în acest text, Evanghelistul
Ioan a continuat să spună că "între farisei era un om cu numele Nicodim" (v.1).
Istoricul evreu Iosif Flavius, relatează că numele fariseilor a început să
apară încă de pe timpul conducătorului Hasmonean, Ioan Hyrcan, care a domnit
între anii (135-105 î.Cr.) 4, dar ei au existat chiar şi înainte de această dată.
Fariseii se luptau să cureţe idolatria grecească, în urma persecuţiei crude a lui
Antioh Epifan, (175-153 î.Cr.). Ei, au început să apară sub numele de chasidim,
"cei evlavioşi", "separaţi" pe timpul lui Ioan Hyrcan 5. Iosif Flavius a relatat că
peste 6.000 de farisei au refuzat să depună jurământul de credincioşie faţă de
cezar şi faţă de Irod 6. Dar acest partid religios, poate că era mai numeros.
Nicodim a îmbrăţişat fariseismul, care era cel mai îngust şi cel mai bun
partid religios al evreilor din timpul acela. Fariseii erau cunoscuţi pe vremea
Domnului Isus sub numele de chaburah, "fraţi", pentru că ei se numeau fraţi 7.
Fariseii aveau doctrine bune: credeau în nemurirea sufletului, în învierea
trupului, în existenţa îngerilor, în răsplata şi pedeapsa din lumea viitoare etc. Ei au
dat naştere la cei mai mari bărbaţi ca: Gamaliel, Apostolul Pavel, Iosif Flavius
etc 8.

145
 Fariseii intrau în fraternitatea lor printr-un jurământ, pe care îl depuneau în
faţa a trei martori, că vor păzi cu stricteţe toate legismele prescrise de cărturari, pe
care aceştia le-au extras din cele cinci cărţi ale lui Moise 9. Evreii credeau că
Pentateuhul este cel mai sfânt lucru din lume, pentru că el conţine Legea lui
Durnnezeu; iar, Legea o considerau "cuvântul perfect al Celui Preaînalt". A
adăuga sau a scoate din ea un cuvânt, ei credeau că era un păcat de moarte.
Ei credeau că, dacă Legea era cuvântul perfect şi complet al lui
Dumnezeu, aceasta înseamnă că ea conţine tot ce trebuie omul să ştie şi să
păzească. Ba mai mult că, ea cuprinde toate lucrurile şi orice moment din viaţa
fiecărui om. Acesta era motivul pentru care cărturarii ziceau că, dacă există în
Lege lucruri neclare sau sunt redate în cuvinte puţine, ele trebuie deduse şi
definite! Şi aceasta, a fost cauza pentru care ei au extras din principiile largi ale
Legii un număr foarte mare de prescripţii, numite legisme 10.
În cartea Exod scrie: "Să Iucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. (10). Dar
ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu
faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici
roaba ta, nici străinul care este în casa ta" (20:9-10). Cărturarii, pentru a defini ce
fel de lucrări se pot face în ziua sabatului şi ce fel de lucrări nu se pot face, au
sacrificat multe vieţi şi au pierdut secole întregi. În Mişna, care este codul
legismelor cărturarilor, secţiunea sabatului cuprinde 24 de capitole. Iar în
Talmudul din Ierusalim, care este un comentariu explicativ al Mişnei, secţiunea
sabatului are 65 de coloane; şi în Talmudul babilonean are 156 de pagini duble.
Un rabin cheltuia doi ani şi jumătate până învăţa cele 24 de capitole din Mişna 11.
Să luăm, spre exemplu, numai trei lucrări interzise în ziua sabatului, dintr-
un număr de peste 600 de asemenea lucrări prescrise de cărturari 12.
a) Prima lucrare este Iegarea şi dezlegarea unui nod. Întrucât cărturarii
au stabilit că "a lega" sau "a dezlega'" un nod este o lucrare, ei au trebuit să
definească ce fel de noduri se considerau păcat şi ce fel de noduri nu se considerau
păcat. Astfel, ei au zis că omul se făcea vinovat de o lucrare când lega şi când
dezlega o funie. O vină avea când o lega şi altă vină o avea când o dezlega. Ei, au
mai spus că, orice nod pe care omul îl poate lega sau dezlega numai cu o mână nu-
i păcat; iar pe acela, pe care nu-l poate lega sau dezlega numai cu o mână este
păcat. Apoi, cărtuarii au mai stabilit că, o femeie avea voie să-şi lege cozile,
cingătoarea, curelele încălţămintelor şi acoperitoarea pe vasul cu ulei.
Să presupunem că cineva trebuia să scoată apă în ziua sabatului, dar el nu
avea voie să lege ulciorul cu funia, pentru că lucrul acesta era o fărădelege. În
cazul acesta, el îl lega cu cingătoarea femeii, deoarece "a înnoda" o asemenea
cingătoare în ziua sabatului, era o lucrare legală şi astfel nu era păcat 13. Cu ce fel
de lucruri se ocupau cărturarii şi fariseii! Pentru ei, aceste legisme însemnau
religie. Ei credeau că, astfel de lucruri, Îi plac lui Dumnezeu şi că, cu acestea Îi
puteau sluji.
146
 b) Al doilea exemplu de lucrări interzise în ziua sabatului este călătoria
din ziua sabatului. În Exod scrie: "Vedeţl că, Domnul v-a dat Sabatul... Fiecare
să rămână în locul lui, şi în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se
găseşte" (16:29). Cărturarii au definit calea sabatului de 900 m. Dar, dacă se lega
o funie de la o anumită casă şi până la capătul străzii sau a cetăţii, atunci distanţa
cât ţinea funia se considera o singură casă. Astfel, omul putea să meargă de la
capătul funiei încă 900 m 14.
c) Şi, al treilea exemplu de lucrări interzise în ziua sabatului este purtarea
poverilor. Prorocul Ieremia a scris: "Aşa vorbeşte Domnul: «Luaţi seama, în
sufletele voastre, să nu purtaţi nici o povară în ziua Sabatului, şi să n-o aduceţi
înăuntru pe porţile Ierusalimului. (22). Să nu scoateţi din casele voastre nici o
povară în ziua Sabatului»" (17:21-22). Şi poverile erau definite. S-a stabilit chiar
şi câtă cantitate de mâncare putea purta omul cu sine în ziua sabatului: câteva
smochine uscate; vin, de o singură înghiţitură; lapte, de asemenea, de o singură
înghiţitură; apă, numai cât ai uda ochii; puţină miere, ca pentru ungerea unei rane
şi tot atâta untdelemn. Apoi, s-a stabilit, dacă o femeie putea sau nu să poarte o
broşă? Dacă un bărbat putea sau nu să poarte un baston sau chiar un picior de
lemn? Şi dacă o mamă avea sau nu voie să-şi ridice copilul 15.
Unele dintre aceste lucrări, nu aveau nimic comun cu Vechiul Testament,
ci erau pur şi simplu inventate de cărturari. Spre exemplu: Cărturarii credeau că
era admis să înghiţi oţet ca hrană, dar, în schimb, era interzis să faci cu el gargară,
pentru că gargara era o lucrare sanitară 16. În Talmudul babilonean scrie că poţi
mânca oul ouat în ziua sabatului, dar numai după ce omori găina pentru că a călcat
sabatul. Cărturarii au spus că, nimeni nu are voie să toarne apă într-un vas în ziua
sabatului, pentru că se face vinovat de două păcate: violează sabatul cu o lucrare şi
spurcă vasul cu o asemenea lucrare 17. Şi tot aceşti experţi ai Legii, au mai zis că,
o femeie n-are voie să se uite în oglindă în ziua sabatului, ca nu cumva să vadă un
fir de păr alb şi să fie ispitită să-l ia 18.
Cărturarii erau aceia, care au stabilit aceste legisme, iar fariseii, al căror
nume însemna "separat", s-au separat de toţi ceilalţi oameni, ca să ţină fiecare
detaliu al acestor legisme prescrise de experţii legii. La asemenea legisme s-a
angajat şi Nicodim să le ţină, numai ca să placă lui Dumnezeu!
Nicodim a crezut că mântuirea se câştigă prin faptele legii. El s-a aşteptat
ca Domnul Isus să-l laude pentru legalismul lui. Numai că Mântuitorul i-a spus un
lucru care l-a uimit: că religia lui nu avea nici o valoare înaintea lui Dumnezeu.
Şi al treilea lucru pe care l-a spus Evanghelistul Ioan despre Nicodim, este
că

147
III. EL ERA UN MEMBRU ÎN PARLAMENT, CU RESORTUL
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
Evanghelistul Ioan a scris: "Între farisei era un om cu numele Nicodim, un
conducător al iudeilor" (v.1). În textul grecesc scrie archon care înseamnă
"membru în Marele Sanhedrin" 19. Şi în capitolul 7, de asemenea găsim scris că
Nicodim era un membru în Marele Sanhedrin. Evanghelistul Ioan a scris:
"Nicodim, cel care venise la Isus noaptea şi care era unul din ei, le-a zis: (51).
«Legea noastră condamnă ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?»"
(7:50-51). Parlamentul evreiesc se numea Sanhedrin 20. El se compunea din 71 de
membrii. Sub romani, puterea lui era mai limitată ca înainte. Marele Sanhedrin
avea numai jurisdicţia religioasă. Dar, în schimb, el dispunea de autoritatea
aceasta peste toţi evreii care erau împrăştiaţi printre toate popoarele lumii. Una
dintre îndatoririle majore ale Marelui Sanhedrin era ca, cercetându-i pe prorocii
mincinoşi, să-i elimine 21.
Nicodim, ca membru în parlament, avea resortul învăţământului. El, după
limbajul nostru modern, era ministrul învăţământului. J.F. MacArthur, cât şi alţi
comentatori, au spus că acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a folosit
articolul hotărât când i-a adresat lui Nicodim titlul de "învăţătorul lui Israel" 22.
Comentatorul W. Hendriksen, de asemenea a spus că Nicodim era un cărturar, un
interpret al legii şi un învăţător de frunte al lui Israel 23.
Se istoriseşte că Nicodim L-a acceptat pe Domnul Isus ca Domn şi
Mântuitor şi că l-au botezat apostolii: Petru şi Ioan, din care motiv a fost dat
afară din Marele Sanhedrin. Dacă nu l-ar fi protejat Gamaliel pe Nicodim până
când a trecut la cele veşnice, despre care se spune că i-ar fi fost văr, Marele
Sanhedrin l-ar fi martirizat 24. Se crede că Nicodim l-a informat pe Evanghelistul
Ioan în legătură cu acest dialog nocturn pe care l-a purtat cu Mântuitorul.

1. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 130.

2. Talmud, tractate Ta'anith 20a.
3. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 123.
4. Josephus, F., Antiquities XIII, 288 - 298.
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 131;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 130.
6. Josephus, F., Antiquities XVII, 42; XVII, 12 - 15; 42;
Josephus, F., Jewish War 2. 162 - 166.
7. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 75.
8. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 131.
9. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 75.
10. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 49.
11. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 121.
148
12. Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 131.
13. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 121 - 122.
14. Op. cit. p. 122.
15. Op. cit.
16. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 50.
17. Robertson, A.T., The Pharisees and Jesus, p. 89;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 131;
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 50;
Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 320.
18. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 131.
19. Op. cit.
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 53.
20. Josephus, F., Antiquities 18. 15, 17.
21. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 131.
22. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 53.
23. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I. p. 131.
24. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 52.

149
 17. OMUL CARE A VENIT LA CRISTOS NOAPTEA

Ioan 3 : 1 - 13
II

În al doilea studiu din acest text intitulat Omul care a venit la Cristos
noaptea, ne vom ocupa de două lucruri: de cauzele venirii lui Nicodim la Domnul
Isus noaptea şi de tematica convorbirii lor.
Să luăm mai întâi

I. CAUZELE VENIRII LUI NICODIM LA DOMNUL ISUS NOAPTEA

La întrebarea care se ridică din pasajul citit, de ce Nicodim a venit la
Mântuitorul noaptea? S-au dat două răspunsuri:
1. Primul răspuns care s-a dat este că el a venit la Domnul Isus noaptea
din cauza ruşinii, a fricii şi a precauţiei.
Unii zic că Nicodim a venit la Domnul Isus noaptea, pentru că i-a fost
ruşine ca nu cumva să-l vadă cineva că el, un mare titrat, un om al parlamentului
şi învăţătorul lui Israel, se duce la un simplu dulgher ca să-I ceară sfaturi.
Adevărul însă este altul, aşa după cum reiese din felul cum s-a adresat Nicodim
Mântuitorului: că el nu s-a dus la un dulgher, ci la un "învăţător venit de la
Dumnezeu". Evanghelistul Ioan a scris: "Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis:
«Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu»". (v.2). Atunci, de
ce să-i fie ruşine de semeni, dacă el se ducea la un asemenea Învăţător?
Aceştia susţin, că Nicodim n-a vrut să vină la Domnul Isus ziua de frică şi
precauţie, ca să nu-şi creeze greutăţi 1. Nicăieri nu scrie în Evanghelii aşa ceva.
Despre Iosif din Arimatea, care a luat parte la înmormântarea Mântuitorului
împreună cu Nicodim şi care era un alt membru al Marelui Sanhedrin, găsim scris
că el era un ucenic care îl urma în ascuns pe Domnul Isus de frica iudeilor, dar nu
găsim scris şi despre Nicodim (Ioan 19:38). Apoi, chiar dacă ar fi fost aşa. Noi n-
ar trebui să-l condamnăm. El, cu originea şi poziţia pe care le avea, putea să nu
vină la Domnul Isus deloc. Dar el, chiar dacă am presupune că acesta ar fi fost
motivul, şi-ar fi zis că era de o mie de ori mai bine să vină la Cristos noaptea decât
deloc.
2. Şi al doilea răspuns care s-a dat la întrebarea, de ce Nicodim a venit la
Domnul Isus noaptea este că el a venit la Fiul lui Dumnezeu noaptea ca
răspuns rapid la marele apel pe care-l simţea în sufletul lui din partea
Mântuitorului şi ca să poată sta de vorbă cu El nestingherit.
Din text reiese că Nicodim era foarte mişcat de minunile Domnului Isus.
Evanghelistul Ioan a scris: "Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis:
«Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu

150
poate face semnele pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el»" (v.2).
Evanghelistul Ioan ne-a spus că pentru Nicodim, minunile Mântuitorului erau
semeion, "ferestruici" prin care a reuşit să vadă întrucâtva gloria Fiului lui
Dumnezeu şi a lumii din care a venit, de aceea s-a simţit atras de El.
Se vede că şi Nicodim a fost în curtea templului atunci când Domnul Isus
a făcut acele minuni la sărbătoarea Paştelor, despre care am vorbit în penultimul
studiu şi când Mântuitorul a ţinut în acele momente cruciale anumite cuvântări.
Apoi, mai observăm că pe Nicodim l-au uimit atât minunile, cât şi discursurile
Domnului Isus într-o măsură atât de mare, încât de aici Mântuitorul a fost pentru
el "un Învăţător venit de la Dumnezeu".

Domnul Isus şi Nicodim

Tot ce a văzut şi a auzit Nicodim din partea Domnului Isus la acest Paşte,
l-a făcut să-şi aducă aminte de momentul, când Marele Sanhedrin a trimis o
delegaţie la Ioan Botezătorul înainte cu câteva luni ca să-l întrebe, dacă nu cumva

151
el era Mesia; şi cum Ioan a răspuns trimişilor Marelui Sanhedrin: "În mijlocul
vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi (27)….căruia eu nu sunt vrednic să-I
dezleg curelele încălţămintelor" (Ioan 1:26-27). Apoi, gândul lui Nicodim o fi
zburat la acel Băiat de doisprezece ani, care a stat înainte cu două decenii în
mijlocul lor şi i-a uimit cu înţelepciunea Lui (Luca 2:41-52). Şi în cele din urmă,
Nicodim şi-o fi adus aminte de magi şi de steaua lor. Toate acestea îl asigurau că
Domnul Isus este Acel trimis mare al cerului şi nu altul.
Parcă îl vedem pe Nicodim într-un palat cum şi-a pus capul pe o pernă, dar
n-a putut adormi, pentru că îi stăteau mereu înaintea ochilor minunile Domnului
Isus şi tot ce vedea prin ferestruicile lor. Şi parcă îl auzim cum îngâna într-un
monolog: "Isus este un Învăţător venit de la Dumnezeu … El deţine toată lumina
de sus… Şi eu sunt învăţătorul lui Israel, dar de mine nu este decât titlul. M-aş
duce să stau de vorbă cu El, dar cum să-mi compromit religia? Doar toţi ştiu că
eu sunt învăţătorul lui Israel! Mi-e ruşine că tocmai religia mea pe care o predau
lui Israel, îmi este o piedică în calea spre Marele Învăţător care a venit de la
Dumnezeu. Şi totuşi, mă duc la El şi aceasta chiar acum!"
Dar o voce sinistră îi şoptea: "Cum să te duci într-un miez de noapte?
Cum, noaptea se fac vizitele şi se stă de vorbă, şi încă fără nici un anunţ? Şi cum,
noaptea este timpul ca să te duci la cineva de prima dată şi încă la un aşa
Învăţător! Apoi, tu nu eşti în stare să porţi o discuţie cu El. Chiar la început, ce ai
putea să-I spui? Care este motivul aşa de mare al vizitei tale nocturne? Dacă ai fi
orb, olog sau lepros, I-ai cere tămăduire. Ce Îi vei spune, care este motivul
stringent pentru deranjul tău din timpul nopţii?" Nicodim a răspuns acestei
şoapte: "Eu nu ştiu ce să-I spun şi ce-mi lipseşte, dar simt că-mi lipseşte ceva şi că
sunt atras de El; şi ştiu şi aceea că El ştie ce-mi lipseşte şi de ce sunt atras de El".
Apoi, Nicodim s-a mai hotărât să meargă la Domnul Isus chiar în ceasul
acela din noapte, pentru că a vrut să fie singur cu El şi să stea mai multe ore
nestingherit 2. Rabinii obişnuiau să înveţe pe studenţii lor noaptea atunci când nu
erau deranjaţi de nimeni. Şi cu atât mai mult, Nicodim s-a dus la Mântuitorul
noaptea, fiindcă ştia că era imposibil ca în timpul celor şapte zile de Paşte, să
poată sta peste zi numai cu Fiul Iui Dumnezeu pentru câteva ore 3.
Faptul că Nicodim făcea parte dintr-o familie renumită de aristocraţi şi a
venit să stea de vorbă cu un dulgiler din Nazaretul Galileii noaptea; că era un
fariseu care s-a angajat să ţină Legea lui Dumnezeu într-un mod perfect şi în toată
completitudinea ei, după prescripţiile rigide ale cărturarilor şi totuşi să aibe nevoie
de Domnul Isus. La care se mai adaugă şi faptul că el un sanhedrist cu resortul
învăţământului, care avea misiunea să cerceteze pe prorocii falşi şi care totuşi a
venit la Mântuitorul, ne arată cât de mişcat era el de minunile Fiului lui
Dumnezeu şi că el a văzut întrucâtva gloria lui Cristos prin ferestruicile lor!
Şi în al doilea rând, ne vom ocupa de

152
II. TEMATICA CONVORBIRII DINTRE FIUL LUI DUMNEZEU ŞI
NICODIM
Ne place să credem că numai în casa în care se afla Mântuitorul licărea
lumina, pentru că El ştia că va veni Nicodim şi-l aştepta. Dar, ce este cel mai
frumos şi interesant în acest text, că Domnul Isus l-a întâmpinat pe Nicodim cu
cea mai valoroasă şi importantă temă, care este "Împărăţia lui Dumnezeu", fiindcă
el avea nevoie de ea. Nicodim avea religie, dar fără cer, de aceea Fiul lui
Dumnezeu a vrut să-l confrunte cu Împărăţia cerurilor.
Tematica convorbirii Mântuitorului cu Nicodim este foarte frumoasă şi
preţioasă. Evanghelistul Ioan ne spune că Nicodim a luat cuvântul primul în acea
noapte comemorativă. El, mai întâi, a atribuit Domnului Isus titlul de Învăţător şi
L-a declarat ca Învăţătorul lui personal. Apoi, I-a împărtăşit că tot Sanhedrinul ştia
că El era un Învăţător care a venit de la Dumnezeu. Şi, în cele din urmă, I-a făcut
cunoscut că l-au impresionat foarte mult minunile Lui. Evanghelistul Ioan a scris:
"Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: «Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător
venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu dacă
nu este Dumnezeu cu el»" (v.2).
Mântuitorul, ascultându-l pe Nicodim, i-a răspuns că minunile nu sunt aşa
de importante, ci Împărăţia lui Dumnezeu este totul. Apoi, a continuat să-i explice
că, dacă minunile l-au impresionat atât de tare, care nu sunt altceva decât nişte
ferestruici pe care le-a deschis spre Împărăţia lui Dumnezeu, atunci cu atât mai
important şi mai minunat este cerul! Şi, în cele din urmă, Dascălul divin nu S-a
mulţumit numai ca să-i vorbească lui Nicodim despre Împărăţia cerurilor, dar să-i
arate şi mijlocul prin care se poate ajunge în ea. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus cum îi spunea lui Nicodim în modul cel mai solemn: "Adevărat,
adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui
Dumnezeu" (v.3).
La aceste cuvinte, Nicodim a rămas foarte surprins. În textul grecesc
sintagma gennēthē anōthen, "născut din nou" avea trei înţelesuri: a) "născut din
nou", în sensul schimbării radicale; b) "născut încă o dată" în înţelesul propriu al
cuvântului; c) şi "născut de sus" sau "din Dumnezeu". Nicodim a luat primele
două înţelesuri ale sintagmei gennēthē anōthen, fiindcă pe timpul acela se credea
că omul este de nerecuperat şi că el, chiar dacă face un singur pas în lumea
aceasta, îşi distruge viaţa într-atât, încât nu o mai poate remedia niciodată, afară
de cazul dacă ar avea şansa să se nască încă o dată şi să păşească spre o altă lume
necoruptă. Anticii credeau că acesta ar fi singurul mijloc prin care omul ar putea
să scape de natura lui păcătoasă 4. Nicodim a crezut că Mântuitorul i-a spus că ne
va dota cu o altă viaţă umană, în care vom intra prin a doua naştere firească. El,
fiind fermecat că i se oferea o asemenea şansă la bărâneţe, L-a întrebat pe Domnul

153
Isus mirat: "Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în
pântecele mamei sale şi să se nască?" (v.4) 5.
Fiul lui Dumnezeu, după ce i-a spus lui Nicodim că El S-a referit la al
treilea înţeles al sintagmei gennēthē anōthen, la înţelesul unei naşteri de sus, i-a
explicat în termenii concepţiei lui că, acea naştere se face printr-o curăţare totală
de păcate şi prin Duhul Sfânt, pentru că la poporul evreu, apa era simbolul
curăţării. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunându-i lui Nicodim din
nou şi în modul cel mai solemn: "Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte
cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (v.5).
Mântuitorul i-a zis lui Nicodim cu alte cuvinte, că la naşterea din nou contribuie
El şi Duhul Sfânt, pentru că numai Duhul Sfânt săvârşeşte procesul pocăinţei în
viaţa noastră, iar El este singurul care ne poate curăţa de orce păcat prin jertfa Sa
de pe cruce.
Nicodim, auzind că există totuşi o naştere din nou şi încă o naştere din
Dumnezeu, cu mult mai minunată de cum el şi-a imaginat-o, a rămas mai uimit.
Naşterea din nou este nu numai cel mai mare miracol, dar ea este şi cea mai
necesară pentru om, de aceea Domnul Isus i-a zis lui Nicodim: "Nu te mira că ţi-
am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»" (v.7).
Domnul Isus, observând că Nicodim se chinuia să înţeleagă cum se poate
face o asemenea naştere din apă şi din Duh, i-a explicat problema aceasta cu
ajutorul vântului, pentru că grecescul pneuma, înseamnă nu numai "duh" dar şi
"vânt" (6). Dascălul ceresc a explicat lui Nicodim că nimeni de pe pământ nu poate
să înţeleagă problema aceasta în mod raţional, aşa cum nimeni nu poate şti de
unde vine şi încotro merge vântul ci numai îl aude, îl vede şi îi simte efectul pe
unde trece 7. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus, spunându-i lui
Nicodim: "Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu şti de unde vine, nici
încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul" (v.8).
Sunt o mulţime de lucruri pe care noi le întrebuinţăm fără să le ştim
explica sau să înţelegem cum sunt făcute, precum sunt curentul electric, radioul,
televizorul, computerul etc. şi, cu toate acestea, ne bucurăm de ele. Sau un
pacient, care urmează să fie pus pe masa de operaţie, el n-are nevoie să cunoască
mai întâi anatomia trupului omenesc, efectul ştiinţific al anesteziei şi felul cum
lucrează medicamentele, ca numai după aceea să se încredinţeze medicului.
Nouăzeci şi nouă la sută acceptă tratamentul fără să-l cunoască. Cu atât mai mult,
naşterea din nou, nu este o problemă teoretică sau academică, pe care o putem
înţelege raţional, ci ea este o realitate practică, pe care noi o simţim în sufletele
noastre.
Nicodim, după ce a ascultat explicaţia Mântuitorului, că naşterea din nou
este o lucrare atât de mare şi de valoroasă, încât mintea omenească nu o poate
cuprinde, L-a întrebat pe Fiul lui Dumnezeu mirat şi consternat: "Cum se poate
face aşa ceva?" (v.9). La această întrebare a lui Nicodim plină de uimire dar în
154
care se vede totodată şi o umbră de îndoială că omul ar putea să aibă o asemenea
şansă din partea lui Dumnezeu, Mântuitorul i-a răspuns: "Tu eşti învăţătorul lui
Israel şi nu pricepi aceste lucruri?" (v.10). După care Domnul Isus a continuat
să-l informeze pe Nicodim că tot ce i-a spus în legătură cu Împărăţia lui
Dumnezeu şi cu modul în care se poate intra în ea, le are de la Tatăl; şi că numai
Tatăl şi El, care a coborât din cer ca să ne reveleze aceste lucruri, le cunosc 8.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus, spunându-i lui Nicodim şi pentru a
treia oară şi în modul cel mai solemn în acest text: "Adevărat, adevărat îţi spun că
noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră"
(v.11).
În final, Dascălul ceresc a zis lui Nicodim că dacă naşterea din nou, care
este o lucrare pe care Dumnezeu o săvârşeşte în sufletele noastre pe pământ şi o
simţim, şi totuşi, în măreţia ei, ne vine greu s-o înţelegem şi s-o credem, atunci cu
cât ne-ar veni mai greu ca să-L înţelegem şi să-L credem, dacă ne-ar vorbi despre
lucrurile cereşti ? Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul, spunându-i lui
Nicodim: "Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi
crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?" (v.12).
Evanghelistul Ioan a încheiat acest text cu expunerea unui principiu al
Fiului lui Dumnezeu care este: "datoria, de a şti; şi apoi dreptul de a vorbi" 9. Se
spune despre rabinul Gamaliel II că a zis odată într-un dialog, pe care îl purta cu
un imperator roman: "Dacă nu ştii ce este pe pământ, atunci cum ai putea să ştii
ce este în cer?" 10 Dascălul divin când a zis: "Nimeni nu s-a urcat în cer, afară de
Cel care S-a coborat din cer, adică Fiul omului, care este în cer" (v.13), a
accentuat asupra faptului că El era singurul care avea dreptul să ne vorbească
despre Împărăţia cerurilor, pentru că numai El S-a coborât din ea şi a cunoscut-o;
şi fiindcă El a venit în mod expres ca să ne pregătească şi pe noi în vederea ei.
Cuvintele "care este în cer" de la sfârşitul versetului 13, lipsesc din
manuscrisele mai vechi: din papirusurile 66 şi 75, din textul alexandrin etc. 11 Este
posibil ca unii dintre scribii mai vechi să le fi omis şi că datorită acestui fapt, ele
să nu apară în toate manuscrisele. Noi luăm şi acest detaliu ca fiind autentic.

1. Hendriksen, W., The Gosperl of John, Vol. I, p. 132.

2. Op. cit.
3. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 124.
4. Op. cit. p. 125.
5. Justin, First Apology 61.4.
6. Bruce, F.F., The Gosperl of John, p. 85.
7. Hendriksen, W., The Gosperl of John, Vol. I, p. 135.
8. Op. cit. p. 135 - 136.
9. Rowland, C., The Open Heaven, p. 52 - 57.
10. Babylonian Talmud, tractate Sanhedrin 39a.
155
 Bruce, F.F., The Gosperl of John, p. 98.
11. Op. cit.
Grosheide, F.W., Kommentar ophet Nieuwe Testament, Johannes, Vol. I, p.
226;
Ellis, D.J., John, p. 1239.

156
 18. ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

III

Ioan 3 : 1 - 13

Şi, în al treilea studiu din acest text intitulat Împărăţia lui Dumnezeu, ne
vom ocupa de alte trei lucruri: identificarea Împărăţiei lui Dumnezeu, mijlocul
prin care se intră în ea şi starea din ea.
Să luăm mai întâi

I. IDENTIFIICAREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

Chiar Mântuitorul ne-a adus pe pământ noţiunea de Împărăţia lui
Dumnezeu. Ba, mai mult, El a venit ca să ne şi pregătească în vederea ei. Acesta
este motivul pentru care ea a fost mesajul Lui de bază. El a rostit multe versete de
felul acesta: "Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte
cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimis'' (Luca 4:43). Evanghelistul Luca
atunci când a făcut o mică dare de seamă asupra tematicilor mari din predicile
Mântuitorului, a scris: "Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi predica
şi proclama Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu'' (8:1).
Este foarte necesar să ştim ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu. Când
încercăm să studiem problema Împărăţiei lui Dumnezeu, ne izbim de anumite
lucruri care ne uimesc. Spre exemplu: Domnul Isus ne-a zis că Împărăţia lui
Dumnezeu a existat în trecut: "Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor când veţi vedea
pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi profeţii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar
pe voi scoşi afară" (Luca 13:28); că ea este în prezent: "Căci iată că Împărăţia lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17:21); şi că noi trebuie să ne rugăm ca
ea să vină în viitor: "Când vă rugaţi, să ziceţi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri!
Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta…»" (Luca 11:2).
Şi acum, întrebarea care se pune este, cum poate să existe Împărăţia lui
Dumnezeu la cele trei timpuri deodată? Şi cum a putut Mântuitorul să spună să ne
rugăm să vină Împărăţia lui Dumnezeu în viitor, când ea a existat în trecut şi este
în prezent?
Cheia rezolvării acestei probleme o avem în rugăciunea Tatăl nostru.
Chiar dumnezeiescul nostru Învăţător, Cel care a stat o veşnicie întreagă în sânul
Tatălui (Ioan 1:18) şi a ieşit de la tainele şi misterele cerului, ne-a definit
Împărăţia lui Dumnezeu în rugăciunea "Tatăl nostru".
Domnul Isus ne-a redat rugăciunea "Tatăl nostru" în cea mai înaltă formă a
poeziei ebraice. Poezia ebraică s-a deosebit fundamental de-a noastră modernă. Ea
folosea o metodă cunoscută în literatură sub numele de paralelism. Ea obişnuia să

157
spună acelaşi lucru de două ori: în primul vers îl enunţa şi în al doilea îl explica.
Aproape în fiecare verset din psalmi avem acest paralelism 1.
Să luăm numai două exemple: Versul enunţiativ din Psalmul 46:7 zice:
"Domnul oştirilor este cu noi" şi cel explicativ spune "Dumnezeul lui Iacov este
un turn de scăpare pentru noi." Şi versul enunţiativ din Psalmul 51:3 zice: "Căci
îmi cunosc bine fărădelegea'' şi cel explicativ spune "şi păcatul meu stă necurmat
înaintea mea.''
Acum, să vedem cum Domnul Isus a folosit acest fel de poezie în
rugăciunea Tatăl nostru şi vom ajunge la identificarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Versul enunţiativ zice: "Vină Împărăţia Ta" şi cel explicativ spune: "facă-se voia
Ta precum în cer, şi pe pământ" (Matei 6:10).
Astfel, "Împărăţia lui Dumnezeu din cer este o societate care trăieşte
după voia lui Dumnezeu în mod desăvârşit".
Şi, acum să ne gândim puţin, cum poate fi acolo unde Dumnezeu este totul
în toţi? Ce fel de fiinţe sunt acelea care nu pot ieşi niciodată din voia Lui? Ce loc
suprem este acolo unde trăiesc asemenea fiinţe? Şi ce stare culminantă este acolo?
Tot astfel, "Împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ este o societate care trăieşte
după voia lui Dumnezeu ca cea din cer; şi care se bucură de o viaţă tot aşa de
frumoasă şi fericită ca cea de sus din prezenţa Celui Preaînalt".
Aceasta este explicaţia existenţei Împărăţiei lui Dumnezeu la cele trei
timpuri deodată! Şi aceasta este dezlegarea întregii enigme cu privire la Împărăţia
lui Dumnezeu! Cei ce au făcut voia lui Dumnezeu în trecut, erau în Împărăţia Lui;
cei ce fac voia lui Dumnezeu în prezent, sunt în Împărăţia Lui; şi cei ce vor face
voia lui Dumnezeu în viitor, vor fi în Împărăţia Lui.
Aceasta înseamnă că numai atunci când facem voia lui Dumnezeu, El ne
este Împărat; şi când El ne este Împărat, atunci sufletul nostru devine un mic
teritoriu al Împărăţiei Lui. Şi aceasta mai înseamnă că atunci când sufletul nostru
se desparte, prin deces de lumea materială, el este inclus în Împărăţia lui
Dumnezeu din cer. În sensul acesta, Domnul Isus ne-a zis că Avraam, Isaac şi
Iacov şi toţi prorocii care au făcut voia lui Dumnezeu ca cei din cer, după ce au
părăsit pământul au intrat, în Împărăţia şi în societatea Sa cerească 2.
Cel Preaînalt, a dorit mai întâi să ne devină Tată şi apoi, să ne ceară cârma
vieţii în mâinile Lui, ca să ne scoată El din zona pierzării şi să ne treacă teferi prin
toate obstacolele la limanul eternităţii. Aşa se explică faptul că, numai copiii lui
Dumnezeu îşi încredinţează viaţa şi cârma vieţii în mâinile Tatălui lor ceresc şi zic
cu cea mai mare încredere, cel mai mare lucru din lume: "Tată, facă-se voia Ta!"
pentru că numai ei sunt siguri de atotdragostea Sa, care nu le face niciodată nici
un rău decât bine; de atotînţelepciunea Sa, care ştie pe unde îi poartă; şi de
atotputerea Lui, care este în stare să-i treacă biruitori prin toate. Pe când, pentru
fiii împărăţiei Celui Rău care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu-L au ca Tată, voia
Lui le este cel mai greu şi neplăcut lucru de sub soare.
158
 În al doilea rând, ne vom ocupa de

II. MIJLOCUL PRIN CARE SE INTRĂ ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Ca să înţelegem mijlocul prin care se intră în Împărăţia lui Dumnezeu,
trebuie să ştim mai întâi la cine se referă pronumele personale "noi" şi "voi" din
versetul 11 "Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce
am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră". Când am tratat studiul intitulat
Martorii lui Cristos (Vol.I,Stud.18), am văzut că o altă noţiune de bază pe care o
întâlnim de 47 de ori în Evanghelia după Ioan este cuvântul martor; şi că
Evangnelistul Ioan ne arată în a patra Evanghelie că sunt 8 martori de valoare
supremă care mărturisesc despre Domnul Isus: Ioan Botezătorul, Sfintele
Scripturi, cei ce au ajuns în contact cu EI şi L-au cunoscut, lucrările Sale, ucenicii,
Dumnezeu-Tatăl, Duhul Sfânt şi El personal. Contextul textului, cât şi contextul
textelor anterioare pasajului pe care îl studiem, ne arată că în pronumele personal
"noi", se includ nu numai Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, ca martori cereşti,
dar şi Domnul Isus cu Ioan Botezătorul, ca martori umani, pentru că Dumnezeu l-
a pregătit pe Ioan Botezătorul în mod special în pustiul Iudeii şi că el a depus până
acum două mărturii despre Domnul Isus: una înaintea poporului (Vol.II,Stud.9) şi
alta înaintea delegaţiei Marelui Sanhedrin (Vol.II,Stud.8). Şi, în al doilea pronume
personal "voi" se includ Nicodim, ca unul căruia îi vorbea Domnul Isus; Marele
Sanhedrin, din care Nicodim făcea parte; şi tot poporul evreu, pe care Nicodim îl
reprezenta în calitate de învăţătorul lui Israel 3.
Toţi aceştia credeau şi învăţau că prin păzirea Legii se câştigă mântuirea şi
se ajunge la viaţa veşnică, deşi chiar şi Vechiul Testament arată că mântuirea este
darul lui Dumnezeu la care omul ajunge prin întoarcerea lui la Cel Preaînalt şi
prin iertarea păcatelor 4. Prorocul Isaia a scris inspirat de Duhul lui Dumnezeu:
"Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e
cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca
lâna" (1:18).
Este adevărat că experţii Legii şi fariseii Îl aşteptau pe Mesia, dar lor le-a
scăpat din vedere lucrul cel mai important că, El urma să-Şi dea viaţa ca jertfă
pentru păcat. (Is.53:4-9) 5.
Mântuitorul, vorbind lui Nicodim despre Împărăţia lui Dumnezeu, n-a
putut să nu-i arate şi mijlocul prin care se ajunge la ea. El i-a spus că singurul
mijloc prin care se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu este naşterea din nou.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând lui Nicodim în modul cel mai
solemn: "Drept răspuns, Isus i-a zis: «Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un om
nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu»" (v.3) şi "Adevărat,
adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre
în Împărăţia lui Dumnezeu" (v.5).

159
 După ce Domnul Isus a zis lui Nicodim, aşa cum am văzut în studiul
trecut, că El S-a referit la al treilea înţeles al sintagmei "naşterii din nou": la
"naşterea de sus" sau "naşterea din Dumnezeu", care se face din apă şi din Duh,
credem că mintea acestui expert al Legii a zburat şi la alte două lucruri până când
a înţeles explicaţia Domnului Isus: la ideea că prozeliţii convertiţi proaspăt la
legea mozaică erau numiţi nou-născuţi, lucru pe care îl găsim scris şi în Talmud 6
şi la o promisiune din Vechiul Testament, cu privire la renaşterea omului din apă
şi din Duh, care se găseşte în cartea Profetului Ezechiel şi pe care rabinii o
explicau că se săvârşea mistic prin ceremonialul unui botez prin stropire. Profetul
Ezechiel L-a redat pe Dumnezeu spunând: "Voi pune Duhul Meu în voi" (36:27) şi
"Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul
vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne" (36:26).
Domnul Isus ne-a învăţat că la baza naşterii din nou se află doi factori:
curăţarea de păcate şi păstrarea acestei purităţi. Curăţarea de păcate o avem
prin jertfa lui Cristos. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: "Şi unul dintre bătrâni
a luat cuvântul şi mi-a zis: «Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt
oare? Şi de unde au venit?» (14). «Doamne», i-am răspuns eu, «Tu ştii». Şi el mi-
a zis: «Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în
sângele Mielului»" (7:13-14). Iar pocăinţa şi păstrarea purităţii le avem prin
Duhul Sfânt. Dacă naşterea din nou ar consta numai din curăţarea de păcate atunci
noi, după natura noastră care înclină spre păcat, am cădea din nou în el. Numai că,
în viaţa noastră intră o putere nouă care ne face capabili să fim, ceea ce prin noi
înşine n-am putea fi; şi să facem, ceea ce prin noi înşine, n-am fi în stare să facem
niciodată. Aceasta este cauza pentru care Duhul Sfânt a primit, prin jertfa lui
Cristos, funcţia ca să întreţină în noi viaţa de sfinţenie!
Prin curăţarea, pe care o face Mântuitorul şi, prin păstrarea sfinţeniei, la
care contribuie Duhul Sfânt, noul născut ajunge la o natură duhovnicească încă de
pe pământ. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a zis: "Ce este născut
din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh" (v.6).
Omul, fiind din carne, puterea lui este limitată la ceea ce poate să facă
carnea. Acesta este un fapt universal al experienţei noastre omeneşti şi unul dintre
marile motive pentru care noi nu suntem decât nişte înfrânţi şi falimentaţi! Dar,
esenţa Duhului este puterea şi viaţa, care putere şi viaţă sunt mai presus de puterea
şi viaţa noastră umană. De aceea, când Duhul Sfânt ne ia în posesia Lui, atunci
face din noi ceea ce El este capabil să facă şi, astfel viaţa noastră înfrântă devine
biruitoare.
Domnul Isus când a zis lui Nicodim: "Adevărat, adevărat îţi spun că dacă
un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu" (v.3), i-a
arătat că omul nu poate câştiga viaţa veşnică prin ţinerea Legii şi a ritualurilor
religioase. Şi Mântuitorul, când a continuat să spună acestui învăţător al lui Israel:
"Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu
160
poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (v.5), a accentuat într-un mod deosebit
asupra faptului că dacă omul nu-şi curăţă sufletul de păcat şi nu se naşte din nou
spiritual, nu va avea parte în nici un chip de Împărăţia cerurilor. Apa, ca mijloc
curăţitor, simbolizează "sângele lui Cristos", singurul care ne poate curăţa "de
orice păcat" (Ioan 1:7) şi nicidecum apa botezului, aşa cum era ispitit să creadă
atunci Nicodim şi aşa cum sunt ispitiţi să creadă mulţi incă şi astăzi.
Comentatorul J.F. MacArthur a zis că, atunci când Mântuitorul a afirmat în
versetul 13 "Nimeni nu s-a urcat în cer", a spus cu alte cuvinte: "Nimeni nu poate
să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu singur şi prin propriile lui puteri" 7. Acesta
a fost motivul pentru care Mântuitorul a zis: "Trebuie să vă naşteţi din nou" (v.7).
Acelaşi comentator a spus în continuare, că naşterea din nou nu este opţională, ci
obligatorie, pentru că este de o necesitate absolută, pe motivul că mântuirea şi
Împărăţia lui Dumnezeu sunt imposibile fără ea 8.
Şi în al treilea rând, ne vom ocupa de

III. STAREA DIN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

În Noul Testament găsim mereu un cuvânt suprem care este aionios şi
înseamnă "etern". Acesta este singurul cuvânt care Îl descrie pe Dumnezeu. El are
două înţelesuri: "longevitatea" şi "calitatea" vieţii lui Dumnezeu 9.
Rămânem uimiţi când descoperim că, atunci când Domnul Isus ne cheamă
la Împărăţia lui Dumnezeu, El ne invită la însăşi viaţa pe care o trăieşte
Dumnezeu. Mântuitorul a afirmat lucrul acesta în versetul 16 din acest capitol
atunci când ne-a spus: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat
pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţă
eternă". În textul grecesc scrie zoe aionios care înseamnă, aşa după cum ne-am
informat : felul vieţii lui Dumnezeu, atât în ce priveşte longevitatea ei veşnică,
cât şi în ce priveşte calitatea ei.
Am văzut mai înainte că la Împărăţia lui Dumnezeu se ajunge numai prin
naşterea din nou, pentru că numai prin ea putem deveni copiii lui Dumnezeu!
Apoi, am mai văzut în acest studiu că, după ce am devenit copiii lui Dumnezeu,
este cel mai normal lucru ca să-I facem voia, fiindcă esenţa unui copil al lui
Dumnezeu este dragostea, iar esenţa dragostei este ascultarea. Din momentul,
când Îl acceptăm pe Dumnezeu în viaţă şi-I zicem: "Tată, facă-se voia Ta", El ne
devine Împărat; şi El devenindu-ne Împărat, inima noastră se transformă într-un
mic teritoriu al Împărăţiei Lui şi, astfel noi începem să ne bucurăm de tot tezaurul
ei prezent şi viitor; şi să simţim cum am pătruns chiar în felul vieţii Lui veşnice şi
fericite: în pacea Lui, bucuria Lui, dragostea Lui etc. La acesta S-a referit Domnul
Isus atunci când ne-a zis: "Vă las pacea, vă dau pacea Mea.. Nu v-o dau cum o dă
lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu vi se înspăimânte" (Ioan 14:27) şi
"Nimeni nu vă va răpi bucuria voastră" (Ioan 16:22). Pacea şi bucuria pe care ni

161
le dă Domnul Isus, lumea nu ni le poate da, dar nici nu ni le poate lua. Nimic din
lume nu ne poate afecta această pace şi bucurie, chiar dacă totul din jurul nostru se
năruie: tinereţea şi sănătatea, ba chiar şi trupul, copilul lui Dumnezeu tot nu-şi
pierde pacea, seninătatea şi bucuria, pentru că el a început să trăiască încă de pe
pământ, aşa după cum ne-a spus Domnul Isus zoe aionios - "felul vieţii lui
Dumnezeu". El a gustat din pacea veşnică, din bucuria veşnică, din dragostea
veşnică şi din lumina veşnică a lui Dumnezeu, de aceea mormântul nu i le poate
distruge, fiindcă el ştie că de abia dincolo de cortina neagră a morţii va intra în
prezenţa Tatălui său ceresc şi în starea culminantă a felului vieţii Lui veşnice şi
fericite!
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a spus într-o zi celor
şaptezeci de ucenici atunci când s-au întors din misiune şi I-au zis cu mare
entuziasm: "Doamne, am făcut minuni mari în Numele Tău: am vindecat bolnavii,
am tămăduit leproşii şi am înviat morţii. Până şi duhurile necurate ni s-au
supus!" La aceste cuvinte, Domnul Isus le-a răspuns: "Voi nu ştiţi de ce să vă
bucuraţi. Bolnavii pe care voi i-aţi vindecat, iarăşi se vor îmbolnăvi. Morţii pe
care voi i-aţi înviat, iarăşi vor muri. Şi duhurile rele, pe care voi le-aţi alungat, la
cea mai mică neveghere a omului care le-a posedat, se pot întoarce din nou la el
şi, încă în loc de unu, şapte (Matei 12:45). Am să vă spun de ce să vă bucuraţi:
«Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri»" (Luca 10:20). Acelaşi
lucru i-a spus Domnul Isus şi lui Nicodim: "Nicodime, nu minunile sunt cele mai
importante, ci Împărăţia lui Dumnezeu este totul!"
Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu! Dumnezeu vrea să-I fim copii şi,
El doreşte să ne ofere casa Lui, chipul Lui şi însuşi felul vieţii Lui.

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 211;

Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 128.
2. Op. cit.
3. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 136;
Ellis, D.J., John, p. 1238 - 1239.
4. MacArhur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 53 - 54.
5. Op. cit. p. 54.
6. Rabbi Jose (150 d.Cr.) Babylonian Talmud, tractate Yebāmôth 48 b;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 82.
7. MacArhur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 56.
8. Op. cit.
9. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 129.

162
 19. ÎNĂLŢAREA LUI CRISTOS

Ioan 3 : 14 - 21

14 . Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie
înălţat şi Fiul omului,
15. pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţa eternă.
16. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţa eternă.
17. Dumnezeu, într-adevăr, nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece
lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.
18. Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat,
pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.
19. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume,
oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau
rele.
20. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se
descopere faptele.
21. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate
faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.

Dintr-un text ca acesta, ar fi multe de spus, dar noi, limitându-ne, vom ţine
din el cel puţin trei studii, intitulate Înălţarea lui Cristos, Marea alternativă şi
Legământul lui Dumnezeu.
Unii comentatori opinează că în acest text avem un comentariu al
Evanghelistului Ioan. Unul dintre aceştia, a fost chiar şi B.F. Westcott, care era
unul dintre cei mai mari şi conservatori teologi. Numai că, cei mai mulţi exegeţi şi
comentatori, susţin cu tărie că aici avem chiar cuvintele Mântuitorului.
Este foarte interesant că Evanghelistul Ioan a folosit grecescul hypsoō, atât
pentru înălţarea Domnului Isus pe cruce, cât şi pentru înălţarea Lui la cer (8:28;
12:23, 32, 34) 1. Înălţarea Lui, a fost o înălţare dublă: pe cruce şi în glorie. Ele
erau legate una de alta. Mântuitorul ştia că pentru El calea crucii însemna şi calea
gloriei. Acesta este motivul pentru care El ne-a chemat şi pe noi, mai întâi la cruce
şi apoi la glorie! Şi acesta este cauza că, dacă cineva respinge crucea, aceasta
înseamnă că acela respinge şi cununa!
Evanghelistul Ioan ne spune în acest text două lucruri despre înălţarea
Domnului Isus pe cruce: că ea ne arată dragostea lui Dumnezeu şi salvarea Lui.
Să luăm mai întâi

163
I. DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Fiindcă atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu" (v.16). Toţi
oamenii mari au avut subiectele lor favorite, numai că acest subiect al Domnului
Isus cu privire la dragostea lui Dumnezeu este supranumit subiectul tuturor
subiectelor. Marthin Luther a numit acest verset din Ioan 3:16 "esenţa
Evangheliei după Ioan. "
Verbul ēgapēsen, "a iubi" din cuvintele "atât de mult a iubit" este trecut în
limba greacă la modul aorist, care ne arată dragostea lui Dumnezeu în acţiune,
revărsându-se prin crucea Fiului Său de pe Golgota din eternitate şi spre eternitate
2
. Fiul lui Dumnezeu a descris în versetul 16 dragostea Tatălui ceresc faţă de om.
W. Hendriksen ne spune că Mântuitorul ne-a arătat în acest verset, dragostea
infinită a lui Dumnezeu cum s-a manifestat pentru noi printr-o mainieră tot
infinită. Comentatorul amintit ne spune că Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat cinci
lucruri în legătură cu dragostea Tatălui ceresc: a) că izvorul dragostei descrise în
versetul 16 este Dumnezeu; b) că dragostea lui Dumnezeu este infinită faţă de om;
c) că lumea întreagă este obiectul dragostei Lui; d) că mijlocul demonstrării
dragostei era jertfa preaiubitului Său Fiu; şi e) că scopul ei este salvarea omului de
pierzarea veşnică şi înzestrarea lui cu viaţa eternă 3.
Înălţarea Mântuitorului pe cruce ne arată trei lucruri despre dragostea lui
Dumnezeu:
1. Primul lucru pe care ni-l prezintă înălţarea Domnului Isus pe cruce este
că prin ea Dumnezeu ne-a demonstrat dragostea Sa pe care o are faţă de om.
Evreii Îl priveau pe Dumnezeu sub prisma Legii. Pentru ei, El era
Dumnezeul Legii care Îşi impune legile şi îi pedepseşte îndată pe cei ce le calcă.
Ei, Îl priveau pe Dumnezeu ca pe un Judecător; iar pe om ca pe un vinovat care se
află înaintea scaunului Lui de judecată. Şi ei, Îl mai considerau pe Cel Preaînalt ca
pe un Dumnezeu al cerinţelor, care cere mereu jertfe şi daruri. Acesta a fost
motivul pentru care ei credeau că infractorii legii lui Dumnezeu, pentru a fi iertaţi
şi a-I deveni din nou pe plac, trebuiau să se achite întocmai de aceste cerinţe.
Evreii nu puteau să conceapă că Dumnezeu nu este Judecător şi că El nu aşteaptă
jertfe. Şi, cu atât mai puţin, că El este un Tată plin de dragoste, care nu doreşte
nimic altceva, decât copiii Lui pierduţi să se întoarcă acasă. Crucea lui Cristos este
tabloul cel mai viu şi dramatic al dragostei lui Dumnezeu de Tată, care Şi-a întins
braţele după noi şi ne-a arătat inima Lui cum arde pentru fiecare om în parte 4.
2. Al doilea lucru constă în faptul că dragostea Părintelui nostru ceresc
este esenţa Fiinţei Lui.

164
 Dragostea este pentru Dumnezeu ceea ce este arcul pentru un ceas
mecanic, care îi oferă viaţa şi mişcarea. Când te uiţi la răutatea oamenilor îţi vine
să spui în mod instinctiv: "Dacă aş fi eu în locul lui Dumnezeu, i-aş nimici pe loc
pe toţi oamenii răi!" Iar alţii înclină să creadă că Dumnezeu îi ajută pe oameni şi
Îşi revarsă peste ei tot felul de binecuvântări, cu scopul ca să-i aibă şi pe mai
departe sub stăpânire în setea Sa după suveranitate. Numai că textul pe care îl
studiem, ne spune un lucru infinit de mare, că Dumnezeu nu acţionează niciodată
de dragul Său, ci întotdeauna de dragul nostru; şi că El a sacrificat pentru noi chiar
şi pe preaiubitul Său Fiu. Dacă Dumnezeu ar fi acţionat de dragul Său, ca să-Şi
apere onoarea şi să-Şi satisfacă dorinţa după putere, de mult ar fi transformat
Universul în infern. Numai că esenţa Fiinţei Lui este dragostea 5. El este un Tată
care nu poate fi fericit până când copiii Lui pierduţi nu se întorc acasă. Acesta este
motivul pentru care El nu-i loveşte pe oamani, ci dimpotrivă tânjeşte după ei, îi
doreşte şi îi aşteaptă ca să se întoarcă la El.
3. Şi, al treilea lucru constă în faptul că dragostea Tatălui nostru ceresc
este atotlargă.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Fiindcă atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea".
Dumnezeu nu iubeşte numai o naţiune, aşa cum credeau evreii, ci lumea
întreagă. El iubeşte pe toţi oamenii, şi pe cei ce-L iubesc pe El şi pe cei ce-L
urăsc; pe cei ce se odihnesc în dragostea Lui şi pe cei ce-L resping şi-L
dispreţuiesc. El cuprinde în dragostea Lui atotlargă pe toţi oamenii de pe glob,
chiar şi pe cei mai răi şi cei mai păcătoşi. Acesta a fost motivul pentru care
Domnul Isus ne-a învăţat în Predica de pe munte să ne iubim şi noi vrăjmaşii, ca
să putem fi fiii şi fiicele Tatălui nostru ceresc, care face să răsară soarele Lui peste
cei buni şi peste cei răi, şi care dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi!
(Matei 6:44-45).
Şi în al doilea rând, înălţarea Mântuitorului pe cruce ne arată

II. SALVAREA LUI DUMNEZEU

Unii, bazându-se pe concepţia evreiească din Vechiul Testamant, au zis că
Dumnezeu ar fi avut o atitudine de judecată şi condamnare faţă de om şi că
Domnul Isus I-ar fi schimbat-o prin jertfa Sa în milă şi îndurare. Noul Testament
nu ne aminteşte nimic despre aşa ceva. Ci dimpotrivă, înălţarea Mântuitorului pe
cruce ne arată că iniţiativa mântuirii noastre a pornit de la Dumnezeu; că Tatăl L-a
trimis pe Fiul Său preaiubit ca să Se jerfească pentru noi fiindcă ne-a iubit.
Domnul Isus a zis: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe
singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţa
eternă" (v.16).

165
 Mântuitorul ne-a învăţat în acest verset, care este inima şi esenţa planului
de răscumpărare, 6 că salvarea lui Dumnezeu are la bază două obiective de o
valoare supremă.
1. Primul obiectiv este izbăvirea de la pierzarea veşnică.

Domnul Isus ne-a redat acest obiectiv pe fondul unui tablou dramatic din
Vechiul Testamant atunci când Moise "a înălţat şarpele de aramă în pustiu".
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: "Şi după cum a
înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului (15),
pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţa eternă" (v.14-15).

Domnul Isus şi Nicodin

În cartea Numeri găsim scris cum poporul evreu a murmurat în pustiu

împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, şi cum i-a părut rău că a ieşit din
Egipt. Dar nici consecinţa acestei răzvrătiri n-a întârziat. Ea i-a întins potirul ca
să-l bea până la fund, şi tragedia a şi început.

166
 Aici este un tablou foarte adânc şi semnificativ. Pământul a devenit prin
păcat un pustiu, un loc vitreg pentru om care nu-i poate satisface nici chiar
dorinţele fizice şi, cu atât mai puţin, pe cele sufleteşti. Dar, Dumnezeu a pregătit
un Canaan pentru om şi a vrut să transforme pustiul lumii într-o călătorie spre
Canaanul ceresc. Este adevărat, că pustiul, chiar dacă suntem în drum spre
Canaan, rămâne tot un loc vitreg, plin de lipsuri şi greutăţi. Dar să nu uităm că
pustiul acestei lumi este încă plin de dragostea şi grija lui Dumnezeu, şi că în el
există un drum trasat spre Canaan. Aşa după cum Dumnezeu a pregătit pentru
poporul evreu prepeliţe şi mană, tot aşa El are şi pentru noi nişte prepeliţe
binecuvântate şi o mană cerească. Şi după cum Cel Preaînalt, a avut pentru fiii lui
Israel, un drum mai bun şi mai uşor spre Canaanul lor vremelnic, tot astfel, El are
şi acum pentru copiii Lui un drum mai bun şi mai uşor spre Canaanul de sus.
Numai că evreii prin murmurul şi răzvrătirea lor faţă de Dumnezeu, au apucat pe
un alt drum plin de şerpi înfocaţi, pe drumul pierzării şi al morţii. Când au văzut
cum şerpii au început să facă ravagii prin tabără, le-a părut rău că s-au răzvrătit
împotriva lui Dumnezeu şi au zis lui Moise: "Roagă-te Domnului, ca să depărteze
de la noi aceşti şerpi" (Num.21:7). Şi Dumnezeu, în mila şi în îndurarea Lui, a
spus lui Moise: "Fă un şarpe de aramă şi atârnă-l pe o prăjină, ca oricine este
muşcat să privească la el şi se va tămădui" (Num.21:8).

Prepeliţă

Şi acum, ni se ridică o întrebare mare: De ce Dumnezeu a poruncit lui

Moise să facă un şarpe de aramă când El a intezis cu desăvârşire poporului evreu
să facă vreun chip? Şi, cu atât mai mult, de ce Dumnezeu a zis ca acest şarpe să
fie înălţat, când El a ştiut că acest şarpe va deveni un idol pentru evrei. În 2
Împăraţi citim cum Ezechia a fost obligat ca să-l sfărâme pentru că poporul a
început să i se închine. Autorul acestei cărţi a scris: "… A sfărâmat (Ezechia) în
bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră
până atunci tămâie înaintea lui" (18:4).

167
 Acest şarpe a frământat foarte mult pe rabini, despre care ei, au trebuit să
dea o explicaţie poporului. La marea întrebare: cum a putut acest şarpe de aramă
să vindece pe cei muşcaţi de vipere? Ei au reuşit să dea un răspuns oarecare,
explicând că nu şarpele de aramă a tămăduit pe cei muşcaţi de vipere, ci cei
muşcaţi de vipere, uitându-se la şarpele de aramă, şi-au întors din nou privirea
spre Cel care a dat lui Moise această poruncă, s-au încrezut în El şi au ascultat de
El şi astfel Dumnezeu i-a vindecat. Nu în şarpele de aramă era puterea
vindecătoare, ci el nu era decât un semn sau un indicator ca cei muşcaţi de şerpi
să-şi întoarcă privirea spre Dumnezeu 7. Dar la întrebarea: de ce Dumnezeu totuşi
a dat lui Moise această poruncă de excepţie? Comentatorii W. Barclay şi J.F.
MacArthur au zis că rabinii n-au ştiut să dea nici un răspuns, fiindcă ei erau
departe de adevăratul mesianism al Domnului Isus. Ei n-au ştiut să spună că acest
şarpe de aramă, atârnat pe o prăjină, era prototipul sau umbra crucii lui Cristos 8.
J.F. MacArthur a zis că Domnul Isus, mai întâi, i-a adus lui Nicodim
aminte cum Dumnezeu a trimis şerpi veninoşi împotriva israeliţilor pentru păcatul
răzvrătirii, cum mulţi dintre ei s-au întors la Dumnezeu cu o pocăinţă totală şi cum
Cel Preaînalt a poruncit lui Moise ca să înalţe un şarpe de aramă pe o prăjină; şi
apoi, l-a făcut pe Nicodim, ca şi el să recunoască atât păcatul, cât şi faptul că el a
păcătuit şi că şi pe el l-a muşcat şarpele cel vechi 9.
Comentatorul W. Hendriksen a spus că Fiul lui Dumnezeu I-a făcut lui
Nicodim o paralelă apropiată între şarpele de aramă din Numeri 21 şi înălţarea Sa
pe cruce, cu şase asemănări mari: a) În Numeri, nu în şarpele de aramă a constat o
putere miraculoasă de vindecare, ci în jertfa Sa de pe cruce, pentru că acel şarpe
nu era altceva, decât o mică umbră a crucii Lui. Şi, cu atât mai mult, nu în crucea
Lui este o putere mântuitoare, ci în Cel care Şi-a dat viaţa pe ea pentru noi. b)
Poporul care se afla înaintea şarpelui de aramă din Numeri era în faţa morţii
fizice; iar întreg neamul omenesc, care se află înaintea crucii lui Cristos este în
faţa morţii spirituale şi a pierzării veşnice. c) În amândouă cazurile moartea era
pedeapsa pentru păcat. d) În amândouă cazurile, chiar Dumnezeu a găsit un mijloc
de salvare. e) În amândouă cazurile, acest mijloc de salvare a constat în două
lucruri: într-o înălţare a şarpelui de aramă pe o prăjină şi a Mântuitorului pe o
cruce; şi, într-o aţintire de privire a celor muşcaţi de şerpi în pustiu spre şarpele
de aramă, şi a celor muşcaţi de Şarpele cel Vechi spre Cel care a murit pe cruce.
Şi f) a şasea asemănare este, că în amândouă tablourile, numai cei ce au crezut din
toată inima şi şi-au pironit privirea spre ceea ce era înălţat, au fost salvaţi 10.
Domnul Isus a avut în vedere toate aceste asemănări, care există între
înălţarea şarpelui de aramă din pustiu şi înălţarea Lui pe cruce, atunci când a zis:
"Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului" (v.14), pentru că n-a putut să existe
nici un alt mijloc pentru mântuirea sufletelor noastre afară de jertfa Sa de pe
cruce. Înălţarea Mântuitorului pe cruce era de o importanţă supremă. Acesta a fost
motivul pentru care Noul Testamant a scos această înălţare mereu în evidenţă"
168
(Marcu 8:3; Luca 24:7 etc.). Şi aceasta este cauza pentru care nimeni nu poate fi
mântuit prin faptele legii, prin anumite ceremoniale religioase şi nici prin alt
mijloc, decât numai prin jerfa Mântuitorului de pe cruce! Aşa după cum a spus şi
Apostolul Pavel în epistola sa către evrei: "Fără vărsare de sânge nu este iertare"
(9:22).
Şi de-asupra a toate, Mântuitorul a spus lui Nicodim că, dacă şarpele de
aramă a fost un mare privilegiu pentru cei muşcaţi de şerpii veninoşi în pustiu,
care n-a fost altceva decât o mică umbră a înălţării Lui pe Cruce, atunci, cu atât
mai mare privilegiu este răstignirea Lui pe cruce! Chiar dacă L-am părăsit pe
Dumnezeu, am apucat pe căile pierzării şi ale moţii şi ne-a muşcat şarpele cel
vechi, dar dacă totuşi ne întoarcem privirea spre Cel care a murit pe cruce pentru
noi, suntem salvaţi. Otrava păcatului este cu mult mai periculoasă decât otrava
unei vipere. De otrava viperei murim şi scăpăm, dar de consecinţa otravei
păcatului nu putem scăpa niciodată. Păcatul este cel mai periculos lucru din lume,
pentru că numai el ne poate duce la pierzarea veşnică. Păcatul mai întâi ne rupe
relaţia cu Dumnezeu şi ne jefuieşte de credinţă şi nădejde; apoi, ne stoarce, încetul
cu încetul, de orice vlagă spirituală, ne întunecă ochii sufletului, ne arată în faţă un
imposibil şi ne transformă viaţa într-o tragedie; şi în sfârşit, ne aruncă într-un abis
veşnic. Dar oricine îşi ridică privirea spre Cristos cel răstignit şi descoperă în
jertfa Lui dragostea şi salvarea lui Dumnezeu, acela nu piere niciodată, ci se
tămăduieşte pe loc de muşcătura Şarpelui cel Vechi, pentru că Dumnezeu are leac
şi împotriva otravei lui prin jertfa Fiului Său.

Şarpele de aramă

169
 Fiul lui Dumnezeu prin răstignire a zdrobit
puterea păcatului şi a morţii

2. Şi al doilea obiectiv de valoare supremă a salvării lui Dumnezeu este

înzestrarea cu viaţa eternă.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Pentru ca oricine
crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţa eternă" (v.15). Când am tratat în
studiul trecut problema vieţii eterne, ne-am informat că sintagma grecească zoe
aionios din care s-a tradus sintagma noastră "viaţa veşnică", înseamnă în limba
greacă viaţa pe care o trăieşte însuşi Dumnezeu, atât în ce priveşte longevitatea
ei veşnică, cât şi în ce priveşte calitatea ei.
În momentul când ne îndreptăm privirea spre crucea lui Cristos, nu numai
că vedem salvarea lui Dumnezeu înaintea ochilor, dar şi simţim cum începe să
pulseze în noi o viaţă nouă. Simţim cum pătrunde în fiinţa noastră o pace şi o
bucurie cerească. Aceasta este pacea noastră cu Dumnezeu, pacea cu noi înşine şi
preludiul unei bucuri eterne. De acum nu mai suntem în acea stare, că n-am vrea
să existe Dumnezeu. Acum ştim că El, nu ne mai este judecător, ci un Tată plin de
dragoste care ne-a întins braţele. Şi de abia de acum nu mai suntem înfricaţi de noi

170
înşine mai mult ca de orice. Antropologii ne spun că omul este cel mai înfricat de
el însuşi, pentru că numai el îşi cunoaşte cel mai bine propriile lui slăbiciuni,
neputinţa înaintea ispitelor şi a greutăţilor.
Pacea cea adâncă pe care o primim la poalele crucii lui Cristos, nu este
altceva decât un crâmpei al păcii supreme care urmează; şi bucuria cea minunată,
nu este altceva dcât o mică anticipare a bucuriei celei mari care ne surâde şi ne
aşteaptă. Ele, după termenii textului pe care îl studiem, nu sunt altceva decât o
mană cerească cu care ne hrănim sufletul chiar şi în pustiul acestei lumi, şi care
constituie pentru noi o garanţie a unei stări supreme din Canaanul etern spre care
călătorim.

1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 88.

2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 139 - 140.
3. Op. cit. p. 139.
4. Howard, W.F., Christianity According to St. John, p. 151 - 173.
5. MacGinley, L.J., From-Criticism of the Synoptic Healing Narratives, p. 5.
6. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 137.
7. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 134.
8. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 58.
9. Op. cit.
10. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 138.

171
 20. MAREA ALTERNATIVĂ

II

Ioan 3 : 14 - 21

În al doilea studiu din acest text vom vorbi despre Marea alternativă.
Evanghelistul Ioan ne-a spus mai departe în textul pe care îl studiem că în
înălţarea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, suntem confruntaţi cu cea mai mare
alternativă: cu viaţa eternă şi cu osânda veşnică.
Să luăm mai întâi alternativa

I. VIEŢII ETERNE
Evanghelistul Ioan ne-a spus că totul depinde de atitudinea noastră pe care
o avem faţă de acest apel demonstrativ al dragostei jertfitoare a lui Durnnezeu. El
ni L-a citat pe Domnul Isus zicând: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu se
piardă, ci să aibă viaţa eternă" (v.16).
Am văzut în studiul precedent că Dumnezeu nu ni S-a revelat nicăieri mai
clar ca prin înălţarea singurului şi preaiubitului Său Fiu pe cruce. Numai sus pe
Golgota El ne-a demonstrat cel mai clar dragostea Lui pe care o are faţă de noi,
ne-a descoperit cel mai bine preţul salvării noastre şi ne-a arătat cel mai limpede
că El nu aşteaptă de la noi nimic altceva, decât să ne întoarcem acasă. Şi acum
totul depinde de noi, dacă ne îndreptăm privirea spre Fiul Lui înălţat pe cruce
pentru noi, sau ne închidem ochii cu nepăsare şi pe mai departe; dacă credem în
jertfa Fiului Său şi-I răspundem la apelul dragostei, sau nu credem şi-I respingem
chemarea!
În textul grecesc scrie pentru sintagma noastră "viaţa eternă", zōe aiōnios.
Când am tratat studiile intitulate Cristos, originea vieţii (Vol.I,Stud.15) şi
Împărăţia lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.18), am văzut că în Noul Testament
întâlnim mereu un cuvânt suprem care este aiōnios şi înseamnă "etern". Acesta
este singurul cuvânt care Îl descrie pe Dumnezeu. El are două înţelesuri: atât
"longevitatea", cât şi "calitatea vieţii lui Dumnezeu" 1 Aceasta înseamnă că atunci
când Mântuitorul ne-a îndemnat să credem în El şi ne-a promis Împărăţia
cerurilor, El ne-a chemat la însuşi viaţa pe care o trăieşte Dumnezeu, atât în ce
priveşte longevitatea ei veşnică, cât şi calitatea ei!
Mântuitorul ne-a învăţat în acest text, cât şi în multe altele că la această
viaţă eternă se ajunge prin a crede în El. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul
Isus spunând de două ori în acest text: "Ca oricine crede în El să nu se piardă, ci
să aibă viaţa eternă" (v.15 şi 16). Cuvântul dumnezeiescului nostru Învăţător "a

172
crede" are în Evanghelia după Ioan trei elemente, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Cristos, originea vieţii (Vol.I,Stud.15).
a) Primul element al credinţei este convingerea minţii. Poate vor zice
unii: Este adevărat că Domnul Isus a spus că Dumnezeu este Dumnezeul
dragostei şi că El ne iubeşte cu o inimă de Tată, dar cu ce drept a zis Cristos Isus
aşa ceva? Cum putem fi siguri că aceste lucruri sunt adevărate? În acest element
al credinţei, Mântuitorul ne învaţă că noi trebuie, mai întâi, să venim la El şi să ne
uităm bine la El până când ne vom convinge din tot ce a făcut, din tot ce a spus şi
din tot ce este consemnat în Sfintele Evanghelii că El este Fiul lui Dumnezeu.
Apoi, numai după ce ne vom convinge că El este Fiul lui Dumnezeu, putem
înţelege cum El a stat în "sânul Tatălui" (Ioan 1:18), ceea ce înseamnă că El era în
cea mai mare intimitate şi relaţie cu Tatăl. Şi de abia, în cele din urmă, după ce
ştim că Mântuitorul a stat o veşnicie întreagă în cea mai mare intimitate şi relaţie
cu Cel Preaînalt, avem siguranţa că El L-a cunoscut în mod desăvârşit şi că ni L-a
revelat aşa cum este.
b) Al doilea element al credinţei este încrederea. Aceasta înseamnă, dacă
noi credem că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, că era de aceeaşi esenţă,
substanţă şi natură cu Tatăl, şi că tot ce a făcut şi tot ce a spus, nu erau altceva
decât nişte sigilii care confirmau şi garantau că El era Dumnezeu adevărat, atunci
"a crede" în Dumnezeu-Fiul înseamnă, cu nimic mai puţin, decât "a crede" că
Dumnezeu-Tatăl este ca Dumnezeu-Fiul şi că Dumnezeu-Tatăl, transcendent, S-a
făcut perceput şi chiar atins de om, ca să-L cunoaştem şi noi cine şi cum este. La
aceasta S-a referit Domnul Isus când a zis: "Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10:30)
şi "Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9). Mântuitorul era
expresia Fiinţei şi a Dragostei lui Dumnezeu. El Şi-a întins mâinile străpunse pe
cruce ca să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cum El arde în dragoste
pentru noi.
c) Şi al treilea element al credinţei este ascultarea. Domnul Isus ne-a
învăţat că, dacă credem că El era Dumnezeu - Fiul; că, stând în sânul Tatălui o
veşnicie întreagă, L-a cunoscut în mod desăvârşit cine şi cum este; şi că ne-a spus
tot adevărul despre El, atunci aceasta înseamnă că noi trebuie să ascultăm de El ca
de adevăratul Dumnezeu.
Astfel, "a crede" în Domnul Isus, aşa cum a zis El cu privire la Sine:
"Oricine crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţa eternă", înseamnă mai întâi:
a fi siguri că El era cu adevărat Dumnezeu - Fiul. Apoi, a crede că el era
Dumnezeu - Fiul, înseamnă a avea o încredere de nezdruncinat că tot ce ne-a
spus El despre Tatăl şi a făcut pentru noi sunt nişte realităţi dumnezeieşti. Şi,
în cele din urmă, a avea o asemenea încredere în El, în învăţătura şi în lucrarea
Lui mântuitoare, înseamnă a-L accepta pe El, învăţătura şi lucrarea Lui. Şi a-L
accepta pe El, învăţătura şi lucrarea Lui mântuitoare, înseamnă a ajunge cu

173
siguranţă la viaţa pe care o trăieşte însuşi Dumnezeu, atât ca şi calitate, cât şi
longevitate veşnică.
J.F. MacArthur a spus că evreii aşteptau un Mesia care, după concepţia lor
urma să nimicească toate naţiunile pământului, iar pe ei să-i facă un stat puternic
care să stăpânească lumea. Numai că Mântuitorul, în calitate de Mesia adevărat, a
spus lui Nicodim: "Dumnezeu, în adevăr, nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să
judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El" (v.17) 2.
Comentatorul W. Hendriksen, de asemenea a zis că, atunci când
Mântuitorul a spus de două ori în acest text "oricine crede în El să nu se piardă, ci
să aibă viaţa eternă" (v.15 şi 16), nu s-a referit numai la toţi evreii, ci şi la toate
naţiunile şi generaţiile pământului, că absolut toţi care vor crede în El vor avea
viaţa veşnică: evreii şi neevreii, tinerii şi bătrânii, săracii şi bogaţii, păcătoşii mari
şi păcătoşii mici etc 3.
Şi, a doua alternativă care se află în înălţarea Domnului Isus pe cruce este

II. OSÂNDA VEŞNICĂ

Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Fiindcă atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine
crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţa eternă" (v.16).
Din acest verset, ca şi din altele, unii pretinşi teologi au scos o doctrină
foarte eronată cunoscută în teologie sub denumirea de nemurirea condiţionată.
Această învăţătură susţine că sufletele celor mântuiţi se înalţă sus şi tot mai sus
până când, ajungând în locaşurile cereşti superioare, ating nemurirea şi fericirea
fiinţelor de acolo. Iar sufletele celor păcătoşi care resping chemarea lui
Dumnezeu, coboară jos şi tot mai jos, unde chinul este din ce în ce tot mai mare
până când, în sfârşit, intră într-un domeniu unde totul se distruge şi anihilează 4.
În textul grecesc scrie pentru cuvintele "să nu se piardă" mē apolētai, "a
pierde" şi nu "a pieri", aşa cum este tradus în versiunea Bibliei lui D. Cornilescu.
Marea greşeală a acelor care susţin doctrina nemuririi condiţionate constă în faptul
că ei au luat verbul apollynai, "a pierde" ca sinoninm cu apokteinein, "a ucide".
Grecescul apollynai nu are în Noul Testament nciodată înţelesul de "a nimici" sau
"a omorî", ci întotdeauna "a ajunge la piezare" sau "la loc rău": în focul gheenei,
iazul de foc şi iad 5. Domnul Isus a zis: "Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar
care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate să piardă
şi sufletul şi trupul în iad" (Matei 10:28). Mântuitorul n-a spus "temeţi-vă mai
degrabă de Cel care poate să nimicească şi sufletul şi trupul în iad", ci El a zis cu
alte cuvinte: " temeţi-vă mai degrabă de Cel care vă poate arunca şi sufletul şi
trupul în iad".
W. Hendriksen, cât şi mulţi alţi comentatori spun că grecescul apollynai
nu înseamnă distrugere şi anihilare, ci condamanre din partea lui Dumnezeu, care

174
este abandonarea dinaintea Sa şi rămânerea sub osânda şi mânia Lui veşnică, atât
cu trupul cât şi cu sufletul. Comentatorul amintit, cât şi alţii, continuă să mai
spună că cuvântul apollynai, "pierzare" este antonimul sau cel mai mare contrast
al sintagmei zōe aiōnios, "viaţa eternă" 6.
Evreii au crezut că Mesia va veni ca să condamne pe păgâni. Numai că,
Domnul Isus a zis tocmai invers lui Nicodim. El, a declarat, mai întâi acestui
învăţător al lui Israel următoarele cuvinte: "Dumnezeu, într-adevăr, nu L-a trimis
pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El"
(v.17). Apoi, i-a făcut cunoscut că întreg neamul omenesc fie evrei, fie neevrei,
este confruntat în Cristos cu cea mai mare alternativă: ori, crezând în El să fie
mântuit şi să aibă viaţa eternă; ori, respingându-L pe El, să fie osândit şi să
ajungă la pierzarea veşnică. Mântuitorul, vorbind despre Sine la persoana a
treia, a spus în legătură cu efectul pe care îl are credinţa în El şi în legătură cu
consecinţa pe care o are necredinţa în El: "Oricine crede în El nu este judecat; dar
cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele Singurului Fiul al
lui Dumnezeu" (v.18). W. Hendriksen, cât şi alţi comentatori ne spun că acestă
afirmaţie a Mântuitorului, ca şi cea din Ioan 5:24 "Adevărat, adevărat vă spun că
cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu
vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă", înseamnă că verdictele de la
judecata de apoi, atât ale celor credincioşi, cât şi ale celor necredincioşi, se ştiu
deja de acum; că cei credincioşi pot fi siguri de viaţa eternă şi că cei necredincioşi
pot fi siguri şi ei de pierzarea lor veşnică. Cuvântul krisis din textul grecesc, care
înseamnă "decizia" sau "sentinţa divină" de la judecata de apoi, arată că
Dumnezeu deja ne-a făcut cunoscut care va fi verdictul Lui de la judecata finală,
atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi. Acesta este motivul pentru care
cuvintele: "Oricine crede în El nu este judecat" (v.18), înseamnă că cei
credincioşi pot fi siguri că lor nu li se va da sentinţa divină de condamnare şi că ei
au intrat chiar de acum în siguranţa salvării lui Dumnezeu şi a vieţii eterne 7.
Se spune despre un profan, care a avut odată fericirea să viziteze cel mai
renumit muzeu, în care a văzut capodopere nemuritoare. La sfârşitul vizionării,
acesta a spus ghidului sfidător: "Eu mă aşteptam să văd în muzeul dumneavoastră
tablouri cu mult mai frumoase decât acestea, care nu mi-au putut spune aproape
nimic". "Domnule", i-a răspuns ghidul calm, "aceste tablouri nu sunt pentru noi
altceva decât un test care ne arată cine sunt cei care le vizionează."
Cu atât mai mult, înălţarea Mântuitorului pe cruce este tabloul cel mai
superb, viu şi dramatic al dragostei şi al salvării lui Dumnezeu. A sfida cineva, a
nu vedea nimic în răstignirea Fiului lui Dumnezeu şi a închide ochii minţii în mod
intenţionat, înseamnă a se condamna singur. Evanghelistul Ioan ne arată, cine sunt
aceia cărora nu le place să privească la cel mai sfânt, admirabil şi glorios tablou al
lui Dumnezeu. El ne spune că ei sunt aceia care iubesc întunericul.

175
 Se spune că a venit odată la Platon un arhitect cu un proiect şi cu o sumă
mare de bani, ca să-i facă o casă în care să nu-l poată vedea nimeni. Marele
filozof, refuzându-l i-a zis: "Eu îţi dau încă atâţia bani, ca să-mi construieşti o
casă în care să mă poată vedea toată lumea" 8. Celor ce trăiesc în păcat, nu le
place să-i vadă nimeni. Ei, dacă ar putea, s-ar ascunde chiar şi de propriul lor
cuget. Ei Îl urăsc pe Cristos, pentru că ştiu că atunci când sunt confruntaţi cu
crucea Lui, sunt puşi faţă în faţă cu ei înşişi.
Se spune despre un aristocrat viciat din Atena, cu numele de Alcibiades,
care de fiecare dată când se întâlnea cu Socrate, obişnuia să-i spună: "Eu te urăsc,
fiindcă ori de câte ori te întâlnesc, mă faci să mă văd cum sunt şi să mă condamn"
9
. Despre aşa ceva ne-a spus şi Evanghelistul Ioan aici, că cei ce trăiesc în păcat şi
iubesc întunericul, îşi închid ochii în mod intenţionat faţă de Domnul Isus.
Mântuitorul ne avertizează că nu există o orbie mai mare ca aceea, când omul
închide ochii în mod intenţionat ca să nu vadă. Atunci, cum ar putea aceştia să
vadă în crucea lui Cristos: dragostea şi salvarea lui Dumnezeu, şi să credă în El,
când ei se află în cea mai jalnică orbie?
A nu ne îndrepta privirea spre crucea lui Cristos şi a nu crede în El,
înseamnă a ne atrage cea mai mare condamnare. Şi tragedia constă în faptul că
omul singur se osândeşte, fiindcă întoarce spatele în mod intenţionat dragostei lui
Dumnezeu şi-I respinge singurul mijloc al salvării, pe care ni l-a câştigat cu preţul
vieţii unicului şi preaiubitului Său Fiu. Evanghelistul Ioan a scris: "Şi judecata
aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult
întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. (20). Căci oricine face
răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se descopere faptele. (21). Dar
cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă
sunt făcute în Dumnezeu" (v.19-21).
Să nu uităm niciodată că mântuirea şi fericirea noastră eternă nu sunt nişte
daruri simple, ci ele sunt cele mai grele cuceriri pe care ni le-a câştigat şi realizat
Fiul lui Dumnezeu pe lemnul crucii cu preţul vieţii!

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 129;

Howard, W.F., Christianity According to St. John, p. 151 - 173.
2. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 59.
3. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 141.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 387.
5. Op. cit. p. 387 - 388.
6. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 141.
7. Op. cit. p. 143.
8. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 140.
9. Op. cit.

176
 21. LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU

III

Ioan 3 : 14 - 21

Şi, în al treilea studiu din acest text, vom vorbi despre Legământul lui
Dumnezeu.
Toţi teologii ne spun că Ioan 3:16 este cel mai mare verset din Biblie şi că
el este însăşi inima Sfintelor Scripturi.
Dumnezeu a promis încă în Geneza că va face cu omul un legământ şi a
luat ca simbol pentru acest legământ curcubeul. El a zis: "Iată semnul
legământului pe care-l fac între Mine şi voi … pentru toate neamurile de oameni
în veci: (13). curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al
legământului dintre Mine şi pământ" (9:12-13). Iar în Ioan 3:16 descoperim, aşa
după cum vom vedea, că Dumnezeu a împlinit această promisiune. Mântuitorul a
spus când a instituit Ultima Cină: "… Acesta este sângele Meu, sângele
legământului celui nou, care se varsă peste mulţi, spre iertarea păcatelor"
(Matei 26:28).
Gama culorilor din curcubeu nu se compune la voia întâmplării din
numărul şapte, care este cifra desăvârşirii a lucrurilor create. Cu această cifră, ne
spune Geneza, Dumnezeu a întreprins lucrarea de creaţie; şi, tot cu ea, ne spune
Apocalipsa, lumea va lua sfârşit. Nimeni nu va putea să afecteze cu ceva planul
cel veşnic al lui Dumnezeu cu privire la ea. Apoi, cele două limite ale spectrului
culorilor noastre vizibile din curcubeu : roşul şi violetul, se mărginesc cu
infraroşul şi ultravioletul, care sunt culorile trecerii dincolo de perceperea naturii
noastre materiale. Ele sunt culorile veşniciei, care ne arată că vremelnicia vine din
veşnicie şi că se duce spre acesta.
Cele şapte culori ale curcubeului şi cele şapte noţiuni din Ioan 3:16, ne
arată că în legământul dintre Dumnezeu şi om sunt şapte elemente: iubirea, unirea,
sacrificiul, graţia, viaţa, avertizarea şi trăirea cu Dumnezeul Dragostei.
1. Primul element al legământului dintre Dumnezeu şi noi este iubirea.
Prima culoare a aureolei curcubeului este roşul şi ea are ca paralelă în Ioan
3:16 noţiunea "a iubi": "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea …" Roşul este
simbolul dragostei adevărate care merge până la sacrificiu. "Dumnezeu este
dragoste", ne spune Apostolul Ioan în întâia sa epistolă (4:16). Iată cine a
întreprins lucrarea de creaţie! Iată de unde vine vremelnicia! Şi iată din ce cauză
noi găsim dragostea Lui pretutindeni în jurul nostru: când muşcăm un măr, când
respirăm aerul şi când ne îndreptăm privirea spre tot ce a făcut! Cel care ne-a creat
şi de care noi ne-am lepădat ne arată prin culoarea roşie a curcubeului că El este,
mai întâi, Dumnezeul iubirii şi că legământul Lui se bazează pe dragoste.

177
 2. Al doilea element al legământului dintre Dumnezeu şi noi este unirea.
A doua culoare a curcubeului este portocaliul, care are ca paralelă în Ioan
3:16 noţiunea "Dumnezeu" plus "lumea ": "Atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea …"
Portocaliul se compune din roşu şi galben. Am văzut că roşul Îl
simbolizează pe Dumnezeul dragostei, iar galbenul este în Biblie culoarea morţii.
Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: "M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal
gălbui. Cel care stătea pe el se numea Moartea" (6:8). Oare nu spunem noi atunci
când vedem un om galben: "Acesta nu este departe de moarte", pentru că
observăm cum viaţa începe să se retragă din el. Este interesant că în culorile
curcubeului există foarte mult galben, fiindcă lumea noastră a devenit o lume a
morţii.
Mesajul Creatorului şi al Domnului Vieţii prin culoarea portocalie este că
El vrea să Se unească cu omul morţii.
3. Al treilea element al legământului dintre Dumnezeu şi noi este
sacrificiul.
A treia culoare a curcubeului este galbenul, care are ca paralelă în Ioan
3:16 verbul "a dat": "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe
singurul Lui Fiu…" Am văzut că omul a ajuns prin păcat în moarte. Astfel,
Dumnezeu ne-a promis prin a treia culoare a curcubeului că Îşi va sacrifica Fiul
pentru noi, ca să ne salveze din moarte şi să ne atragă la Sine. Oare nu s-a împlinit
această promisiune a lui Dumnezeu cu cea mai mare exactitate prin răstignirea
Mântuitorului? De aceea, ori de câte ori vedem curcubeul, simbolul legământului
lui Dumnezeu să-I mulţumim, spunându-I: "O, Părinte al iubirii, Îţi mulţumim că
tot ce ne-ai promis prin curcubeu, ai realizat prin jertfa Fiului Tău preaiubit şi a
Mântuitorului nostru drag, Isus Cristos, slăvit să-I fie numele!"
4. Al patrulea element al legământului dintre Dumnezeu şi noi este graţia.
A patra culoare a curcubeului este verdele, care are ca paralelă în Ioan
3:16 noţiunea "a crede": "… Pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să
aibă viaţa eternă".
Culoarea verde este simbolul graţiei divine. Ioan Teologul a scris în
Apocalipsa: "Şi iată că în cer era pus un tron şi pe tronul acesta stătea Cineva.
(3). Cel care stătea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi
tronul era înconjurat de un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere" (4:2-3).
Platon a zis că în antichitate erau trei nestemate supreme: iaspisul, sardiul
şi smaraldul. Iaspisul era un cristal translucid care radia, în general, o lumină albă
aproape orbitoare. El se asemăna întrucâtva, ca strălucire puternică, cu diamantul
de astăzi când este scăldat în lumina soarelui. Sardiul era de culoarea sângelui. El
se asemăna foarte mult cu carminul nostru modern. Şi smaraldul, aşa după cum ni
l-a descris Pliniu, era cel mai verde dintre toate pietrele preţioase 1.

178
 Ca să avem măcar o idee aproximativă despre strălucirea şi frumuseţea
chipului Său, Cel Preaînalt S-a revelat lui Ioan Teologul pe fondul şi în termenii
culorilor pietrelor preţioase. Apostolul Ioan ne arată că tot ce este Cel Preaînalt, se
exteriorizează pe faţa Lui. Dacă din iaspis emană o lumină albă care ne ia privirea
şi, dacă din sardiu radiază o strălucire roşie aproape orbitoare, atunci, cu atât mai
mult, se exteriorizează din chipul Celui Preaînalt atotsfinţenia şi atotdragostea!
Acestea formează acel curcubeu de smarald verzui care cuprinde cerul întreg şi-l
inundă cu graţie, pentru că sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu umple toate
fiinţele din el. Ne uimeşte faptul când ne gândim că numai omul, păcătuind
împotriva atotsfinţeniei şi atotdragostei lui Dumnezeu, a ieşit din această sferă
verzuie a curcubeului graţiei. Numai că sus pe Calvar, Cel Preaînalt ne-a arătat şi
nouă prin jertfa preaiubitului Său Fiu, gloria Fiinţei Lui; şi noi, zărindu-I
atotsfinţenia şi atotdragostea, am simţit că a început să se reverse şi peste noi
graţia Sa divină. Astfel, s-a împlinit promisiunea lui Dumnezeu pe care a făcut-o
atunci când a aşezat în curcubeul nostru multicolor şi culoarea verde a graţiei
Sale.
Spre deosebire de graţia curcubeului verzui din cer, care are însemnătatea
de farmec şi de deliciu etern, graţia curcubeului nostru multicolor are şi înţelesul
de izbăvire de consecinţele nefaste ale păcatului, fără meritele noastre.
Verdele se compune din albastru şi galben. Albastrul, aşa după cum vom
vedea în al cincilea element al legămâtului dintre Dumnezeu şi om este culoarea
cerului. Iar galbenul, aşa cum am văzut în al doilea şi în al treilea element al
legământului este simbolul morţii. Prin faptul că noi am fost chemaţi, prin graţie
la o viaţă cerească, Cristos a trebuit să accepte moartea în locul nostru. Iar, prin
faptul că El ne-a oferit acestă graţie prin jertfa Sa, noi simţim cum a pătruns în
trupurile noastre muritoare o viaţă cerească; şi, am observat, şi aceasta nu numai o
dată, cum farmecul cereasc nu ne părăseşte nici chiar atunci când trecem prin cele
mai mari necazuri. Acesta este motivul pentru care Cel ce este atotsfânt şi
atotdragoste ne-a transmis prin culoarea verde a curcubeului că El are, în Fiul Său,
o graţie pentru oricine "crede" în jertfa Lui mântuitoare!
5. Al cincilea element al legământului dintre Dumnezeu şi om este viaţa.
A cincea culoare a curcubeului este albastrul, care are ca paralelă în Ioan
3:16 substantivul "viaţa": "pentru ca oricine crede să nu se piardă, ci să aibă
viaţa eternă".
Am spus că albastrul este culoarea cerului. Apoi, am văzut că viaţa noastră
pământească este un amestec dintre galben şi albastru; că aici chiar dacă am intrat
în legământ cu Dumnezeu, totuşi trebuie să avem parte şi de moartea fizică; şi
chiar dacă suntem muritori, totuşi simţim în sufletele noastre o viaţă cerească.
Dar, spre deosebire de viaţa aceasta umană, în care ne înfruptăm prin graţia lui
Dumnezeu numai puţin din cea eternă, Cel Preaînalt ne-a promis prin culoarea
albastră a curcubeului că, dacă ne vom întoarce la El şi vom încheia cu El un
179
legământ prin jertfa Fiului Său, ne va înzestra cu o altă viaţă cerească din care va
lipsi galbenul cu desăvârşire. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: "Şi am auzit un
glas tare, care ieşea din tron şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El
va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, iar Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi
Dumnezeul lor. (4). El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai
fi. Nu va mai fi nici bocet, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au
trecut»" (21:3-4).
6. Al şaselea element al legământului dintre Dumnezeu şi om este
avertizarea.
A şasea culoare a curcubeului este indigoul, care are ca paralelă în Ioan
3:16 detaliul "să nu se piardă": "…Pentru ca oricine crede în El să nu se piardă"
În geografie atunci când este vorba de adâncuri mari şi de abisuri în diferite mări
şi oceane, se pune pe hărţi albastrul închis. Este interesant, de unde au ştiut
oamenii să ia însemnătatea exactă a tuturor culorilor din curcubeu şi să le aplice în
sferele lor de preocupare dacă n-ar fi avut inspiraţia de sus?
Dumnezeu, ştiind ce fel de groază şi pierzare îi aşteaptă pe cei păcătoşi, a
vrut să ne prevină ca să nu ajungem acolo, de aceea a inclus în curcubeul
legământului şi culoarea indigo, prin care ne arată că numai prin jertfa Fiului Său
de pe Calvar este harul, salvarea şi braţele Lui de Tată întinse pentru noi. Iar, cei
ce nu-L acceptă pe Cristos ca Mântuitor şi nu încheie legământul cu Dumnezeu,
se expun la cel mai mare pericol şi se angajează la cel mai mare risc, care este
infernul sau iazul care arde cu foc şi cu pucioasă pentru veci de veci.
7. Şi, al şaptelea element al legământului dintre Dumnezeu şi om este
trăirea cu Dumnezeul dragostei în cer.
Şi a şaptea culoare a curcubeului este violetul, care are ca paralelă în Ioan
3:16 adjectivul "eternă": "…Pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să
aibă viaţa eternă".
Violetul se compune din culorile roşu şi albastru. Am văzut că, culoarea
roşie Îl simbolizează pe Dumnezeul dragostei şi culoarea albastră simbolizează
cerul. Apoi, am mai văzut că violetul este limita gamei culorilor noastre vizibile şi
că el este culoarea trecerii dincolo în ceea ce este ultravioletul pe care noi nu-l
putem percepe cu natura noastră materială; dincolo de vremelnicie în ceea ce se
numeşte veşnicie şi eternitate.
Cel Preaînalt ne arată prin culoarea violetă a curcubeului, că cei ce încheie
cu El un legământ prin jertfa Fiului Său, sunt chemaţi la o viaţă veşnică şi
cerească pe care s-o trăiască chiar cu Dumnezeul dragostei.
Nu putem încheia acest studiu, fără să amintim încă un lucru foarte
interesant. Am observat că culorile alb şi negru lipsesc din curcubeu. Fizicianul
Isaac Newton a descoperit, aşa după cum se ştie şi se învaţă chiar şi în licee, că
albul se formează din culorile curcubeului. Acest fizicean, a luat cele şapte culori
ale curcubeului şi le-a aşezat pe un disc după ordinea lor. Şi prin rotirea rapidă a
180
discului, toate culorile curcubeului au devenit albe, pentru că ele provin din
culoarea albă.
Apoi, tot Newton a descoperit că, negrul este lipsa tuturor culorilor din
curcubeu; că numai el nu face parte din alb, nu este înrudit cu nici o culoare din
curcubeu şi că nu se poate transforma nciodată în alb. Acesta este motivul pentru
care Biblia ne redă păcatul în termenul culorii negre! Şi aceasta este cauza pentru
care cei ce resping legământul lui Dumnezeu, simbolizat prin cele şapte culori ale
curcubeului, rămân pentru totdeauna în negru!
Am văzut că numai negrul nu provine din alb şi că numai el nu se poate
transforma niciodată în acesta. Şi, cu toate acestea, Dumnezeu a imprimat o lege
în optica culorilor foarte semnificativă care ne uimeşte. Această lege ne
demonstrează că, totuşi există o singură posibilitate a transformării din negru în
alb. Dacă luăm o sticlă roşie ca sângele şi ne uităm la un cărbune, nu-l mai vedem
negru, ci alb.
Nu putem fi aşa de nepricepuţi, ca să credem că lucrul acesta este o
întâmplare oarbă. Ci, dimpotrivă, noi avem certitudinea că, faptul acesta este o
predică puternică şi demonstrativă a lui Dumnezeu, care ne arată că Cel care şade
pe tron şi are înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu, a făcut uz de toată
dragostea Sa prin vărsarea sângelui a singurului şi preaiubitului Său Fiu pe lemnul
crucii ca să ne facă şi pe noi sfinţi.
Acesta este motivul pentru care botezul legământului nostru cu Dumnezeu,
simbolizat prin curcubeu, ne înzestrează cu trei lucruri supreme: Primul lucru
suprem este, că ne oferă posibilitatea ca să ne înveşmântăm cu cele şapte culori
ale curcubeului. Al doilea lucru suprem este că, înveşmântându-ne cu cele şapte
culori ale curcubeului, pe de o parte să ne dezbrăcăm de haina neagră a osândei,
pentru că culorile curcubeului, aşa după cum am văzut, înseamnă lipsa cu
desăvârşire a culorii negre; iar, pe de altă parte, să ne îmbrăcăm în haina albă a
purităţii fiindcă, de asemenea, aşa după cum am văzut că, cele şapte culori ale
curcubeului sunt totalitatea culorii albe. Şi, al treilea lucru suprem, cu care ne
înzestrează botezul, simbolizat prin curcubeu este, înveşmântarea cu haina cea
albă a purităţii cereşti, ca să putem intra sub aureola curcubeului verzui al graţiei
eterne şi să trăim cu Dumnezeul dragostei în cer o veşnicie întreagă.
Acesta este motivul pentru care se va da celor răscumpăraţi la judecata de
apoi o piatră albă! Ceea ce înseamnă că ei au scăpat de negura păcatului pentru
totdeauna, ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată. Ioan Teologul a scris în
Apocalipsa: "Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui care va
birui îi…voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care
nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte»" (2:17). Acesta este motivul pentru
care Apocalipsa continuă să ne spună că, numai cei ce şi-au spălat hainele în
sângele Mielului şi s-au înveşmântat cu haine albe, vor avea acces la prezenţa
Celui Preaînalt! Ioan Teologul a scris: "Ferice de cei care îşi spală hainele ca să
181
aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate" (22:14). Şi aceasta este
cauza pentru care Ioan Teologul ne-a arătat în Apocalipsa că numai cei ce sunt
îmbrăcaţi în haine albe stau înaintea Tronului Celui Atotsfânt şi, că numai ei se
bucură de toată graţia divină şi de tot farmecul din cer! El a scris: "După aceea m-
am uitat, şi iată că era o mare mulţime, pe care nu putea s-o numere nimeni, din
fiecare naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare popor şi din fiecare limbă, care
stătea în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe,
cu ramuri de finic în mâini…" (13). Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis:
«Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?»
(14). «Doamne», i-am răspuns eu, «Tu ştii». Şi el mi-a zis: «Aceştia vin din
necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. (15).
Pentru aceasta stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu»" (7:9, 13-15).

1. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 253.

182
 22. O NOUĂ MĂRTURIE A LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Ioan 3 : 22 - 30

22. După aceea Isus, şi ucenicii lui, a venit în regiunea Iudeii, şi stătea
acolo cu ei şi boteza.
23. Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau
multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi.
24. Căci Ioan încă nu fusese aruncat în închisoare.
25. Între ucenicii lui Ioan şi între un iudeu s-a iscat o neînţelegere cu
privire la curăţare.
26. Au venit, deci, la Ioan şi i-au zis: "Învăţătorule, Cel care era cu tine
dincolo de Iordan şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se
duc la El."
27. Drept răspuns, Ioan i-a zis: "Omul nu poate primi decât ce-i este dat
din cer.
28. Voi înşivă sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Cristosul, ci sunt
trimis înaintea Lui.
29. Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă,
se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a
mea, este deplină.
30. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez."
Acest text intitulat O nouă mărturie a lui Ioan Botezătorul, ne arată trei
lucruri: misiunea Domnului Isus în Iudea, invidia ucenicilor lui Ioan Botezătorul
şi faptul că Ioan Botezătorul şi-a cunoscut bine menirea.
Să luăm mai întâi

I. MISIUNEA DOMNULUI ISUS ÎN IUDEA

Evanghelistul Ioan a scris: "După aceea Isus, şi ucenicii lui, a venit în
regiunea Iudeii, şi stătea acolo cu ei şi boteza" (v.22).
Evanghelistul Ioan ne-a arătat două lucruri despre această misiune a
Domnului Isus în Iudea:
1. Primul lucru pe care el l-a scos în evidenţă era că Mântuitorul a
botezat în această misiune.
Evanghelistul Ioan, mai întâi a zis în acest text: "Isus…stătea acolo…şi
boteza" (v.22) şi apoi a explicat în 4:2 "Însă Isus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii
Lui".
Tertulian, unul dintre apologeţii creştini, care a trăit între anii 160 - 200 a
zis că, dacă Domnul Isus boteza, El trebuia să boteze în numele Lui 1. Iar, W.
Hendriksen, cât şi alţi comentatori au explicat că, Domnul Isus n-a botezat

183
personal, ci ucenicii Lui, ca să nu se laude nimeni, spunând: pe mine m-a botezat
chiar Fiul lui Dumnezeu 2.
2. Şi al doilea lucru pe care ni l-a spus Evanghelistul Ioan în legătruă cu
misiunea Domnului Isus în Iudea a fost durata ei.
Unii comentatori au zis că această misiune a Domnului Isus a avut loc în
anul 27, după calendarul lui Dionysius şi că a durat din luna aprilie până în
decembrie. Iar alţi comentatori, care sunt cu mult mai numeroşi, sunt de acord că
această misiune a Domnului Isus a avut loc în anul 27, după calendarul lui
Dionysius şi că a început în luna aprilie. Dar, în schimb, nu sunt de acord că ea a
durat până în luna decembrie, pentru că Îl găsim pe Domnul Isus că trecea prin
Samaria pe timpul secerişului şi Se ducea în Galilea ca să înceapă acolo o altă
misiune 3. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând atunci când a
făcut un mic popas în Samaria: "Iată, Eu vă spun: «Ridicaţi-vă ochii şi priviţi
holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş»" (4:35).
Ca să putem ajunge la durata exactă a misiunii Domnului Isus în Iudea,
trebuie să cunoaştem, mai întâi, două lucruri: Primul lucru este, că Israelul era
limitat în agricultură, pentru că avea solul pietros. Aproape numai solul Siharului
era bun pentru grâu. Acesta a fost motivul pentru care numai în jurul acestei
localităţi din Samaria s-au putut vedea întotdeauna lanurile de grâu. Şi, al doilea
lucru, pe care trebuie să-l cunoaştem ca, apoi să ajungem la durata exactă a
misiunii Mântuitorului în Iudea este, că în Israel erau două secerişuri pe an:
secerişul orzului şi secerişul grâului (Rut 2:23). Secerişul orzului începea în valea
călduroasă a Iodanului în luna aprilie când Iordanul era încă adeseori mare (Iosua
3:15). Iar secerişul grâului din regiunea muntoasă a Samariei începea, de abia din
luna iunie. Acest seceriş al grâului, Prorocul Isaia îl numea "văpaia secerişului"
(18:4; Prov.25:13). Astfel, Evanghelistul Ioan, când a vorbit despre holdele coapte
ale Samariei, ne-a arătat că misiunea Domnului Isus în Iudea a durat două luni: de
la sfârşitul lui aprilie, ceea ce înseamnă îmediat după Paşte şi până la începutul lui
iunie.
În al doilea rând, pasajul citit ne arată

II. INVIDIA UCENICILOR LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Evanghelistul Ioan a scris: "Au venit, deci, la Ioan (Botezătorul) şi i-au zis:
«Învăţătorule, Cel care era cu tine dicolo de Iordan şi despre care ai mărturisit
tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El»" (v.26).
Ca să înţelegem mai bine invidia ucenicilor lui Ioan Botezătorul din cauza
succesului Domnului Isus, vom studia mai întâi locul unde a botezat Mântuitorul.
Textul citit ne spune că Ioan boteza în Enon, aproape de Salim, fiindcă
acolo erau chiar şi în seceta verii multe ape. Evanghelistul Ioan a scris: "Ioan
boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; şi

184
oamenii veneau ca să fie botezaţi" (v.23). În limba ebraică cuvântul enon
înseamnă "izvoare ce nu seacă" 4. În Israel erau foarte puţine izvoare ce nu secau.
Evanghelistul Ioan ne spune că aceste izvoare ce nu secau, erau lângă Salim.
Numele Salim îl purtau, în Israel, două cetăţi şi o vălişoară. Prima cetate Salim,
ne spune Ieronim, care a trăit în secolul al patrulea şi a locuit mulţi ani în Israel,
era în fâşia dintre Galilea şi Samaria, şi făcea parte din regiunea Decapole, care
regiune aparţinea de proconsulul roman al provinciei de Siria. Ea era situată în
Valea Iordanului la 12 km în sud de oraşul Scythopolis şi nu departe de ea erau 7
izvoare. A doua cetate Salim era aşezată pe un platou, în partea de sud a văii
Farah şi era aproape de alte izvoare ce nu secau. Ea, era la o distanţă de 6 km la
est de Sihem. Şi a treia denumire de Salim, o purta o vălişoară care dădea într-o
altă vale liniştită, tot cu numele Farah. De la izvoarele, abundente ale acestei văi,
cu numele Farah şi până la gura vălişoarei Salim erau 3 km. Aceste izvoare ale
Salimului din Iudea erau la 10 km la nord-est de Ierusalim 5.

Valea Iordanului lângă Salim

Şi acum, în care Enon de lângă Salim a botezat Ioan, în cel din Decapole?
În cel din Samaria? Sau în cel din Iudea? Primele două Enonuri, au neajunsurile
lor. În Enonul din Decapole n-a botezat din două motive: pentru că era un ţinut al
neevreilor în care locuiau grecii; şi fiindcă nu era nici o raţiune ca să boteze vara
în cele 7 izvoare de lângă Iordan şi nu în Iordan, când râul pe timpul acela a

185
scăzut şi era limpede şi bun pentru botez. Apoi, atât mai imposibil era ca Ioan să fi
botezat în Enonul din Samaria, fiindcă misiunea lui era ca să pregătească poporul
evreu pentru Mesia; şi deoarece evreii urau pe samariteni mai mult chiar şi decât
pe păgâni, aşa cum vom vedea când vom trata studiul intitulat Surpătorul de
bariere (Vol.II,Stud.24). Ioan Botezătorul a evitat chiar să şi intre în teritoriul
samaritenilor, dar să le mai predice şi să-i boteze. Lucrul acesta i-ar fi supărat
foarte tare pe evrei şi i-ar fi făcut să-i întoarcă spatele pe loc lui Ioan Botezătorul.
Dar în schimb, avem tot temeiul să credem că Ioan a botezat în Enonul din Iudea.
Vom vedea că lucrul acesta este în cea mai mare concordanţă cu textul şi că el ne
va ajuta să înţelegem cu mult mai clar, invidia ucenicilor lui Ioan Botezătorul.
De abia acum înţelegem, din ce cauză Ioan Botezătorul a renunţat la
vechiul său loc de botez şi de propovăduire şi s-a retras la nişte izvoare! El a
recurs la aceste izvoare din Iudea ca să ofere Mântuitorului Iordanul de lângă
Betabara, cu malurile lui duble, care era locul cel mai bun pentru un auditoriu
mare, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Mediul în care a trăit şi a
propovăduit Ioan Botezătorul (Vol.II,Stud.2).
Evanghelistul Ioan ne spune mai departe, că între ucenicii lui Ioan
Botezătorul şi un iudeu, s-a creat o neînţelegere cu privire la curăţare; şi că în
urma acestei neînţelegeri, ucenicii lui Ioan s-au apropiat de învăţătorul lor şi i-au
spus întristaţi: "Învăţătorule, Cel care era cu tine dincolo de Iordan şi despre care
ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El" (v.26). Crisostom,
numit şi Ioan Gură de Aur, a spus că iudeul acesta a fost botezat de ucenicii
Domnului Isus şi că el i-ar fi provocat pe ucenicii lui Ioan Botezătorul la invidie 6.
Numai că adevărul era altul. Din text reiese că acest iudeu a venit de la Iordan şi,
fiind mişcat de o predică a Mântuitorului pe care o rostise cu privire la curăţare, a
căutat să convingă pe ucenicii lui Ioan, care nu puteau să se debaraseze încă de
legea ceremonială: de faptul că ritualul spălării cu apă nu are nici o valoare din
punct de vedere spiritual. Apoi, credem că acest iudeu a continuat să le
povestească cum Domnul Isus predica, iar ucenicii Lui botezau; şi cum mari
mulţimi veneau la El ca să-L asculte şi să fie botezate.
Textul ne arată cum această veste, a adus ucenicilor lui Ioan multă
întristare şi invidie. Ei, neştiind că învăţătorul lor, I-a oferit Domnului Isus vechiul
lui loc de propovăduire şi de botez de la Betabara, cu cea mai mare plăcere şi
bucurie, s-au întristat pentru că succesul şi popularitatea Mântuitorului, l-au
împins pe învăţătorul lor în această vale singuratică şi că l-au adus într-o situaţie
ca să aibă un auditoriu mic şi să boteze foarte puţini candidaţi. Lor nu le-a plăcut
că poporul l-a părăsit pe Ioan Botezătorul şi că s-a dus după un alt Învăţător. Şi pe
ei i-a supărat foarte tare faptul, că a existat un alt Învăţător mai mare decât
învăţătorul lor. Toate acestea, ne spune textul citit, i-au făcut pe ucenicii lui Ioan
ca să-L invidieze pe Domnul Isus pentru succesul Lui atât de mare, încât n-au vrut
să-I pronunţe nici măcar numele 7, aşa cum, ne-a spus Mântuitorul în parabola
186
fiului risipitor, că nici fratele mai mare al acestui fiu din pildă n-a vrut să-i
rostească numele, ci doar a spus tatălui său: "acest fiu al tău" (Luca 15:30).
Evanghelistul Ioan a scris cum aceşti ucenici s-au apropiat de Ioan Botezătorul şi
i-au spus: "Învăţătorule, Cel care era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai
mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El". Cuvintele "şi toţi
oamenii se duc la El" sunt o hiperbolă, care ne arată că ei au exagerat 8.
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne scoate în evidenţă faptul că

III. IOAN BOTEZĂTORUL ŞI-A CUNOSCUT BINE MENIREA

La aceste cuvinte de părere de rău şi compătimire din partea ucenicilor lui,
Ioan putea să se întristeze şi să se simtă jignit. Dar, dimpotrivă, el şi-a înnoit
mărturia faţă de Domnul Isus şi a spus trei lucruri ucenicilor lui:
1. Primul lucru este că nu era el Cristosul, ci numai mesagerul lui
Cristos.
Ioan Botezătorul a spus ucenicilor lui: "Voi înşivă îmi sunteţi martori că
am zis: «Nu sunt eu Cristosul, ci sunt trimis înaintea Lui»" (v.28). Ioan a zis
ucenicilor lui că el n-a intenţionat niciodată să ocupe primul loc pentru că nu era
el Mesia, ci numai înainte-mergătorul Lui.
Foarte mulţi caută să ocupe primul loc, numai că Ioan Botezătorul n-a
dorit niciodată aşa ceva. El ştia că Dumnezeu i-a dat lui al doilea loc şi o datorie
sacră de supunere faţă de Cel care era pe primul loc. Noi am fi scutiţi de multe
întristări şi ruperi de inimă, dacă am înţelege că sunt anumite locuri care nu sunt
pentru noi şi am accepta lucrarea pe care ne-a încredinţat-o nouă Dumnezeu ca s-o
facem. A face lucrarea lui Dumnezeu de pe al doilea loc, înseamnă a ne achita de
o datorie înaltă, pentru că orice lucrare pe care Dumnezeu o consideră necesară şi
ne-o încredinţează este cu adevărat mare.
2. Al doilea lucru pe care l-a spus Ioan Botezătorul ucenicilor lui a fost, că
nimeni nu poate primi mai mult decât ce îi este dat de Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan l-a citat pe Ioan Botezătorul spunând: "Drept răspuns,
Ioan le-a zis: «Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer»" (v.27). Ioan
Botezătorul a spus ucenicilor lui, dacă Noul Învăţător a atras de partea Lui mai
mulţi urmaşi, aceasta nu s-a datorat faptului că El i-a luat pe ai lui, ci că
Dumnezeu i I-a dat.
Biserica Poporului din America avea un predicator foarte bun, pe Dr.
Spence. Acesta, bucurându-se de un mare succes, biserica în care predica era
întotdeauna plină. După câţva ani a apărut un predicator nou, care a atras mai mult
popor. Într-o seară, predicatorul Spence, trezindu-se cu biserica aproape goală, a
întrebat pe cei prezenţi: "Unde este majoritatea credincioşilor?" S-a făcut o tăcere
jenantă şi cineva i-a răspuns: "S-a dus să-l asculte pe noul predicator". Dr. Spence

187
a tăcut pentru un moment, apoi a zis cu un zâmbet: "Eu cred că se cuvine să-i
urmăm". El a coborât de la amvon şi a condus poporul la noul predicator 9.
Noi nu putem scăpa de gelozie şi de invidie decât atunci când suntem
conştienţi că Dumnezeu a dat altuia mai mult, pentru că numai El ştie de ce. În
cazul acesta noi trebuie să acceptăm alegerea şi verdictul lui Dumnezeu.
3. Şi, al treilea lucru pe care l-a spus Ioan Botezătorul ucenicilor lui a fost,
că el nu era decât prietenul mirelui.
El a zis: "Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l
ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care
este a mea, este deplină" (v.29). Unul dintre cele mai mari şi cele mai iubite
tablouri din Vechiul Testamnt este acela care Îl reprezintă pe Dumnezeu ca Mire
şi Israelul ca mireasa Lui (Exod 34:15;Deut.31:16;Is.54:5). Noul Testament a
preluat acest tablou şi l-a aplicat lui Cristos ca Mire şi Bisericii, ca Mireasa Lui (2
Cor.11:2;Ef.5:22-23).
În acest tablou, Ioan Botezătorul a arătat că Domnul Isus era Dumnezeu,
că Israelul era mireasa Lui şi că el, Ioan era shoshben care înseamnă în limba
aramaică "prietenul mirelui". La o nuntă evreiască, prietenul mirelui avea un rol
foarte mare: El aranja nunta, chema pe cei invitaţi, prezida la ospăţ etc. Dar,
misiunea lui specială, potrivit obiceiului, la care s-a referit Ioan Botezătorul era:
de a păzi mireasa până când sosea mirele, de-a deschide uşa mirelui îndată ce-i
auzea glasul în întunericul nopţii, de-a face legătura între mire şi mireasă, de-a
conduce mireasa la noul ei cămin după nuntă şi, în final, de a se retrage bucuros
că şi-a încheiat misiunea. Prietenul mirelui, atunci când pleca şi lăsa pe tinerii
căsătoriţi singuri, nu era deloc gelos şi invidios, pentru că ştia că mireasa nu era a
lui, ci a mirelui 10.
Ioan Botezătorul a spus ucenicilor lui, trei lucruri, pe fondul obiceiului
nunţilor evreieşti: Primul lucru a fost, că misiunea lui nu era alta, decât, să
conducă Israelul la Cristos, adevăratul Mire. Al doilea lucru a fost, că el nu era
deloc invidios pe Domnul Isus, că poporul pleca de la el şi se ducea după
Mântuitorul. Şi, al treilea lucru era, că el a făcut una dintre cele mai mari
destăinuiri: că cea mai mare bucurie pe care a simţit-o în suflet, a avut-o atunci
când i s-a dat harul să audă glasul Mirelui divin şi când L-a prezentat lumii şi că,
această bucurie îi era "deplină". Toate acestea ne arată adevărata cauză pentru care
Ioan Botezătorul a putut să zică liniştit atunci când şi-a terminat misiunea şi s-a
retras în obscuritate: "El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (v.30).
Să învăţăm de la Ioan Botezătorul această lecţie mare: ca să nu atragem
niciodată pe oameni la noi, ci să-i chemăm întotdeauna la Fiul lui Dumnezeu,
pentru că El este singurul Mântuitor al lumii.

1. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 66.

2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 154.
188
3. Op. cit. p. 146.
4. Albright, W.F., The Archaeolog of Palestinae, p. 247.
5. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of The Bible, p. 13;
Albright, W.F., The Archaeology of Palestinae, p. 247.
6. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 61.
7. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 154.
8. Op. cit.
9. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 142 - 143.
10. Op. cit. p. 143.

189
 23. CEL VENIT DIN CER

Ioan 3 : 31 – 36

31. Cel care vine din cer este mai presus de toţi; cel care este de pe
pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel care vine din cer este
mai presus de toţi.
32. El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte
mărturia Lui.
33. Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că Dumnezeu
spune adevărul.
34. Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.
35. Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.
36. Cine crede în Fiul are viaţa eternă; dar cine nu ascultă de Fiul nu va
vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.

În acest text intitulat Cel venit din cer, Evanghelistul Ioan ne spune trei
lucruri cu privire la supremaţia Domnului Isus: că în El avem singura revelaţie a
lui Dumnezeu şi a lumii eterne, că în El avem marea alegere şi că totul depinde de
atitudinea noastră pe care o avem faţă de El.
Să luăm mai întâi faptul că
I. ÎN DOMNUL ISUS AVEM SINGURA REVELAŢIE A LUI DUMNEZEU
ŞI A LUMII ETERNE
Evanghelistul Ioan a scris: „Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu
vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”
(v.34).
Când am tratat studiul intitulat Autorul celei de-a Patra Evanghelii
(Vol.I,Stud.7), ne-am informat că Evanghelistul Ioan şi-a scris Evanghelia cu vreo
şaptezeci de ani după răstignirea Mântuitorului şi că, în Evanghelia lui sunt nişte
discursuri lungi ale Domnului Isus care cuprind câte un capitol întreg. Şi, tot
atunci am răspuns la întrebarea: Dacă Evanghelistul Ioan şi-a redactat Evanghelia
cu vreo şaptezeci de ani după răstignirea Mântuitorului, atunci cum a putut el să
redea aceste discursuri cuvânt cu cuvânt? Răspunsul este că Duhul Sfânt, nu
numai că i-a adus aminte de tot ce a făcut şi a zis Fiul lui Dumnezeu, dar i-a
descoperit şi însemnătatea la toate acestea. Evanghelistul Ioan a fost inspirat să
scrie nu numai minunile şi învăţătura dunezeiescului său Învăţător, dar şi
însemnătatea acestora de care el era sigur.
Adevărul este, aşa după cum spun mulţi teologi, că a Patra Evanghelie nu
este aşa de mult Evanghelia Apostolului Ioan, cât este Evanghelia Duhului Sfânt.
Aşa se explică faptul că atunci când cititm în această Evanghelie, adeseori nu

190
putem face distincţia când vorbeşte Domnul Isus şi când comentează
Evanghelistul Ioan. Acelaşi lucru îl întâlnim şi aici cu privire la cuvintele lui Ioan
Botezătorul şi comentariul Apostolului Ioan. În acest text, Evanghelistul Ioan a
fost inspirat să ne facă un comentariu pe marginea răspunsurilor lui Ioan
Botezătorul în legătură cu Cel care a venit din cer.
Când am tratat studiile intitulate Botezul Mântuitorului (Vol.II,Stud.4) şi
Mărturia lui Ioan Botezătorul înaintea poporului (Vol.II,Stud.9), am văzut că
Dumnezeu a demonstrat lui Ioan Botezătorul prin coborârea Duhului Sfânt asupra
Domnul Isus în forma unui porumbel, divinitatea Mântuitorului. Dacă Duhul
Sfânt, care S-a coborât peste Domnul Isus este Dumnezeu şi, dacă El face parte
din Sfânta Treime, aceasta înseamnă că şi Mântuitorul era Dumnezeu, că şi El a
făcut parte din Sfânta Treime şi că Sfânta Treime este de nedespărţit. Acesta a fost
motivul pentru care Evanghelistul Ioan a zis despre Domnul Isus: „Dumnezeu nu-I
dă Duhul cu măsură”, ca în cazul prorocilor din Vechiul Testament, sau chiar ca
în cazul lui Ioan Botezătorul.
După teologia Vechiului Testament, Duhul Sfânt avea două funcţii în ce
priveşte revelaţia: de-a descoperi oamenilor adevărul lui Dumnezeu şi de a-i face
pe oameni capabili ca să înţeleagă adevărul descoperit. Astfel, a spune că Duhul
Sfânt a fost turnat peste cineva într-o anumită măsură, înseamnă că acela a pătruns
parţial în revelaţia lui Dumnezeu; şi a zice că Cel Preaînalt n-a dat Fiului Său
Duhul cu măsură, înseamnă că Domnul Isus era Dumnezeu-Fiul în care avem
toată revelaţia lui Dumnezeu-Tatăl şi a lumii cereşti.
Evanghelistul Ioan, după ce ne-a arătat că Domnul Isus era Dumnezeu şi
că numai în El avem revelaţia Celui Preaînalt şi a lumii cereşti, ne-a prezentat
marele moto al Mântuitorului care este „datoria mai întâi de a şti şi, apoi dreptul
de a vorbi”, pe care Dascălul ceresc l-a spus şi în dialogul Lui cu Nicodim
(Vol.II,Stud.17). Evanghelistul Ioan a scris în acest text: „…Cel care este de pe
pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel care vine din cer este
mai presus de toţi. (32). El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit” (v.31-32).
Ca să înţelegem mai uşor ce a spus Evanghelistul Ioan în aceste două
versete, ne vom folosi de o analogie: Dacă dorim să ne informăm în legătură cu o
anumită familie, atunci vom căuta să obţinem acea informaţie de la un membru
din familia respectivă. Şi dacă vrem să luăm o informaţie cu privire la un oraş
oarecare, atunci vom căuta s-o obţinem de la cineva care locuieşte în el. Tot astfel,
ne spune Evanghelistul Ioan, dacă doreşte cineva să cunoască un anumit lucru
despre Dumnezeu-Tatăl, atunci acela trebuie să înveţe numai de la Dumnezeu-
Fiul. Şi dacă doreşte cineva să ştie ceva despre cer şi viaţa eterenă, atunci acela
trebuie să se lase instruit numai de Cel care a venit din cer.
Adevărul este că noi oamenii, în decăderea noastră, nu cunoaştem
îndeajuns nici realităţile de pe pământ şi atunci, cum am putea să cunoaştem pe
cele cereşti? Pe când, toţi cei din cer, în special Sfânta Treime, nu cunosc numai
191
realităţile cereşti, dar şi pe cele de pe pământ. Acest adevăr îl găsim şi în
Proverbele lui Solomon 30:4, unde scrie: „Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a
pogorât din ele?” În Talmudul Babilonean scrie cum rabinul Gamaliel II, a avut
odată o dezbatere cu un imperator roman în care a zis acestui suveran: „Dacă nu
ştii ce este pe pământ, atunci cum ai putea să ştii ce este în cer?” 1.
Evanghelistul Ioan a spus că atunci când Domnul Isus ne-a vorbit despre
Dumnezeu şi lumea eternă, învăţătura Lui n-a fost o părere omenească sau chiar o
informaţie de-a doua mână, ci o realitate pe care ne-a adus-o chiar Cel care a stat o
veşnicie întreagă în sânul Tatălui (Ioan 1:18), ceea ce înseamnă: în cea mai mare
intimitate cu Cel Preaînalt. Acesta a fost motivul pentru care numai Mântuitorul a
avut dreptul ca să ne vorbească despre Dumnezeu şi despre cer şi, nimeni altul!
Oare cum ar putea să ne vorbească despre Împărăţia lui Dumnezeu filozofii,
fizicienii sau oricare alt om de ştiinţă, când ei nu cunosc îndeajuns nici realităţile
de pe pământ, pentru că încă nimeni n-a mutat şi n-a împlântat ultimul ţăruş al
ştiinţei, ca să poată vorbi în numele acesteia, ci totul este relativ, de la un gânditor
la altul! Şi, cu atât mai puţin, cine ar avea curajul să ne spună ceva despre Cel
Preaînalt, când nimeni nici nu L-a văzut, dar să-L mai cunoască? Evanghelistul
Ioan a spus că numai Dumnezeu-Fiul a avut dreptul să ne vorbească despre
realităţile cereşti, fiindcă numai El le-a cunoscut. Acesta a fost motivul pentru
care Evanghelistul Ioan a zis: „…Cel care este de pe pământ este pământesc şi
vorbeşte ca de pe pământ. Cel care vine din cer este mai presus de toţi”, chiar şi
decât Ioan Botezătorul, care era cel mai mare dintre proroci şi dintre toţi oamenii
care s-au născut din femei.
În al doilea rând, acest text ne dezvăluie că

II. ÎN DOMNUL ISUS AVEM MAREA ALEGERE

Evanghelistul Ioan a scris: „Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate
lucrurile în mâna Lui. (36). Cine crede în Fiul are viaţa eternă; dar cine nu
ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (v.35-
36).
Evanghelistul Ioan ne-a arătat în aceste două versete că noi avem în
Domnul Isus nu numai singura relvelaţie a lui Dumnezeu şi a împărăţiei cerului,
dar şi marea alegere dintre fericirea eternă şi chinul veşnic. În scopul acesta Fiul
lui Dumnezeu a declarat în Evanghelia după Ioan: „Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa” (14:6).
Evanghelistul Ioan a pus din nou înaintea oamenilor marea şi eterna
alegere dintre viaţă şi moarte, aşa după cum a pus-o şi Mântuitorul atunci când a
stat de vorbă cu Nicodim şi a rostit cel mai mare verset din Biblie: Ioan 3:16, pe
care l-am tratat în studiul intitulat Marea alternativă (Vol.II,Stud.20). Această
alegere era pusă tot timpul şi înaintea lui Israel. Moise a rostit următoarele

192
cuvinte: „Iată îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul …(19). Iau azi
cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea,
binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta…”
(Deut.30:15-20). Iosua, de asemenea a cerut poporului să aleagă. El a zis: „Alegeţi
astăzi cui vreţi să slujiţi … cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”
(24:15).
Viaţa întreagă a omului este o răscruce de drumuri şi el trebuie să aleagă
pe care dintre ele să apuce. Evanghelistul Ioan ne-a spus că dacă cineva crede în
Fiul lui Dumnezeu şi primeşte mărturia Lui, are viaţa veşnică; iar dacă nu ascultă
de El şi nu primeşte mărturia Lui, nu va vedea viaţa eternă niciodată, pentru că
respinge singur şi în mod intenţionat salvarea lui Dumnezeu.
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne arată că

III. TOTUL DEPINDE DE ATITUDINEA NOASTRĂ PE CARE O AVEM

FAŢĂ DE MÂNTUITORUL
Evanghelistul Ioan a scris în legătură cu Domnul Isus: „El mărturiseşte ce
a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte mărturia Lui. (33). Cine primeşte
mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul” (v.32-33).
Evanghelistul Ioan a descoperit din viaţa Mântuitorului un adevăr foarte
mare despre Dumnezeu şi despre Domnul Isus, pe care ni l-a redat pe fondul unui
obicei antic. În lumea antică, actele şi documentele, nu se iscăleau pentru
autenticitate, ci li se aplica numai sigiliul. Dacă cineva a vrut să aprobe un
document, să arate că este de acord cu conţinutul lui, să-l adeverească sau să-l
garanteze, acela trebuia să-şi aplice sigiliul 2. Tot astfel, ne-a spus Evanghelistul
Ioan, Dumnezeu L-a însemnat pe Domnul Isus cu sigiliul Lui în toate lucrările şi
învăţătura Lui. Umblarea Mântuitorului pe apă ca pe uscat, potolirea vântului şi a
mării cu cuvântul puterii Sale, învierea lui Lazăr, Predica de pe munte, moartea şi
învierea Lui etc, nu erau numai nişte lucrări măreţe ale Domnului Isus, dar şi acte
unice ale Celui Preaînalt, prin care ne-a adeverit că Mântuitorul era trimisul Lui şi
că făcea lucrările Sale. Evanghelistul Ioan ne-a arătat mai clar lucrul acesta când a
scris în 6:27 „…căci Tatăl … pe El L-a însemnat cu sigiliul Lui”.
Evanghelistul Ioan a fost inspirat să ne spună în acest text, că totul depinde
de atitudinea noastră pe care o avem faţă de Acela, în care avem singura revelaţie
a lui Dumnezeu şi marea alegere. Nici un păcat nu este mai grav şi nu are
consecinţe mai mari ca atitudinea noastră de indiferenţă, de necredinţă şi de
respingere, pe care o avem faţă de Mântuitorul şi faţă de tot ce a făcut El pentru
noi. Fiindcă, a fi nepăsători faţă de Mântuitorul şi a nu crede în El, înseamnă nu
numai a-L sfida pe Fiul lui Dumnezeu, dar şi a-L face mincinos pe Cel care L-a
trimis. Evanghelistul Ioan ne-a spus că pe Dumnezeu Îl doare foarte mult faptul,
că noi oamenii nu primim mărturia Fiului Său pe care El L-a trimis şi L-a

193
însemnat cu sigiliul Lui. A nu crede în Cel care a venit din cer şi pe care Tatăl L-a
însemnat cu sigiliul Lui, înseamnă a-L face pe Dumnezeu mincinos. Şi a respinge
singurul mijloc de mântuire al lui Dumnezeu, înseamnă a atrage singuri mânia şi
osânda Lui veşnică asupra noastră.
C. Trench a spus că în limba greacă sunt două cuvinte pentru „mânie”:
thumos, care este o mânie de scurtă durată ca un foc de trestie şi, orge, care este o
mânie de lungă durată şi excesivă. Comentatorul amintit ne spune un lucru foarte
interesant, că în versetul 36 avem singurul caz în Evanghelie, în care
Evanghelistul Ioan a folosit grecescul orge pentru mânia lui Dumnezeu, prin care
îi previne pe cei ce stau indiferenţi faţă de mărturia lui Cristos şi nu cred în El şi în
Cel care L-a trimis 3. Evanghelistul Ioan a scris: „…Dar cine nu ascultă de Fiul
nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”, (v.36).
Şi, în contrast cu această indiferenţă, necredinţă şi respingere, nimic nu
este mai nobil şi mai măreţ ca faptul de a acorda toată atenţia cuvenită lucrării lui
Cristos, de-a crede în mărturia Lui şi a-I fi recunoscători pentru tot ce a făcut
pentru noi. Fiindcă a crede în Cristos şi a primi mărturia Lui, înseamnă nu
numai a-L accepta pe Domnul Isus ca Mântuitor, dar şi a-L onora pe
Dumnezeu, pentru că tot ce ne-a adeverit cu privire la Cristos pe care El L-a
trimis este adevărat.

1. Babylonian Talmud, tractate Sanhedrin 39a;

Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 98.
2. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 149.
3. Trench, C., Synonyms of New Testament, p. 130 – 134.

194
 24. SURPĂTORUL DE BARIERE

Ioan 4 : 1 - 9

1. Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi

ucenici decât Ioan.
2. Însă Isus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui.
3. Atunci a părăsit Iudea şi S-a întors în Galilea.
4. Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria,
5. a ajuns lângă o cetate din regiunea Samariei, numită Sihar, aproape de
ogorul pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif.
6. Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă
fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea.
7. A venit o femeie din Samaria să scoată apă. "Dă-Mi să beau”, i-a zis
Isus,
8. căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de-ale mâncării.
9. Femeia samariteancă I-a zis: “Cum, Tu, iudeu ceri să bei de la mine,
femeie samariteancă?” – Iudeii, într-adevăr n-au legături cu samaritenii.

Din conversaţia Mântuitorului cu samariteanca vom ţine patru studii

intitulate Surpătorul de bariere, Apa vieţii, În faţa realităţii şi Trezirea din
Samaria.
Acest text intitulat Surpătorul de bariere, ne arată că Mântuitorul a
dărâmat două bariere: una socială şi alta religioasă.
Să luăm mai întâi

I. BARIERA SOCIALĂ
Evanghelistul Ioan a scris: “Domnul a aflat că fariseii au auzit că
El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan” (v.1).
Evanghelistul Ioan ne arată faptul că fariseii erau informaţi că Domnul
Isus boteza mai mulţi candidaţi decât Ioan, L-a determinat pe Mântuitorul să
părăsească Iudea pentru un timp oarecare şi să lucreze în Galilea, fiindcă ştia că
iudeii priveau botezul lui Ioan ca cea mai mare încălcare a doctrinei lor religioase,
aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Pregătirea căii Domnului Isus
(Vol.II,Stud.3). Astfel, Domnul Isus a vrut să evite să aibă o confruntare cu
fariseii chiar de la început.
Un alt lucru izbitor din acest text este trecerea Mântuitorului prin regiunea
Samariei. Între iudei şi samariteni, aşa după cum vom vedea mai târziu în acest
studiu, era o duşmănie veche care a durat sute de ani. Evreii evitau să treacă prin
Samaria. Ei, mai degrabă preferau să treacă Iordanul şi s-o ocolească, decât să se

195
pângărească, trecând prin regiunea ei 1. Întrebarea cea mare care se ridică este: De
ce a trecut Domnul Isus prin Samaria, din cauza căldurii de vară şi fiindcă drumul
era mai scurt? Sau pentru că El a avut de dărâmat anumite bariere? Răspunsul
este, că Mântuitorul n-a urmărit niciodată în viaţă cum să-I fie Lui mai bine sau
mai uşor, ci a căutat întotdeauna, cum să facă mai bine lucrarea Celui care L-a
trimis şi aceasta, oricât de mult L-ar fi costat. Acesta este motivul pentru care
Evanghelistul Ioan a scris în versetul 4 “Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria”.

Domnul Isus trecând prin Samaria

Numele de Samaria îl purta, atât o regiune, cât şi un oraş de reşedinţă din

aceea regiune. Oraşul Samaria l-a construit împăratul Omri în jurul anilor 920 –
825 înainte de Cristos (1 Împ.16:24). Salmanasar, împăratul Asiriei, a cucerit
oraşul Samaria în anul 722 (2 Împ.17:3-6) şi l-a umplut de colonişti. Istoricul
evreu, Iosif Flavius, a zis că Irod cel Mare a reconstruit Samaria, a înfrumuseţat-o

196
şi i-a dat numele de Sebaste, în onoarea cezarului August 2. Sebaste era un
echivalent grecesc pentru latinescul “August” 3. Înflorirea Sihemului, numit şi
Neapolis, care era la o distanţă de 7 km sud-est de oraşul Samaria, a contribuit la
decăderea vechii capitale a regiunii Samaria, până când a ajuns, încetul cu încetul,
un sat. Şi astăzi se pot vedea ruinele oraşului Samaria 4.
O altă localitate pe care o aminteşte textul pe care îl studiem este Siharul.
Evanghelistul Ioan a scris: “(Isus) a ajuns lângă o cetate din regiunea Samariei,
numită Sihar, aproape de ogorul pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif” (v.5). În
ce priveşte Siharul, s-au dat următoarele trei explicaţii: Prima explicaţie a unor
comentatori este că Siharul şi Sihemul erau două localităţi. Aceştia aduc ca
argument o menţiune care datează din anul 333 după Cristos, în care scrie că
Sihemul era situat la o distanţă de o milă romană de Sihar, respectiv 1 km şi 535
m, cât era o milă romană 5. A doua explicaţie a altor comentatori susţine că
Siharul era un cartier mărginaş al Sihemului, supranumit şi “oraşul
mormintelor” 6. Şi a treia explicaţie este că Siharul şi Sihemul erau două denumiri
pentru unul şi acelaşi oraş. Comentatorii acestei explicaţii aduc două argumente:
Primul argument este că acest oraş cu două denumiri se identifică uşor cu ajutorul
mormântului lui Iosif şi cu fântâna lui Iacov. Siharul sau Sihemul era situat între
mormântul lui Iosif şi fântâna lui Iacov. Mormântul lui Iosif era în partea de nord
la 300 m; şi fântâna lui Iacov era în partea de sud-est la 2 km. Lucrul acesta îl ştim
atât din Biblie, cât şi din relatarea teologilor din Biserica Primară. În cartea lui
Iosua scrie: “Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră cpoiii lui Israel din Egipt, au
fost îngropate la Sihem…” (24:32). Şi în textul citit, de asemenea ni se spune:
“(Isus) a ajuns lângă o cetate din regiunea Samariei, numită Sihar, aproape de
ogorul pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif. (6). Acolo se afla fântâna lui
Iacov...” (v.5-6). Ieronim care a trăit mulţi ani în Israel, în cetatea Betleem şi a
tradus Biblia în limba latină, cunoscută sub numele de Vulgata, a spus la sfârşitul
secolului al IV-lea că pe timpul lui “era construită o biserică deasupra
mormântului lui Iosif, iar fântâna lui Iacov se poate vedea şi astăzi” 7.
Comentatorul W.F. Albright a spus că Siharul sau Sihemul este identificat cu o
localitate modernă numită Askar; şi că această localitate se află la 2 km nord-vest
de fântâna lui Iacov 8. Şi al doilea argument pe care l-au adus susţinătorii acestei
explicaţii că Siharul şi Sihemul erau două denumiri pentru unul şi acelaşi oraş este
cuvântul shechem care înseamnă în limba ebraică “umăr”, şi vine de la “a purta
armură pe umăr” 9, iar numele Sihar este o formă grecească pentru Sihem. Atât,
cercetătorii ca, W.F. Albright şi W.M. Thomson, cât şi Dicţionarul Biblic de
Westminster redat de către J.D. Davis, ne arată că aceasta este motivul pentru care
în traducerea Noului Testament în limba siriană veche, nu este trecută forma
grecească de Sihar, ci cea ebraică de Sihem 10. Noi considerăm că această
variantă este cea mai verosimilă şi chiar autentică.

197
 Pasajul citit ni-L prezintă pe Mântuitorul la fântâna lui Iacov, care se află
în apropierea cetăţii Sihar. De la această fântână, se făcea o bifurcare de drumuri:
unul trecea pe lângă Sihar şi ducea spre Marea Galileii şi Capernaum; iar celălalt
trecea prin Sebaste, capitala Samariei şi ducea spre centrul Galileii şi Nazaret.
Prin faptul că Domnul Isus a intenţionat să treacă prin Sebaste şi să meargă spre
centrul Galileii, El Şi-a trimis ucenicii în cetatea Sihar ca să cumpere ceva de
mâncare. Iar, El, obosit de călătorie şi însetat de arşiţa soarelui de vară, S-a aşezat
la fântână ca să Se odihnească. Dar, iată că a venit o samariteancă după apă.
Domnului Isus, fiindu-I sete, i-a cerut să-I dea apă să bea. Şi, de aici a început o
conversaţie lungă între Domnul Isus şi această femeie.

Ruinele Sihemului antic Sihemul

Comentatorul W. Hendriksen a spus că în capitolul 3 din Evanghelia după

Ioan, Domnul Isus a stat de vorbă cu un bărbat, cu Nicodim; iar acum, în
capitolul 4 El discută cu o femeie; că atunci era cu un evreu, iar aici este cu o
samariteancă; şi că atunci era cu o persoană de o înaltă moralitate, iar aici este
cu o femeie cu moravuri uşoare, şi El cu amândouă aceste persoane trebuia să
vorbească şi să le câştige pentru Împărăţia cerurilor 11.
La evrei, ca de altfel, aproape la toate celelalte popoare, era o barieră
milenară între partea bărbătească şi partea femeiască. Rabinii dispreţuiau foarte
mult femeile. Ei, le considerau nedemne ca să primească chiar şi învăţătura lui
Dumnezeu. Unii dintre ei ziceau, că este mai bine să arzi cuvintele Legii decât să
le spui unei femei 12. Iar alţii spuneau, că fiecare timp pe care îl iroseşte cineva,
vorbind cu o femeie este o vreme pierdută, care atrage după sine focul gheenei 13.
Nimeni nu avea voie, nici să salute o femeie şi, cu atât mai puţin, să stea
de vorbă cu ea. Un rabin din secolul al doilea după Cristos, cu numele de Yose

198
ben Yohanan, a spus că un rabin, nu avea voie să vorbească pe stradă sau în
public, nici chiar cu soţia, cu sora sau cu fiica lui 14. Iar, unii dintre farisei, care se
numeau farisei vânătăi, atunci când vedeau o femeie trecând pe stradă, închideau
repede ochii. Astfel, adeseori se întâmpla că, lovindu-se de zid, să-şi spargă capul.
Nici chiar un om de rând; şi cu atât mai mult o faţă bisericească nu avea voie să
schimbe nici măcar un cuvânt cu o femeie pe stradă sau în public.15

Israelul pe timpul Domnului Isus

Dacă un rabin ar fi fost văzut vorbind cu o femeie, ar fi terminat pentru

totdeauna cu renumele lui şi s-ar fi ales cu o mare ruşine. Toţi i-ar fi întors spatele

199
şi l-ar fi tratat cu o tăcere ostilă. Şi, totuşi Mântuitorul a stat de vorbă cu o femeie
şi încă cu o samariteancă cu moravuri uşoare 16.
Se ridică o întrebare: De ce samariteanca a venit la această fântână? Doar
fântâna aceasta era departe de Sihar, în jur de 2 km 17; şi nu era uşor pentru o
femeie să care apa de la o distanţă aşa de mare. Apoi, aşa după cum vom vedea în
studiul următor, această apă nu era chiar aşa de bună de băut. Locuitorii Siharului
nu pe ea o foloseau pentru băut 18. La această întrebare s-au dat două răspunsuri:
Ori că samaritencii îi era ruşine să meargă la fântâna cetăţii, pentru că femeile se
uitau chiorâş la ea, râdeau pe înfundate şi o batjocureau, ori că locuitorii Siharului,
chiar au alungat-o de la fântâna cetăţii, ca să nu le spurce apa. Şi astfel, ea trebuia
să meargă până la fântâna lui Iacov după apă.
Apoi, samariteanca ştia, că dacă întâmplător se întâlnea cu un conducător
de rând al religiei, ea trebuia să fugă de ruşine dinaintea lui. Iar, dacă se întâlnea
cu o anumită persoană pe care ea nu o cunoştea, era obligată să tacă.
Textul citit ne arată că atunci când ea s-a apropiat de fântână şi a zărit un
străin, îşi vedea de treabă, îşi lega burduful cu o funie şi îşi scotea apă. În acastă
împrejurare şi în aceste momente, Domnul Isus a rupt această barieră milenară cu
cuvintele: “Dă-Mi să beau.” Samariteanca, când a văzut că Domnul Isus a intrat
în vorbă cu ea şi că cerea de la ea apă, a rămas foarte surprinsă. Acesta a fost
motivul pentru care ea a răspuns Domnului Isus mirată: “Cum, Tu, iudeu, ceri să
bei de la mine, femeie samariteancă?” (v.9). Samariteanca a rămas foarte uimită
de acest gest al Mântuitorului, pentru că ea ştia că evreii nici nu vorbeau cu
samaritenii; şi, cu atât mai puţin, nu beau şi nu mâncau din vasele lor, pe care le
considerau spurcate 19. Pentru Fiul lui Dumnezeu, vasul samaritencii nu era
spurcat, fiindcă El a venit ca să-Şi dea viaţă şi pentru ea. Pentru Mântuitorul, ca să
vorbească cu samariteanca, era cel mai normal şi cel mai natural lucru din lume.
Samariteanca s-a mirat foarte mult că, în sfârşit, a găsit un om, în a cărui ochi a
aflat bunătate şi care nu i-a fost un critic; pentru că toţi câţi au întâlnit-o până
atunci dacă n-au dojenit-o, în cel mai bun caz, n-au vorbit cu ea şi, astfel ea şi-a
deschis inima.
După standardele de conduită ale rabinilor, Mântuitorul S-a făcut vinovat
de o abatere gravă: că a stat de vorbă cu o femeie, încă cu o samariteancă şi, cu
atât mai mult cu o samariteancă cu moravuri uşoare. Dacă L-ar fi văzut cineva
dintre adversari pe Domnul Isus, stând de vorbă cu o samariteancă păcătoasă, nu
s-ar fi ales decât cu ocară şi dispreţ, dar El a vrut să dărâme această barieră
milenară, pe care au ridicat-o aproape toţi oamenii lumii 20.
Apoi, urmează un lucru curios: Ucenicii, după ce s-au întors din cetate şi
L-au văzut pe Domnul Isus vorbind cu o samariteancă, au rămas foarte surprinşi,
dar niciunul dintre ei n-a îndrăznit să-L întrebe de ce vorbea cu o femeie şi încă cu
o samariteancă. Evanghelistul Ioana a scris: “Atunci au venit ucenicii Lui şi se
mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi, nici unul nu L-a întrebat: «Ce cauţi?» sau
200
«Despre ce vorbeşti cu ea?»” (v.27). De aici învăţăm, că ucenicii Domnului Isus
au ajuns la un nivel foarte înalt. Ei şi-au zis în sinea lor: “Nouă nu ni se cade să-L
întrebăm, de ce face un asemenea lucru, pentru că El nu face nimic greşit, ci
prejudecăţile noastre sunt eronate.”
Şi, a doua barieră pe care a dărâmat-o Domnul Isus, era

II. BARIERA RELIGIOASĂ

Între evrei şi samariteni era o ceartă veche de sute de ani. În anul 720
înainte de Cristos, atunci când asirienii au invadat regatul Samariei, o mare parte a
populaţiei a fost deportată în Media (2Împ.17:6). Iar în schimbul celor deportaţi,
asirienii au adus pe teritoriul Samariei un alt popor din cetăţile: Babilon, Cuta,
Ava, Hamat şi Sefarvaim (2 Împ.17:24). Samaritenii, rămaşi în ţară, au început să
se încuscrească cu acele popoare străine. Ei au comis un păcat grav şi de neiertat
pentru un evreu. Astfel, ei şi-au pierdut puritatea lor rasială. Şi astăzi, dacă un
evreu fie băiat, fie fată se căsătoreşte cu un neevreu este considerat mort faţă de
religia iudaică. Marea majoritate a celor zece seminţii, deportate în Media, nu s-a
întors niciodată, iar cei ce au rămas în ţară s-au încuscrit cu străini. Acesta a fost
motivul pentru care samaritenii şi-au pierdut dreptul de a se mai numi poporul
evreu! 21
Cu timpul şi Iudea, împărăţia de sud, a fost invadată. Locuitorii ei au fost
deportaţi în Babilon, dar ei nu s-au încuscrit cu alte naţiuni, ci au rămas evrei
nealteraţi. Pe timpul lui Ezra şi Neemia, iudeii s-au întors în ţară, şi imediat s-au
apucat să-şi reconstruiască Templul, în jurul anilor 450 înainte de Cristos.
Samaritenii s-au oferit să le dea ajutor în această sarcină grea şi sfântă, dar iudeii,
respingându-le sprijinul, le-au zis că ei nu puteau să ia parte la construirea Casei
lui Dumnezeu, pentru că şi-au pierdut calitatea de popor evreu. De aici, a început
duşmănia şi cearta cea mare dintre evrei şi samariteni, care a durat până în zilele
Mântuitorului. Samaritenii şi-au construit şi ei un templu pe muntele Gherazim,
care era înalt de 780m de la nivelul Mării Mediterane 22. Samariteanca s-a referit
la acest templu.
Iosif Flavius a zis, într-una din scrierile lui istorice intitulată Antichităţi,
că acest templu pe care l-au zidit samaritenii pe timpul lui Alexandru cel Mare în
jurul anilor 330 înainte de Cristos, l-a prădat şi l-a distrus generalul evreu, Ioan
Hircan în anul 128 înainte de Cristos. Şi de aici, duşmănia şi scandalul dintre evrei
şi samariteni, a crescut mai mult. Evreii îi batjocurau pe samariteni, spunându-le
cutaşeni, după numele unuia dintre acele popoare care au fost aduse în Samaria şi
cu care ei se încuscriseră. Rabinii au învăţat poporul, ca nimeni să nu mănânce din
pâinea cutaşenilor, pentru că cel care mănâncă pâinea cutaşenilor este la fel cu
cel ce mănâncă carnea de porc 23. De abia acum ne putem da seama, cât de uimiţi

201
erau ucenicii Domnului Isus, când El i-a trimis să cumpere de mâncare dintr-un
oraş samaritean şi cum ei au plecat fără să comenteze măcar un singur cuvânt!
Samaritenii, de asemenea, îi batjocurau pe iudei în fel şi chip. Se spune
despre rabinul Johanan, că a trecut odată prin Samaria şi, când a ajuns lângă
muntele Gherazim, un samaritean l-a întrebat: “Rabi, unde te duci?” “Mă duc la
Ierusalim să mă închin”, a răspuns rabinul. Şi samariteanul i-a zis: “Nu este mai
bine să te rogi pe acest munte sfânt, decât să te duci ca să te închini în acel
templu blestemat din Ierusalim?” 24 Samaritenii îi batjocurau pe galileeni şi se
desfătau în râs de ei, atunci când treceau prin teritoriul lor ca să se închine la
templul din Ierusalim cu ocazia sărbătorilor 25.
Această duşmănie dintre evrei şi samariteni, a durat mai mult de patru sute
de ani. Atât evreii, cât şi samaritenii, moştenind această ură din moşi strămoşi, au
crezut că ea era o stare normală şi chiar o datorie sacră. Acesta a fost un alt motiv
mare pentru care samariteanca a rămas uimită atunci când a auzit, că un evreu
cerea să bea apă de la ea o femeie samariteancă! Domnul Isus a vrut să dărâme şi
această barieră seculară dintre evrei şi samariteni care s-a ridicat pe tema religiei.
Acest pasaj, aşa după cum am observat, este foarte mişcător. El ne arată,
cum Fiul lui Dumnezeu era dogorât de arşiţa soarelui; cum a însetat şi a obosit;
cum El, care era atotsfânt, asculta cu multă înţelegere părerea de rău a unei femei
cu o reputaţie rea; cum căutat să rupă toate barierele dintre oameni; cum a început
să predice o Evanghelie universală; şi cum a iubit lumea nu numai teoretic, dar şi
practic.

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 147;

Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 249.
2. Josephus, F., Antiquities 15.8.5.
3. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 262.
4. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 67.
5. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 101.
6. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 67.
7. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 101 - 102.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 156.
8. Albright, W.F., The Archaeology of Palestine, p. 247.
9. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 101.
10. Albright, W.F., The Archaeology of Palestine, p. 247;
Thomson, W.M., The Land and the Book, p. 472;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of Bible, p. 585.
11. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 158.
12. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 257 ;
Diamandi, S., Fiul lui Dumnezeu – Fiul omului, Vol. II, p. 283.
13. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 112;
202
 Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 162.
14. Lightfoot, R.H., St. John’s Gospel, Vol. II, p. 286 – 287;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 112;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 257;
15. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 151.
16. Op. cit.
17. Op. cit. p. 148.
18. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, Vol. I, p. 409.
19. Daube, D., The New Testament and Rabbinic Judaism, p. 382;
Augustine, Tractate 15 on St. John 4;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 103.
20. Pollard, T.E., Jesus and the Samaritian Woman, p. 147.
21. Coggins, R.J., Origins of Samaritanism Reconsidered, p. 175;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 149.
22. Josephus, F., Antiquities 18.85;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 149 - 150.
23. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 160.
Josephus, F., Antiquities 11.8.4;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 257.
24. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 150.
25. Coggins, R.J., Samaritans and Jews, p. 136.

203
 25. APA VIEŢII

Ioan 4 : 10 – 15

10. Drept răspuns Isus i-a zis: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu
şi Cine este Cel care-ţi zice: «Dă-Mi să beau!» tu singură ai fi cerut să bei şi El
ţi-ar fi dat apă vie.”
11. “Doamne”, I-a zis femeia, ”n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este
adâncă; de unde ai putea să ai, dar, această apă vie?
12. Eşti Tu oare mai mare ca părintele nostru Iacov care ne-a dat fântâna
aceasta şi a băut din ea el însuşi, fiii lui şi vitele lui?”
13. Isus i-a răspuns: ”Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete.
14. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, niciodată nu-i va mai
fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă
care va ţâşni în viaţa eternă.”
15. ”Doamne”, I-a zis femeia, ”dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie
sete şi să nu mai vin până aici să scot.”

În acest text intitulat Apa vieţii, Mântuitorul ne-a dezvăluit trei lucruri:
însetarea sufletului, înăbuşirea acestei însetări şi pe Cel care ne poate stâmpăra
această sete.
Să luăm mai întâi

I. ÎNSETAREA SUFLETULUI
Oamenii la suprafaţă par diferiţi, dar, în realitate ei, sunt aceiaşi în adâncul
fiinţei lor. Noi, într-un sens, suntem cu toţii foarte nefericiţi şi simţim în sufletele
noastre o însetare de nepotolit după ceva şi adeseori nici noi nu ştim care este acel
ceva.
La marea întrebare: de unde ne vine setea sufletească? Teologii răspund că
ea se datorează a două cauze:
1. Prima cauză este, pentru că toate lucrurile şi toate bunurile dintr-o
lume materială sunt insuficiente pentru om.
La prima vedere ni se pare, că tot ce facem şi tot ce realizăm prin munca şi
strădania noastră, şi că toate bunurile pe care ni le oferă pământul, ne-ar fi
suficiente ca să fim fericiţi. Numai că, în ultimă analiză trebuie să constatăm cu
durere în suflet că omul, chiar dacă ar ajunge să aibă toate aceste mijloace, el tot
mai simte că-i lipseşte ceva şi că are în suflet un gol, o nemulţumire şi o dorinţă
de nesatisfăcut, fiindcă sufletul lui doreşte ceva cu mult mai mult decât îi poate
oferi pământul. Lucrurile materiale nu ne pot satisface nici chiar dorinţele fizice

204
şi, cu atât mai mult, pe cele sufleteşti. Iată prima cauză a însetării sufletelor
noastre şi, iată de unde ne apare setea după absolut.
2. Şi a doua cauză a însetării sufletului nostru este, pentru că în lume
totul pe lângă că este insuficient, este şi trecător.
Viaţa umană poate fi descrisă cu ajutorul soarelui acoperit de ceaţǎ, care
atunci când ceaţa se rǎreste, apare la orizont soarele şi, când omul îl doreşte şi se
simte cel mai bine cu el, ceaţa se lasă iarăşi şi-l acoperă. O, câţi sori nu are omul şi
ceaţa cea groasă îi întunecă pe toţi! La unii, poate este vorba de soarele tinereţii.
La alţii, de soarele sănătăţii. La alţii, acest soare poate fi un copil, care de abia a
răsărit sau s-a ridicat, şi ceaţa şi umbrele morţii l-au şi răpit. La alţii, acest soare
este soţia sau soţul. La alţii, tatăl sau mama. Iar la alţii, fratele sau sora. Noi trăim
într-o lume, în care florile când de abia încep să-şi deschidă petalele, să-şi trăiască
splendoarea frumuseţii şi să-şi răspândească parfumul, ele trebuie să se şi
ofilească. Şi de lucrul acesta, omul este conştient mereu în sufletul lui. Omului,
când i se pare că se simte în cea mai mare siguranţă, tocmai atunci soarele lui se
pregăteşte să apună. Cineva a spus că omul are o singură speranţă şi nouăzeci şi
nouă de temeri, pentru că el trăieşte într-o lume unde totul, pe lângă că este
insuficient, este şi trecător. Şi aceasta este a doua cauză a însetării sufletului
omenesc: cauza unei însetări după infinit.
Şi acum, întrebarea care se ridică este: De ce omul tânjeşte după absolut
într-o lume unde totul este insuficient? Şi de ce el suspină după infinit pe un
pământ unde totul este limitat şi trecător? La această întrebare există un singur
răspuns: fiindcă el este un fiu al eternităţii şi Dumnezeu i-a sădit în suflet un vis
după ea, singurul loc unde îşi poate stâmpăra setea după absolut şi unde îşi poate
potoli foamea după infinit.
Al doilea lucru pe care ni l-a dezvăluit Mântuitorul în acest text este
problema

II. ÎNĂBUŞIRII SETEI SUFLETEŞTI

Unii comentatori fac greşeli în legătură cu orarul din Evanghelia după
Ioan, aşa cum am văzut şi când am tratat studiul intitulat Primii doi ucenici: Ioan
şi Andrei (Vol.II,Stud.10). Aceştia cred că Evanghelistul Ioan a folosit orarul
roman care, aşa cum ne-a relatat Pliniu, număra orele ca cel egiptean sau, ca
orarul nostru modern: de la miezul nopţii la miezul nopţii. Şi romanii obişnuiau să
spună ca noi la primele 12 ore: ceasurile înainte de masă şi la ultimele 12 ore:
ceasurile de după masă 1. După orarul roman, cuvintele: ”Era cam pe la ceasul
al şaselea” (v.6), înseamnă ora şase dimineaţa. Iar alţii, dintre aceşti comentatori,
care au luat orarul roman, dar care adaugă la aceste cuvinte şi detaliul: ”Isus,
ostenit de călătorie, şedea lângă fântână” (v.6), susţin că era ora 6 după masă,
fiindcă cuvintele „ostenit de călătorie” arată că Domnul Isus deja parcursese o

205
distanţă lungă şi, astfel ”ceasul al şaselea”, n-a putut să fie ora 6 dimineaţa, ci ora
6 seara.
Grecii din Asia Mică, aşa după cum a spus în continuare Pliniu, aveau
acelaşi orar cu evreii, orarul babilonean, care număra orele de la răsăritul la apusul
soarelui 2. După acest orar, ”ceasul al şaselea” era ora 12 la amează. Toţi
comentatorii documentari ca, W. Barclay, Frederick Bruce, W. Hendriksen, D.J.
Ellis etc, au luat orarul grecilor din Asia Mică şi al evreilor 3, pentru că acest orar
este în concordanţă cu destinatarul şi cu scopul scrierii Evangheliei, aşa cum am
văzut când am tratat studiile intitulate Autorul celei de-a Patra Evanghelii
(Vol.I,Stud.7) şi Combaterea ereziilor (Vol.I,Stud.9); şi în concordanţă cu faptul
că, Apostolul Ioan a locuit şi că şi-a redactat Evanghelia în oraşul Efes, care se
afla în Asia Mică şi că el, şi-a dedicat Evanghelia, atât evreilor, cât şi grecilor, aşa
cum ne-am informat tot în studiile amintite.
Acum, ştiind la ce ceas al zilei şi chiar, în ce anotimp al anului se afla Fiul
lui Dumnezeu la fântâna lui Iacov, înţelegem marele adevăr, că El a cunoscut
adevărata însetare şi oboseală omenească fiindcă “ceasul al şaselea” era, aşa după
cum am văzut, ora 12 când arşiţa zilei de vară era în toi 4. Ne putem imagina, cum
Mântuitorul stătea la fântâna lui Iacov şi Se uita în toate părţile, ca să vadă pe
cineva venind să scoată apă. Dar, iată că la un moment dat, a zărit că vine o
femeie. Samariteanca, după ce şi-a legat burduful cu o funie şi a scos apă, Domnul
Isus i-a zis: “Dă-Mi să beau”. Fiul lui Dumnezeu, după ce-Şi potolise setea fizică,
a vrut să ofere, în schimb, samaritencii apa vieţii, spunându-i: “Dacă ai fi
cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: «Dă-Mi să beau!» tu
singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie” (v.10). Mântuitorul a ştiut că
samariteanca şi-a înăbuşit setea sufletească cu păcatele ei într-atât, încât şi-a
pierdut orice noţiune a acesteia. În text, observăm că oricât de clar îi vorbea
Domnul Isus despre apa vieţii, ea nu putea să-L înţeleagă, ci credea că este vorba
despre apa fizică.

Domnul Isus şi samariteanca

206
 Ca să putem înţelege cât mai bine conversaţia Fiului lui Dumnezeu cu
samariteanca, trebuie să cunoaştem mai întâi următoarele două lucruri: Primul
lucru este, că în limba aramaică, în care se purta această conversaţie, „apa vie” se
spunea atât la apa vieţii, cât şi la apa de izvor. Şi al doilea lucru este, că fântâna
lui Iacov era un puţ săpat pentru seceta verii, în care nu era apa care izvora, ci cea
stătută care se colecta de la ploi 5. În textul grecesc nu scrie în versetele 11 şi 12
cuvântul pēgē care înseamnă „fântână”, ci phrear care înseamnă „puţ” sau
„cisternă” 6.

Fântâna lui Iacov

Astfel, samariteanca a crezut că Mântuitorul i-a spus că-i va da o altă apă

mai bună, de izvor. Ei, i s-au părut aceste cuvinte foarte ne la loc. Cum a putut El
să aibă o asemenea pretenţie ca să-i dea apă de izvor, când ea ştia că nu era în
stare să-i ofere nici chiar apă stătută, fiindcă fântâna era foarte adâncă: avea un
diametru de aproape de 3 m şi o adâncime de 33 m, şi El nu avea nici funie şi nici
burduf 7. Acesta a fost motivul pentru care ea a zis Domnului Isus mai întâi:
„Doamne, n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este adâncă ...” (v.11). Apoi, ştiind că
în jur nu era un asemenea izvor, L-a întrebat mirată: „De unde ai putea să ai, dar,
această apă vie?” (v.11). Şi, în cele din urmă, ea a căutat să explice Domnului
Isus, că nici chiar patriarhul Iacov n-a putut găsi în apropiere apă de izvor, de a
trebuit să se mulţumească ca să sape această fântână din care a băut el personal,

207
copiii şi vitele lui, şi că nimeni nu are dreptul să se considere mai capabil decât
patriarhul Iacov. Dacă patriarhul Iacov n-a fost în stare să găsească în acest loc
apă de izvor, atunci cum a putut să pretindă El aşa ceva? Ea a zis Domnului Isus:
„Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov care ne-a dat fântâna
aceasta şi a băut din ea el însuşi, fiii lui şi vitele lui?” (v.12).

Fântâna lui Iacov se află în cripta bisericii construite de Elena,

mama împăratului Constantin

Comentatorul evreu A. Edersheim a zis că, într-adevăr, în jurul Siharului

nu erau izvoare şi că samariteanca ştia lucrul acesta 8, de aceea ea a spus
Domnului Isus cuvintele pe care le-am amintit mai înainte.
Mântuitorul, văzând că samariteanca nu putea să iasă din însemnătatea
însetării fizice, i-a vorbit în aşa fel despre apa vieţii, încât să nu poată să-L
înţeleagă greşit. El i-a spus: “Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. (14).
Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, niciodată nu-i va fi sete; ba încă
apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în
viaţa eternă” (v.13-14). Este foarte interesant, că samariteanca nu L-a înţeles pe
Domnul Isus nici de data aceasta. Ea a luat chiar şi aceste cuvinte, tot în sens fizic.
Dar, spre deosebire de felul cum îi vorbise mai înainte, ea acum credea că avea în
faţă un umorist şi a început să-I răspundă şi ea în glumă, spunându-I: “Doamne,
dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot”
(v.15).

208
 Din această conversaţie a Filui lui Dumnezeu cu samariteanca învăţăm, că
păcatul înăbuşă setea sufletească aproape până la dispariţie. La prima vedere ni se
pare, că samariteanca chiar şi-a pierdut setea sufletească cu desăvârşire. Numai că,
vom vedea în studiul următor că ea, totuşi o avea, dar adormită şi că Mântuitorul
i-a treztit-o. Orice păcătos, fie cât de pervertit, chiar dacă spune că nu are suflet şi
că nu există rai, nici iad, dar dacă se coboară în sinea lui va descoperi că, totuşi
există în el un gol şi o aspiraţie după ceva, ceea ce nu este altceva decât setea după
absolut şi foamea după infinit.
Şi, în al treilea rând, textul citit ni-L arată

III. PE CEL CARE NE POATE STÂMPĂRA SETEA SUFLETEASCĂ

Evanghelistul Ioan a scris: “Drept răspuns, Isus i-a zis: «Dacă ai fi
cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: ‘Dă-Mi să beau!’ tu
singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie. (13). Oricui bea din apa aceasta
îi va fi iarăşi sete. (14). Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, niciodată
nu-i va fi sete …»” (v.10, 13-14).
În liturghia samaritenilor din Ziua Ispăşirii era un vers care spunea că
atunci când va veni Mesia, apa va curge din izvoare ca din găleţi 9. Numai că,
Domnul Isus când a vorbit samaritencii despre apa vieţii, i-a spus cu mult mai
mult. El, când i-a zis că îi poate da apa vieţii, i S-a revelat că este Mesia cel
promis, singurul care îi poate oferi viaţa şi fericirea eternă. Acelaşi lucru ni l-a
promis şi în Apocalipsa atunci când a afirmat: “Celui ce îi este sete îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii” (21:6). Biblia spune că izvorul apei vieţii
este numai la Dumnezeu: “Căci la Tine este izvorul apei vieţii” (Ps. 36:9). Lucrul
acesta l-au descoperit şi l-au experimentat mulţi dintre muritori de-a lungul
mileniilor. Iată, spre exemplu, ce a exclamat unul dintre psalmişti: “Cum doreşte
un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!”
(Ps.42:1). Şi, iată ce a zis Fericitul Augustin: “Sufletele noastre, Doamne, nu vor
găsi pace şi alinare până când se vor odihni la Tine!” Acesta este motivul pentru
care Mântuitorul ne-a promis că ne va duce chiar la Tatăl ceresc, ca acolo să ne
stâmpere setea sufletească cu apa eternă care iese din scaunul Său de domnie.
Apocalipsa ne spune că din Tronul Celui Preaînalt curge izvorul apei
vieţii, care formează un râu limpede ca cristalul. După cum, numai mama şi ce
emană din ea, poate să stâmpere fiinţa copilului ei; cu atât mai mult, numai Tatăl
nostru ceresc şi tot ce se revarsă din El, ne va satisface pe deplin toate aspiraţiile
sufletului. Ioan Teologul a scris: “Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca
cristalul, care curgea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc.22:1); şi
“Mielul, care stă în mijlocul tronului va fi Păstorul lor şi îi va duce la izvoarele
apelor vieţii …” (Apoc.7:17).

209
 Dar, Fiul lui Dumnezeu a spus samaritencii, mai departe, că până vom bea
din acea apă eternă, El vrea să ne dea chiar şi acum o înghiţitură din ea. Prorocul
Isaia a numit această înghiţitură “apa mântuirii”. El a zis: “Veţi scoate apă cu
bucurie din izvoarele mântuirii” (Is.12:3). Picăturile pe care le bem din harul şi
jertfa lui Cristos, se transformă în sufletul nostru într-un izvor de apă care ţâşneşte
în viaţa veşnică. Domnul Isus a zis samaritencii: “… Apa pe care i-o voi da Eu …,
se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică” (v.14).
Dumnezeu a făcut mai întâi izvoarele, apoi ne-a creat pe noi şi a sădit în
fiinţa noastră setea. Tot astfel, El are şi pentru sufletele noastre izvoare eterne, de
aceea a sădit şi în ele o însetare. A nu ne folosi de apa fizică, înseamnă a muri de
sete. Tot astfel, a înăbuşi setea sufletească, înseamnă a ne face proprii noştri
vrăjmaşi şi a nu ajunge niciodată să bem din apele vieţii eterne.
H.B. Tristram, un explorator al Israelului din secolul trecut, autorul unei
lucrări standard intitulată Istoria naturii din Biblie, a zis că el a stat odată la
această fântână şi a citit capitolul 4 din Evanghelia după Ioan, care ne redă
conversaţia Domnului Isus cu samariteanca în legătură cu apa vieţii 10.

1. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 65.

2. Pliny, Natural History, 2.79.188.
3. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 102;
Ellis, D.J., The Gospel of John, p. 1240.
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 147.
5. Kopp, C., The Holy Places of the Gospels, p. 156.
6. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 104.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 156;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 253.
7. Hutton, W.R., Spring and Well, Ex.T, 56 (1945), p. 27;
Babylonian Talmud, Tractate “Sota” 49b;
Jerusalimnian Talmud, Tractate “Sheqalim” 5. 48d.
8. Edersheim, A., The Life of Times of Jesus the Messiah, Vol. I, p. 409.
9. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 105.
10. Op. cit. p. 104.

210
 26. ÎN FAŢA REALITĂŢII

Ioan 4 : 15 – 27

15. „Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie
sete şi să nu mai vin până aici să scot”.
16. „Du-te”, i-a zis Isus, „de cheamă pe soţul tău şi vino aici.”
17. Femeia I-a răspuns: „N-am soţ”. Isus i-a zis: „Bine ai spus că n-ai
soţ.
18. Pentru că cinci soţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este soţ.
Aici ai spus adevărul.”
19. „Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti profet.
20. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, şi voi ziceţi că în
Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”
21. „Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi
închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.
22. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem,
căci mântuirea vine de la iudei.
23. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor
închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători Îşi doreşte Tatăl.
24. Dumnezeu este Duh; şi cine I se închină Lui trebuie să I se închine în
duh şi în adevăr.”
25. „Ştiu”, i-a răspuns femeia, „că va veni Mesia, (căruia I se zice
Cristos); când va veni El, ne va spune toate lucrurile.”
26. Isus i-a zis: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”
27. Atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi,
nici unul nu L-a întrebat: „Ce cauţi?” sau „Despre ce vorbeşti cu ea?”

Acest text intitulat În faţa realităţii, ne-o arată pe samariteacă în trei

posturi: în faţa Fiului lui Dumnezeu, faţă în faţă cu ea însăşi şi căutând faţa lui
Dumnezeu.
S-o luăm pe samariteacă mai întâi

I. ÎN FAŢA FIULUI LUI DUMNEZEU

Prin teritoriul Samariei treceau trei căi de comunicaţie: una ocolea pe
lângă ţărmul Mării Mediterane; alta traversa Iordanul şi ocolea Samaria prin
regiunea Pereei; şi a treia, care era cea mai scurtă, trecea prin mijlocul ei 1. Iosif
Flavius a zis că unii dintre evreii din Galilea, care s-au amestecat şi s-au încuscrit
cu neamurile aproape, ca samaritenii, atunci când se duceau la Ierusalim cu ocazia

211
sărbătorii Paştelor, obişniuau să treacă prin Samaria, dar nu toţi. Şi, cu atât mai
mult, evreii din Iudea nu intrau niciodată pe teritoriul samaritenilor 2.

Harta Israelului cu şoselele principale

212
 În penultimul studiu am văzut că între iudei şi samariteni era o duşmănie
veche care a durat sute de ani; că evreii evitau să treacă prin Samaria; şi că ei, mai
degrabă preferau să treacă Iordanul şi s-o ocolească decât să se pângărească în
teritoriul ei. Apoi, tot atunci am ridicat marea întrebare: De ce Domnul Isus a
trecut prin Samaria, din cauza căldurii de vară şi că drumul era mai scurt? Am
văzut că nu acestea au fost motivele, pentru că El n-a urmărit niciodată în viaţă
cum să-I fie Lui mai uşor, ci a căutat întotdeauna cum să facă mai bine lucrarea
Celui care L-a trimis. Adevăratul motiv pentru care El a trecut prin Samaria, aşa
după cum ne-am informat în penultimul studiu a fost, ca să dărâme două bariere:
una socială şi alta religioasă. Iar, în textul pe care îl studiem acum, avem încă un
răspuns la marea întrebare: De ce Mântuitorul a trecut neapărat prin Samaria? Şi
acest răspuns este: ca s-o întâlnească pe samariteancă, pentru a-i mântui sufletul şi
pentru a face prin ea o trezire spirituală în această regiune. Aceste două motive,
ne-a spus Evanghelistul Ioan, erau incluse în programul de lucru al Mântuitorului
ca probleme prioritare, pe care El trebuia să le rezolve. Evanghelistul Ioan a fost
inspirat ca să ne scoată în evidenţă rezolvarea acestor două probleme imperioase
de către Fiul lui Dumnezeu, de aceea, accentuând asupra lor, le-a subliniat cu
imperativul verbului trebuie. El a scris: „Fiindcă trebuia să treacă prin
Samaria...” (v.4).
Tot în penultimul studiu, s-a pus şi o altă întrebare: De ce samariteanca a
venit după apă la fântâna lui Iacov? Doar această fântână era departe de Sihar,
cam la 2 km, şi nu era uşor pentru o femeie să care apa de la o distanţă aşa de
mare. Apoi, am mai văzut în studiul trecut că această apă nu era aşa de bună de
băut. Locuitorii Siharului, nu pe ea o foloseau pentru băut. La această a doua
întrebare: De ce samariteanca a venit după apă la fântâna lui Iacov? s-au dat două
răspunsuri: Ori că samaritencii, i-a fost ruşine să meargă la fântâna cetăţii, pentru
că femeile se uitau chiorâş la ea, râdeau pe înfundate şi o batjocureau. Ori că
locuitorii Siharului au alungat-o de la fântâna cetăţii ca să nu le-o spurce. Şi acum,
se pune şi a treia întrebare: De ce această femeie cu moravuri uşoare a venit la
fântâna lui Iacov la amiază când arşiţa soarelui era în toi? Răspunsul este: ca să nu
o vadă nimeni 3.
Deşi samariteanca a venit la această fântână îndepărtată şi părăsită ca să nu
se întâlnească cu nimeni şi, cu toate că, ea a ales în scopul acesta amiaza, când
arşiţa soarelui de vară dogorea cel mai puternic, totuşi Fiul lui Dumnezeu, a
întâlnit-o acum, pentru că El chiar acum şi în acest loc a programat să aibă cu ea o
întâlnire divină. Evanghelistul Ioan ne-a scos în evidenţă că, programarea Aceluia
care era Mântuitorul lumii şi care trebuia să treacă prin Samaria ca să Se
întâlnească cu o anumită persoană, într-un anumit loc şi la un anumit timp, a fost
perfectă. Dacă Domnul Isus ar fi ajuns la fântână, cu zece minute mai devreme
sau mai târziu, n-ar fi întâlnit-o pe samariteancă. Cel care „a venit să caute şi să
mântuiască ce era pierdut”, aşa cum ni L-a prezentat Evanghelistul Luca pe
213
Domnul Isus în 19:10 şi aşa cum ni L-a descris şi Evanghelistul Ioan în acest text,
ştie exact unde se găseşte fiecare păcătos şi când este timpul oportun ca să-l
întâlnească.
Întâlnirea samaritencii cu Mântuitorul era momentul suprem din viaţa ei,
ca şi din viaţa fiecărui om.
În al doilea rând, acest text ne-o arată pe samariteancă

II. FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU EA ÎNSĂŞI

Am văzut în studiul precedent cum samariteanca a crezut că Domnul Isus
era un umorist şi cum, în ignoranţa ei, a început să glumească şi să ia în derâdere
cele sfinte, spunând Mântuitorului într-un mod uşuratic: „Dă-mi această apă, ca
să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot” (v.15). La auzul acestor
cuvinte, Fiul lui Dumnezeu a oprit-o brusc şi a pus-o faţă în faţă cu ea însăşi,
poruncindu-i autoritar: „Du-te, de cheamă-l pe soţul tău şi vino aici” (v.16).
Femeia a rămas încremenită, deşi credea, de prima dată, că se afla numai înaintea
unui proroc care cunoştea tot trecutul ei.
Nimeni nu se poate vedea aşa cum este, în realitate, până nu se priveşte în
prezenţa şi în lumina lui Cristos. Şi când ajunge să se vadă sub prisma luminii
Fiului lui Dumnezeu, rămâne îngrozit de starea lui. Aşa se explică faptul, că
atunci când Mântuitorul a pus-o pe samariteancă faţă în faţă cu ea însăşi şi, când
ea a început să se vadă pentru prima dată în prezenţa Lui aşa cum era, a rămas
foarte şocată.
Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Simon Petru. El, îndată ce a descoperit
după prinderea peştilor, un crâmpei din maiestatea şi gloria Fiului lui Dumnezeu,
tot ce a putut să zică era: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!”
(Luca 5:8).
Faptul de a deveni cineva creştin, începe întotdeauna cu simţul păcatului,
cu un dezgust faţă de noi înşine, fiindcă primul lucru pe care îl face Domnul Isus
cu omul este că îl determină să se vadă aşa cum este.
Mântuitorul care a cunoscut viaţa întreagă a samaritencii, pe lângă că i-a
văzut în suflet o rană aducătoare de moarte, a zărit totodată, ca un chirurg iscusit
şi vindecarea perfectă în urma înlăturării acestei rane. Fiul lui Dumnezeu era
singurul care a putut să vadă în sufletul ei, ca de altfel, şi în sufletul tuturor
oamenilor un erou adormit, pe care numai El îl putea trezi.
Când Domnul Isus a pus-o pe samariteancă faţă în faţă cu ea însăşi cu
porunca: „Du-te, de cheamă-l pe soţul tău şi vino aici” (v.16), ea, ca niciodată, a
început să-şi vadă păcatul în toată monstruozitatea lui şi a încercat să-l ascundă,
pentru că i-a fost ruşine, şi de aceea I-a răspuns: „N-am soţ” (v.17). Femeia n-a
minţit când a zis Domnului Isus că nu avea soţ, dar nici nu I-a spus tot adevărul.
Prin faptul că samariteanca nu voia să-şi mărturisească păcatul, Mântuitorul a

214
confruntat-o cu starea ei reală, spunându-i: „Bine ai spus că n-ai soţ. (18). Pentru
că cinci soţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Aici ai spus
adevărul” (v.17-18).
Pe timpul Domnului Isus, căsătoria era într-un adevărat naufragiu şi la
evrei, dar, cu atât mai mult la samariteni, aşa după cum vom vedea în studiile
intitulate Interzicerea divorţului (Vol.III,Studiile 34,35). Ieronim, care a trăit
mulţi ani în Israel în secolul al IV-lea, a zis că pe timpul Domnului Isus erau
multe femei care au fost căsătorite, chiar şi cu peste 20 de bărbaţi 4. Pentru a se
opri această avalanşă a divorţurilor, rabinii au interzis, atât bărbaţiilor cât şi
femeilor, să schimbe mai mult de trei parteneri. Numai că, orice încercare a fost
zadarnică 5.
Comentatorii interpretează că samariteanca a avut 5 bărbaţi legitimi de
care s-a despărţit din vina ei. Aceasta reiese din cuvintele Domnului Isus când a
zis: „Pentru că cinci soţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este soţ” (v.18).
J.P. MacArthur a zis că atunci când samariteanca a spus: „Doamne, văd că
eşti profet” (v.19), ea a zis Domnului Isus cu alte cuvinte: „Doamne, ai dreptate.
Aceasta sunt eu şi aceasta este viaţa mea păcătoasă. Ceea ce ai spus despre mine
este adevărat” 6.
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne-o prezintă pe samariteacă

Un preot samaritean cu sulurile legii lui Moise

215
216
III. CĂUTÂND FAŢA LUI DUMNEZEU
Este interesant că samariteanca, aflându-se numai în faţa lui Cristos, a
ajuns să fie pusă faţă în faţă şi cu ea însăşi; şi numai după ce a stat faţă în faţă cu
ea însăşi şi şi-a văzut ruinarea, a început să caute şi faţa lui Dumnezeu.
Samariteanca, văzându-şi acum starea ei reală şi, ştiind că Domnul Isus era un
proroc care o putea îndruma, a dorit să ştie unde ar putea să-L găsească pe
Dumnezeu: pe muntele Gherazim, despre care ziceau părinţii ei că era locul cel
mai sfânt de pe pământ sau în Templul din Ierusalim, locul cel mai sacru al
evreilor 7. Astfel, ea a zis Domnului Isus: „Părinţii noştri s-au închinat pe muntele
acesta şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii”
(v.20). La aceste cuvinte, Mântuitorul i-a răspuns: „Voi vă închinaţi la ce nu
cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei”
(v.22). În acest verset, Fiul lui Dumnezeu a spus samaritencii două lucruri:
Primul lucru era, că samaritenii s-au făcut vinovaţi de două păcate mari: că au
acceptat din Sfintele Scripturi numai cele cinci cărţi ale lui Moise, iar restul
Vechiului Testament l-au respins 8, şi că ei se închinau la mai mulţi dumnezei (2
Împ.17:29). Samaritenii, L-au inclus şi pe Iehova pe lista dumnezeilor lor, numai
pentru simplul fapt, că L-au considerat că era Dumnezeul ţării în care locuiau şi
fiindcă se temeau să nu-L cuprindă şi pe El în închinarea lor (2 Împ.17:28) 9. Şi al
doilea lucru la care S-a referit Domnul Isus când a zis samaritencii că „Mântuirea
vine de la iudei” era că El, în calitate de Mântuitor, a provenit din poporul evreu
(Rom.9:4).
Mântuitorul a spus samaritencii, trei lucruri despre închinare:
1. Primul lucru pe care i l-a spus era, că vechea rivalitate dintre muntele
Gherazim şi Templu va lua sfârşit.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând samaritencii:
„Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele
acesta şi nici în Ierusalim” (v.21).
2. Al doilea lucru pe care L-a spus Domnul Isus samaritencii în legătură cu
închinarea era, că pământul întreg urma să se transforme într-un Templu.
Fiul lui Dumnezeu a făcut cunoscut samaritencii că după venirea Lui în
lume, nimeni nu va mai avea nevoie să meargă într-un anumit loc ca să-L
întâlnească pe Dumnezeu, pentru că El urma să deschidă o cale nouă spre Cel
Preaînalt ca oricine Îl caută, să-L poată găsi şi să aibǎ în Numele Lui acces la El,
oriunde s-ar afla.
3. Şi, al treilea lucru, pe care Dascălul Ceresc l-a spus samaritencii cu
privire la închinare a fost, că oamenii nu-I vor mai aduce lui Dumnezeu jertfe,
ci I se vor închina în duh şi în adevăr.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând: „Dar vine ceasul, şi
acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în

217
adevăr; fiindcă astfel de închinători Îşi doreşte Tatăl. (24). Dumnezeu este Duh;
şi cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (v.23-24).
Este adevărat, că Domnul Isus când a zis: „Dumnezeu este Duh”, S-a
referit şi la faptul că Cel Preaînalt nu poate fi identificat cu chipul unei zeităţi
făcut dintr-o piatră sau dintr-un metal, fie cât de preţios, pentru că lucrul acesta ar
fi o blasfemie adusă la adresa Lui 10. Numai că, Mântuitorul când a făcut această
afirmaţie, S-a referit în mod special la faptul, că Dumnezeu este un Spirit
imaterial, suprem şi infinit; şi El a argumentat că, dacă Dumnezeu este un Spirit
imaterial, suprem şi infinit, atunci cum poate fi El limitat într-un anumit spaţiu? A
limita închinarea la Ierusalim sau pe muntele Gherazim, înseamnă a-L limita pe
Cel omniprezent în care nu există nici o limitare.
Apoi, dacă Dumnezeu este Duh, atunci şi darurile pe care I le aducem
trebuie să fie duhovniceşti şi nu berbeci şi tauri. Cel mai mare dar pe care i-L
putem oferi Celui Preaînalt şi care se potriveşte cu natura Lui, este sufletul nostru
care însetează după El. Închinarea adevărată este atunci când partea noastră
nemuritoare şi invizibilă ajunge în contact şi comuniune cu Tatăl nostru
ceresc care, de asemenea este nemuritor şi invizibil; când dragostea noastră,
răspunde dragostei Lui; şi când loialitatea noastră, răspunde voii Sale 11.
Comentatorul W. Hendriksen a spus că atunci când Fiul lui Dumnezeu a
zis accentuând: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi
se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (v.23), a arătat că El ne-a înzestrat cu
două dintre cele mai mari realizări: ne-a înzestrat cu adevărata închinare înaintea
lui Dumnezeu, făcând-o posibilă numai prin jertfa şi în numele Lui, indiferent în
ce loc ne-am găsi; şi că ne-a dotat prin revelaţia Lui cu o cunoaştere clară în
legătură cu Dumnezeu şi cu închinarea 12.
Când Mântuitorul a zis: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit” (v.23), ne-a
arătat că Eternitatea deja a invadat vremelnicia. Comentatorul W. Hendriksen ne
spune că această expresie a dumnezeiescului nostru Învăţător înseamnă că
prezentul nostru a devenit embrionul Eternităţii şi că Împărăţia cerurilor şi viaţa
eternă, deja au început la un anumit nivel 13.
J.F. MacArthur a zis că atunci când Mântuitorul a spus samaritencii: „Dar
vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui
în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători Îşi doreşte Tatăl” (v.23), El, nu
numai că i-a proclamat acest adevăr divin, dar i-a făcut şi o invitaţie la această
închinare. Mântuitorul când a spus lucrul acesta samaritencii, era ca şi când i-ar fi
zis cu alte cuvinte: „Nu mai trebuie să te urci pe muntele Gherazim, nici să te duci
la Ierusalim ca să te închini. Poţi să te închini chiar aici şi chiar acum”. Fiul lui
Dumnezeu, după ce a adus-o pe samariteancă atât de aproape de cer şi de viaţa
veşnică, îi spunea că începând de atunci, era vremea potrivită, pentru că Mesia
deja a sosit şi era timpul mântuirii 14.

218
 Aceste cuvinte au uimit-o pe samariteancă. Tot ce mai putea ea să spună
era: „Ştiu, că va veni Mesia, (căruia I se zice Cristos); când va veni El, ne va
spune toate lucrurile” (v.25).
Samaritenii nu credeau ca evreii într-un Mesia politic care le va nimicii
vrăjmaşii şi le va da în stăpânire întreg pământul. Ci ei, ca unii care au acceptat
numai Pentateuhul, credeau pe baza textelor din Deuteronom 18:15 şi 34:10, că la
sfârşitul epocii prezente se va ridica un mare proroc ca Moise, pe care ei îl
numeau Taheb, „restaurator” care, prin învăţătura lui, va pune toate lucrurile în
ordine 15.
Când samariteanca a zis: „Ştiu, că va veni Mesia, care ne va spune toate
lucrurile” (v.25), Mântuitorul i-a răspuns: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt
Acela” (v.26). Ne putem imagina, cât de uimită a rămas samariteanca când a auzit
că Domnul Isus era Mesia cel promis! Când Mântuitorul a zis samaritencii: „Cel
care ţi-a spus lucrul acesta nu este altul decât Mesia – Fiul lui Dumnezeu”, este
ca şi când i-ar fi zis cu alte cuvinte: „Tot ce ţi-am spus până acum nu este doar
un vis sau o imaginaţie, ci o mare realitate”.
Pasajul citit se încheie cu versetul 27 în care scrie: „Atunci au venit
ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi, nici unul nu L-a întrebat:
«Ce cauţi?» sau «Despre ce vorbeşti cu ea?»”. Expresia grecească epi toutō
elthan, pentru adverbul nostru „atunci” înseamnă „exact în momentul acela”,
„chiar atunci când”, „tocmai în clipa când”. Această expresie ne arată, că chiar în
momentul în care Domnul Isus a terminat conversaţia cu samariteanca şi când i-a
făcut marea declaraţie că El era Cristosul care trebuia să vină, au sosit ucenicii.
Dacă ucenicii ajungeau la fântână cu câteva ore mai târziu, nu L-ar fi auzit
spunând samaritencii că El era Mesia 16. Textul citit ne arată că această afirmaţie
i-a uimit foarte tare pe ucenici, deoarece Domnul Isus n-a zis până atunci nimănui
că era Mesia. Acesta era motivul pentru care ucenicii nu L-au întrebat pe Domnul
Isus: „Ce vrei?” şi „Despre ce vorbeşti cu ea?” Cuvintele din textul grecesc ti
laleis met autēs, au însemnătatea ambiguă: „de ce vorbeşti cu ea?” şi „despre ce
vorbeşti cu ea?” Datorită acestui fapt, unele versiuni ale Bibliei au tradus într-un
fel, iar altele, într-altul. Noi credem că Evanghelistul Ioan a vrut să ne ofere
amândouă înţelesurile, de aceea a scris în felul acesta.

1. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 155.

2. Josephus, F., Antiquities XX, vi, 1.
3. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 67.
4. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 165.
5. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 70.
6. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 69.
7. Scott, W.E.F., The Fourth Gospel, Its Purpose and Thelology, p. 136.
8. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 250.
219
9. Guilding, A., The Fourth Gospel and Jewish Worship, p. 206 – 211;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 159.
10. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 168.
11. Renan, E., Vie de Jesus, p. 244.
12. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 167.
13. Op. Cit.
14. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 70.
15. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 48, 111.
16. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 71 – 72.

220
 27. TREZIREA DIN SAMARIA

Ioan 4 : 28 – 42

28. Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:
29. „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este
acesta Cristosul?”
30. Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El.
31.În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau: „Învăţătorule,
mănâncă!”
32. Dar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o
cunoaşteţi.”
33. Ucenicii au început să-şi zică, deci, unii altora: „Nu cumva I-a adus
cineva să mănânce?”
34. Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi
să împlinesc lucrarea Lui.
35. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun:
Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş.
36. Cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa eternă, pentru
ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp.
37. Căci în această privinţă este adevărată zicerea: «Unul seamănă, iar
altul seceră.»
38. Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au
ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor.”
39. Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din cauza
mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut.”
40. Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a
rămas acolo două zile.
41. Mult mai mulţi au crezut în El din cauza cuvintelor Lui.
42. Şi îi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din cauza spuselor tale, ci
din cauză că L-am auzit noi înşine şi ştim că acesta este într-adevăr Cristosul,
Mântuitorul lumii.”

Acest text intitulat Trezirea din Samaria, ne arată trei lucruri: contribuţia
samaritencii, contribuţia Domnului Isus şi secerişul cel mare.
Să luăm mai întâi

221
 I. CONTRIBUŢIA SAMARITENCII
J.F. MacArthur a zis că samariteanca a posedat toate caracterisiticile unui
convertit autentic şi că a îndeplinit toate condiţiile unui martor adevărat. Ei i s-a
trezit în suflet simţul păcatului şi al vinei, L-a recunoscut pe Domnul Isus drept
Mesia, a ajuns la iertarea păcatelor şi la transformarea vieţii; iar acum s-a pus în
slujba Mântuitorului ca să aducă şi pe alţi oameni la El 1. Şi tot acest comentator,
a mai explicat că, printre cei mai zeloşi martori ai lui Cristos sunt credincioşii de
curând convertiţi pentru că, în memoria lor este încă proaspătă grozăvia păcatului
din trecut şi bucuria mântuirii din prezent 2.
Aportul samaritencii, la trezirea oraşului Sihar era dublu:
1. Primul ei aport era, că a depus mărturia descoperirii lui Mesia.
Edificiul vieţii creştine se sprijină pe doi piloni de granit: pe descoperirea
lui Cristos şi pe vestirea Lui. Evanghelistul Ioan ne-a spus că atunci când
samariteanca L-a descoperit pe Mântuitorul, şi-a lăsat găleata la fântână şi s-a dus
în grabă ca să-L vestească. Primul ei instinct nou, după ce L-a descoperit pe
Domnul Isus ca Mântuitor era, ca să-L facă cunoscut şi altora 3. Descoperirea
Fiului lui Dumnezeu ne umple întotdeauna inima de bucurie într-atât, încât nu
putem ca să nu-L mărturisim şi altora.
Dacă Domnul Isus a avut nevoie de mărturisirea oamenilor când trăia în
trup, atunci cu atât mai mult, El are nevoie de ea acum. El, acum nu mai are trup
material, de aceea a spus adeseori Bisericii că ea este Trupul Lui pe pământ.
Acelaşi lucru a fost inspirat să ni-l spună şi Apostolul Pavel când a scris în întâia
sa epistolă către Corinteni: „Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare în parte
mădularele Lui” (1 Cor. 12:27). Unii, dintre noi, suntem mâinile Lui cu care
lucrează. Alţii, picioarele Lui cu care umblă de la om la om. Alţii, inima Lui cu
care îi înţelege şi îi îmbrăţişează pe oameni. Alţii, glasul Lui, aşa cum şi Ioan
Botezătoirul era glasul lui Dumnezeu. Şi alţii sunt mintea Lui cu care povăţuieşte.
Acesta a fost motivul pentru care Apostolul Pavel a pus, în continuare, marea
întrebare: „Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi
despre El fără vestitor?” (Rom.10:14). Mărturisirea lui Cristos este un mare
privilegiu, dar totodată şi o mare responsabilitate.
2. Şi al doilea aport al samaritencii pe care l-a adus la trezirea din Samaria
era, mărturisirea transformării ei.
Este interesant că, tocmai samariteanca, a contribuit la trezirea Samariei.
Ea, care era alungată de la fântâna cetăţii ca o mare păcătoasă. Până la
descoperirea Domnului Isus şi a transformării vieţii, ei îi era ruşine să dea ochii cu
locuitorii cetăţii, fiindcă păcatele ei miroseau urât. Iar acum, după ce a fost iertată,
ea a alergat ca să-L vestească pe Cristos. Până acum, ea îşi ascundea păcatul, dar
după ce Mântuitorul a curăţat-o, al doilea ei instinct era, ca să spună lumii: „Iată
cum eram eu şi cum sunt acum! Iată ce a făcut din mine Cristos!” Evanghelistul

222
Ioan a scris: „Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:
(29). «Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta
Cristosul?»” (v.28-29). Comentatorul W. Hendriksen a zis că aici ne este revelată
aceeaşi înţelepciune şi aceeaşi metodă, de care s-a folosit şi Filip atunci când l-a
chemat pe Natanael, zicându-i: „Vino şi vezi” (Ioan 1:43-51): metoda confruntării
oamenilor direct cu Cristos 4.
Mărturia samaritencii a avut un mare impact asupra Siharului.
Evanghelistul Ioan a scris: „Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus
din cauza mărturiei femeii, care zicea: «Mi-a spus tot ce am făcut»” (v.39). J.F.
MacArthut a zis, că această femeie s-a dus în Sihar şi a mărturisit oamnilor că este
Unul care, dându-Se drept Mesia, S-a purtat cu ea cu multă milă şi bunătate, deşi
i-a cunoscut tot trecutul ei păcătos. Ea a chemat pe toţi oamenii din acest oraş să
vină la Domnul Isus pentru că El, deşi era un Mesia evreu, primea pe toţi
păcătoşii, chiar şi pe ei samaritenii. Astfel, toată cetatea a ieşit la Domnul Isus, şi-
a deschis inima şi L-a primit cu mare entuziasm 5.
În al doilea rând, textul citit scoate în evidenţă

II. CONTRIBUŢIA DOMNULUI ISUS CU PRIVIRE LA TREZIREA DIN

SAMARIA
Pasajul citit ne arată două lucruri în legătură cu contribuţia Mântuitorului
la această trezire:
1. Primul lucru este că, Fiul lui Dumnezeu a avut un rol special la
această trezire din Samaria.
Una dintre calităţile cele mai importante şi de bază ale Domnului Isus era,
supunerea Sa faţă de voia Tatălui. Fiul lui Dumnezeu a fost singurul care era
ascultător în mod desăvârşit de voia Celui Preaînalt din veşnicie în veşnicie;
unicul, în toată Zidirea, care n-a avut nciodată o plăcere aparte faţă de voia Tatălui
Său ceresc. Acesta era unul dintre motive pentru care Dumnezeu L-a trimis chiar
pe El ca să-I facă voia şi să-I împlinească planul cu privire la om. Evanghelistul
Ioan I-a atribuit Domnului Isus în Evanghelie titlul de Trimisul lui Dumnezeu de
44 de ori: de 17 ori prin cuvântul apostellein şi de 27 de ori prin cuvântul
pempein. Amândouă aceste cuvinte greceşti înseamnă „sol”, „trimis”,
„reprezentant” şi „ambasador”. Evanghelistul Ioan ne-a arătat cum Domnul Isus
stătea mereu sub comanda lui Dumnezeu. Acesta, a fost motivul pentru care
Mântuitorul ne vorbea mereu despre lucrarea Sa, pe care I-a încredinţat-o Tatăl s-
o facă! (Ioan 5:3) Şi aceasta era cauza pentru care El ne-a spus, că toată plăcerea
şi bucuria Lui au constat în a-I face această lucrare! (Ioan 17:4). El a zis că
împlinirea acestei lucrări, Îi era un mare test al dragostei Sale faţă de Tatăl.
Aceasta a fost şi cauza pentru care El ne-a spus şi nouă: „Dacă Mă iubeşte cineva,
va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14:23).

223
 Împlinirea voii lui Dumnezeu era pentru Domnul Isus esenţa vieţii. El
cunoştea marele secret că numai în împlinirea voii Tatălui, constă pacea, fericirea
şi puterea. Oare, cum ar putea să existe pace în sufletul nostru, dacă n-am fi în
armonie cu Împăratul Universului? Sau cum am putea fi fericiţi, dacă ne-am
răscula, în ignoranţa noastră, împotriva lui Dumnezeu? Şi cum am putea dispune
de putere, dacă am merge pe calea noastră proprie, care este departe de Părintele
ceresc şi ne duce la pierzare?
2. Şi al doilea lucru, pe care ni-l scoate în evidenţă Evanghelistul Ioan cu
privire la aportul Domnului Isus la trezirea din Samaria este, redarea
momentului în care El a primit comanda de la Tatăl în legătură cu această
lucrare şi când El a început s-o execute.
Atunci când samariteanca a plecat în grabă şi şi-a lăsat găleata la fântână,
Mântuitorul, ştiind cu ce scop s-a dus, Şi-a unit Duhul cu mărturia ei. Chiar în
momentul acesta, ucenicii L-au rugat să mănânce. Evanghelistul Ioan a scris: „În
timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau: «Învăţătorule, mănâncă!»”
(v.31). Ei ştiau că Îi era foame, dar nu puteau să înţeleagă de ce nu voia să
mănânce. De prima dată s-or fi gândit, că era prea obosit de călătorie şi că a era
istovit de arşiţa dogoritoare a soarelui. Apoi, ne spune textul citit, au crezut că i-ar
fi dat cineva să mănânce pe când ei erau plecaţi în cetate. Evanghelistul Ioan a
scris: „Ucenicii au început să-şi zică, deci, unii altora: «Nu cumva I-a adus
cineva să mănânce?»” (v.33). Numai că, Domnul Isus le-a dat un alt răspuns cu
totul diferit: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi” (v.32).
Evanghelistul Ioan a început să înţeleagă ce fel de mâncare a fost aceasta cu care
se hrănea Mântuitorul în acele momente, abia după vreo şaptezeci de ani.
Ca să putem înţelege mâncarea Fiului lui Dumnezeu, cu care se hrănea în
momentul când Îşi aducea aportul la trezirea din Samaria, vom lua o mică
analogie. Se spune despre John Knox, că atunci când era bătrân şi predica, era atât
de slab, încât trebuia să se ţină de amvon. Dar, îndată ce-şi începea predica, se
umplea de vigoare, şi glasul lui devenea ca un sunet de trâmbiţă. Mesajul
adevărului divin îl umplea cu o putere miraculoasă 6. Şi, cu atât mai mult, Domnul
Isus, în calitate de Trimisul lui Dumnezeu, când a primit o comandă de la Tatăl cu
privire la Samaria, pe care voia s-o îndeplinească îndată şi întru totul, „acea voie a
Tatălui”, ne-a spus Mântuitorul, Îi era o mâncare binecuvântată pe care ucenicii
n-o cunoşteau. Evanghelistul Ioan a scris: „Isus le-a zis: «Mâncarea Mea este să
fac voia Celui care M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui»” (v.34). În momentul
în care Domnul Isus a acceptat această voie a Tatălui, Dumnezeu I-a transmis
prin Duhul Sfânt ataşamentul, lumina şi puterea Lui, care să corespundă cu
realizarea ei. Iar, Domnul Isus, la rândul Lui, i-a oferit samaritencii prin acelaşi
Duh: prezenţa, lumina şi puterea Lui pe care le-a primit de la Tatăl.
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne arată

224
 III. SECERIŞUL CEL MARE
Evanghelistul Ioan, ne spune două lucruri în legătură cu secerişul cel mare
din Samaria:
1. Primul lucru pe care ni-l spune despre acest seceriş este că el a fost un
seceriş grabnic.
În versetul 35 avem impresia că ne izbim de o mare dificultate, în care ni
se pare că Domnul Isus se contrazice pentru că, pe de o parte, a spus că erau încă
patru luni până la seceriş; iar, pe de altă parte, a zis că holdele erau deja coapte,
gata pentru seceriş. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: „Nu
ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă
ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş” (v.35). Vom
vedea că Mântuitorul nu Se contrazice, ci El ne vorbeşte pe fondul secerişului
fizic despre rapiditatea secerişului spiritual din Samaria.

Grâul din Samaria Treieratul grâului din Samaria

În Israel erau două secerişuri pe an: secerişul orzului care începea în valea
călduroasă a Iordanului, în luna aprilie; şi secerişul grâului care se termina în
regiunea muntoasă a Samariei în luna iunie. Şi că, atât orzul, cât şi grâul, se
semănau în luna decembrie. Astfel, poporul obişnuia să zică: „De la semănat şi
până la secerat sunt patru luni” 7. Apoi, în Israel, aproape numai în regiunea
Samariei se cultiva grâul, pentru că numai acolo se făcea. Când grâul era copt,
samaritenii obişnuiau să mobilizeze oamenii din toate părţile ca să-l secere în
câteva zile, pentru a nu se scutura spicele. Şi, în cele din urmă, samaritenii

225
obişnuiau să poarte aproape în tot timpul verii haine albe datorită căldurii şi, cu
atât mai mult, ei făceau lucrul acesta în arşiţa dogoritoare a secerişului 8.
Astfel, când Mântuitorul Şi-a ridicat privirea şi a văzut cum samaritenii au
început să alerge la El în haine albe prin lanurile de grâu, a zis ucenicilor cu alte
cuvinte: „Nu spuneţi voi că de la semănat şi până la secerat trebuie să treacă
patru luni. Dar, iată un seceriş nou şi rapid! Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele
care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” Mulţimile în haine albe erau holda cea
binecuvântată, pe care Fiul lui Dumnezeu dorea, cu multă ardoare, ca s-o secere
pentru Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că mulţi dintre samariteni au crezut în
Domnul Isus din cauza mărturiei femeii. El a scris: „Mulţi samariteni din cetatea
aceea au crezut în Isus din cauza mărturiei femeii, care zicea: «Mi-a spus tot ce
am făcut»” (v.39). Apoi, Evanghelistul Ioan a continuat să ne arate, că un număr
cu mult mai mare de samariteni, L-a acceptat pe Cristos din predicile Lui. El a
scris: „Mult mai mulţi au crezut în El din cauza cuvintelor Lui. (42). Şi îi ziceau
femeii: «Acum nu mai credem din cauza spuselor tale, ci din cauză că L-am auzit
noi înşine şi ştim că acesta este într-adevăr Cristosul, Mântuitorul lumii»” (v.41-
42).

Un grup de samariteni

Samaritenii au descoperit în Domnul Isus, pe Mântuitorul lumii; că El n-a

fost numai un proroc mare, un psiholog de neegalat sau cel mai mare etalon al
neamului omenesc, ci chiar Mântuitorul lumii. Dacă El ar fi fost numai un mare
cunoscător al naturii umane şi al spiritului fiinţei noastre; şi dacă ar fi venit, doar
ca să ne slujească de model, acesta numai ne-ar fi rupt inima, pentru că am fi dorit

226
să fim ca El şi niciodată n-am fi reuşit. Dar, deasupra a toate, Domnul Isus ne este
Mântuitor, şi samaritenii au descoperit lucrul acesta, fiindcă ei au văzut puterea
Lui salvatoare în viaţa samaritencii, pe care a eliberat-o din cătuşele păcatului şi i-
a deschis un viitor nou.
Textul citit ne spune mai departe că, deşi era toiul secerişului, samaritenii
L-au rugat pe Mântuitorul să mai rămână cu ei. Evanghelistul Ioan a scris: „Când
au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două
zile” (v.40).
Acesta era secerişul pentru care semănătorul n-a trebuit să aştepte ca în
cazul celui fizic patru luni, ci a ajuns să se bucure deodată cu secerătorul. Domnul
Isus a zis: „Cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa eternă, pentru
ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp” (v.36).
2. Şi al doilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă textul pe care îl studiem
în legătură cu secerişul cel mare este că, secerişul din Samaria a oferit Domnului
Isus o viziune asupra secerişului lumii.
Mântuitorul a spus ucenicilor că secerişul lumii va fi de o lungă durată, şi
nu ca cel din Samaria. Viziunea care s-a împlinit cu cea mai mare exactitate şi
care continuă să se mai împlinească sub ochii noştri. Evanghelistul Ioan L-a citat
pe Domnul Isus spunând: „Căci în această privinţă este adevărată zicerea: «Unul
seamănă, iar altul seceră»” (v.37).
Fiul lui Dumnezeu, mai întâi a spus ucenicilor că El a semănat prin viaţa
Lui şi că va continua să mai semene prin moartea şi prin învierea Sa, şi că ei vor
secera. Apoi, va sosi un alt timp când ei vor semăna şi alţii vor secera. Şi astfel,
lucrul acesta urma să se repete mereu în istorie, fapt care s-a împlinit şi continuă
să se împlinească cu cea mai mare exactitate. La mulţi le-a fost dat în decursul
istoriei numai să semene, dar nu să şi secere. Câţi nu şi-au cheltuit toată energia şi
şi-au sacrificat chiar şi viaţa fără să-şi fi văzut rodul muncii! Şi câţi, apoi, n-au
ajuns să secere cu mare succes, dar nu datorită meritelor lor, ci pentru că alţii au
plătit preţul 9. În sensul acesta, Mântuitorul a zis ucenicilor: „Eu v-am trimis să
seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit şi voi aţi intrat în
osteneala lor” (v.38).
Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că în istoria lumii vor fi mereu semănături şi
secerişuri până când, în final, holda pământului va fi secerată pentru Dumnezeu
definitiv, fiindcă Dumnezeu are o îndelungă răbdare cu lumea noastră, aşa cum şi
noi adeseori avem răbdare cu semănăturile noastre. Este câte o floare căreia îi
trebuie vreo 25 de ani până când înfloreşte şi florarul are răbdare. El are răbdare,
pentru că doreşte mult să-i vadă frumuseţea. Cu atât mai mult, Dumnezeu aşteaptă
cu răbdare şi însetare secerişul final al lumii, când se vor bucura împreună şi
semănătorii şi secerătorii 10.

1. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 72.

227
2. Op. cit.
3. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 171.
4. Op. cit. p. 172.
5. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 73.
6. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 165.
7. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 173.
8. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 167.
9. Robinson, J.A.T., Twelve New Testament Studies, p. 61 – 66.
10.Cullmann, O., Samaria and the Origins of the Christian Mission in
The Early Church, p. 185 – 192.

228
 28. ÎNTEMNIŢAREA LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Marcu 1 : 14
14. După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea şi predica
Evanghelia lui Dumnezeu.
Matei 4 : 12
12. Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea.
Luca 3 : 19 – 20
19. Dar tetrarhul Irod, care era mustrat de Ioan pentru Irodiada, soţia
fratelui său Filip şi pentru toate relele pe care le făcuse,
20. a mai adăugat la toate celelalte rele şi pe acela că l-a întemniţat pe
Ioan.
Ioan 4 : 43 – 44
43. După aceste două zile, Isus a plecat de acolo, ca să se ducă în Galilea.
44. Căci El însuşi spusese că un profet nu este preţuit în patria sa.
Armonizat
1. Dar tetrarhul Irod, care era mustrat de Ioan pentru Irodiada, soţia
fratelui său Filip şi pentru toate relele pe care le făcuse (Lc.v.19),
2. a mai adăugat la toate celelalte rele şi pe acela că l-a întemniţat pe
Ioan (Lc.v.20).
3. Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat din (Iudea) (Mt.v.12);
şi după ce a stat două zile (în Sihar), a plecat şi de acolo (Io.v.43).
4. A venit în Galilea şi predica Evanghelia lui Dumnezeu (Mc.v.14).
5. Căci El însuşi spusese că un profet nu este preţuit în patria sa (Io.v.44).

Acest text intitulat Întemniţarea lui Ioan Botezătorul, ne arată două

lucruri: motivele înteniţării lui Ioan şi cauza plecării Mântuitorului din Iudea.
Să luăm mai întâi

I. MOTIVELE ÎNTEMNIŢĂRII LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Neprihănitul Ioan a fost întemniţat din două motive:
1. Primul motiv îl constituie fărădelegile lui Irod.
Evanghelistul Luca a scris: „Dar tetrarhul Irod, care era mustrat de Ioan
pentru Irodiada, soţia fratelui său Filip şi pentru toate relele pe care le făcuse,
(20) a mai adăugat la toate celelalte rele şi pe acela că l-a întemniţat pe Ioan”
(v.19-20).
Irod cel Mare avea cinci neveste. Noi vom aminti numai trei dintre ele,
care ne interesează în vederea înţelegerii textului: pe Mariamne Hasmonean,
mama lui Aristobus care era tatăl Irodiadei; pe Mariamne Boethusian, mama lui
Filip care era soţul Irodiadei; şi pe Malthake, mama lui Irod Antipa, tetrarhul

229
Galileii şi al Pereei, care l-a întemniţat pe Ioan. Astfel, Irod Filip şi Irod Antipa
erau fraţi de tată, iar Irodiada era nepoata lor de un alt frate de tată 1.

IROD CEL MARE

Arborele genealogic al lui Irod cel Mare

Filip n-a moştenit nici o împărăţie de la Irod cel Mare. El a locuit la Roma.
Odată când Irod Antipa i-a făcut o vizită, i-a sedus nevasta şi a convins-o să se
căsătorească cu el. Faptul acesta a stârnit o mare reacţie în popor, deoarece lucrul
acesta, era considerat de legea lui Moise un păcat grav; şi el a fost un păcat, cu
mult mai condamnabil la un conducător (Lev.18:16;20:21) 2.
2. Şi al doilea motiv pentru care Ioan Botezătorul a fost întemniţat era,
fiindcă el şi-a îndeplinit misiunea, de a fi glasul lui Dumnezeu.
Evanghelistul Luca a scris: „Dar tetrarhul Irod, care era mustrat de Ioan
pentru Irodiada, soţia fratelui său Filip şi pentru toate relele pe care le făcuse,

230
(20). a mai adăugat la toate celelalte rele şi pe acela că l-a întemniţat pe Ioan”
(v.19-20).
Era periculos să mustri un monarh tiran sau un despot din est fiindcă, în
majoritatea cazurilor în loc să-ţi fi atins scopul, ajungeai mai degrabă la eşafod.
Preoţii, cărturarii şi fariseii, puteau să tacă şi să nu spună nimic lui Irod, pentru că
le tăcea conştiinţa. Dar acela care ne-a adus glasul lui Dumnezeu, nu putea să tacă.
El a trebuit să vorbească în numele lui Dumnezeu cu cel mai mare curaj şi risc. El
era omul care a preferat mai degrabă să moară, decât să-L facă pe Cel Atotsfânt şi
Atotdrept să tacă înaintea unei fărădelegi atât de mari. Platon a zis că un om
înţelept, mai degrabă va alege să sufere pentru un lucru rău, decât să-l tolereze
printr-o atitudine de indiferenţă 3.
Evanghelistul Matei ne-a spus mai târziu cu ocazia decapitării lui Ioan
Botezătorul, dacă Irod nu s-ar fi temut de popor, l-ar fi condamnat la moarte pe
loc pe acest mare proroc al lui Dumnezeu. El a scris: „Irod ar fi vrut să-l omoare,
dar se temea de popor, pentru că poporul îl considera pe Ioan un profet” (14:5).
Iosif Flavius ne-a arătat încă un motiv pentru care Irod l-a întemniţat pe Ioan
Botezătorul. Acest istoric ne-a relatat că Ioan Botezătorul avea o mare influenţă
asupra poporului şi că, Irod s-a temut, ca nu cumva Ioan să profite de această
influenţă şi să-l detroneze. Astfel, ca să se asigure, el mai bine l-a întemniţat pe
Ioan 4.
Istoricul amintit atunci când a relatat înfrângerea armatei lui Irod Antipa
de către armata lui Areta, regele nebatenilor, a zis: „Mulţi evrei credeau că, dacă
armata lui Irod a fost nimicită, aceasta s-a întâmplat prin voia lui Dumnezeu, din
cauza dreptei răzbunări pentru Ioan supranumit Botezătorul. Irod îl omorâse pe
Ioan, cu toate că era un om cum se cade, care îndemna pe evrei să practice
virtutea, să fie drepţi unii cu alţii şi cucernici faţă de Dumnezeu. El îi chema pe
oameni la pocăinţă şi botez ... Irod se temea, ca nu cumva datorită acestei puteri
de convingere pe care o avea asupra maselor, să izbucnească o răscoală, de
aceea el, mai bine a preferat ca să-l întemniţeze pe Ioan” 5.
Irod Antipa se temea de regele vecin, Areta. Pentru a se apropia de el, i-a
luat fiica de soţie 6.
Ioan Botezătorul a fost întemniţat în fortăreaţa Machaerus, care era în
partea de est a Mării Moarte 7. Această fortăreaţă, era situată la graniţa dintre ţara
lui Areta şi al lui Irod Antipa. Ea, aparţinând regelui Nabateii, acesta i-a dăruit-o
lui Antipa 8.
E. Renan a spus că Irodiada era foarte ambiţioasă şi violentă. Ea ura
iudaismul şi dispreţuia Legea lui Moise. Probabil că ea fusese căsătorită fără voia
ei cu unchiul ei Filip, pe care Irod cel Mare îl dezmoştenise şi care n-a jucat
niciodată vreun rol polititc. Poziţia inferioară a soţului ei în comparaţie cu ceilalţi
membrii ai familiei, nu-i dădea linişte. Ea voia, cu orice chip, să fie soţie de

231
232
 Fortăreaţa Machaerus

suveran. Irodiada, folosindu-se de slăbiciunea lui Antipa care se îndrăgostise

nebuneşte de de ea, îi promisese că o va lua în căsătorie şi că o va alunga pe prima
lui soţie, fiica lui Areta, a acceptat să se căsătorească cu el. Prinţesa arabă, auzind
despre planul lui Antipa, s-a făcut că voia să fie condusă de ofiţerii soţului ei la
fortăreaţa Machaerus ca să vadă ţara tatălui ei, de unde a fugit în Petra, capitala
Nabateii 9.

233
 Petra, capitala regatului Nabatea

Dumnezeu a mai avut bărbaţi, de-a lungul istoriei, care s-au asemănat cu
Ioan Botezătorul în ce priveşte curajul. Se spune că atunci când John Knox,
reformatorul Scoţiei, a stat înaintea reginei Mary, aceasta l-a întrebat, dacă crede
că este drept ca să se opună autorităţilor. La această întrebare, Knox i-a răspuns:
„Dacă împăraţii îşi depăşesc limita cuvenită atribuţiilor lor, ei trebuie să fie, nu
numai preveniţi, dar chiar şi detronaţi” 10.
Apoi, se mai spune şi despre Andrei Melville, un alt reformator scoţian, că
atunci când regentul Earl de Morton l-a ameninţat, spunându-i: „Nu va fi linişte în
această ţară, până când jumătate dintre voi veţi fi întemniţaţi şi spânzuraţi”. La
care ameninţare, Melville a răspuns: „Nu ştiam că parlamentul şi-a schimbat
menirea cu aceea, de a ne aranja felul morţii. Cât despre mine, prea puţin îmi
pasă, dacă mă voi descompune în aer sau în pământ. Dar, ce mă interesează este
ca Dumnezeu să fie proslăvit prin moartea mea. Voi, ne puteţi întemniţa sau
extermina pe noi, dar nu şi adevărul lui Dumnezeu” 11.
Lumea datorează mult acestor bărbaţi mari, care şi-au pus viaţa în joc ca să
spună chiar şi împăraţilor, că există o lege morală pe care trebuie s-o respecte, cu
atât mai mult ei, pentru că ei reprezintă naţiunile şi, ca naţiunile conduse de ei, să
nu se afunde în dezastru.
Şi, al doilea lucru pe care ni-l arată textul citit este

II. CAUZA PLECĂRII DOMNULUI ISUS DIN IUDEA

În legătură cu plecarea Mântuitorului din Iudea avem două menţionări:
Prima menţionare este: reacţia fariseilor din cauza succesului Lui.
Evanghelistul Ioan a scris: „Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi
botează mai mulţi ucenici decât Ioan. (2) Însă Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii
Lui. (3) Atunci a părăsit Iudea şi S-a întors în Galilea” (4:1-3). Şi a doua
menţionare este: întemniţarea lui Ioan Botezătorul. Evanghelistul Matei a scris:
„Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea” (v.12).
Dacă punem laolaltă aceste două menţionări: că Irod l-a întemniţat pe Ioan
şi că fariseii, vrăjmaşii Mântuitorului, au auzit că El a avut mai mare succes decât
Ioan, putem trage uşor o concluzie greşită, că Domnul Isus a părăsit Iudea din
cauza fricii. Pe când, adevărul este altul: că aici nu era la mijloc frica, ci
dimpotrivă curaj şi chibzuinţă. Ca să înţelegem această problemă, ne vom folosi
de istorie şi geografie.
Israelul s-a împărţit pe timpul Mântuitorului în cinci regiuni. Noi vom lua,
în lipsă de spaţiu, numai două, care ne sunt necesare în vederea înţelegerii
textului. Evangheliile ne spun, că atunci Pilat era procuratorul Iudeii şi Irod
Antipa, tetrarhul Galileii. Evanghelistul Luca a scris: „În anul al cincisprezecelea

234
al domniei lui Tiberiu Cezar – când Pilat din Pont era guvernator în Iudea, Irod,
tetrarh al Galileii” (3:1). Dacă Domnul Isus S-ar fi temut de Irod, El, dimpotrivă
ar fi rămas în Iudea, teritoriul lui Pilat şi nu S-ar fi dus în Galilea, teritoriul acestui
tetrarh care l-a întemniţat pe Ioan. Şi, cu atât mai mult, Mântuitorul nu Şi-ar fi
mutat reşedinţa în Capernaum, care era numai la vreo 10 km de Tiberiada, capitala
lui Irod Antipa; şi n-ar fi străbătut Galilea întreagă predicând Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum ne-a informat Evanghelistul Marcu când a
scris: „După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea şi predica Evanghelia lui
Dumnezeu” (v.14).
Acum, ştiind aceste lucruri, la mulţi se va naşte o altă întrebare: Dacă
Iudea nu făcea parte din jurisdicţia lui Irod Antipa, atunci cum a putut el să-l
întemniţeze pe Ioan care era din Iudea? Răspunsul la această întrebare este, că
Irod a domnit peste două regiuni din Israel: Galilea şi Perea; şi că el avea şi în
Perea o fortăreaţă. Odată când Irod era în Perea, Ioan a trecut Iordanul, s-a dus la
el şi l-a mustrat. Evanghelistul Matei a scris: „Când Irod îl prinsese pe Ioan, îl
legase şi-l pusese în închisoare din cauza Irodiadei, soţia fratelui său Filip; (4).
Pentru că Ioan îi zicea: «Nu-ţi este permis s-o ai de soţie»” (14:3-4).
Dar, problema nu este rezolvată încă în ce priveşte cauza plecării
Mântuitorului din Iudea. Cheia dezlegării acestei probleme o găsim în Evanghelia
după Ioan 4:1, unde evanghelistul amintit a scris: „Domnul a aflat că fariseii au
auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan”.
Când am tratat studiile intitulate Pregătirea căii Domnului Isus
(Vol.II,Stud.3) şi Surpătorul de bariere (Vol.II,Stud.24), am văzut că pe farisei îi
deranja succesul lui Ioan Botezătorul, deoarece ei nu-i agreau botezul. Pentru ei,
botezul lui Ioan, era o încălcare gravă a doctrinei lor religioase. Dar, în schimb,
acestui partid religios îi plăcea că Ioan predica despre venirea lui Mesia pe care ei,
fariseii, îl aşteptau să vină cu multă ardoare. Iar, din momentul când Ioan
Botezătorul L-a identificat pe Domnul Isus ca Mesia cel Promis; şi când fariseii
au văzut că mesianismul Mântuitorului era diametral opus visului şi aşteptărilor
lor, ei l-au aruncat din graţie şi pe Ioan Botezătorul şi, cu atât mai mult, pe
Domnul Isus.
Şi acum, textul citit ne spune că atunci când „Domnul Isus a aflat că
fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan”; şi că Ioan,
spre bucuria lor, a fost întemniţat, „(Mântuitorul) a părăsit Iudea şi S-a întors în
Galilea” (Ioan 4:3) pentru că El, în atotînţelepciunea Lui, a vrut să evite să aibă o
confruntare cu autorităţile religioase din Ierusalim la începutul misiunii Lui.
Domnul Isus a considerat că era cu mult mai bine ca să se retragă din Iudea şi să
misioneze în Galilea şi alte regiuni din Israel şi să-Şi rezerve ultima parte din viaţă
pentru Iudea cea ostilă.
Începutul misiunii Mântuitorului din Iudea era foarte înţelept. El era un
început de desţelenire, la care a luat parte şi Ioan Botezătorul. Acest început a
235
deschis Domnului Isus uşa pentru vizitele Lui de mai târziu la templu şi pentru
lucrarea Sa finală din Ierusalim.
Şi, în cele din urmă, Evanghelistul Ioan a legat de plecarea Domnului Isus
din Iudea un proverb străvechi, pe care Mântuitorul obişnuia să-l folosească
mereu, şi anume: „Nici un profet nu este preţuit în patria sa” (v.44), care
echivalează întrucâtva cu zicala noastră modernă „familiarizarea duce la
desconsiderare”. La prima vedere ni se pare că Evanghelistul Ioan ar fi greşit
locul acestui proverb. Evangheliştii Sinoptici l-au folosit cu ocazia respingerii
Domnului Isus din Nazaret atunci când a declarat în sinagoga în care a fost crescut
că El era Mesia cel promis. Acest proverb pare a fi un paradox în urma succeselor
Domnului Isus, pe care le-.a avut în Iudea şi Samaria; şi el pare a fi în discordanţă
şi faţă de primirea pe care I-a făcut-o Galilea, aşa după cum vom vedea în studiile
următoare. Galilea, spre deosebire de Nazaret, nu L-a desconsiderat pe Domnul
Isus pentru că era un tâmplar, ci dimpotrivă, a sperat că era Mesia; şi cu cât Îl
cunoştea mai îndeaproape, cu atât Îi vedea mai bine gloria şi maiestatea divină 12.
La această greşeală aparentă, în ce priveşte locul acestui proverb,
comentatorii au dat următoarele cinci explicaţii: a) F.W. Grosheide a zis că
Domnul Isus S-a dus să misioneze în Galilea în ciuda faptului că ştia că un proroc
este dispreţuit în patria sa 13. b) C. Bouma a opinat că Domnul Isus a plecat din
Sihar în Galilea fiindcă a ştiut că în Iudea, patria Lui de naştere, lucrarea Sa nu va
fi apreciată 14. c) R.C.H. Lenski a zis că Domnul Isus S-a dus în Galilea, pentru că
El a ţinut cont de acest proverb 15. d) M. Dods a fost de părere că Domnul Isus a
venit în Galilea, pentru că aici nu I-a fost teamă că nu va fi onorat; şi fiindcă, în
această regiune, fariseii nu vor putea să facă coaliţie cu galileenii pentru a-I
provoca o criză prematură în lucrare 16. Fariseii, deşi nu erau numeroşi, totuşi ei
erau influenţi în tot Israelul, şi ei aveau influenţă chiar şi în Galilea faţă de aceia
care îl urau pe Irod Antipa 17. e) Şi a cincea explicaţie o susţine W. Hendriksen,
cât şi alţi comentatori. Această explicaţie are în vedere schiţa cărţii Evangheliei
după Ioan.
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia cea deosebită (Vol.II,Stud.8),
am văzut că Apostolul Ioan n-a urmărit în a Patra Evanghelie ordinea cronologică
a evenimentelor din viaţa Mântuitorului, ca evangheliştii sinoptici, ci el a
conceput o altă schiţă. Schiţa cărţii lui se împarte în două diviziuni principale şi
şapte secţiuni secundare. În prima diviziune se includ trei secţiuni; şi în a doua
diviziune se includ alte patru secţiuni 18. Exact, în această ordine este împărţită şi
Apocalipsa 19.
Prima diviziune cuprinde capitolele 1 – 12. Ea, prezentându-ne misiunea
publică a Domnului Isus atât din Iudea cât şi din Galilea, ne oferă o mare varietate
de evenimente şi discursuri dintr-o perioadă de doi ani şi patru luni. Şi a doua
diviziune, care cuprinde capitolele 13 – 21, ni-L prezintă pe Domnul Isus în
mijlocul ucenicilor.
236
 În prima secţiune din prima diviziune, care cuprinde capitolele 1 – 6,
Evanghleistul Ioan ni L-a arătat pe Domnul Isus cum a venit din cer în calitate de
Mântuitor şi cum Se revela maselor largi. Evanghelistul amintit, ne arată în
această secţiune cum Mântuitorul a fost respins în modul cel mai surprinzător, mai
întâi în Iudea şi apoi în Galilea 20. Astfel, Evanghelistul Ioan, ne-a vorbit anticipat
în aceste două versete nu numai despre respingerea Domnului Isus din Iudea, dar
şi din Galilea. Noi luăm această explicaţie ca fiind cea mai verosimilă şi chiar
autentică.

1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 36.

2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Josephus, F., Antiquities 18.5.2.
5. Op. Cit;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 40.
6. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 125.
7. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 36.
8. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 65.
9. Op. cit. p. 64 – 65.
10. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 104 – 105.
11. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 36.
12. Lightfoot, R.H., Locality and Doctrine in the Gospel, p. 146.
13. Grosheide, F.W., Kommentaar op het Nieuwe Testament, Vol. I, p. 324;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 178.
14. Bouma, C., Het Evanghelie Naar Johannes, p. 69;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 69.
15. Lenski, R.C.H., The Interpretation of John, p. 332 – 335.
16. Dods, M., The Gospel of St.John, p. 732 – 733.
17. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 131.
18. Op. cit. p. 65.
19. Dragomir, S., Studii asupra Apocalipsei, Vol. I, studiul 7.
20. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 64.

237
 PARTEA A VII – A

MISIUNEA MÂNTUITORULUI DIN GALILEA

238
 29. GALILEA, LOCUL PREDICĂRII FIULUI LUI DUMNEZEU

I
Marcu 1 : 15
15. El zicea: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este
aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”
Matei 4 : 13 – 17
13. A părăsit Nazaretul şi a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare,
în regiunea lui Zabulon şi Neftali,
14. ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice:
15. „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan,
Galilea naţiunilor.
16. Poporul acesta, care trăia în întuneric, a văzut o mare lumină: şi peste
cei care trăiau în ţara umbrei morţii a răsărit lumina.”
17. De atunci încolo, Isus a început să predice şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci
Împărăţia cerurilor este aproape.”
Luca 4 : 14 – 15
14. Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galilea şi I S-a dus vestea
în toată regiunea din jur.
15. El îi învăţa pe oameni în sinagogile lor şi era lăudat de toţi.
Ioan 4 : 45
45. Când a ajuns în Galilea, a fost primit bine de galileeni, care văzuseră
tot ce făcuse în Ierusalim în timpul sărbătorii, căci fuseseră şi ei la sărbătoare.
Armonizat
1. Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galilea (Lc.v.4) şi a fost
primit bine de galileeni, care văzuseră tot ce făcuse la Ierusalim în timpul
sărbătorii, căci fuseseră şi ei la sărbătoare (Io.v.45).
2. De atunci încolo, Isus a început să predice şi să zică: (Mt.v.17) „S-a
împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeşi în
Evanghelie” (Mc.v.15).
3. Şi îi învăţa pe oameni în sinagogile lor. / I s-a dus vestea în toată
regiunea din jur (Lc.v.14) / şi era lăudat de toţi (Lc.v.15).
4. A părăsit Nazaretul şi a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare,
în regiunea lui Zabulon şi Neftali (Mt.v.13).
5. ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice
(Mt.v.14):
6. „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan,
Galilea naţiunilor (Mt.v.15),
7. poporul acesta, care trăia în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste
cei care trăiau în ţara umbrei morţii a răsărit lumina” (Mt.v.16).

239
 Din acest text vom ţine patru studii intitulate Galilea, locul predicării
Fiului lui Dumnezeu, Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu, Chemarea la
pocăinţă şi Îndemnul de a crede în Evanghelie.
În primul studiu intitulat Galilea, locul predicării Fiului lui Dumnezeu,
ne vom ocupa de două lucruri: de faptul că Galilea era singura regiune din Israel
care şi-a deschis uşa pentru învăţători noi şi al doilea lucru despre densitatea
populaţiei din această regiune.
Să luăm mai întâi faptul că

I. GALILEA ERA SINGURA REGIUNE DIN ISRAEL CARE ŞI-A

DESCHIS UŞA PENTRU ÎNVĂŢĂTORI NOI
Evreii din Galilea se deosebeau fundamental de cei din Iudea. Iosif Flavius
ne-a descris structura naturii galileenilor. El a spus că ei, având o mare înclinaţie
spre învăţători noi, erau gata oricând să-i urmeze; că nu erau lipsiţi de curaj; şi că
erau mai dornici de onoruri decât de câştig 1.
Această deosebire radicală a galileenilor faţă de confraţii lor din Iudea, s-a
datorat a trei cauze:
1. Prima cauză o constituia faptul că ei erau înconjuraţi de alte naţiuni.
Comentatorul A. Plummer ne spune că însăşi numele Galilea, vine de la
evreiescul galil, care înseamnă „cerc”. Ea a primit acest nume, fiindcă era
înconjurată de alte popoare 2. La est se mărginea cu Marea Galileii, la vest cu
fenicienii, la sud cu samaritenii şi la nord cu sirienii.
2. A doua cauză care a contribuit la deosebirea galileenilor faţă de iudei
era, că prin Galilea trecea traficul lumii.
Prin Galilea treceau şoselele cele mai principale ale lumii antice: şoseaua
care venea din Estul îndepărtat şi cea care venea din Damasc şi ducea spre Egipt.
Aceasta era şoseaua care lega continentul Asiei şi al Europei cu cel al Africii.
Despre Iudea se spunea pe timpul Mântuitorului, că prin ea nu trecea nici un
drum; pe când, prin Galilea treceau marginile pământului 3.
3. Şi, a treia cauză care a contribuit, cel mai mult, la deosebirea
galileenilor faţă de evreii din Iudea o constituiau evenimentele istorice.
Galilea, originar, era formată din seminţiile: Aşer, Neftali şi Zabulon
(Iosua 9). Dar, aceste seminţii n-au reuşit să alunge niciodată complet pe
caananiţi, locuitorii de baştină, ci dimpotrivă s-au încuscrit cu ei 4.
Apoi, sirienii, vecinii Galileii din nord, au încercat mereu să se extindă şi
s-o cotropească 5.
Şi, în cele din urmă, în secolul al VIII-lea înainte de Cristos, asirienii au
invadat Galilea, şi au deportat cea mai mare parte a populaţiei. Iar în locul
galileenilor deportaţi, au adus un alt popor cu care cei rămaşi în ţară s-au încuscrit.
Aceasta a fost cea mai mare injectare cu sânge străin în Galilea. Datorită acestui

240
fapt, atunci când unii dintre galileeni s-au întors din captivitate pe timpul lui
Neemia şi Ezra, n-au mai vrut să locuiască în Galilea, ci au preferat, mai degrabă,
să se mute în Iudea. Din secolul al VIII-lea şi până la al doilea înainte de Cristos,
Galilea era în mâinile altor popoare. La această negură s-a referit Prorocul Isaia în
textul citit 6.
În anul 164 înainte de Cristos, Simon Macabeul, guvernatorul Iudeii a
alungat pe sirieni din Galilea. Apoi, în anul 104 înainte de Cristos, Aristobul a

241
curăţat-o din nou şi de alte popoare, iar pe bărbaţii rămaşi din acele popoare, i-a
obligat să se facă evrei prin circumcizie 7.
Aceste trei cauze au făcut pe evreii din Galilea să se deosebească în mod
fundamental de cei din Iudea şi să devină aproape un alt popor: fiindcă în ea a
pătruns o mare parte de neevrei; fiindcă locuitorii ei s-au încuscrit cu alte naţiuni;
şi pentru că, şi aceia care au rămas cu sânge de evreu, fiind în tangenţă cu
neamurile, secole de-a rândul, s-au adaptat acestora.
Acesta era unul din marile motive, pentru care evreii din Iudea spuneau că
Mesia nu putea să vină din Galilea. Noi, însă ştim, că Mântuitorul a provenit din
neamul lui David. Se vede că străbunii Domnului Isus nu s-au mutat de mult în
Galilea, de au trebuit să I se ducă părinţii pentru recensământ la Betleem, cetatea
lui David.
De aici învăţăm, că Dumnezeu ca să scape pe galileeni pentru a nu fi şi ei
nişte evrei habotnici, în ideile lor preconcepute ca şi confraţii lor din Iudea şi,
pentru a-i transforma într-un teren bun şi prielnic pentru un Învăţător nou, a
permis evenimentelor ca să-şi facă lucrarea în decursul istoriei.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de

II. DENSITATEA POPULAŢIEI DIN GALILEA

Galilea se întindea pe timpul Mântuitorului din nord spre sud, de la râul
Litany şi până la câmpia Esraelon. Iar din est spre vest, de la Marea Galileii şi
până la fâşia cea lungă şi îngustă a Feniciei, care era situată pe litoralul mării
Mediterane. Galilea nu era mare. Ea era lungă de la nord la sud de 75 km şi lată de
la est la vest de 37 km 8.
Istoricul evreu, Iosif Flavius, care s-a născut în preajma anilor răstignirii
Mântuitorului şi era într-un timp guvernatorul Galileii, a spus că ea avea pe timpul
Domnului Isus un număr de 204 localităţi, dintre care 15 erau oraşe fortificate şi
189 erau cetăţi şi sate. Cetăţile aveau cel puţin 15.000 de locuitori. Iar cele mai
multe sate, numărau la 5.000 de suflete. În total, numărul locuitorilor din Galilea,
s-a ridicat la peste 3 milioane. Ceea ce, în comparaţie cu suprafaţa ei, avea o
densitate foarte mare 9.
Pe timpul acela era un proverb care spunea: „Poţi călători în Galilea un an
întreg şi să nu-ţi ajungă timpul să dormi două nopţi în aceeaşi localitate” 10.
Fertilitatea Semilunei
Iosif Flavius a explicat că această densitate foarte mare a populaţiei din
Galilea, în comparaţie cu celelalte regiuni din Israel, s-a datorat fertilităţii acestei
regiuni aproape legendare, scriind: „Galilea este foarte bogată în sol, de la un
capăt la altul ... Ea îmbie cu recolta ei chiar şi pe cei ce n-au înclinaţie spre
agricultură. Nu există nici o porţiune care să nu fie cultivată ... În ea cresc tot
felul de pomi” 11.

242
 Fertilitatea Semilunei

Numai pomii şi copacii care creşteau acolo, ne arată cât de fertilă era
Galilea. Ea era plină de măslini, smochini, sicomori, curmali, viţă de vie, nuci,
migdali, rodii, lămâi, portocali, meri granaţi, cactuşi, balsami, mirturi, oleandrii,
palmieri, cedrii, terebinţi, chiparoşi, stejari, brazi etc. Era un proverb care zicea:
„Este mai uşor să ridici o legiune de măslini în Galilea, decât să creşti un copil în
Iudea” 12.

Curmalii de lângă Marea Galileii,

care aduc de zece ori mai mult rod
Curmale
decât în Iordania

243
 Rodii

Mere granate

Smochine

244
 Pe timpul Domnului Isus, toţi munţii şi toate dealurile erau acoperite cu
toţi aceşti pomi pe care i-am amintit 13. Câmpia Esraelon era lăudată din cauza
solului ei bun pentru grâu 14.
Clima blândă, fertilitatea mare, pomii de tot felul şi izvoarele cristaline
care abundau în Galilea, au făcut din ea o adevărată grădină în ţara lui Israel, care
a atras tot felul de popoare. Acesta a fost un alt motiv mare, pentru care populaţia
ei era foarte densă şi împestriţată. Localităţile bogate ale Galileii erau pline de
greci, fenicieni, sirieni, arabi etc 15.

Clima şi solul Galileii

Aceasta era regiunea în care Mântuitorul Şi-a continuat misiunea, după ce

autorităţile ecleziastice din Iudea au început să se răscoale împtriva Lui! Aceasta
era zona pe care a ales-o Fiul lui Dumnezeu ca să proclame în ea, de prima dată,
Împărăţia lui Dumnezeu! Şi acesta a fost singurul teritoriu din Israel, care i-a
deschis porţile larg pentru predicarea Evangheliei şi care abunda în populaţie,
oferindu-i întotdeauna posibilitatea să vorbească la mase mari de oameni!

245
Evanghelistul Luca ne-a informat că Fiul lui Dumnezeu vorbea în această regiune
la mii şi zeci de mii de oameni. El a scris: „În vremea aceea, când se strânseseră
mulţimile cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii” (12:1).

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 72;

Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 134.
2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 72 – 73.
3. Op. cit. p. 73.
4. Op. cit. p. 73 – 74.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
7. Op. cit. p. 74.
8. Op. cit. p. 71 – 72.
9. Op. cit. p. 72.
Josephus, F., Vita, 45; The Wars of the Jews, III, 3. 1;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 132.
10. Op. cit. p. 31.
11. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 72;
Josephus, F., The Wars of the Jews, III, 3. 2;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 132.
12. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 45;
Diamandi, S., Fiul lui Dumnezeu – Fiul omului, Vol. II, p. 40.
13. Cartea Jubileelor, 19.
14. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 130.
15. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 67;
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 531.

246
 30. PROCLAMAREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

II

Marcu 1 : 15; Matei 4 : 13 – 17; Luca 4 : 14 – 15; Ioan 4 : 45

Evangheliştii sinoptici ne spun că Domnul Isus a tratat trei tematici mari în
predicile Sale din Galilea: Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu, Chemarea la
pocăinţă şi Îndemnul de-a crede în Evanghelie.
Textul citit care enunţă tematica mare a Mântuitorului în legătură cu
Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu ne arată două lucruri despre această
Împărăţie: că Cel Preaînalt ne-a promis-o prin Prorocul Isaia şi că tot Cel Preaînalt
ne-a realizat-o prin Fiul Său.
Să luăm mai întâi

I. PROMISIUNEA PROCLAMĂRII ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU PRIN

PROROCUL ISAIA
Prorocul Isaia a trăit pe timpul Imperiului Asirian. Asirienii au obligat
regatul de nord, cu capitala la Samaria, în care s-a inclus şi Galilea, să plătească
bir încă din anul 840 înainte de Cristos. Dar faptul aceasta nu le-a ajuns, ci ei au şi
invadat acest regat, l-au jefuit şi au dus din el în exil o mare parte a populaţiei.
După 13 ani, asirienii au asediat Samaria. Şi, după alţi 20 de ani, în frunte cu
Sanherib, care a domnit între anii 705 – 681 înainte de Cristos la Niniva cea
frumoasă, ei au continuat să asedieze şi împărăţia de sud. Au cucerit 46 de cetăţi
fortificate, din care au dus în captivitate 200.000 de evrei. Şi, în cele din urmă,
atunci când Profetul Isaia era bătrân, ei au sosit şi înaintea zidurilor Ierusalimului,
ca să-l asedieze şi pe el. Numai că, a intervenit un înger al Domnului, ne spune
Prorocul Isaia şi, într-o singură noapte le-a secerat 180.000 de viteji şi i-a întors
înapoi (Is.37:36;2 Cron.32:20-23) 1.
Marele proroc şi-a trăit viaţa întreagă în această negură a încleştării, a
deportării şi a amestecului cu neevreii. El se simţea în orice moment în „umbra
morţii”. Şi, în final, el a avut parte de o moarte foarte fioroasă. În Talmudul
evreiesc scrie că, deoarece el a protestat energic împotriva idolatrizării ţării,
împăratul Manase, care a trăit între anii 697 – 642 înainte de Cristos şi era
succesorul lui Ezechia, a ordonat ca Prorocul Isaia să fie pus între două scânduri şi
tăiat în două cu ferăstrăul. Biserica Primară a luat acest martiraj ca fiind autentic.
Apostolul Pavel s-a referit la martirizarea Prorocului Isaia, atunci când a scris în
epistola sa către evrei: „Unii au fost ... tăiaţi în două cu ferăstrăul” (11:37) 2.
Prorocul Isaia a spus că Galilea urma să aibă parte şi în viitor, veacuri de-a
rândul, de întunericul încleştării şi a amestecului cu neevreii, de aceea a numit-o

247
„Galilea naţiunilor”. Şi, într-adevăr, aşa după cum am văzut în studiul trecut, că ea
a fost în mâinile popoarelor păgâne, respectiv invadată de asirieni din secolul al

Imperiul asirian
pe timpul prorocului Isaia

VIII-lea şi până în secolul al II-lea înainte de Cristos. Dar, tot Prorocul Isaia, a
întrezărit peste acele secole de beznă, că tocmai în Galilea, Fiul Celui Preaînalt va
proclama neamului omenesc Împărăţia lui Dumnezeu. Prorocul Isaia, având
privirea aţintită spre coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi spre
proclamarea Împărăţiei cerurilor, a prevestit lucrul acesta cu cel mai mare
entuziasm, scriind: „Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care
acum este necaz ... (2) Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină;
peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină” (9:1-2).
Şi, în al doilea rând, pasajul citit ne arată

248
II. ÎMPLINIREA ACESTEI PROROCII CU PRIVIRE LA
PROCLAMAREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU DE CĂTRE
MÂNTUITORUL
Cât de adevărate şi de sacre s-au dovedit aceste cuvinte ale Prorocului
Isaia! Unii critici răutăcioşi, ca să ia în derâdere cartea Prorocului Isaia, au spus că
n-a existat niciodată în toată istoria Asiriei un împărat cu numele de Sargon, şi că
nu este nici o menţiune în toată literatura lumii cu privire la el. Atunci, cum de s-a
încumetat acest profet să scrie următoarele cuvinte: „În anul când a venit Tartan
la Asdod, trimis de Sargon, împăratul Asiriei, să bată Asdodul, şi l-a luat” (20:1).
Dar, spre marea surprindere a acestor critici, arheologul Botta a descoperit în anul
1842 ruinele palatului lui Sargon în fosta lui capitală Dur-Sharukin, Khorsabadul
de astăzi. Într-o sală a acestui palat s-a găsit tronul lui Sargon, un taur mare de
piatră care îl păzea şi mai multe alte inscripţii, care arătau că el a fost unul dintre
cei mai mari împăraţi ai Asiriei. Şi, cu toate acestea, numele lui a dispărut din
istorie 3.

Palatul lui Sargon II

(reconstituire)

249
 Palatu lregelui asirian Sargon II la Chorsabad

Una dintre aceste inscripţii ne arată că, Salmanasar a murit în anul 722 în
timp ce asedia Samaria şi că, Sargon care l-a succedat a continuat asedierea până
când a pătruns în această capitală de nord a lui Israel în anul 721. Iar, în ce
priveşte citatul amintit din cartea Prorocului Isaia, s-a descoperit şi o altă
inscripţie a lui Sargon care glăsuia astfel: „Azur, împăratul Asdodului s-a gândit
în inima lui ca să nu plătească tribut. Dar eu, în mânia mea, am pornit împotriva
Asdodului şi i-am luat tezaurul şi poporul, şi l-am instalat în ţările din est ...” 4.

Taur cu aripi şi cap de om, săpat în piatră, la 5 m

înălţime, la intrarea palatului Sargon

250
 Şi acum, dacă cuvintele Prorocului Isaia s-au dovedit adevărate din punct
de vedere istoric, atunci, cu atât mai autentice sunt ele din punct de vedere
profetic cu privire la venirea Fiului lui Dumnezeu şi la deschiderea Împărăţiei
cerurilor! Acesta a fost motivul pentru care Matei, evanghelistul prorociilor, care
ne-a arătat cum în Domnul Isus s-au împlinit toate profeţiile Vechiului Testament,
ne-a scos în evidenţă cum în predicarea Mântuitorului din Galilea, s-a împlinit cu
cea mai mare exactitate şi momentul suprem al proclamării Împărăţiei lui
Dumnezeu în istoria neamului omenesc, care figura ca o mare promisiune în
cartea Profetului Isaia!
Evanghelistul Matei a accentuat asupra faptului că Domnul Isus a
predicat cele trei tematici mari pe care le-am amintit. El a scris: „De atunci
încolo, Isus a început să predice...” (4:17). În textul grecesc scrie kerugma, care
înseamnă „predică”. Mântuitorul a adus de prima dată predica pe pământ.
Cuvântul „predică” are următoarea explicaţie: Atunci când un crainic ieşea de la
împărat cu un mesaj ca să-l proclame în numele acestuia, acest mesaj se numea
kerugma. Cuvântul kerugma ne arată că predica are trei caracteristici mari: că ea
este un mesaj oficial, autoritar şi sigur, fiindcă crainicul vorbeşte întotdeauna în
numele împăratului 5. De aici învăţăm că noi nu avem voie niciodată ca să ne
propagăm părerile sau concepţiile noastre în predică.
Textul pe care îl studiem ni-L arată pe Domnul Isus, ca pe cel mai mare
Predicator care a ieşit din prezenţa Împăratului Suprem cu un mesaj suprem, care
a vorbit în numele Celui Preaînalt şi a cărui solie era de o siguranţă dumnezeiască.
În momentul în care Fiul lui Dumnezeu a început să proclame cu o
autoritate divină în ţinutul lui Zabulon şi Neftali apropierea Împărăţiei lui
Dumnezeu, să cheme oamenii la pocăinţă şi să-i îndemne să creadă în Evanghelie,
Evanghelistul Matei ne-a arătat că atunci s-a împlinit prezicerea Profetului Isaia
când a scris: „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan,
Galilea naţiunilor. (16) Poporul acesta, care trăia în întuneric, a văzut o mare
lumină; şi peste cei care trăiau în ţara umbrei morţii a răsărit lumina” (4:15-16).
Între mesajul lui Ioan Botezătorul şi cel al Mântuitorului era o mare
asemănare. Ioan Botezătorul a spus înaintea marilor mulţimi de pe malul
Iordanului: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Iar,
Domnul Isus a zis în textul citit: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu
este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu v.15). Misiunea lui Ioan
Botezătorul a fost mai întâi, ca să-L întâmpine pe Domnul Isus şi apoi să-L
proclame ca Împărat etern, căruia Îi aparţine Împărăţia cerurilor. Iar, misiunea
Mântuitorului era mai întâi, ca să ne deschidă Împărăţia lui Dumnezeu şi apoi să
ne-o ofere.
Comentatorul R.C. Trench a spus că atunci când Mântuitorul a afirmat:
„S-a împlinit vremea”, a zis cu alte cuvinte: „Acesta este momentul suprem în
251
 Cele 12 seminţii ale lui Israel

252
care Împăratul Etern S-a coborât pe pământ şi v-a deschis Împărăţia
Cerurilor” 6.
Şi, în cele din urmă, când Fiul lui Dumnezeu şi Ioan Botezătorul au spus:
„Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” au scos în evidenţă un lucru de mare
importanţă. În textul grecesc scrie pentru adverbul nostru „aproape” eggiken.
Acest adverb nu arată apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de noi în ce priveşte
timpul, ci că Cel Preaînalt deja ne-a coborât Împărăţia lui Dumnezeu, ne-a pus-o
la îndemână şi că ne-o oferea. Astfel, ca să avem parte de ea, Domnul Isus ne cere
în acest text două lucruri: să ne pocăim şi să credem în Evanghelie. Versiunile
englezeşti şi americane ale Bibliei: Versiunea Autorizată a lui King James
(Autorised King James Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised
Standard Version) şi Standardul Nou American (New American Standard), au
tradus acest verset, cât şi alte versete de felul acesta: „El zicea: «S-a împlinit
vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu vă este la îndemână. Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie»” (Marcu 1:15 şi Matei 3:2; 4:17 etc.).
Minunile Domnului Isus de tot felul, vindecările şi alungarea demonilor
din oameni, aveau trei scopuri: să-I demonstreze divinitatea, să-I autentifice
misiunea şi să arate că Împărăţia lui Dumnezeu a sosit (Luca 11:20).
Comentatorul E.F. Harrison spunea că, chiar şi succesul ucenicilor, în ce priveşte
alungarea duhurilor necurate, arată triumful lor asupra puterii întunericului pe care
îl aveau în Numele Mântuitorului 7.
Într-o zi, când cei şaptezeci de ucenici s-au întors din misiune şi I-au zis
Domnului Isus cu un mare entuziasm: „Doamne, am făcut minuni mari în Numele
Tău, am vindecat bolnavii, am curăţat leproşii şi am înviat morţii. Până şi
demonii ni s-au supus!” La aceste cuvinte, Domnul Isus le-a răspuns: „Voi nu ştiţi
de ce să vă bucuraţi. Bolnavii pe care voi i-aţi vindecat, iarăşi se vor îmbolnăvi.
Morţii pe care voi i-aţi înviat, iarăşi vor muri. Şi duhurile rele pe care voi le-aţi
alungat, la cea mai mică neveghere a omului care le-a posedat, din nou se pot
întoarce şi, încă în loc de unu, şapte (Matei 12:45). Am să vă spun de ce să vă
bucuraţi: «Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri»” (Luca 10:20).
Acelaşi lucru i l-a spus Mântuitorul şi lui Nicodim: “Nicodime, nu minunile sunt
cele mai importante, ci Împărăţia lui Dumnezeu este totul!” Şi în acest text, Fiul
lui Dumnezeu ne spune la fel, că deschiderea Împărăţiei Cerurilor, punerea ei la
îndemâna omului şi scrierea numelui nostru în cartea vieţii, ne sunt privilegii
supreme!
Acesta este motivul pentru care, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5), Evanghelistul Matei a folosit
cuvântul Domnului Isus „astăzi” de opt ori, ca o invitaţie mereu prezentă la
Împărăţia lui Dumnezeu, şi că Evanghelistul Luca a întrebuinţat acest cuvânt de
unsprezece ori. Apoi, Evanghelistul Marcu a folosit cuvântul Mântuitorului
„acum” de trei ori, de asemenea ca o chemare mereu prezentă a oamenilor la
253
Împărăţia lui Dumnezeu, pe lângă faptul că a întrebuinţat şi el odată cuvântul
„astăzi”. Şi în cele din urmă, Evanghelistul Matei a folosit cuvântul Fiului lui
Dumnezeu „acum” de patru ori pentru chemarea oamenilor la Împărăţia Cerurilor.
Iar Evanghelistul Luca a întrebuinţat acest cuvânt de patrusprezece ori 8.
Evangheliştii sinoptici erau inspiraţi să ne scoată în evidenţă adevărul, că
mântuirea a devenit o realitate prezentă, pentru că Fiul lui Dumnezeu, o dată cu
venirea Lui în lumea noastră, ne-a deschis şi Împărăţia cerurilor. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Mântuitorul spunând: „Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan;
de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se predică: şi fiecare, ca
să intre în ea, dă năvală” (16:16). Evangheliştii sinoptici ne-au arătat cum
Dumnezeu deja a început să-i salveze pe oameni de puterea Diavolului (Luca
11:20; 13:16),să-i mântuiască în contul jertfei Fiului Său (Luca 7:16) şi să-i
pregătească pentru Împărăţia Cerurilor.

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 73 – 74.

2. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of The Bible, p. 268;
Halley, H.H., Pocket Bible Handbook, p. 254.
3. Op. cit. p. 254 – 256.
4. Op. cit. p. 256.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 75.
6. Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, par.lvii;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 56.
7. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 120.
8. Howard, M., Luke: Istorian and Theologian, p. 92.

254
 31. CHEMAREA LA POCĂINŢĂ

III

Marcu 1 : 15; Matei 4 : 13 – 17; Luca 4 : 14 – 15; Ioan 4 : 45

A doua tematică mare a Mântuitorului din predicile Lui, ţinute în Galilea,

era Chemarea la pocăinţă. Evanghelistul Matei a scris: „De atunci încolo, Isus a
început să predice şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este
aproape»” (4:17).
Este de remarcat faptul că, atât Domnul Isus, cât şi Ioan Botezătorul atunci
când au predicat pocăinţa, ei n-au făcut nici o explicaţie prealabilă, ceea ce
înseamnă că ascultătorii lor i-au ştiut însemnătatea din Vechiul Testament.
Vechiul Testament ne arată că pocăinţa are patru efecte mari, pe care
rabinii le-au cunoscut şi le-au explicat poporului. Acesta a fost motivul pentru
care Mântuitorul n-a avut de adăugat nimic altceva, decât să-Şi cheme ascultătorii
la pocăinţă în vederea deschiderii Împărăţiei cerurilor.
1. Primul efect al pocăinţei este că numai prin ea Dumnezeu ne deschide
porţile îndurării eterne.
Era o pildă rabinică ce spunea că Avraam ar fi zis odată lui Dumnezeu:
„Doamne, nu vrei să ne întinzi funia cu amândouă capetele. Dacă ne ceri numai
dreptate şi nu ne întinzi şi capătul milei, atunci nimeni nu poate să ajungă la
Tine” 1. Este adevărat, că nici un muritor nu poate să intre în prezenţa lui
Dumnezeu prin poarta dreptăţii, fiindcă toţi am păcătuit. Dar Dumnezeu, în
îndurarea Sa, ne-a deschis şi poarta milei prin care se poate intra numai prin
pocăinţă.

Zeul Molah

255
 Rabinii au continuat să explice pe baza Vechiului Testament, că
Dumnezeu a deschis această poartă pentru oricine care se pocăieşte, fie un păcătos
oricât de mare. Ei au adus un exemplu clasic: pocăinţa împăratului Manase.
Manase s-a închinat la baali. El a adus dumnezei străini în Ierusalim, a jertfit
copiii lui Moloh în valea Hinom şi a ordonat ca Prorocul Isaia să fie tăiat în două
cu ferăstrăul. Dar, atunci când a fost dus în captivitatea asiriană, el şi-a venit în
fire, a strigat către Dumnezeu cu o mare durere în suflet şi Dumnezeu l-a iertat şi
l-a adus înpoi la Ierusalim. În 2 Cronici noi citim despre el următoarele cuvinte:
„I-a făcut rugăciuni; şi Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cerinţele, şi l-
a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia lui. Şi Manase a cunoscut că Domnul este
Dumnezeu” (33:13).
2. Al doilea efect al pocăinţei este, că numai prin ea putem obţine
iertarea lui Dumnezeu.
Rabinul Eleazar a spus că iertarea cere întotdeauna un mare preţ pe care
nu-l poate plăti oricine. El a ilustrat lucrul acesta cu cineva care, după ce a insultat
pe semenul său în public, s-a dus la el acasă ca să-i ceară iertare, şi cum acesta i-a
spus: „Tu m-ai ponegrit în public şi acum vii să-mi ceri iertare numai între noi
doi! Du-te şi adu mai întâi, pe toţi care erau de faţă, şi numai atunci te voi ierta”.
Acest om calomniat n-a putut să plătească nici chiar preţul unei umilinţe înaintea
semenilor lui. Dar, Dumnezeu, deşi este atotsfânt, El este în stare să suporte ocara
tuturor păcătoşilor numai ca ei să se pocăiască. El nu spune nimănui: „Repară mai
întâi ce ai stricat şi numai atunci te voi ierta”, pentru că lucrul acesta ar fi
imposibil. Ci El zice: „Pocăieşte-te numai între Mine şi tine şi Eu te voi ierta” 2.
Rabinii cei mai de seamă au descoperit întrucâtva, că iertarea noastră va
trebui să-L coste pe Dumnezeu, dar ei n-au ştiut să spună că acesta va fi preţul
suprem al jertfei preaiubitului Său Fiu, deşi Cel Preaînalt ne-a făcut cunoscut
lucrul acesta aşa de clar prin Prorocul Isaia atunci când a zis: „Dar El era
străpuns pentru păcatele noastre” (53:5).
Oamenii şi-au pus marea întrebare de-a lungul mileniilor: ce să facă ca să
scape de păcat? Ei, mai întâi, au recurs la înţelepciune, dar ea n-a putut să-i ajute,
ci doar le-a răspuns: „Nenorocirea urmăreşte pe cei ce păcătuiesc” (Prov.13:21).
Apoi, au întrebat profeţia, şi ea le-a răspuns: „Sufletul care va păcătui, va muri”
(Ezech.18:4). Mai apoi, au întrebat Legea, şi ea le-a răspuns, să aducă jertfe
(Lev.1:4), dar nici ea n-a fost în stare să-i scape de povara şi coşmarul păcatului.
Şi, în cele din urmă, L-au întrebat pe Dumnezeu şi El le-a răspuns, să se
pocăiască. Dacă Dumnezeu a chemat pe oameni la pocăinţă şi în Vechiul
Testamnt, atunci, cu atât mai mult, El ne cheamă la pocăinţă în Noul Testament,
după ce Fiul Său a venit. Tatăl ne cheamă la pocăinţă în mod special prin Fiul,
pentru că prin jertfa Lui de pe cruce ne-a oferit iertarea de păcate şi ne-a deschis
poarta îndurării eterne. Acesta era motivul pentru care Mântuitorul chema pe
oameni la Împărăţia cerurilor prin pocăinţă, zicând mereu: „Împărăţia lui
256
Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1:15). Ceea
ce înseamnă, aşa după cum am văzut în studiul trecut: „Împărăţia cerurilor vă
este pusă la îndemână. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”.
3. Al treilea efect al pocăinţei este, că numai prin ea Dumnezeu ne
anulează penalitatea păcatelor pentru veci de veci.
Evreiescul teshubah din Vechiul Testament, cât şi grecescul metanoia din
Noul Testament, din care s-a tradus cuvântul „pocăinţa”, au două înţelesuri:
întoarcere şi schimbare. Întoarcere de la păcat la Dumnezeu şi schimbarea
vieţii 3.
Rabinii au explicat, că atunci când un păcătos se întoarce la Dumnezeu
prin pocăinţă, întoarcerea lui are un caracter veşnic, fiindcă Cel Preaînalt îi
anulează toată penalitatea păcatelor prezentă şi viitoare de la judecata de apoi.
Unul dintre rabini, comentând pocăinţa ninivenilor din cartea Prorocului Iona
(3:10), a zis: „Fraţilor, nu ni se spune despre niniveni că atunci când Dumnezeu i-
a văzut postind, îmbrăcaţi în saci şi cenuşă; şi, întorcându-se la El de pe calea lor
cea rea, cum Şi-a schimbat hotărârea?”4. Iar un alt rabin a zis: „Mâna lui
Dumnezeu este întinsă şi stă gata ca să zmulgă de la pedeapsa justiţiei divine pe
cei ce se pocăiesc” 5.
Numai prin pocăinţă, Dumnezeu ne anulează toată penalitatea păcatului,
prezentă şi viitoare, ca şi când n-am fi păcătuit niciodată.
4. Şi, al patrulea efect al pocăinţei este, că numai prin ea, Dumnezeu ne
schimbă viaţa şi ne oferă o puritate cerească.
Am văzut că al doilea înţeles al cuvântului metanoia este „schimbarea
vieţii”. Acest substantiv grecesc este compus din două cuvinte meta, „după” şi
noe „a înţelege”, care înseamnă literal răzgândire, schimbarea minţii 6.
Păcatul este în aşa fel, încât nimeni şi nimic nu-l poate face pe păcătos ca
să-l urască şi să renunţe la el. Păcătosul urăşte numai consecinţa păcatului, dar nu
şi păcatul. Adevărul este că, până când păcătosul nu renunţă la păcat, el nu se
poate schimba. Unul dintre rabini ne-a ilustrat lucrul acesta astfel: „Dacă cineva
are un obiect murdar în mână, el se poate spăla în toate mările lumii, şi tot nu va
fi curat, până când nu va arunca acel obiect din mână.” „Tot aşa”, a explicat în
continuare rabinul amintit, „nimeni şi nimic nu-l poate schimba pe cel păcătos,
până când nu renunţă mai întâi la păcatul pe care-l iubeşte” 7.
Dascălul nostru divin ne învaţă în cele patru Evanghelii că sunt două
mijloace prin care putem scăpa de păcat:
a) Primul mijloc este pocăinţa. Comentatorul Geerhardus Vas a spus că
Mântuitorul ne-a redat procesul pocăinţei prin trei cuvinte greceşti: (a) Primul
cuvânt este metamelomai, prin care ne-a scos în evidenţă elementul emotiv al
părerii de rău. Evanghelistul Matei ne arată cum Mântuitorul,în parabola unui
tată cu doi fii răi,a spus preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor poporului care
au venit ca să-L ispitească în curtea Templului în săptămâna patimilor,
257
următoarele cuvinte: „Un om avea doi fii; s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: «Fiule,
du-te astăzi să lucrezi în via mea!» (29) «Nu vreau,» i-a răspuns el. Pe urmă i-a
părut rău şi s-a dus. (30) S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a
răspuns: «Mă duc, stăpâne!» Şi nu s-a dus. (31) «Care din amândoi a făcut voia
tatălui său?» «Cel dintâi,» au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: «Adevărat vă spun că
vameşii şi prostituatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. (32)
Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea dreptăţii şi nu l-aţi crezut. Dar
vameşii şi desfrânatele l-au crezut: şi, deşi aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în
cele din urmă ca să-l credeţi»” (21:28-32). Dar, în pocăinţă nu se include numai
căinţa. Şi Iuda a avut remuşcări pentru că L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu şi,
totuşi, nu s-a pocăit (Matei 27:3). (b) Al doilea cuvânt prin care Domnul Isus ne-a
redat procesul pocăinţei este metanoeo. Prin acest cuvânt, Mântuitorul ne-a scos
în evidenţă elementul raţional: de-a recunoaşte păcatul şi de a-l vedea în toată
gravitatea lui. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: „Bărbaţii
din Ninive se vor scula alături de generaţia aceasta în ziua judecăţii şi o vor
condamna, pentru că ei s-au pocăit la predicarea lui Iona; şi iată că aici este
Unul mai mare decât Iona” (12:41 şi Luca 11:32). Şi Evanghelistul Luca, de
asemenea, L-a citat pe Domnul Isus zicând: „... Vă spun că va fi mai multă
bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi
nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (15:7) şi „Tot aşa, vă spun
că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se
pocăieşte” (Luca 15:10). (c) Şi, al treilea cuvânt, prin care Mântuitorul ne-a arătat
procesul pocăinţei este epistrephomai. Prin acest cuvânt, Fiul lui Dumnezeu a
accentuat asupra elementului volitiv: de-a accepta ce iubeşte Dumnezeu şi de-a
respinge ce urăşte El. Evanghelistul Matei când a redat parabola semănătorului,
L-a citat pe Mântuitorul spunând: „Căci inima acestui popor s-a împietrit; au
ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu
urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec”
(13:15) 8.
Comentatorul L. Berkhof a spus că o pocăinţă autentică se asociază
întotdeauna cu o credinţă autentică 9. Şi, tot aşa de adevărat este şi faptul că, o
credinţă autentică ne duce şi la o pocăinţă autentică. Prin urmare, numai pocăinţa
adevărată ne poate schimba viaţa. De abia după ce credem că Domnul Isus era
Dumnezeu adevărat şi că El Şi-a dat viaţa pe cruce pentru noi, ni se trezeşte simţul
vinei, vedem cât de grav este păcatul, ajungem la siguranţa existenţei iadului şi
avem garanţia că Mântuitorul este singurul care ne-a câştigat mijlocul iertării şi al
curăţării de orice păcat. Toate acestea ne determină să urâm păcatul, să renunţăm
la el şi să venim la Cristos ca El să ne curăţească prin sângele Său de orice păcat.
b) Şi, al doilea mijloc prin care putem scăpa de păcat este faptul de a-L
avea pe Cristos ca Împărat. Diavolul, pentru a putea corupe pe cineva, îi sădeşte
în suflet mai întâi anumite dorinţi, fiindcă în suflet este punctul de comandă al
258
omului. Astfel, ce stăpânul ne sădeşte în suflet, noi aceea dorim. Spre exemplu,
întrebaţi un beţiv, de ce bea? El vă va răspunde: fiindcă nu este nimic mai plăcut
ca alcoolul. Tot astfel, după ce Mântuitorul ne smulge din împărăţia Diavolului şi
ne curăţă de păcate, ne sădeşte în suflet dorinţa după bunurile pe care le are El în
Împărăţia sfinţeniei şi a gloriei Sale.
Acesta este motivul pentru care un fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu are un
alt comportament, o altă optică şi o altă ţintă în viaţă. Acesta a fost motivul pentru
care prima tematică a predicilor Dascălului nostru divin din Galilea era, ca să
proclame Împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă Cel Preaînalt deja ne-a oferit-o cu tot
tezaurul ei prezent şi viitor! Acesta era motivul pentru care Mântuitorul ne
cheamă la pocăinţă, pentru că numai prin ea noi putem veni cu păcatele noastre la
crucea Lui; şi pentru că numai prin crucea Lui, ni se deschide Împărăţia cerurilor
cu un nou mod de viaţă! Şi, aceasta a fost cauza pentru care Dumnezeu ne-a
revelat în Apocalipsa prin Ioan Teologul, că noi ne putem curăţa de păcate şi
înveşmânta cu haina purităţii numai prin sângele Fiului Său. Ioan Teologul a scris:
„După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare mulţime, pe care nu putea s-o
numere nimeni, din fiecare naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare popor şi din
fiecare limbă, care stătea în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului,
îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini ... (13) Şi unul din bătrâni a
luat cuvântu şi mi-a zis: «Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt
oare? Şi de unde au venit?» (14) «Doamne,» i-am răspuns eu, «Tu ştii». Şi el mi-a
zis: «Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în
sângele Mieleului. (15) Pentru aceasta stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu»”
(7:9,13-15).
Atunci când Mântuitorul a chemat mulţimile din Galilea la pocăinţă,
spunându-le: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor vă este la îndemână” (Matei
4:17), El le-a zis cu alte cuvinte: „A bătut gongul eternităţii că a sosit timpul ca
Cel Preaînalt să deschidă pentru toţi oamenii păcătoşi care se pocăiesc poarta
îndurării cereşti, să le plătească preţul iertării, să le anuleze penalitatea
fărădelegii şi să-i înveşmânteze cu haina purităţii. De aceea, opriţi-vă de pe calea
pierzării şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!”

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 55.

2. Op. cit. p. 56.
3. Op. cit. p. 52.
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 26;
Vine, W.E., Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament
Words, 3 : 280.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 54.
5. Op. cit. p. 55.
6. Cocoris, G.M., Lordship Salvation – Is It Biblical? p. 12;
259
 MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 202.
7. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 54.
8. Vos, G., The Kingdom of God and the Church, p. 92 – 93;
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 203 – 204.
10. Berkhof, L., Systematic Theology, p. 487.

260
 32. ÎNDEMNUL DE-A CREDE ÎN EVANGHELIE

IV

Marcu 1 : 15; Matei 4 : 13 – 17; Luca 4 : 14 – 15; Ioan 4 : 45

A treia tematică mare din predicile Mântuitorului din Galilea a fost

Îndemnul de-a crede în Evanghelie.
Evanghelia era un subiect nou pe care ni l-a adus Fiul lui Dumnezeu. El n-
a existat în Vechiul Testament, ci a apărut de abia după ce Mântuitorul ne-a
coborât Împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul evangelion înseamnă în limba greacă
„veste bună”. Ea era o veste atât de mare şi de bună, încât i-a uimit pe galileeni.
De aceea Mântuitorul a trebuit să le spună mereu: credeţi această veste, deşi ea vi
se pare prea bună şi de necrezut!
Noul Testament ne arată că Evanghelia lui Cristos conţine opt veşti bune:
1. Prima veste bună a Evangheliei este, vestea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Evanghelistul Matei a scris: „Isus străbătea toată Galilea...predicând
Evanghelia Împărăţiei” (4:23) şi „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi
predicată în toată lumea” (24:14). Sunt trei motive pentru care Evanghelia lui
Cristos se numeşte vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu: a) Primul motiv
este pentru că în ea, Domnul Isus ne-a proclamat Împărăţia cerurilor, aşa cum am
văzut în penultimul studiu. b) Al doilea motiv este, pentru că ea se ocupă cu acest
subiect mare al Împărăţiei cerurilor. c) Şi, al treilea motiv este fiindcă numai ea ne
dezvăluie tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.
2. A doua veste bună a Evangheliei este, vestea adevărului.
Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Coloseni: „Datorită speranţei
care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în Cuvântul
adevărului Evangheliei” (1:5); şi în Epistola sa către Galateni, Apostolul Pavel,
de asemenea, a scris: „Adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (2:5). Înainte de a
veni Domnul Isus, oamenii au bâjbâit şi au emis numai ipoteze despre Dumnezeu.
Marcus Aurelius a spus că, spiritul nostru nu poate să vadă desluşit, decât într-un
mod întunecos 1. Iar dreptul Iov, vorbind despre Dumnezeu, a exclamat: „Oh!
Dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de
domnie” (Iov 23:3). Nimeni dintre muritori n-a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu
şi să ne descopere adevărul cu privire la Împărăţia Lui. Numai Fiul Său, care S-a
coborât din cer, ne-a dezvăluit aceste mistere. De aceea, Evanghelia Lui este şi
vestea cea bună a adevărului despre Dumnezeu, despre Împărăţia Sa, despre
mântuirea sufletelor noastre şi despre viaţa veşnică.
3. A treia veste bună a Evangheliei este, vestea harului lui Dumnezeu.
Doctorul Luca l-a citat pe Apostolul Pavel spunând în cartea Faptele
Apostolilor: „Dar eu nu ţin cu orice preţ la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă,

261
ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la
Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (20:24). În Noul
Testament, cuvântul grecesc haris înseamnă „a primi lucruri mari şi nemeritate”.
Evanghelia lui Cristos este vestea cea bună a multor daruri supreme pe care noi nu
le-am fi meritat niciodată. Unul dintre aceste daruri este iertarea noastră de păcate
prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Un alt dar extraordinar de mare este dreptul de a
deveni copiii lui Dumnezeu. Un alt dar din partea lui Dumnezeu, tot aşa de mare
este viaţa veşnică. Un alt dar suprem este privilegiul de a moşteni Împărăţia
cerurilor etc.
4. A patra veste bună a Evangheliei este, vestea speranţei.
Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Coloseni: „ ... Fără să vă
abateţi de la speranţa Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost predicată
oricărei fiinţe de sub cer” (1:23).
Noi trăim într-o lume a nesiguranţei şi a deznădejdii în care totul se clatină
din temelie şi ni se duce de sub picioare. Odată poetul german Goethe a zis unui
prieten: „Spune-mi, te rog ceva despre siguranţa ta, pentru că eu am multă
îndoială cu privire la a mea” 2. Câţi dintre noi nu ne pierdem speranţa şi echilibrul
vieţii numai dacă nu ne atingem anumite scopuri şi nu ne realizăm anumite visuri!
La câţi pierderea unor bunuri materiale nu le-a răpit toată nădejdea! La câţi
pierderea sănătăţii nu le-a stins şi ultima licărire de speranţă”. Şi, la câţi apoi,
bătrâneţea nu le-a întunecat orice nădejde!
Numai Cel care ne-a deschis porţile Împărăţiei Cerurilor, a fost în stare să
ne aducă vestea cea bună a speranţei într-o lume a desnădejdii, fiindcă numai
Împărăţia lui Dumnezeu ne poate oferi cu mult mai mult decât tot ce pierdem pe
pământ.
5. A cincea veste bună a Evangheliei este, vestea mântuirii.
Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Efeseni: „Şi voi, după ce aţi
auzit Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El” (1:13).
Înţeleptul Seneca a zis: „Omul, în decăderea lui este neputincios pentru a
se autoajuta. El ar putea să spere numai dacă ar interveni o mână din afară” 3.
Acesta a fost motivul pentru care oamenii au început să caute un Salvator divin
încă din negura istoriei. Dar la împlinirea vremii, Mântuitorul a venit în persoana
Domnului Isus; şi, o dată cu venirea Lui, a început să ni se transmită vestea cea
bună a mântuirii.
Evanghelia se numeşte Evanghelia mântuirii din două motive: pentru că
ea ni-L prezintă pe Mântuitorul lumii; şi pentru că în ea ne este expus planul
mântuirii şi felul în care putem ajunge la realizarea ei.
Mântuitorul ne-a realizat singurul mijloc al mântuirii cu preţul vieţii, iar
Evanghelia ne arată acest mijloc şi ne invită să venim la Mântuitorul lumii. Acum,
totul depinde de atitudinea noastră pe care o avem faţă de acest Mântuitor şi faţă
de mântuirera sufletelor noastre. Pentru cei ce cred în Acela pe care Evanghelia
262
ni-L prezintă şi-L acceptă ca singurul Mântuitor, ea este Evanghelia mântuirii. Iar,
pentru cei ce nu cred în Cristos şi Îi resping singurul mijloc al mântuirii din
Evanghelie, ea este Evanghelia osândei. Fiindcă Cristos este obiectul Evangheliei
mântuirii, totul depinde de atitudinea noastră pe care o avem faţă de El şi faţă de
mesajul Lui din Evanghelie. De atitudinea pe care o avem faţă de Cristos şi faţă de
Evanghelia Lui depinde mântuirea sufletelor noastre sau osânda noastră veşnică.
Iată de ce noi trebuie să avem o atitudine corectă faţă de Evanghelia Fiului lui
Dumnezeu, fiindcă ea este Evanghelia mântuirii noastre.
6. A şasea veste bună a Evangheliei este, vestea păcii.
Doctorul Luca l-a citat pe Apostolul Pavel spunând în cartea Faptele
Apostolilor: „El a trimis Cuvântul Său fiilor lui Israel şi le-a vestit Evanghelia
păcii, prin Isus Cristos, care este Domnul tuturor” (10:36). Şi în Epistola sa către
Efeseni, Apostolul Pavel, de asemenea, a zis: „Având picioarele încălţate cu
râvna Evangheliei păcii” (6:15).
Una dintre consecinţele păcatului este: trezirea unei firi animalice în
interiorul nostru, care ne provoacă o mare dezordine în natura nostră angelică,
încât adeseori ne vine greu să ştim din ce fel de lume facem parte, dintr-o lume
animalică sau dintr-o lume angelică? Odată, marele filozof german, Schopenhauer
s-a rătăcit şi un om care l-a întâlnit, l-a întrebat: “Cine eşti?” La această întrebare,
filozoful a răspuns băştinaşului: “De mult mă chinui să descopăr lucrul acesta.
Spune-mi-l, te rog, tu” 4. Iar poetul englez, Robert Burns a zis despre sine:
“Descopăr în mine un templu ruinat: o parte încă solidă, iar alta un morman de
dărâmături” 5.
Toate păcatele pe care le face omul vin din două lumi: una animalică şi
alta satanică. Barza, dacă-i strici cuibul, se răzbună: îţi dă foc la casă cu un
tăciune. Furnicile sunt cele mai mari beţivane. Ele se îmbată la rădăcinile unor
plante. Vulpea este cea mai mare hoţomană. Câinele are viciul desfrâului etc. Iar
mândria, nemulţumirea, răzvrătirea, minciuna şi altele de felul acesta vin din
lumea lui Lucifer. Ele sunt păcate satanice 6.
Iată de ce numai Evanghelia lui Cristos este vestea cea bună a păcii!
Pentru că, până omul nu vine la Mântuitorul, până nu renunţă la lumea animalică
şi cea satanică, şi până nu gustă din Împărăţia lui Dumnezeu, el nu va găsi tihnă şi
linişte. Aceasta este pacea despre care Mântuitorul ne-a spus că lumea nu ne-o
poate da, dar nici nu ne-o poate lua (Ioan 14:27). Şi, tot la această pace, s-a referit
şi Apostolul Pavel atuci când a scris în Epistola sa către Filipeni: “Şi pacea lui
Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi mintea în Cristos
Isus” (4:7).
7. A şaptea veste bună a Evangheliei este, vestea vieţii şi a nemuririi.

263
 Apostolul Pavel a scris în a doua sa Epistolă către Timotei: “… Care a
nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”
(1:10).
Viaţa noastră s-a transformat prin păcat într-un drum care duce la moarte
şi pierzare veşnică. Dar, Domnul vieţii a venit ca să ne schimbe macazul spre
viaţa eternă, şi a făcut totul în vederea acestui fapt. El ne-a oferit prin jertfa Sa de
pe cruce: iertare pentru trecut, înnoire şi tărie pentru prezent, şi ne-a deschis
poarta eternităţii pentru viitor. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a
venit la noi cu vestea cea bună a vieţii şi a nemuririi, ca să ne spună că pentru un
răscumpărat al Lui, viaţa nu mai duce la moarte şi pierzare veşnică, ci la viaţa şi
fericirea eternă.
8. Şi, a opta veste bună a Evangheliei este, vestea gloriei lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel a scris în întâia sa Epistolă către Timotei: “Potrivit cu
Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie” (1:11).
Şi, în a doua sa Epistolă către Corinteni, Apostolul Pavel, de asemenea a scris: “A
căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă
strălucind lumina Evangheliei gloriei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu”
(4:4). Vestea cea bună a gloriei lui Dumnezeu este cea mai mare solie pe care ne-a
adus-o Fiul Celui Preaînalt, că Dumnezeu ne cheamă la însăşi Gloria Sa.
Apostolul Pavel a scris mai departe în întâia sa Epistolă către Tesaloniceni:
“Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi Gloria Sa” (2:12). Şi, Apostolul
Petru, a scris la fel în întâia sa Epistolă Sobornicească: “Dumnezeul oricărui har,
care v-a chemat în Cristos Isus la Gloria Sa eternă” (5:10).

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 25.

2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 75.
3. Op. cit. p. 79.
4. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 25.
5. Op. cit.
6. Wurmbrand, R., Viaţa lui Isus, (O lucrare dactilografiată, 1965).

264
 33. VINDECAREA FIULUI UNUI CURTEAN
Ioan 4 : 46 – 54

46. Isus S-a întors, deci, în Cana din Galilea, unde prefăcuse apă în vin.
În Capernaum era un funcţionar împărătesc, al cărui fiu era bolnav.
47. Funcţionarul acesta a aflat că Isus venise din Iudea în Galilea, s-a dus
la El şi L-a rugat să vină şi să-l vindece pe fiul lui, care era pe moarte.
48. Isus i-a zis: “Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu
credeţi!”
49. Funcţionarul împărătesc I-a zis: “Doamne, vino până nu moare
micuţul meu.”
50. Du-te, i-a zis Isus, “fiul tău trăieşte”. Şi omul acela a crezut cuvintele
pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum.
51. Pe când cobora el, l-au întâmpinat sclavii lui şi i-au adus vestea că fiul
lui trăieşte.
52. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au
zis: “Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile”.
53. Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: “Fiul tău
trăieşte”. Şi a crezut el şi toată casa lui.
54. Acesta este, iarăşi, al doilea semn făcut de Isus după ce S-a întors din
Iudea în Galilea.

Acest text intitulat Vindecarea fiului unui curtean, ne arată trei lucruri
despre acest funcţionar împărătesc: credinţa lui, testarea credinţei lui şi capitularea
lui înaintea Domnului Isus.
Să luăm mai întâi

I. CREDINŢA CURTEANULUI
Acest funcţionar împărătesc ştia din cartea Prorocului Isaia că una dintre
lucrările lui Mesia va fi: vindecarea bolnavilor (61:1). El a auzit tot ce a făcut
Domnul Isus înainte cu vreo două luni când a fost la Ierusalim cu ocazia sărbătorii
Paştelor: cum a uimit cu minunile Lui pe cei ce erau adunaţi la Templu. El a auzit
ce a făcut Mântuitorul în Cana Galileii cu ocazia unei nunţi: cum a transformat

265
apa în vin. Şi el a auzit, ne spune textul citit, că Domnul Isus S-a întors din Iudea
în Galilea şi că era din nou în Cana.
În textul grecesc scrie că acest tată avea funcţia de basilikos, care
înseamnă „un înalt funcţionar la curtea împăratului” 1.
Unii îl identifică pe acest curtean cu Manaen, care era prieten cu Irod
Antipa, tetrarhul Galileii, probabil de la şcoala din Roma. Manaen a crescut
împreună cu Irod Antipa, aşa cum ne informază cartea Faptele Apostolilor 13:1.
Ceva mai târziu, Manaen a devenit un învăţător creştin în Antiohia, aşa cum scrie
tot în textul amintit, care în urma acestei vindecări şi, cu atât mai mult, în urma
învierii Domnului Isus să se fi încreştinat şi să fi ajuns un învăţător creştin în
Antiohia, aşa cum am văzut mai înainte 2. Alţii îl identifică pe acest funcţionar
împărătesc cu Cuza, care era ispravnicul lui Irod Antipa, şi a cărui soţie, cu
numele Ioana, L-a urmat pe Domnul Isus (Luca 8:3). Probabil că, economul Cuza
era acest curtean şi că, din cauza acestei vindecări, el să fi acceptat ca soţia lui să-
L urmeze pe Mântuitorul 3. Cei mai mulţi dintre comentatori consideră, că acest
curtean era mai posibil să fi fost Cuza decât Manaen.
Deşi curtea împărătească fusese informată că făcătorul de minuni era doar
un simplu dulgher din Nazaretul Galileii, care se afla la o distanţă de cca 40 km, 4
totuşi acestui demnitar nu i-a fost ruşine de colegi ca să apeleze la ajutorul unui
simplu dulgher, fiindcă a descoperit în el pe Mesia.
Textul citit ne arată că acest curtean locuia în Capernaum, care era la vreo
15 km de Tiberiada, capitala Galileii.

Marea Galilei şi localităţile din jurul ei

266
 Într-o zi neagră când curteanul s-a dus acasă, şi-a găsit fiul bolnav pe
moarte. Şi el, ne spune textul pe care îl studiem, auzind că Fiul lui Dumnezeu Se
afla în Cana Galileii, n-a trimis un sclav ca să-L cheme, ci el personal s-a dus să-L
implore ca să vină să-i vindece fiul, deşi distanţa dintre Capernaum şi Cana era de
vreo 30 km 5.
Acest curtean, având marea şi urgenta nevoie de ajutorul Mântuitorului, a
dat la o parte orice mândrie şi ruşine. Pe el nu l-a interesat ce vor spune oamenii
când vor auzi că, el un mare demnitar de la curtea regală a parcurs cu căruţa o
distanţă mai lungă de şapte ore, dus şi întors ca să ceară ajutorul unui dulgher 6. Şi
pe el nu l-au interesat nici teoriile altora despre Domnul Isus, ci realităţile că,
Domnul Isus era Mesia, că fiul lui era pe moarte şi că numai Mântuitorul l-a putut
ajuta în acele momente.
Numai credinţa adevărată l-a eliberat pe acest mare demnitar al
împăratului, de ruşine, de mândrie deşartă şi de toate părerile preconcepute şi
greşite ale semenilor lui. Numai ea i-a sfărâmat toate barierele, l-a pus în acţiune
şi l-a adus cu nevoile lui la Marele Salvator.
În al doilea rând, textul citit ne arată

II. TESTAREA CREDINŢEI CURTEANULUI

Comentatorul L. Berkhof spune că toate minunile din Evanghelia după
Ioan ne atrag atenţia asupra puterii divine a Domnului Isus, precum urmează:
prefacerea apei în vin de la nunta din Cana Galileii (2:1-12); vindecarea de la
distanţă a fiului acestui curtean; vindecarea paraliticului de 38 de ani din
scăldătoarea Betesda (5:1-16); înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti, cu care a
săturat cinci mii de bărbaţi fără femei şi copii (6:1-15); umblarea pe mare ca pe
uscat (6:16-21); vindecarea orbului din naştere (9:1-12); şi învierea lui Lazăr, care
fusese mort de patru zile (11:1-46) 8.
Textul citit ne spune că aceasta era a doua minune publică a Domnului
Isus din Galilea după transformarea apei în vin din Cana. Comentatorul Frederick
Bruce ne arată că în întreg Noul Testamant nu există cuvântul grecesc teras pentru
minune, decât asociat cu cuvântul sēmeion; şi că, acest singur caz, l-a folosit
Evanghelistul Ioan în versetul 48 din acest text. Cuvântul teras înseamnă
„minune”, „miracol”, iar cuvântul favorit al Evanghelistului Ioan pentru minune
este sēmeion, care înseamnă „semn” sau „ferestruică” în sens figurativ 9.
Textul citit ne arată că, pe când acest demnitar se apropia de Domnul Isus
cu nevoile lui arzătoare, Mântuitorul, ca unul care cunoştea, pe de o parte credinţa
lui sinceră şi adevărată, iar pe de altă parte, cum în evreii care erau de faţă,
clocotea sângele după senzaţii ca să vadă semne şi minuni, Mântuitorul S-a folosit
de aceste două contraste pentru a testa credinţa acestui curtean înaintea evreilor
adunaţi, cu scopul de a le arăta de ce fel de credinţă dispun unii oameni. Fiul lui

267
Dumnezeu, pentru a încerca credinţa oamenilor, obişnuia să-i lovească fin în
amor.
El a folosit această metodă şi la vindecarea fiicei femeii siro-feniciene
atunci când a spus acestei mame: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci
căţeilor” (Matei 15:26). Numai că această femeie, în loc să se fi supărat, ea a
răspuns Domnului Isus: „Dar şi căţeii mănâncă fărâmăturile care cad de la masa
stăpânilor lor” (Matei 15:27). În urma acestui examen, Mântuitorul a exclamat:
„O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum vrei” (Matei 15:28).
Domnul Isus a aplicat această metodă de testare a credinţei şi tânărului
bogat atunci când i-a zis: „Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară
în ceruri. Apoi vino şi urmează-Mă” (Luca 18:22). Dar, tânărul bogat a căzut la
acest examen. Evanghelistul Marcu a scris şi el, despre tânărul bogat: „Şi a plecat
întristat de tot” (10:22). Dacă omul se simţea umilit că era atins în amor şi se
supăra, el singur se dădea de gol înaintea oamenilor că nu-L cunoştea pe Acela în
care zicea că credea.
Tot astfel, a spus W. Barclay, că Mântuitorul l-a întâmpinat şi pe acest
curtean, cu o concepţie greşită a evreilor, că dacă nu vor vedea semne şi minuni
nu vor putea să creadă în El. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus
spunând: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!” (v.48).
Dar, demnitarul lui Irod a reuşit la acest examen al credinţei. El când a zis
Domnului Isus insistând: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu” (v.49), era
ca şi când ar fi spus cu alte cuvinte: „Doamne, eu cred că Tu eşti Mesia cel
adevărat şi că numai Tu îl poţi vindeca pe copilul meu, de aceea, vino, Te rog,
până nu moare!” 10.
Este adevărat, aşa după cum a spus comentatorul W. Hendriksen că
slujbaşul împărătesc a comis două greşeli: a) Prima greşeală era, că el a venit cu
căruţa ca să-L transporte pe Domnul Isus de la Cana la Capernaum b) şi a doua
greşeală a fost că a crezut că, Domnul Isus îl putea ajuta numai cât îi era fiul în
viaţă, de aceea I-a spus: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu” (v.49). Dar,
aceasta nu înseamnă că el n-a avut o credinţă puternică în Domnul Isus şi în faptul
că El îl putea ajuta.
Mântuitorul, care a cunoscut credinţa curteanului aşa de bine, l-a pus pe
curtean încă la un test, pentru a sluji tuturor de model. Fiul lui Dumnezeu a recurs
la o vindecare de la distanţă. Evanghelistul Ioan L-a redat pe Domnul Isus
spunând curteanului: „«Du-te, fiul tău trăieşte». Şi omul acela a crezut cuvintele
pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum” (v.50).
Acest curtean s-a aşteptat ca Domnul Isus să vină cu el la Capernaum; şi
pe drum să-l încurajeze ca pe Iair, spunându-i: „Nu te teme, Eu deja M-am pus în
acţiune în vederea rezolvării problemei tale grele”. Dar, când colo, Mântuitorul i-
a zis: „Du-te, fiul tău trăieşte” (v.50). Totuşi, el a apucat aceste cuvinte şi s-a
încrezut puternic în ele. Nu i-a fost uşor ca să parcurgă un drum deluros mai lung
268
de trei ore şi să nu se îndoiască 11. Teama şi îndoiala au încercat să pună stăpânire
pe el, dar n-au reuşit. Gândurile negre şi sinistre au început să-i bată la inimă şi să-
i spună: „Când ai pleca de acasăt, fiul tău era pe moarte; şi de atunci au trecut
mai mult de şapte ore. Nu cumva el a murit şi că din cauza aceasta Mesia, în care
tu ţi-ai pus încrederea, n-a vrut să vină?” Dar el respingea pe loc aceste gânduri,
cu încrederea lui fermă în cuvintele Mântuitorului, spunând în cugetul lui:
„Doamne, de unde îmi vine această frică chinuitoare că fiul meu a murit, când Tu
mi-ai spus că el trăieşte?”
Evanghelistul Ioan ne informează că pe când curteanul se apropia de casă,
robii i-au ieşit în întâmpinare ca să-i aducă vestea bună că fiul lui trăia. Slujbaşul
împărătesc i-a întrebat, la ce oră a început să i se facă mai bine? Şi ei i-au răspuns:
„Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile” (v.52). Ceea ce înseamnă ora unu
după masa, pentru că la evrei, ziua începea la ora şase dimineaţa 12. Or, tocmai
acesta era ceasul în care Mântuitorul spusese curteanului: „Fiul tău trăieşte”. Iar
cuvântul „ieri”, ne arată că acest slujbaş împărătesc a ajuns acasă după ora şase
seara, pentru că la evrei de la ora şase seara începea o altă zi.
Evanghelistul Ioan ne-a mai arătat în acest text că, Cuvântul Aceluia în
care s-a încrezut curteanul lui Irod, era Cuvântul lui Dumnezeu, care a putut să-i
vindece fiul şi de la distanţă; că Acesta era Dumnezeu adevărat pentru a cărui
putere şi dragoste, distanţa nu era nici un obstacol 13; şi că Acesta este Singurul
care ne poate auzi şi ajuta şi pe noi, chiar şi de la cea mai mare depărtare.
Şi, în al treilea rând, pasajul pe care îl studiem ne arată

III. CAPITULAREA CURTEANULUI ÎNAINTEA MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Ioan a scris: „... Şi a crezut el şi toată casa lui” (v.53).
Înaltul demnitar al lui Irod nu era un om care, după ce a primit de la Fiul lui
Dumnezeu ce a dorit, să-L uite şi să-L abandoneze. Pentru el n-a fost uşor să
creadă în Domnul Isus şi să-L întroneze în viaţă ca Domn şi Mântuitor. Lui, nu-i
era deloc uşor ca să renunţe la părerile lui preconcepute şi să creadă că Dulgherul
din Nazaretul Galileii era Mesia cel promis. Şi lui îi venea greu să trăiască ca un
copil al lui Dumnezeu în curtea lui Irod, unde toţi râdeau de el. Dar el,
experimentându-L pe Cristos, ştia ce voia; de aceea, nimeni şi nimic nu putea să-l
împiedice ca să nu-I rămână credincios.
Acest curtean a început ca un tată disperat, cu simţul nevoii după un
Salvator; şi a terminat, cu întronarea lui Cristos ca Domn şi Mântuitor atât în viaţa
lui, cât şi în a familiei lui întregi. Această istorisire este un model minunat pentru
toţi aceia care simt nevoia după un Mântuitor.

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 170.

269
2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 181.
3. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 117.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 181.
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 170.
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 183.
6. Op. Cit;
Lopuhin, P.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 263.
7. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 118.
8. Berkhof, L., New Testament Introduction, p. 104.
9. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 118.
10. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 171.
11. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 183.
12. Op. cit.
13. Op. cit. p. 184.

270
 34. MÂNTUITORUL LA MAREA GHENAZARETULUI

Marcu 1 : 16 – 20

16. Pe când trecea Isus pe lângă marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe
Andrei, fratele lui Simon, aruncând o mreajă în mare, căci erau pescari.
17. Isus le-a zis: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.”
18. Îndată, ei şi-au lăsat mrejile şi au mers după El.
19. A mers puţin mai departe şi i-a văzut pe Iacov, fiul lui Zebedei şi pe
Ioan, fratele lui, care şi ei erau într-o corabie şi îşi reparau mrejile.
20. Îndată i-a chemat; şi ei l-au lăsat pe tatăl lor Zebedei în corabie cu cei
ce lucrau pe plată şi au mers după El.
Matei 4 : 18 - 22
18. Când trecea pe lângă marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon,
zis Petru şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare, căci erau
pescari.
19. El le-a zis: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”.
20. Îndată ei au lăsat mrejile şi au mers după El.
21. De acolo a mers mai departe şi a văzut alţi doi fraţi: pe Iacov, fiul lui
Zebedei şi pe Ioan, fratele lui, care erau într-o corabie cu tatăl lor Zebedei şi îşi
cârpeau mrejile. El i-a chemat.
22. Şi îndată ei au lăsat corabia şi pe tatăl lor, şi au mers după El.
Luca 5 : 1 – 11
1. Pe când Se afla lângă lacul Ghenazaret şi Îl îmbulzea mulţimea ca să
audă Cuvântul lui Dumnezeu,
2. Isus a văzut două corăbii la marginea lacului, pescarii ieşiseră din ele
să-şi spele mrejile.
3. S-a urcat în una din aceste corăbii, care era a lui Simon şi l-a rugat s-o
depărteze puţin de ţărm. Apoi, S-a aşezat jos şi învăţa mulţimile din corabie.
4. Când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: “Depărteaz-o înspre larg
şi aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire”.
5. Drept răspuns, Simon I-a zis: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit
şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile!”
6. După ce le-au aruncat, au prins o aşa de mare mulţime de peşti, că
începeau să li se rupă mrejile.
7. Au făcut semn însoţitorilor lor, care erau în cealaltă corabie, să vină să
le ajute. Aceia au venit şi au umplut amândouă corăbiile, aşa că au început să se
afunde corăbiile.

271
 8. Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui
Isus şi I-a zis: “Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos,”
9. fiindcă îl apucase spaima, pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din cauza
pescuirii pe care o făcuseră.
10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei, însoţitorii lui Simon.
Atunci Isus i-a zis lui Simon: “Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de
oameni.”
11. Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El.
Armonizat
1. Pe când trecea Isus pe lângă marea Galileii / a văzut doi fraţi: pe
Simon, zis Petru şi pe Andrei (Mt.v.18) / aruncând o mreajă în mare, căci erau
pescari (Mc.v.16).
2. A mers puţin mai departe (Mc.v.19) şi a văzut alţi doi fraţi: pe Iacov şi
pe Ioan, care erau într-o corabie cu tatăl lor Zebedei şi îşi cârpeau mrejile
(Mt.v.21).
3. Şi pe când Îl îmbulzea mulţimea ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu
(Lc.v.1)
4. Isus S-a urcat într-una din / cele două corăbii (Lc.v.2)/, care era a lui
Simon / şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm. Apoi, S-a aşezat jos şi învăţa
mulţimile din corabie (Lc.v.3).
5. Când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: “depărteaz-o înspre larg şi
aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire” (Lc.v.4).
6. Drept răspuns, Simon I-a zis: “Învăţăturile, toată noaptea ne-am trudit
şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile!” (Lc.v.5).
7. După ce le-au aruncat, au prins o mare mulţime de peşti, că începeau
să li se rupă mrejile (Lc.v.6).
8. Au făcut semn însoţitorilor lor, care erau în cealaltă corabie, să vină şi
să le ajute. Aceia au venit şi au umplut amândouă corăbiile, aşa că au început să
se afunde corăbiile (Lc.v.7).
9. Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui
Isus şi I-a zis: “Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (Lc.v.8),
10. fiindcă îl apucase spaima, pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din cauza
pescuirii pe care o făcuseră (Lc.v.9).
11. Tot aşa pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei, însoţitorii lui Simon.
Atunci Isus i-a zis lui Simon: “Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de
oameni” (Lc.v.10).
12. “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt.v.19).
13. Şi îndată (Iacov şi Ioan), au lăsat pe tatăl lor Zebedei în corabie cu cei
ce lucrau pe plată (Mc.1:20), au părăsit totul (ca şi Andrei şi Petru), şi au mers
după El (Lc.v.11).

272
 Din acest text vom ţine două studii: unul intitulat Mântuitorul la marea
Ghenazaretului şi celălalt Chemarea apostolilor la ucenicie.
În primul studiu intitulat Mântuitorul la marea Ghenazaretului, ne vom
ocupa de trei lucruri: că Ghenazaretul era o mare a frumuseţii şi a fertilităţii, că
era marea Fiului lui Dumnezeu, şi de mutarea Domnului Isus la Capernaum.
Să luăm mai întâi faptul că

I. GHENAZARETUL ERA O MARE A FRUMUSEŢII ŞI A FERTILITĂŢII

Marea Ghenazaretului avea 20 km.lungime de la nord spre sud şi12 km

lăţime de la est spre vest 1. Ea era cu 208m sub nivelul Mării Mediterane, fapt
care a făcut ca în jurul ei să fie un climat călduros, aproape tropical şi o fertilitate
fenomenală. Astăzi, malul ei este aproape pustiu; pe când, pe timpul
Mântuitorului, ne spune Iosif Flavius, erau nouă oraşe pescăreşti cu cel puţin 15
mii de locuitori fiecare 2.

Solul Galileii este foarte fertil

La nord-vestul mării Ghenazaretului se întindea o câmpie cu aceeaşi

denumire de Ghenazaret, lungă de şase km şi lată de patru, despre care ne spune
istoricul amintit că era cel mai fertil loc din Israel 3. Ea era bogată în nuci,
palmieri, smochini, măslini şi viţă de vie. Prin mijlocul acestei câmpii, curgea un
râu care avea izvor foarte puternic. Acest râu se numea Capernaum, el iriga o
porţiune mare a câmpiei amintite 4.
273
 Galileenii şi, cu atât mai mult, capernaumenii, se dezmierdau să dea
câmpiei Ghenazaret tot felul de denumiri datorită frumuseţii şi a fertilităţii ei ca:
kinnor, care înseamnă “harpă”, pentru că rodul ei era plăcut ca sunetul harpei;
Gan-aşher, “grădină bogată”; şi Gan-sur, “prinţesa grădinilor” 5.
Această câmpie era, cu adevărat, ca o grădină frumoasă şi bogată în
mijlocul căreia era situat Capernaumul, reşedinţa Mântuitorului.
Dar, Capernaumul nu se bucura numai de frumuseţea şi fertilitatea acestei
câmpii, ci şi de frumuseţea Mării Ghenazaretului. Cercetătorul W.M. Thomson
ne-a descris Marea Ghenazaretului cu apa ei limpede şi liniştită, că era ca o oglidă
frumoasă şi strălucitoare în cadrul unor dealuri care se înalţau împrejurul ei. Iar
muntele cel falnic şi înalt al Hermonului, parcă ar sta agăţat ca un tablou pe bolta
albastră a cerului 6.
Comentatorii ne spun, pe baza unor izvoare scrise, că Marea Galileii era
centrul sau locul cel mai important al Ţării Sfinte 7. E. Renan a scris că apele
acestei mări sunt de un albastru al cerului, limpezi şi străvezii; că ţărmul ei este
stâncos şi nisipos întocmai ca al unei mări şi nu cu mâl ca al unui lac; şi că
valurile acestui lac, lovesc ţărmul uşurel şi continuu, la fel ca valurile unei mări.
Şi, tot cercetătorul amintit a zis că, malul acestei mări era acoperit pe timpul
Domnului Isus cu leandrii, cu tamarini şi cu multe alte feluri de pomi 8.
Iosif Flavius, care s-a născut în anul 37 după Cristos şi era într-un timp
guvernatorul Galileii, ne-a spus că pe vremea lui pluteau pe Marea Ghenazaretului
330 de corăbii, dintre care, numai din oraşul Tarichea erau 240 9. Numele oraşului
Betsaida înseamnă “casa peştelui” şi al Taricheeii înseamnă “locul peştelui
sărat”. El se numea astfel, pentru că acolo se prepara peştele şi se trimitea la
Ierusalim, şi că se exporta chiar şi la Roma. Industrializarea peştelui era ocupaţia
de bază a multor galileeni din jurul mării Ghenazaretului, deoarece această mare
era foarte abundentă în peşti. În antichitate, peştele se consuma uscat, fiindcă
atunci nu erau mijloace ca să-l păstreze proaspăt. Peştele proaspăt era una dintre
cele mai mari delicatese de care se puteau bucura numai cei ce locuiau lângă
mare 10.
E. Renan a spus că Ghenazaretul nu era numai lacul cel mai abundent în
peşti, dar şi că peştii lui erau cei mai buni din lume 11.
Pescarii, de pe Marea Ghenazaretului, foloseau următoarele trei metode de
pescuire: a) Prima metodă era metoda pescuirii cu undiţa. b) A doua metotă
era, metoda tragerii de către două corăbii a unui năvod mare, numit sagene.
Acest năvod avea patru frânghii puse în patru colţuri. Partea lui de jos avea
greutăţi de plumb şi se târa la fund, iar partea de sus era la suprafaţa apei. Când
corăbiile îl trăgeau în poziţie verticală, el lua la mijloc forma unui con sau a unui
sac mare care încercuia peştii. Această unealtă este menţionată în pilda năvodului
din Matei 13:47. c) Şi a treia metodă era prin aruncarea unei mreje care se
numea amphiblestorn. Această mreajă era cu mult mai mică decât năvodul.
274
O corabie de pe Marea Galileii

275
 Ea avea forma rotundă cu un diametru de 3-4 m. Se arunca cu mâna de pe
litoral sau din corabie cu mare iscusinţă ca, deschizându-se în aer complet, şi
căzând plumbii deodată în apă, să se afunde în forma unei umbrele şi în felul
acesta să includă în ea peştii. Iar prin tragerea ei din apă, frânghia de pe margine o
închidea ca să nu iasă peştii 12. O astfel de mreajă a aruncat-o în mare Simon Petru
la Cuvântul Mântuitorului în textul pe care îl studiem. O astfel de mreajă o
cârpeau fiii lui Zebedei cu tatăl lor în corabie. Şi, tot o asemenea mreajă a aruncat-
o Apostolul Petru la Cuvântul Domnului Isus şi atunci când a prins cei 153 de
peşti, după ce Mântuitorul a înviat din morţi (Ioan 21:1-14).

Marea Galileii. Vedere de pe malul oraşului Tiberiada

spre Magdala şi Capernaum

Năvodurile pescarilor de pe Marea Galileii

276
 În al doilea rând, ne vom ocupa de faptul că

II. GHENAZARETUL ERA MAREA FIULUI LUI DUMNEZEU

Marea Galileii avea trei denumiri: Marea Galileii, Marea Tiberiadei şi
Marea Ghnazaretului. Denumirea de Marea Galileii a primit-o, pentru că se
afla în regiunea Galileii. Numele de Marea Tiberiadei l-a primit după numele
cezarului Tiberiu. Iar, numele ei străvechi, adevărat, inspirat şi sacru era Marea
Ghenazaretului (Num. 34:11; Ioan 12:3).
Rabinii, cei mai renumiţi şi spirituali, învăţau poporul că Dumnezeu a
creat în Canaan, Ţara Făgăduinţei, şapte locuri sfinte şi foarte frumoase, dar
numai pe unul dintre ele l-a dorit şi l-a ales pentru Sine şi acesta era Marea
Galileii 13. Este interesant, că cineva a fost inspirat să pună numele acestei mări
Ghenazaret încă cu sute de ani înainte de a se fi născut Mântuitorul 14.
Ghenazaretul este un cuvânt ebraic compus din două substantive gan-nasaret.

277
Gan înseamnă “grădină” şi nasaret, “odraslă” şi “sfânt”. Ceea ce înseamnă
grădina Odraslei promise, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Întoarcerea familie sfinte la Nazaret (Vol.I,Stud.51).
Noi descoperim în textul citit chiar momentul mutării Domnului Isus din
Nazaret, locul creşterii Odraslei Sfinte la Gan-nasaret, locul slujirii Odraslei
Promise şi Sfinte. Evangheliile ne arată că Marea Galileii a slujit Fiului lui
Dumnezeu cel mai mult şi cel mai bine cu malurile ei pentru predicarea
Evangheliei. Evanghelistul Marcu, cât şi Evanghelistul Matei, au dedicat slujirii
Fiului lui Dumnezeu pe marea Ghenazaretului jumătate din Evangheliile lor; iar
Evanghelistul Luca, i-a consacrat şase capitole.
Pasajul pe care îl studiem ne arată că Mântuitorul, imediat după ce S-a
mutat la Capernaum, a ieşit într-o dimineaţă la mare ca să-Şi întâlnească ucenicii.
El, mai întâi a văzut pe fraţii Petru şi Andrei cum aruncau o mreajă în mare,
făcând ultimele încercări. Apoi, a mers puţin mai departe şi a găsit alţi doi fraţi: pe
Ioan şi pe Iacov cum şedeau într-o corabie cu tatăl lor Zebedei şi îşi cârpeau
mrejile. Filip nu era cu ei. Probabil că el nu era pescar.
Şi, în cele din urmă, textul ne arată că atunci când Domnul Isus de abia Se
întâlnise cu cei patru ucenici, mulţimile au început să alerge la El. Ce s-a
întâmplat? Cetatea întreagă a auzit tot ce a făcut Mântuitorul în Iudea; şi nu de
mult, ea a auzit şi de vindecarea fiului curteanului lui Irod, despre care am vorbit
în studiul trecut şi care era tot din Capernaum. Ba mai mult, vestea despre mutarea
Domnului Isus în Capernaum s-a răspândit ca un fulger. Ajunge, că ucenicii au
spus numai la câţiva că Domnul Isus S-a mutat la Capernaum, ca apoi, să ştie
toată lumea. Şi acum, era suficient să-L vadă un singur om mergând spre mare şi
să spună de bucurie numai la zece ca, apoi aceştia, la rândul lor, să umple toată
cetatea.

Capernaumul văzut de pe Marea Galileii

278
 Pescarii galileeni, cârpindu-şi mrejele

Capernaumenii s-au adunat într-un număr atât de mare, încât pentru a-L
vedea şi a-L auzi mai bine, au început să-L preseze spre mare. Domnul Isus S-a
urcat în corabia Apostolului Petru şi i-a spus s-o depărteze puţin de la ţărm. Apoi
a şezut jos şi a început să înveţe mulţimile.

Domnul Isus predică din corabie

Pe acest ţărm, Fiul lui Dumnezeu a predicat cel mai mult. În cel mai scurt
timp, sinagogile urmau să-şi închidă uşile faţă de Domnul Isus. Astfel, corăbiile
de pe acest litoral şi povârnişurile dealurilor, urmau să-I fie singurele amvoane, pe
unde avea să ne dezvăluie tainele cele mari şi adânci ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de

279
III. MUTAREA DOMNULUI ISUS LA CAPERNAUM
Când am tratat studiile intitulate Galilea, locul predicării Fiului lui
Dumnezeu (Vol.II,Stud.29) şi Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu
(Vol.II,Stud.30) din tematica predicilor Mântuitorului din Galilea, am văzut că
Evanghelistul Matei a amintit anticipat încă atunci mutarea Domnului Isus la
Capernaum, când a zis: “A părăsit Nazaretul şi a venit să locuiască în
Capernaum, lângă mare” (4:13). Iar, în acest text, noi Îi descoperim tocmai
momentul mutării 15.
Pasajul cu vindecarea fiului slujbaşului împărătesc, este un hotar care a
despărţit cele două misiuni ale Mântuitorului: misiunea din Iudea pe care a redat-o
Evanghelistul Ioan şi pe cea din Galilea, pe care urmează să ne-o prezinte cei trei
Evanghelişti sinoptici. În textul citit ni se pare că Domnul Isus a întâlnit de prima
dată pe cei patru ucenici; şi că, de abia acum, El i-a chemat să-L urmeze. Şi, totuşi
noi ştim că atât aceşti patru ucenici, cât şi alţi doi: Filip şi Natanael, erau cu El şi
în prima Lui misiune din Iudea 16.
Deznodământul îl avem de la hotarul din Cana Galileii. De la minunea
vindecării fiului slujbaşului împărătesc din Cana, Mântuitorul i-a lăsat pe ucenici
să meargă puţin acasă. Natanael a rămas în Cana, deoarece el era din această
localitate (Ioan 21:2); fraţii: Iacov şi Ioan s-au dus la Capernaum, pentru că ei erau
din această cetate (Marcu 1:16,19-20); şi fraţii: Andrei şi Petru ca, de altfel şi
Filip, s-au dus la Betsaida, fiindcă ei erau de acolo (Ioan 1:44). Iar, Domnul Isus,
S-a întors la Nazaret fiindcă El, între aceste două misiuni a găsit de bine ca să-Şi
mute familia la Capernaum 17.

Nazaretul modern

280
 Nazaretul modern

Mântuitorul, fiind la începutul misiunii din Galilea, a vrut să-Şi aleagă o

reşedinţă mai potrivită, mai primitoare şi mai importantă decât Nazaretul. Astfel,
Evangheliile ne spun că El a ales Capernaumul. Credem că Domnul Isus a ales
Capernaumul din următoarele trei motive:
1. Primul motiv era să schimbe mediul pentru mama şi fraţii Lui.
Evangheliştii sinoptici ne arată că Nazaretul era foarte respingător şi ostil
Mântuitorului (Mc.6:1-6;Mt.13:54-58;Lc.4:16-30), 18 pe când, Capernaumul Îi
oferea o primire călduroasă, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Nunta din Cana (Vol.II,Stud.13); că Salome, mama ucenicilor Iacov şi Ioan era
soră cu Maria, mama Mântuitorului; şi că Salome locuia în Capernaum.
Mântuitorul, ştiind că va fi plecat de acasă tot timpul, vroia să schimbe
mediul pentru mama şi fraţii Lui. El ştia că nici fraţii Lui nu vor crede în El mult
timp; şi dacă ar fi continuat să rămână în Nazaret, ar fi avut mai puţine şanse să
creadă 19. Şi El ştia şi faptul că, chiar şi în Capernaum, mama Lui urma să treacă
prin îndoieli, ba chiar că vor sosi momente când ea va crede că El Şi-a ieşit din
minţi şi că va încerca să-L ducă acasă. Toate acestea L-au determinat pe Domnul
Isus să-Şi mute mama la Capernaum, ca ea să fie împreună cu sora sa, Salome şi
ca ele să se întărească şi ajute reciproc.
2. Al doilea motiv pentru care Domnul Isus a ales Capernaumul a fost,
importanţa şi aşezarea lui geografică.
Săpăturile arheologice ne identifică vatra Capernaumului cu actualul sat,
Tell-Hum 20. Evreiescul hum înseamnă „negru” şi derivă de la pietrele negre de
281
bazalt. Iar, Caper-Naum, înseamnă „satul lui Naum”, a Prorocului Naum din
Vechiul Tetament 21. Capernaumul era situat la 4 km în partea de vest a gurii
Iordanului, unde acest râu se varsă în Marea Galileii, la 1,5 km în partea de nord a
mării şi la 3 km la sud de Horazin 22.
Capernaumul, datorită poziţiei sale geografice şi a şoselelor care treceau
prin el, era un oraş destul de mare şi înfloritor, în care locuiau oameni de diferite
naţionalităţi ca în Betsaida, Cezarea lui Filip şi alte localităţi. El era un oraş
comercial şi industrial; şi în el era un centru vamal (Marcu 2:1) şi o garnizoană
romană (Marcu 8:5-13);Luca 7:1-10) 23. Capernaumul a concurat cu Tiberiada,
capitala Galileii ca, de altfel şi cu Cezarea Maritimă şi cu Ierusalimul 24.

Şoselele principale din Israel

282
 Prin Capernaum treceau patru şosele: Prima care cobora de la Damasc şi
ducea în partea de apus a văii Iordanului. A doua care venea din Fenicia de la Tir
şi Sidon şi traversând podul peste Iordan în partea de nord a Mării Galileii, trecea
prin regiunea Pereei. Apoi, traversând din nou Iordanul la vadul Betabarei, locul
propovăduirii lui Ioan Botezătorul, trecea prin Ierihon şi ducea la Ierusalim. A
treia şosea care venea de la vestitul port Acre şi ducea spre Tiberiada, capitala
Galileii. Şi a patra şosea, care venea de la Damasc şi ducea spre Egipt. Ea era
şoseaua care lega continentul Asiei şi al Europei de cel al Africii. Când am tratat
studiul intitulat Mediul în care a crescut şi a trăit Fiul lui Dumnezeu
(Vol.I,Stud.53), am văzut că această şosea trecea şi prin Nazaret. Cele patru
Evanghelii ne arată că Mântuitorul a străbătut de multe ori pe toate aceste şosele.
3. Şi, al treilea motiv pentru care Domnul Isus S-a mutat la Capernaum a
fost, fiindcă aceasta era alegerea anticipată a lui Dumnezeu pe care a făcut-o
cunoscută prin Prorocul Isaia.
Evanghelistul Matei ne-a arătat, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.30), că Mântuitorul
a proclamat din Capernaum şi împrejurimile lui, neamului omenesc, deschiderea
Împărăţiei cerurilor. El a scris: „A părăsit Nazaretul şi a venit să locuiască în
Capernaum, lângă mare, în regiunea lui Zabulon şi Neftalii, (14). Ca să se
împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice: (15). «Ţara lui Zabulon
şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea naţiunilor. (16).
Poporul acesta care trăia în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei care
trăiau în ţara umbrei morţii a răsărit lumina»” (4:13-16).
Acestea au fost cele trei motive pentru care Domnul Isus S-a mutat la
Capernaum! Şi aceasta era cauza pentru care Evanghelistul Matei a numit
Capernaumul cetatea Mântuitorului! Evanghelistul Marcu atunci când a vorbit
despre întoarcerea Domnului Isus la Capernaum în textul cu vindecarea
paraliticului coborât de pe acoperişul casei a scris: „După câteva zile, Isus S-a
întors în Capernaum” (2:1). Iar Evanghelistul Matei atunci când ne-a redat
acelaşi text cu aceeaşi vindecare, a zis: „Isus S-a urcat într-o corabie, a trecut
marea şi a venit în cetatea Sa” (9:1).

1. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 129.

2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 76 – 77.
3. Josephus, F., Life, 72.
4. Josephus, F., The Jewish War, III, 10, 8.
5. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 56.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 76 – 77.
7. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 129.
8. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 90.
9. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 27.
283
10. Op. cit.
11. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 94.
12. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 77 – 78.
13. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 232.
14. 1 Macabei XI, 67.
15. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 228.
16. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 129.
17. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 241.
18. Op. cit. p. 239 – 240.
19. Diamandi, S., Fiul lui Dumnezeu – Fiul omului, Vol. II, p. 72.
20. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 242.
21. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 98.
22. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 242.
23. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 233.
24. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 242.

284
 35. CHEMAREA APOSTOLILOR LA UCENICIE

II

Marcu 1 : 16 – 20; Matei 4 : 18 – 22; Luca 5 : 1 – 11

Acest text intitulat Chemarea apostolilor la ucenicie, ne arată trei lucruri

cu privire la ucenicii Domnului Isus: că ei erau nişte oameni de rând, că erau
pescari şi că au învăţat să se supună la Cuvântul Mântuitorului.
Să luăm mai întâi faptul că

I. UCENICII ERAU NIŞTE OAMENI DE RÂND

Domnul Isus după ce a eliberat poporul a zis celor patru ucenici: „Veniţi
după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt.v.19). Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: „Urmaţi-Mă, nu este timp ca să staţi la pescuit, pentru că Eu vreau să vă
fac pescari de oameni”.

Domnul Isus îşi cheamă ucenicii ca, urmându-l,

să-i facă pescari de oameni

Este bine să observăm ce fel de oameni a chemat Mântuitorul la ucenicie.

El n-a ales oameni cu pregătire înaltă sau de renume mare, nici aristocraţi şi nici
chiar ecleziastici, ci oameni simpli şi de rând.

285
 Un om sărac şi neînsemnat, cu numele de Aeschines, a venit odată la
Socrate şi i-a zis: „Eu sunt un om sărac şi n-am nimic să-ţi dăruiesc decât pe mine
însumi”. „Tu nu vezi”, i-a răspuns Socrate „că îmi oferi cel mai preţios dar!” 1.Fiul
lui Dumnezeu n-a avut nevoie de originea socială înaltă a oamenilor, nici de
cultura lor şi nici de bogăţia lor, ci de ei înşişi. El a avut nevoie de nişte oameni
care să I se dăruiască în întregime.

Domnul Isus Şi-a chemat ucenicii

să-i facă pescari de oameni

Gestul alegerii unor oameni simpli, era ca şi când Domnul Isus ar fi zis
lumii indirect: „Daţi-Mi doisprezece oameni de rând, dar care să Mi se dăruiască
în întregime şi Eu voi schimba cu ei neamul omenesc”. Nimeni nu ştie ce poate să
facă din el Fiul lui Dumnezeu dacă I se oferă întru totul!
Mântuitorul n-a spus ucenicilor: „Eu am o teologie unică pe care doresc
să v-o predau”, ci le-a zis: „Urmaţi-Mă!” sau cu alte cuvinte „Urmaţi exemplul
vieţii Mele. Iubiţi oamenii ca Mine, slujiţi-le ca Mine şi chiar jertfiţi-vă pentru ei
ca Mine!”
Când Cristos cheamă oamenii să-L urmeze, totul depinde dacă inima lor
arde pentru El sau este rece. Noi îi admirăm pe oameni pentru diferite motive, dar
îi iubim fără nici un motiv. Îi iubim numai de dragul lor. Mulţi Îl admiră pe
Domnul Isus pentru învăţătura şi faptele Lui, dar aceasta nu ajunge atâta timp cât

286
ei nu-L iubesc şi nu-L urmează. Ucenicii L-au iubit pe Domnul Isus de dragul Lui,
de aceea, nimeni şi nimic n-a fost în stare ca să-i despartă de El. Şi pentru ei,
exemplul vieţii Lui era cel mai valoros lucru din Univers, de aceea L-au urmat,
L-au ascultat şi L-au imitat.
Apoi,când Mântuitorul Şi-a chemat ucenicii ca să-L urmeze, El nu i-a
chemat la tihnă şi la comoditate, ci la slujire şi la muncă asiduă,în care ei au
trebuit să se consume şi chiar să-şi dea viaţa de dragul Lui şi de dragul acelora
cărora le slujeau. Cineva a zis: „Viaţa este capitalul cel mai preţios pe care omul
numai îl cheltuie, fără să-l poată investi”. Şi,totuşi, ucenicii au descoperit marele
secret al investirii vieţii. Pentru ei slujirea, cheltuirea şi sacrificarea lor pentru
Cristos şi mântuirea celor pierduţi, a constituit singura şi adevărata investire a
vieţii şi un câştig suprem.
În al doilea rând, pasajul citit ne arată că

II. UCENICII ERAU PESCARI

Domnul Isus a zis ucenicilor: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de
oameni” (Mc.v.17). Unii cercetători au observat că există o paralelă apropiată
între pescarii de peşti şi pescarii de oameni. Un pescar de oameni, trebuie să aibă
toate calităţile unui bun pescar de peşti. El trebuie să aibă următoarele şase calităţi
mari:
1. Prima lui calitate este răbdarea. El trebuie să aştepte cu răbdare până
când vine peştele la momeală. Dacă n-are răbdare şi se agită, el nu va deveni
niciodată un pescar bun. Tot astfel şi un pescar de oameni, are nevoie de răbdare
fără de care va falimenta în mod sigur.
2. A doua calitate a pescarului este perseverenţa. Un pescar adeseori se
trudeşte o zi sau o noapte întreagă şi nu prinde nimic şi cu toate acestea, el
încearcă din nou. Tot aşa,nici pescarul de oameni, nu trebuie să se descurajeze
când i se pare că munca lui este zadarnică, ci trebuie să încerce din nou. Câţi
oameni nu vor ajunge la pierzare veşnică, pentru că pescarii lui Dumnezeu n-au
încercat încă o dată şi n-au depus încă un efort!
3. A treia calitate a pescarului este curajul. Un pescar grec din antichitate
s-a rugat odată zicând: „Doamne, barca mea este aşa de mică, iar marea atât de
mare”. Pescarul trebuie să fie gata pentru orice risc. El trebuie să ţină piept
furtunii şi valurilor. Tot astfel şi un pescar de oameni trebuie să înfrunte orice
pericol. Se spune că mottoul nescris al Mântuitorului pe care l-a lăsat în istorie
este: „Cine este mai aproape de Mine, este mai aproape de foc; şi cine este mai
aproape de foc, este mai aproape de Mine.”
4. A patra calitate a pescarului este pândirea momentului. Un pescar
înţelept ştie când este momentul să-şi arunce mreaja şi el ştie când nu are nici o
şansă ca să prindă peşti. De asemenea şi un predicator ştie să aleagă momentul.

287
Sunt momente când oamenii primesc adevărul şi sunt momente când ei îl resping.
Sunt momente când adevărul îi mişcă şi sunt momente când îi agită şi răscoală.
Predicatorul trebuie să ştie când poate să vorbească şi când este bine să tacă.
5. A cincea calitate a pescarului este că el ştie cum să momească peştele.
Un soi de peşti trage la o momeală şi un alt soi de peşti trage la o altă momeală.
Apostolul Pavel a spus că el s-a făcut totul pentru toţi numai ca să-i câştige pentru
Cristos. Un predicator ştie că el nu poate să câştige niciodată pe toţi oamenii cu o
singură metodă. El ştie cu ce metodă poate să câştige pe unii, şi cu ce metodă
poate să câştige pe alţii.
6. Şi, a şasea calitate a pescarului este evitarea de-a fi observat de peşti.
Dacă el se lasă văzut de peşti sau dacă peştii îi văd măcar umbra, ei, cu siguranţă,
nu se vor apropia de momeala lui. Tot astfel şi un câştigător de suflete nu se
expune niciodată înaintea oamenilor. Menirea lui nu este să atragă privirea
oamenilor spre sine, ci ca să-i câştige pentru Cristos.
Fiindcă primii ucenici au fost pescari şi fiindcă toţi apostolii, cât şi toţi
creştinii care au dorit să câştige suflete pentru Cristos, au căutat să aibă calităţile
unui pescar, Biserica Primară a formulat in timpul de persecuţie mărturisirea de
credinţă după literele şi figura peştelui. În multe catacombe s-a găsit figura
peştelui ca simbol al creştinismului, cu denumirea lui în limba greacă de ichtus.
Litera i înseamnă Isus; ch înseamnă Cristos; t vine de la Theos şi înseamnă
Dumnezeu; u vine de la uios şi înseamnă Fiu; şi s derivă de la Soter şi înseamnă
Mântuitor. Astfel, această mărturisire de credinţă era: Isus Cristos, Fiul lui
Dumnezeu este Mântuitor 2.
Şi în al treilea rând, textul nostru ne arată că

III. UCENICII AU ÎNVĂŢAT SĂ SE SUPUNĂ LA CUVÂNTUL

MÂNTUITORULUI
Fiul lui Dumnezeu sta gata să-Şi înceapă misiunea din Galilea şi ştiind că
în lume sunt probleme grele pentu care rutina şi inţelepciunea omenească sunt
limitate, El a vrut să-Şi înveţe ucenicii chiar de la început, că ei trebuie să se
supună la Cuvântului Lui şi aceasta, chiar dacă împrejurările vor fi în cea mai
mare discordanţă cu cerinţele Sale, pentru că numai în felul acesta ei urmau să-şi
îndeplinească slujba la care erau chemaţi. Astfel, ca ucenicii să înveţe această
lecţie, Domnul Isus a recurs la pescuirea miraculoasă din textul citit.
Mântuitorul ştia că ucenicii, ca nişte pescari iscusiţi, nu erau în
necunoştinţă că acel timp în care le cerea să arunce mreaja în mare nu era
favorabil pentru pescuit, dar El voia să-i înveţe că Cuvântul Lui, fiind Cuvântul
Dumnezeului atotputernic, poate să transforme chiar şi imposibilul în posibil.
Marea Galileii se afla într-o depresiune geografică. Ea era sub nivelul
Mării Mediterane cu 208 m şi înconjurată de o zonă deluroasa. Datorită acestui

288
fapt, ea se încălzea vara atât de tare, încât peştii trebuiau să se retragă în apele cele
mai adânci şi răcoroase. Iar peste noapte când marea se răcorea, peştii ieşeau la
suprafaţă ca să-şi caute hrana 3.
Când Fiul lui Dumnezeu a spus ucenicilor: „Aruncaţi-vă mrejile pentru
pescuit!” (Lc.v.4) Simon Petru I-a răspuns: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am
trudit şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile” (Lc.v.5).
Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: „Doamne, dacă ne-am chinuit toată noaptea şi
n-am prins nimic, când era timpul pescuitului, atunci, cu atât mai mult, ştim că
ziua este zadarnică orice încercare. Dar, la Cuvântul Tău, voi încerca
imposibilul”. Şi a aruncat mrejile. Şi când colo, s-au umplut mrejile de peşti ca
niciodată. Niciodată Apostolul Petru n-a prins atâţia peşti ca în acel ceas
nefavorabil. Evanghelistul Luca a scris: „După ce le-au aruncat, au prins o aşa de
mare mulţime de peşti că începeau să li se rupă mrejile. (7). Au făcut semn
însoţitorilor lor, care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Aceia au venit
şi au umplut amândouă corăbiile, aşa că au început să se afunde corăbiile” (v.6-
7). Capacitatea corăbiilor de pe Marea Galileii este acum de 6-7 tone. Dar sunt
informaţii care ne arată că pe timpul Domnului Isus, ele erau chiar mai mari 4 .

Ucenicii au învăţat de aici, că ei vor avea succes în noua lor misiune de

pescari de oameni, numai prin supunerea totală faţă de Cuvântul dumnezeiescului
lor Învăţător; şi aceasta, chiar dacă împrejurările vor fi cu totul potrivnice. Şi noi
vedem după două mii de ani, că prin însuşirea acestei lecţii de mare preţ a Fiului
lui Dumnezeu, ei au cucerit lumea pentru El.
Evanghelistul Luca ne-a descris cu o mare măiestrie în această minune,
cine era Acela care Îşi învăţa ucenicii ca să I se supună cu desăvârşire! Că era
Dumnezeu adevărat care vedea şi ştia toate lucrurile. El ne-a arătat că această
minune n-a constat într-o simplă îngrămădire de peşti, ci în ochii atotvăzători ai
Domnului Isus.

289
 Peste zi, gropile cele mai adânci şi răcoroase ale Mării Galileii erau nişte
locuri fenomenale cu bancuri mari de peşti, ca şi când cineva i-ar fi adunat într-un
mod special şi i-ar fi încercuit cu un ţarc invizibil 5. Dar, ochii Mântuitorului, care
puteau să cuprindă întreaga existenţă absolută, au văzut şi toate bancurile de peşti
din Marea Galileii.
Aici este vorba despre minunea ochilor Fiului lui Dumnezeu. Este
adevărat, că au fost unii oameni care au văzut unele lucruri pe care semenii lor
nici nu le-ar fi bănuit măcar, dar din aceştia erau şi sunt foarte puţini. Câţi nu se
uitau la aburul care ridică capacul ceainicului, dar numai James Watt a văzut în el
o locomotivă! Sau câţi nu vedeau mere căzând la pământ din meri, dar numai
Isaac Newton a zărit în căderea unui asemenea măr, legea cea măreaţă a
gravitaţiei! Spre deosebire însă de toţi pământenii, numai ochilor Aceluia care Îşi
sfătuia ucenicii ca să se supună la Cuvântul Lui, nu le scăpa nici un lucru fără să-l
fi văzut şi cunoscut, din cer, de pe pământ, din trecut, prezent şi viitor. Acesta a
fost motivul pentru care Mântuitorul a dat ucenicilor supremul sfat, spunându-le:
„Ascultaţi-Mă şi numai atunci veţi triumfa, în ciuda tuturor greutăţilor şi chiar în
ciuda imposibilului vostru omenesc!”

Apostolul Petru se vede un mare păcătos înaintea fiului lui Dumnezeu

Ucenicii au înţeles această minune mai bine decât noi acum, pentru că lor
Mântuitorul Se revela prin ea într-un mod special. Aşa se explică faptul, că atunci
când Apostolul Petru a văzut puterea Cuvântului Domnului Isus şi minunea
ochilor Lui atotvăzători, s-a prosternat la picioarele Sale şi I-a zis: „Doamne,
pleacă de la mine, căci sunt un păcătos!” (Lc.v.8). Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: „Învăţătorule, Tu eşti Dumnezeu atotstiutor, atotputernic, atotvăzător şi

290
 Sir Isaac Newton a explicat că planetele sunt menţinute
pe orbitele lor datorită gravitaţiei
atotsfânt, iar eu sunt un om păcătos. Pleacă de la mine, pentru că eu nu sunt
vrednic de Tine!”

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 78.

2. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 77.
3. Tristram, H.B., The Natural History of the Bible, p. 285.
4. Lopuhin, A.P., Comentariul la Evanghelia după Matei, p. 273.
5. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 257.

291
 PARTEA A VIII-A

ÎN PAS CU FIUL LUI DUMNEZEU

TIMP DE 24 DE ORE

De sâmbătă dimineaţa până duminică dimineaţa

292
 36. FIUL LUI DUMNEZEU ÎN SINAGOGA DIN CAPERNAUM

Marcu 1 : 21 – 22
21. S-au dus la Capernaum. Şi în ziua Sabatului, Isus a intrat îndată în
sinagogă şi a început să înveţe mulţimile.
22. Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui, căci îi învăţa ca unul care are
autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii.
Luca 4 : 31 – 32
31. S-a coborât în Capernaum, cetate din Galilea, şi acolo învăţa pe
oameni în ziua Sabatului.
32. Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu autoritate.
Armonizat
1. S-a coborât în Capernaum, cetate din Galilea, şi acolo învăţa pe
oameni în ziua Sabatului (Lc.v.31).
2. Şi îndată Isus a intrat în sinagogă şi a început să înveţe mulţimile
(Mc.v.21).
3. Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui, căci îi învăţa ca unul care are
autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii (Mc.v.22).

Începând cu acest studiu vom intra într-o tematică de cinci studii intitulată
În pas cu Fiul lui Dumnezeu timp de 24 de ore. Pasajul citit a avut loc într-o
sâmbătă de la ora 9 la 12, în luna iulie, anul 27.
Din acest text intitulat Fiul lui Dumnezeu în sinagoga din Capernaum,
ne vom ocupa de trei lucruri: de desfăşurarea serviciilor în sinagogă, de învăţătura
cărturarilor şi de învăţătura Mântuitorului.
Să luăm mai întâi

I. DESFĂŞURAREA SEVICIILOR ÎN SINAGOGĂ

Evanghelistul Marcu a scris: „...Şi în ziua Sabatului, Isus a intrat îndată în
sinagogă şi a început să înveţe mulţimile” (v.21).
Acest pasaj ne oferă un tablou viu al unui serviciu de sinagogă în acţiune.
Sinagogile erau în Israel centrul vieţii religioase. Templul din Ierusalim a fost
construit cu scopul de a se aduce în el închinare şi jertfe lui Dumnezeu, iar
sinagogile au fost destinate pentru rugăciune şi studierea Vechiului Testament.
Acesta a fost motivul pentru care în sinagogi nu era nici un fel de cântări şi nici un
fel de muzică! 1
Întrebarea pe care şi-o pune astăzi cititorul este: cum a putut Domnul Isus
să-Şi răspândească învăţătura în sinagogi ca un simplu dulgher? Răspunsul este:

293
fiindcă în ele serviciile se compuneau din trei părţi: În prima parte era
rugăciunea, când se recita şema, care erau rugăciuni de mulţumire şi
binecuvântare. În a doua parte era citirea Sfintelor Scripturi şi explicarea
pasajelor citite. Şapte oameni din adunare citeau Sfintele Scripturi în limba
ebraică şi un targumist le explica în limbile aramaică şi greacă. În cazul Legii, el
le explica verset cu verset. Iar în cazul textelor profeţii, el le explica câte trei
versete deodată. Şi în a treia parte era predica 2.
În sinagogă nu era nici un învăţător profesionist. Conducătorul sinagogii,
care se numea hazan, deschidea serviciul şi invita anumite persoane competente
ca să ia cuvântul şi să facă anumite explicaţii asupra pasajului citit; şi cu atât mai
mult, el obişnuia să solicite musafiri distinşi 3.
Apoi, dacă cineva avea de adus poporului un mesaj din partea lui
Dumnezeu, locul cel mai potrivit pentru aceasta era sinagoga, deoarece cuvântul
sinagogă înseamnă „adunarea Domnului” în care se aduna poporul lui Dumnezeu
4
.
Aceasta este explicaţia în legătură cu deschiderea uşii Domnului Isus
pentru cuvânt, în sinagogă. Acesta era motivul pentru care El Şi-a început
campania mai întâi în sinagogi! Şi aceasta a fost cauza pentru care noi găsim scris
în cele patru Evanghelii cum El predica în sinagogi! Evanghelistul Luca a zis: „El
învăţa pe oameni în sinagogile lor şi era lăudat de toţi” (4:15).
În al doilea rând, ne vom ocupa de

II. ÎNVĂŢĂTURA CĂRTURARILOR

Evanghelistul Marcu a scris: „Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui, căci
îi învăţa ca unul care are autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii” (v.22). Cine
erau aceşti cărturari? Pentru poporul evreu, cel mai sfânt lucru din lume era
Legea, pe care ei o numeau Tora. Miezul Legii o constituiau cele zece porunci;
iar Legea, în general, o forma Pentateuhul, „primele cinci cărţi ale lui Moise”.
Evreii credeau că Moise a primit Legea chiar din mâna lui Dumnezeu. Iar,
prin faptul că el a primit-o direct de la Dumnezeu, aşa cum îşi imaginau ei, ea este
desăvârşită şi completă. Ei au spus următoarele lucruri despre inspiraţia,
desăvârşirea şi completitudinea Legii: „Cel ce zice că Legea nu este de la
Dumnezeu, acela nu va avea parte niciodată de lumea viitoare” şi „Cel ce spune
că Moise a scris măcar un singur cuvânt de la el şi nu inspirat de Dumnezeu,
acela este un mare tăgăduitor al revelaţiei Celui Preaînalt” 5.
„Acum, dacă Legea este aşa de sfântă”, au continuat să explice cărturarii,
„atunci ea este singurul statut al credinţei şi că în ea se includ toate lucrurile
necesare pentru viaţa omului”. Acesta a fost motivul pentru care cărturarii au
transformat Legea din principiile ei largi în mii de prescripţii numite legisme.

294
Pentru extragerea acestor legisme, s-a dedicat o clasă de experţi ai Legii,
cunoscuţi sub numele de cărturari 6.
O altă sarcină a cărturarilor era ca să se deplaseze prin ţară şi să înveţe
poporul prin sinagogi aceste legisme care se numeau Legea orală. Cărturarii au
predat aceste legisme veacuri de-a rândul şi au pretins ca poporul să le
memorizeze. Ei au zis: „Mintea omului se aseamănă cu o fântână înconjurată de
tei şi de lămâi care nu lasă să se piardă nici o picătură de apă” 7.
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne scoate în evidenţă

III. ÎNVĂŢĂTURA MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Marcu a scris: „Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui, căci
îi învăţa ca unul care are autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii” (v.22).
În Talmud scrie, că în anul 70 după Cristos, atunci când a fost distrus
Ierusalimul, erau în această capitală a lui Israel 480 de sinagogi 8. Sinagoga din
Capernaum, în care predica Domnul Isus, trebuie să fi fost mare. Chiar dacă au
existat mai multe sinagogi în oraş, totuşi ea trebuie să fi fost centrală. Sunt două
dovezi care ne arată cât de mare era această sinagogă: Prima dovadă este că
această cetate a Domnului Isus avea mai mult de 15.000 de locuitori, aşa cum am
văzut când am tratat studiul intitulat Mântuitorul la Marea Ghenazaretului
(Vol.II,Stud.34). Şi a doua dovadă este, că toţi evreii obişnuiau să meargă în ziua
sabatului la sinagogă. Nici un om nu se vedea pe străzi în timpul serviciilor de
sinagogă. Şi, cu atât mai mult, toţi locuitorii Capernaumului au venit în sinagoga
centrală, pentru că ştiau că Mântuitorul Se mutase în cetatea lor în cursul
săptămânii şi erau siguri că Îl vor vedea acolo.

Sinagoga din Capernaum

295
 Sinagoga din Capernaum

Evangheliştii sinoptici ne spun că Iair, pe a cărui fiică urma s-o învieze

Mântuitorul ceva mai târziu, era conducătorul acestei sinagogi (Marcu 5:21-
24,35-43;Matei 9:18-19,23-26;Luca 8:40-42,49-56). În textul ebraic scrie că Iair
era hazan. Hazanul era preşedintele bătrânilor cetăţii. Iar bătrânii cetăţii, formând
comitetul administrativ şi curtea juridică , aveau în mână toate destinele cetăţii.
Astfel, Iair, în calitate de preşedinte al comitetului administrativ şi al curţii
juridice, era, după limbajul nostru modern: primarul cetăţii, preşedintele
tribunalului şi conducătorul sinagogii.
Sâmbătă dimineaţa, după ce cineva se urca, ca de obicei pe acoperişul sinagogii
şi anunţa începerea serviciului cu trei sunete de trâmbiţă, poporul începea să se
adune în sinagogă; şi o dată cu el, a venit şi Fiul lui Dumnezeu. Ne putem imagina
ce fel de atmosferă a domnit acum în sinagoga centrală din Capernaum şi cât de
mult s-au bucurat toţi care erau prezenţi în ea! După citirea Sfintelor Scripturi,
Iair, mai întâi a urat Domnului Isus bun venit la Capernaum cu ocazia mutării Lui
în această cetate, apoi, I-a promis în auzul tuturor că Îi pune la dispoziţie sinagoga
şi cetatea; şi, în cele din urmă, I-a dat cuvântul.
Textul citit ne arată cum marele auditoriu a rămas uimit de felul cum a vorbit
Domnul Isus. El ne spune că Mântuitorul nu învăţa ca experţii Legii, ci vorbea ca
unul care avea autoritate. În textul grecesc scrie cuvântul exousia care înseamnă
„autoritate”. În ce a constat autoritatea Mântuitorului faţă de felul în care învăţau
cărturarii? Răspunsul este că atunci când cărturarii învăţau poporul, ei întotdeauna
căutau să-şi sprijine aproape fiecare afirmaţie pe anumite citate din Sfintele
Scripturi sau pe anumiţi predecesori de seamă. În cuvântările lor se auzeau mereu
cuvinte ca acestea: „S-a zis că...”, „E o învăţătură care spune...”, „Domnul a spus

296
 Sinagoga din Capernaum

prin Moise sau prin prorocul cutare...” etc.

Cărturarii n-aveau autoritate, ci apelau întotdeauna la o autoritate delegată;
şi ei nu puteau să-şi dea niciodată nici chiar părerea 9. Autoritatea Domnului Isus
era pentru ei ceva cu totul nou, deoarece El îi învăţa cu o autoritate personală. El
n-avea nevoie să-Şi sprijine cuvântările pe nici o autoritate delegată, ci vorbea cu
297
o independenţă totală. În cuvântările Lui se auzeau mereu cuvinte ca acestea: „S-a
zis celor din vechime, dar Eu vă spun” (Matei capitolul 5). În gura Lui era glasul
final al lui Dumnezeu, de aceea învăţătura Lui era ca o adiere cerească. Între
infinita Sa siguranţă, în ceea ce spunea şi, între citatele grijulii ale cărturarilor, era
cel mai mare contrast. Autoritatea Mântuitorului, care răsuna mereu în cuvântările
Lui, îi uimea pe toţi care Îl ascultau; şi el era ceva ce auditorii Săi nu puteau să
uite niciodată.
În fiecare sferă a vieţii, expertul dă naştere la autoritate. Se spune că atunci
când Toscaninii se urca la tribună, orchestranţii lui simţeau cum din el ieşea o
putere. Când luăm pe cineva pe cuvânt, fără să avem nevoie de argumente sau alte
explicaţii prealabile, faptul acesta se numeşte calitatea de expert. Astfel, Fiul lui
Dumnezeu era expertul suprem. El când vorbea, oamenii simţeau că în locul
argumentului Lui uman, erau confruntaţi cu însăşi lumina şi puterea Dumnezeu.

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 30.

2. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, Vol. I, p. 75.
3. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 30 - 31.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 75.
4. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 31.
5. Op. cit.
6. Op. cit. p. 32.
7. Op. cit.
8. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 74.
9. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 32.

298
 37. VINDECAREA UNUI OM STĂPÂNIT DE DEMON
Marcu 1 : 23 – 28
23. În sinagoga lor era un om care avea un duh necurat. El a început să
strige:
24. „Ce avem noi de-a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne
pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu!”
25. Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!”
26. Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere şi scoţând un
strigăt puternic.
27. Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: „Ce este
acesta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor
necurate şi ele Îl ascultă!”
28. Şi îndată I s-a dus vestea în toate împrejurimile Galileii.
Luca 4 : 33 – 37
33. În sinagogă se afla un om care avea un demon şi care duh necurat a
strigat cu glas tare:
34. „Ah! Ce avem a face cu Tine, Isus din Nazaret? Ai venit să ne
distrugi? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.”
35. Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!” Şi
demonul, după ce l-a trântit jos în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i
facă vreun rău.
36. Toţi au fost cuprinşi de spaimă şi ziceau unii către alţii: „Ce înseamnă
lucrul acesta? El porunceşte cu autoritate şi cu putere duhurilor necurate şi ele
ies afară!”
37. Şi I s-a dus vestea în toate împrejurimile.
Armonizat
1. În sinagoga lor era un om / care avea un demon şi care duh necurat
(Lc.v.33) / a început să strige (Mc.23) cu glas tare (Lc.v.33):
2. „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? (Lc.v.34) Ai venit
să să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Mc.v.24)
3. Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!” (Mc.v.25)
4. Şi duhul necurat / după ce l-a trântit jos în mijlocul adunării, (Lc.v.35) /
scuturându-l cu putere şi scoţând un strigăt mare, (Mc.v.26)
5. a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău (Lc.v.35).
6. Toţi au rămas înmărmuriţi şi / au fost cuprinşi de spaimă, (Lc.v.36) /
aşa că se întrebau unii pe alţii: Ce este aceasta? O învăţătură nouă! (Mc.v.27) Ce
înseamnă lucrul acesta? (Lc.v.36)
7. El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate şi ele Îl
ascultă!” (Mc.v.27)
8. Şi îndată I s-a dus vestea în toate împrejurimile Galileii (Mc.v.28).

299
 Acesta este al doilea pasaj din tematica În pas cu Fiul lui Dumnezeu timp
de 24 de ore, care ne prezintă acelaşi serviciu de sinagogă din acelaşi sabat şi tot
de la 9 la 12.
Din acest text intitulat Vindecarea unui om stăpânit de demon, ne vom
ocupa de trei lucruri: existenţa duhurilor necurate, originea acestora şi puterea
Mântuitorului asupra lor.
Să luăm mai întâi

I. EXISTENŢA DUHURILOR NECURATE

Omul modern tinde să creadă că nu există duhuri necurate, că această
concepţie este primitivă şi superstiţioasă şi că el este prea avansat ca să mai creadă
aşa ceva. Chiar dacă n-am avea nici o altă dovadă despre existenţa demonilor
afară de Biblie, ne-ar ajunge numai faptul că ea ne vorbeşte adeseori despre ei şi
că Domnul Isus i-a alungat din mai mulţi bolnavi.
Vom aduce numai trei dovezi în legătură cu existenţa demonilor.
1. Prima dovadă este intensitatea credinţei lumii antice în existenţa lor.
Lumea antică a crezut puternic în demoni. Cercetătorul A. Harnack a spus:
„Toată lumea antică a crezut că întreg mediul ambiant şi tot văzduhul sunt pline
de duhuri rele” 1. Iar, Dr. A. Rendle Short ne istoriseşte că în multe cimitire s-au
găsit cutii craniene trepanate. Într-un singur cimitir s-au găsit 126 de asemenea
cranii. Or, se ştie că aceste găuri se făceau în cap, ca să creeze demonilor
posibilitatea să iasă din trupul omenesc 2.
Şi acum, dacă chirurgia din acele vremuri s-a pregătit să intreprindă o
asemenea operaţie; şi dacă sărmanii oameni erau gata s-o suporte fără anestezie,
aceasta ne arată cât de intens credeau ei în posedarea demonilor şi că această
posedare era o realitate crudă.
Lumea antică credea că nu numai bolile mentale, psihice şi epilepsia se
datorau duhurilor rele, dar chiar şi cele fizice. Egiptenii au spus că trupul omenesc
se compune din 36 de părţi şi că fiecare dintre acestea puteau fi afectate de
demoni. Unele duhuri necurate erau de surzire, altele de muţenie, altele de
minciună, altele de amăgire, altele de necurăţie, altele creau febra şi altele atacau
luciditatea şi luau mintea omului 3.
Acesta era motivul pentru care toate popoarele antice aveau exorcişti, pe
cei ce scoteau demoni. Noi citim în cartea Faptele Apostolilor 19:13 că şi evreii
aveau exorciştii lor. Oamenii căutau în acele timpuri, în mod disperat, o eliberare
de sub puterea duhurilor rele; şi Dumnezeu, în mila Lui, adeseori le-o acorda prin
exorcişti, deşi aceştia erau fiii vrăjmaşilor de moarte ai lui Cristos! Acesta era
motivul, că atunci când fariseii Îl acuzau pe Domnul Isus că El scotea duhurile
rele cu ajutorul lui Beelzebul, domnul demonilor, Mântuitorul le-a răspuns: „Dacă

300
Eu scot afară demonii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot?” (Matei
12:27)
2. A doua dovadă a existenţei demonilor este mărturia istoriei.
Iosif Flavius ne-a relatat în lucrarea sa istorică intitulată Antichităţi un caz
foarte interesant, pe care chiar şi el personal l-a văzut. El a scris: „Această metodă
de vindecare este întâlnită des. Chiar eu însumi am văzut un om din ţara mea, cu
numele Eleazar, care a vindecat pe îndrăciţi în prezenţa imperatorului Vespasian,
a fiilor lui, a ofiţeriolor superiori şi a unei oştiri mari. Modul de vindecare era
acesta: El punea în nările îndrăcitului un inel făcut din rădăcina plantei
machaerus şi izgonea demonii prin el. Îndată ce îndrăcitul cădea la pământ, el
conjura demonii să nu se mai întoarcă înapoi...Eleazar, pentru a demonstra celor
de faţă că bolnavul s-a vindecat prin alungarea demonilor, punea înaintea
îndrăcitului o cană cu apă şi ordona duhurilor necurate, ca la ieşire, s-o
răstoarne” 4.
Iosif Flavius ne-a informat, mai departe, că exorciştii evrei se foloseau
mult de o anumită plantă care creştea în valea Machaerus, nu departe de fortăreaţa
lui Irod în care a fost întemniţat Ioan Botezătorul. Ei au numit această plantă
Machaerus după numele văii amintite. Această plantă era asemenea unei flăcări de
foc, pentru că din ea se vedeau seara emanând nişte raze ca de fulger. Ea se
smulgea foarte greu pentru că cea mai mică atingere de ea, costa viaţa. Trebuiau
mai întâi să i se stingă emanaţiile şi, numai după aceea, să fie scoasă. Exorciştii îi
săpau, mai întâi, un şanţ până la vârful rădăcinii şi, apoi, legau de ea un câine, şi
când câinele o smulgea, murea pe loc. Dar, chiar şi atunci, era periculos să pui
mâna pe ea. Se cerea s-o iei cu rădăcina în jos. Ea nu era vătămătoare numai în
cazul în care o foloseai în singurul scop pe care-l avea: de-a vindeca cu ajutorul ei
anumite boli şi de-a alunga demonii 5.
3. Şi, a treia dovadă care ne arată că există duhuri necurate este mărturia
medicinei moderne.
Medicina modernă recunoaşte că sunt anumite tulburări care nu sunt
cauzate de boli fizice, ci de spirite rele. Paul Tournier scrie într-o carte medicală
intitulată Cartea Cazurilor următoarele cuvinte: „Mulţi medici, în lupta lor
împotriva bolilor, recunosc, ca şi mine, că suntem confruntaţi cu anumiţi
adversari inteligenţi, îndemânatici şi inventivi” 6. Iar, Dr. Rendle Short, a ajuns la
următoarea concluzie, spunând: „În lume există multă răutate, dezastre morale,
războaie, catastrofe fizice şi boli. Toate acestea sunt o mică parte dintr-un război
declanşat de către duhurile rele, aşa după cum se vede şi din cartea lui Iov” 7.
În al doilea rând, ne vom ocupa de

301
II. ORIGINEA DUHURILOR NECURATE
Oamenii, în curiozitatea lor, şi-au pus întrebarea: De unde provin duhurile
necurate? La această întrebare grea s-au dat trei răspunsuri:
1. Primul răspuns a fost al grecilor. Grecii au crezut în vremurile
străvechi că demonii sunt duhurile oamenilor răi care au murit.
Aceştia au susţinut că sufletele morţilor îşi continuă existenţa în trupurile
oamenilor vii şi că aceste suflete continuă să facă rău 8. Şi Iosif Flavius a avut
această concepţie 9. Noi nu ne vom opri deloc asupra acestei opinii, deoarece ea
nu este biblică şi fiindcă are multe neajunsuri.
2. Al doilea răspuns care s-a dat cu privire la originea spiritelor rele este al
rabinilor evrei, cât şi al unor teologi creştini. Toţi aceştia spun că demonii au
provenit din împreunarea îngerilor cu fiicele oamenilor.
Asupra acestui răspuns vom insista cel mai mult, fiindcă în el avem
părerea celor mai multi comentatori, deoarece ea era şi opinia lumii Vechiului
Testament, care a dăinuit aproape până în zilele noastre. Rabinii au formulat
această explicaţie pe baza istorisirii din Genesa 6:1-8, unde scrie: „Fiii lui
Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase...şi s-au împreunat cu
ele...” Ei au spus că aceşti fii ai lui Dumnezeu erau îngerii. Unii teologi creştini,
făcând legătura cu 2 Petru unde scrie: „Căci, dacă nu i-a cruţat Dumnezeu pe
îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric,
legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată” (2:4-5), împărtăşesc aceeaşi opinie cu
rabinii evrei 10.
Rabinii au zis că doi îngeri au venit pe pământ, L-au părăsit pe Dumnezeu
şi au fost atraşi de frumuseţea femeilor muritoare. Numele lor era Assael şi
Shemachsai. Unuia dintre ei, i-a părut rău şi s-a întors înapoi, dar celălalt a rămas
pe pământ şi a sedus pe fiicele oamenilor, şi că din această împreunare s-au născut
demonii. Apoi, aceşti demoni, la rândul lor, au dat naştere la alţi demoni şi, astfel,
ei s-au înmulţit foarte mult. Demonii masculi erau numiţi shedim, iar femelele
lilin. Femelele aveau păr lung şi erau periculoase pentru copii 11. Pe fondul acestei
concepţii, Mântuitorul a spus evreilor, să nu le fie frică de aceşti demoni, fiindcă
copilaşii au îngerii lor de gardă care vin din cer, chiar din prezenţa lui Dumnezeu.
El a zis: „Feriţi-vă să nu calomniaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă
spun că îngerii lor din ceruri văd mereu faţa Tatălui Meu care este în ceruri”
(Matei 18:10).
Demonii, după concepţia evreilor, puteau mânca şi bea. Apoi, rabinii au
mai zis că spiritele rele locuiesc în locuri necurate, cimitire, păduri, grădini, vii,
locuri singuratice şi în mod deosebit în pustiuri unde au putut fi auzite ţipetele
lor 12.
Demonii masculi, cât şi femelele, aveau în Vechiul Testament numele
comun de mazzikin, care înseamnă „cel care face rău” sau „cel care vatămă”. Ei

302
erau periculoşi, aşa cum credeau evreii, în special pentru un călător singuratic, o
femeie însărcinată, tineri căsătoriţi, copii care ieşeau la întuneric şi pentru cei ce
călătoreau noaptea. Ei erau activi, în mod deosebit, în arşiţa de ameiază şi între
apusul şi răsăritul soarelui. Erau demoni de orbire, de lepră, de boală de inimă etc.
Evreii, mai credeau că demonii lucrau şi prin anumite animale ca: şerpi, tauri,
măgari şi ţânţari 13.
Şi această concepţie este foarte departe de realitate. Domnul Isus care a
venit din cer, din lumea îngerilor, ne-a spus că ei nici nu se însoară şi nici nu se
mărită; că nu există îngeri de parte bărbătească şi de parte femeiască; şi că, prin
urmare, ei nu puteau să cadă în păcatul desfrâului. Este interesant că, deşi
Mântuitorul ne-a spus lucrul acesta aşa de clar, totuşi această concepţie a pătruns
adânc chiar şi în lumea creştină. Lumii evreieşti i-a venit foarte greu să creadă că
îngerii nu pot fi seduşi de femei. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care
Apostolul Pavel, imediat după ce s-a încreştinat şi, înainte de a se fi documentat
din punct de vedere creştin, a sfătuit femeile ca să-şi învelească capul din cauza
îngerilor, ca ei să ştie că ele, sunt căsătorite şi astfel să nu le poftească atunci când
vin să le ducă rugăciunile înaintea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a scris în întâia
sa epistolă către Corinteni, care i-a fost prima epistolă după încreştinare: „De
aceea femeia, din cauza îngerilor, trebuie să aibe pe cap un semn al stăpânirii ei”
(1 Cor.11:10).
3. Şi, al treilea răspuns care s-a dat în legătură cu originea duhurilor rele
este răspunsul pe care ni-l dă chiar Biblia că demonii au fost înainte de crearea
lumii.
Alţi teologi creştini susţin că demonii sunt îngerii care s-au răzvrătit
împotriva lui Dumnezeu şi care au fost alungaţi din cer. Aceştia aduc mai multe
citate din Apocalipsa. Ioan Teologul a scris: „Balaurul trăgea cu coada după el a
treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ...(7). Şi în cer s-a făcut un
război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au
luptat şi ei, (8). Dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. (9). Şi
balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşală
întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi
îngerii lui” (12:4,7-9.).
Aceşti teologi, mai susţin că Dumnezeu a creat lumea pentru completarea
locurilor din care au căzut îngerii lui Lucifer; şi că datorită acestui fapt, Diavolul
s-a coborât cu ei pe pământ ca să corupă omenirea şi să zădărnicească planul
Celui Preaînalt. Dar, la împlinirea vremii, a intervenit Fiul lui Dumnezeu, „a legat
pe cel tare” şi a deschis o epocă milenară de mântuire. Domnul Isus a zis: „Sau
cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască gospodăria, dacă nu
l-a legat mai întâi pe cel tare?” (Matei 12:29). Ioan Teologul a scris în
Apocalipsa: „El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi
Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani” (20:2). Şi, în cele din urmă, ne spune tot
303
Ioan Teologul în Apocalipsa că pe la sfârşitul epocii de mântuire, cei mai mulţi Îi
vor întoarce spatele Fiului lui Dumnezeu şi, astfel se va deschide fântâna
Adâncului şi că vor ieşi din ea demonii ca lăcustele ca să invadeze din nou lumea
cu cea mai mare înverşunare, numai că atunci numărul celor mântuiţi va fi
aproape completat. Astfel, îngerii care au fost aruncaţi împreună cu Diavolul în
fântâna Adâncului, sunt unii şi aceiaşi cu demonii care au ieşit din ea. Ioan
Teologul a scris: „Şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum,
ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul
fântânii. (3). Din fum au ieşit lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o autoritate ca
autoritatea pe care o au scorpionii pământului...(7). Lăcustele acelea semănau cu
nişte feţe de oameni. (8). Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţi
de lei” (Apoc. 9:2-3,7-8).
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de

III. PUTEREA MÂNTUITORULUI ASUPRA DEMONILOR

Dacă cei prezenţi în sinagogă erau uimiţi de învăţătura Domnului Isus, aşa
cum am văzut în studiul trecut, atunci, cu cât au rămas ei mai uimiţi când au auzit
cum demonul a început să strige cu un glas ascuţit şi disperat şi, când au văzut
cum Fiul lui Dumnezeu l-a vindecat pe acel om stăpânit de demon. Evangheliştii
sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
2 „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? (Lc.v.34) Ai venit
să să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Mc.v.24)
3. Isus l-a certat şi i-a zis: «Taci şi ieşi afară din omul acesta!»(Mc.v.25)
4. Şi duhul necurat / după ce l-a trântit jos în mijlocul adunării, (Lc.v.35) /
scuturându-l cu putere şi scoţând un strigăt mare, (Mc.v.26)
5. a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău (Lc.v.35).
6. Toţi au rămas îmnărmuriţi şi / au fost cuprinşi de spaimă, (Lc.v.36) /
aşa că se întrebau unii pe alţii: «Ce este aceasta? O învăţătură nouă! (Mc.v.27)
Ce înseamnă lucrul acesta? (Lc.v.36)
7. El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate şi ele Îl
ascultă!»” (Arm.v.2-7).
Aceasta a fost prima vindecare a unui om stăpânit de un demon, pe care
Domnul Isus a făcut-o în public. Am văzut că atât în Israel, cât şi în Estul întreg,
au fost mulţi exorcişti şi că, exorcismul era un fenomen atât de real şi eficient,
încât chiar şi Biserica Primară a întemeiat acest ordin al exorciştilor în anul 340 14.
Origen a scris între anii 210 – 250 că chiar şi pe timpul lui, erau unii dintre
creştini care chemau numele Domnului Isus în vederea alungării demonilor 15. Pe

304
capernaumeni nu i-a uimit atât de mult faptul că Mântuitorul a vindecat un
îndrăcit, cât i-a impresionat felul în care l-a tămăduit şi cum demonul L-a
cunoscut şi I s-a supus.
Exorciştii evrei, ca şi exorciştii neevrei, foloseau tot felul de metode,
formule magice şi descântece. Spre exemplu: Ei obişnuiau să pună o sonerie sub
nasul celui bolnav; să se scufunde cu toată asistenţa într-o apă, în timp ce recitau
un descântec lung; să lege un câine de o rădăcină şi să-l bată până când câinele ori
zmulgea rădăcina, ori murea, şi multe alte metode de felul acesta 16. Ce deosebire
mare era între felul cum reuşeau exorciştii să scoată câte un demon şi cum îi
alunga Domnul Isus! Toţi care erau prezenţi în sinagogă, au rămas uimiţi când au
văzut ce autoritate mare avea Mântuitorul asupra demonilor, cum El le poruncea
calm şi liniştit, şi cum ei I se supuneau. Nimeni n-a putut să vadă până atunci aşa
ceva.
De acum, toţi oamenii care erau stăpâniţi de duhuri rele ştiau că Domnul
Isus era Mesia şi că numai Împărăţia Lui mesianică însemna sfârşitul puterii
demonilor 17. Acesta era motivul pentru care ei alergau după Mântuitorul şi-L
implorau să-i vindece! Acesta era motivul pentru care demonul din acest om a
trebuit să recunoască marea realitate că, începutul lucrării Fiului lui Dumnezeu pe
pământ, a însemnat pentru ei înfrângere şi pierzare veşnică! Şi aceasta a fost cauza
pentru care atunci când Fiul lui Dumnezeu l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara,
demonii L-au rugat ca să nu-i trimită în Adânc! Evanghelistul Luca a scris: „Şi
demonii Îl rugau insistent pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc”
(8:31).
Beelzebul, împreună cu toţi demonii lui, au declanşat o ofensivă de
corupere asupra întregii creaţii şi au semănat buruiana a tot felul de boli, atât
pentru trup cât şi pentru suflet. Iar alungarea demonilor din oameni de către Fiul
lui Dumnezeu este una dintre cele mai bune dovezi că a început înfrângerea
puterii lui Satan 18.

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 33.

2. Short, A.R., The Bible and the Modern Medicine, p. 103.
3. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 50.
4. Josephus, F., Antiquities 8.2,5.
5. Josephus, F., Jewish War 7.6,3.
6. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 35 – 36;
Tournier, F., A Doctor’s Casebook, p. 132.
7. Short, A.R., Modern Discovery and the Bible, p. 89.
8. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 243.
9. Josephus, F., Jewish War 7.6,3.
10. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 244.

305
11. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 34.
12. Op. cit.
13. Op. cit. p. 35.
14. Op. cit.
15. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 64.
16. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 51.
17. Westcott, B.F., Characteristics of the Gospel of Miracles, p. 8.
Lewis, C.S., Miracles, p. 169 – 170.

306
 38. VINDECAREA SOACREI APOSTOLULUI PETRU

Marcu 1 : 29 – 31
29. După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în
casa lui Simon şi a lui Andrei.
30. Soacra lui Simon zăcea în pat, prinsă de friguri: şi îndată I-au spus lui
Isus despre ea.
31. El a venit, a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus şi au lăsat-o
frigurile. Apoi ea a început să le slujească.
Matei 8 : 14 – 15
14. Isus S-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut-o pe soacra acestuia
zăcând în pat, cuprinsă de friguri.
15. S-a atins de mâna ei şi au lăsat-o frigurile; apoi ea s-a ridicat şi a
început să-I slujească.
Luca 4 : 38 – 39
38. După ce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui
Simon era prinsă de friguri mari şi L-au rugat pentru ea.
39. El S-a aplecat spre ea, a certat frigurile şi au lăsat-o frigurile. Ea s-a
ridicat îndată şi a început să le slujească.
Armonizat
1. După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa
lui Simon şi a lui Andrei (Mc.v.29).
2. Soacra lui Simon era prinsă de friguri mari şi L-au rugat pentru ea
(Lc.v.38).
3. El S-a aplecat spre ea, a certat frigurile (Lc.v.39), a apucat-o de mână,
a ridicat-o în sus şi ele au lăsat-o (Mc.v.31).
4. Ea s-a ridicat îndată şi a început să le slujească (Lc.v.39).

Acesta este al treilea pasaj din tematica În pas cu Fiul lui Dumnezeu timp
de 24 de ore, ne prezintă acelaşi sabat de la ora 12 la 6 după masă.
Acest text ne vorbeşte despre Vindecarea soacrei Apostolului Petru. El ne
scoate în evidenţă trei caractere: caracterul ucenicilor, caracterul Domnului Isus şi
caracterul soacrei Apostolului Petru.
Să luăm mai întâi

307
I. CARACTERUL UCENICILOR
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat: „...Şi îndată au
vorbit lui Isus despre ea (Mc.v.30) şi L-au rugat pentru ea” (Lc.v.38).
Comentatorul A.T. Robertson a spus că Evanghelistul Luca, în calitate de
medic, cunoştea diagnosticul bolii soacrei Apostolului Petru. El ne-a spus că boala
ei se numea în medicina greacă puretō megalō, care înseamnă febră majoră.
Comentatorul amintit, cât şi W. Barclay, ne spun că în Israel erau trei feluri de
febră: Era febra minoră sau febra Malta, care se manifesta prin anemie şi ofilire.
Ea dura luni întregi şi adeseori cauza decesul. Era febra intermitentă, care se
asemăna mult cu febra tifoidă. Şi era febra majoră sau malaria 1.
În locurile în care intra Râul Iordan în Marea Galileii şi ieşea din ea,
pământul, fiind mlăştinos, se făceau un fel de ţânţari care răspândeau malaria.
Astfel, Capernaumul care era aproape de revărsarea Iordanului în marea Galileii,
era ameninţat în timpul verii de acei ţânţari. Acesta a fost motivul pentru care am
întâlnit şi înainte cu cinci studii un alt caz al acestei boli! Este vorba despre boala
fiului curteanului lui Irod care, de asemenea era din Capernaum. Aceasta era cea
mai chinuitoare şi incurabilă boală. De această boală, ne-a spus doctorul Luca, cât
şi ceilalţi evanghelişti sinoptici, a suferit şi soacra Apostolului Petru.

Iordanul la intrarea în Lacul Ghenazaret

308
 Râul Iordan, înainte de a se revărsa în Marea Galileii

Comentatorul W. Hendriksen ne spune că în unele manuscrise nu scrie în

versetul 29 Evanghelia după Marcu: „El (Isus), după ce a ieşit din sinagogă, a
intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei”, ci „Ei (Isus,
Simon şi Andrei), după ce au ieşit din sinagogă, au intrat împreună cu Iacov şi
Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei” 2. Aceasta înseamnă că, după ce serviciul
de sinagogă a luat sfârşit, mai întâi Apostolul Petru L-a rugat pe Domnul Isus, în
calitate de ginere, ca să intervină în cazul bolii grave a soacrei lui; apoi L-a rugat
Apostolul Andrei, fratele Apostolului Petru; şi, în cele din urmă, au apelat şi
ceilalţi doi ucenici: Iacov şi Ioan la ajutorul Domnului Isus. De aici descoperim că
apostolii au învăţat chiar de la început ca să împărtăşească Domnului Isus toate
problemele lor.
Dr. Paul Tournier a istorisit odată cum a descoperit cheia celui mai mare
succes din viaţă. El obişnuia să viziteze pe un pastor bătrân, care niciodată nu l-a
lăsat să plece fără să se fi rugat cu el. Dr. Tournier era foarte impresionat de
rugăciunile acestui pastor. Ele erau extrem de simple şi i se părea că nu erau decât
o continuare a unei conversaţii pe care o avea cu Fiul lui Dumnezeu. Atât de
puternic l-a mişcat pe Dr. Tournier această relaţie a bătrânului pastor cu
Mântuitorul, încât şi-a zis în inima lui: „Când mă duc acasă, am să-mi revizuiesc
viaţa în mod amănunţit şi am să-L rog pe Dumnezeu ca să-mi acorde şi mie o
legătură strânsă cu Fiul Său”. „De atunci”, a zis în continuare Tournier,
„Domnul Isus mi-a devenit centrul devoţiunii şi prietenul cel mai iubit. Cu El
discut mereu tot ce mi se întâmplă. El ia parte la bucuria şi necazurile mele. El
este cu mine când pacienţii îmi vorbesc despre boala lor. Lui Îi vorbesc despre
boala pacienţilor mei şi lor le vorbesc despre El” 3.
Textul citit ne arată că şi ucenicii au învăţat lucrul acesta şi aceasta chiar
de la început. Acesta a fost motivul pentru care ei au făcut cunoscut Domnului

309
Isus problema bolii soacrei Apostolului Petru ca fiind a lor şi, cu atât mai mult,
Apostolul Petru a mijlocit în calitate de ginere! Evanghelistul Marcu a scris: „Şi
îndată au spus lui Isus despre ea” (v.30). Şi Evanghelistul Luca a zis: „Şi L-au
rugat pentru ea” (v.38).
În al doilea rând, textul pe care îl studiem ne arată

II. CARACTERUL DOMNULUI ISUS

Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat: „El S-a aplecat
spre ea, a certat frigurile (Lc.v.39), a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus şi ele
au lăsat-o” (Mc.v.31).
Acest pasaj ne arată că Mântuitorul era întotdeauna gata să slujească. După
obiceiul evreiesc, masa principală din ziua sabatului avea loc imediat după
terminarea serviciului de sinagogă, după ora 12 4. Poate că Domnul Isus a dorit să
Se odihnească puţin după masă, pentru că era obosit. Întrebaţi pe un predicator
care vorbeşte cu mare dăruire şi putere, cum se simte după terminarea unui
serviciu.
Am văzut în penultimul text cum Mântuitorul învăţa poporul cu
„autoritate” şi nu cum îl învăţau cărturarii. Şi în ultimul pasaj, de asemenea ne-am
informat că El scotea şi demonii cu „autoritate”şi nu ca exorciştii. În textul
grecesc scrie în amândouă cazurile cuvântul exousia care înseamnă atât
„cunoştinţă unică”, cât şi „putere unică”. Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui
Dumnezeu fie că predica, fie că vindeca, simţea cum ieşea din El o putere! Şi
aceasta era cauza pentru care atunci când acea femeie, care avea o hemoragie şi s-
a atins într-o mare mulţime de poala hainei Lui, Mântuitorul a simţit cum a ieşit
din El o putere, fapt pentru care S-a întors spre ea şi a întrebat: „Cine s-a atins de
Mine?...(46). Căci am simţit că a ieşit din Mine o putere” (Luca 8:46). Aceasta
era puterea care a vindecat-o.
Domnul Isus a cheltuit o doză mare din această putere când a predicat
în sinagogă. El a cheltuit o altă doză mare din ea când l-a vindecat pe
îndrăcit. Şi acum, când ucenicii L-au solicitat s-o tămăduiască pe soacra
Apostolului Petru, El era gata să consume o altă doză din ea. El nu S-a simţit
obosit şi epuizat niciodată atunci când era vorba să ajute. Nevoia altora a
predominat întotdeauna în viaţa Lui.
Acest text ne arată individualitatea dragostei lui Dumnezeu, cum
dragostea infinită a Celui Preaînalt care stă la baza întregului Univers, s-a pogorât
prin Cristos într-o căsuţă umilă din Israel; şi cum ea s-a manifestat în toată puterea
ei, ca să scape o femeie bătrână de boală. Noi învăţăm în acest pasaj că, Domnul
Isus n-a avut nevoie de mulţime pentru a-Şi folosi puterea. El nu Şi-a urmărit
deloc publicitatea. Aici nu era nimeni ca să-L vadă şi să-L admire; nu era decât o
căsuţă simplă şi o biată bătrână în pat pe care o scuturau frigurile. Pentru Fiul lui

310
Dumnezeu, atunci când era vorba să ajute, nici o situaţie nu era prea umilă sau
prea neînsemnată. El era gata să intervină într-o căsuţă singuratică tot aşa de bine
ca într-o sinagogă tixită de mulţime. Câţi oratori, oameni ai maselor şi chiar
predicatori, nu depun într-o mulţime cele mai mari eforturi, iar într-un cerc
restrâns nu se obosesc câtuşi de puţin! Şi câţi, apoi, dintre aceştia, nu caută să
apară în societate amabili şi curtenitori, iar atunci când sunt numai cu câteva
persoane cunoscute, îndrăznesc să-şi arate cruzimea şi răutatea! Dar, despre
Mântuitorul noi descoperim că, El era acelaşi în singurătate ca şi în societate. El
n-a făcut minuni ca să-Şi mărească faima. Pentru El, lucrarea de-a ajuta, nu era
deloc o datorie neplăcută, ci dimpotrivă o mare satisfacţie. Acesta a fost motivul
pentru care El n-a zăbovit să dea ascultare cerinţei ucenicilor! El, ne spune textul
citit, a intrat în casa lui Simon Petru, S-a aplecat cu multă duioşie asupra soacrei
lui, a certat frigurile, a apucat-o de mână şi a ridicat-o pe deplin sănătoasă.
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne descoperă

III. CARACTERUL SOACREI APOSTOLULUI PETRU

Evanghelistul Luca a scris: „Ea s-a ridicat îndată şi a început să le
slujească” (v.39).
Soacra Apostolului Petru, drept recunoştinţă, cum s-a sculat din pat a
început să slujească oaspeţilor ei dragi şi, în mod deosebit, Celui care a vindecat-
o. Singura ei dorinţă pe care o avea era: ca să-şi întrebuinţeze şi să cheltuie
sănătatea nouă numai în slujirea Celui care i-a dăruit-o şi a urmaşilor Lui. Aceasta
nu înseamnă că ea s-a apucat de acum să gătească mâncarea de amează, fiindcă la
evrei, mâncarea pentru sabat se făcea de vineri. Şi aceasta nu înseamnă nici că nu
era altcineva să servească musafirii cu masa. De toate acestea, s-a îngrijit soţia lui
Petru. Dar, a vrut să pună şi ea mâna. Ea ştia cum să se folosească de darul cel
mare al sănătăţii pe care i l-a redat Fiul lui Dumnezeu.
Poetul englez, William Butler Yeats, L-a descris pe Domnul Isus în opera
sa literară cum, intrând odată într-un oraş, a întâlnit un tânăr beat şi i-a zis:
„Tinere, de ce-ţi iroseşti viaţa în beţie?” „Doamne”, i-a răspuns tânărul, „eu am
fost un lepros şi Tu m-ai vindecat. Ce era să fac altceva?” Apoi, a mers mai
departe şi a văzut un alt tânăr cum urmărea o prostituată şi i-a spus: „Tinere, de
ce-ţi cheltui sănătatea în destrăbălare?” Şi acesta I-a răspuns: „Doamne, eu am
fost cândva orb şi Tu mi-ai dat vedere. Ce era să fac altceva?” Şi, în cele din
urmă, Fiul lui Dumnezeu a văzut în mijlocul cetăţii un bătrân ghemuit şi ruinat de
vicii, blestemându-şi zilele. „Bunicule”, l-a întrebat Mântuitorul, „ de ce plângi şi
te boceşti?” „Doamne”, i-a răspuns bătrânul, „eu am murit odată şi Tu m-ai înviat.
Şi acum ce aş putea să fac altceva decât să blastăm şi să înjur?” 5.
Acestea sunt nişte tablouri teribile care ne arată cum folosesc unii oameni
darul şi mila lui Dumnezeu! Soacra Apostolului Petru ştia cum să-şi folosească

311
darul sănătăţii. Ea l-a folosit în a-I servi lui Cristos şi semenilor ei. Aceasta este
una dintre cele mai mari responsabilităţi: Ce facem noi cu darurile supreme ale
vieţii şi ale sănătăţii pe care le-am primit din partea lui Dumnezeu? Le risipim în
degradarea şi ruinarea noastră, sau le investim prin a-I sluji lui Dumnezeu şi
semenilor noştri?
Evanghelistul Marcu ne-a redat, mai departe un detaliu foarte semnificativ,
care ne arată ce conduită înaltă domnea în căminul Apostolului Petru. Dacă facem
o paralelă între Evanghelia după Ioan şi cele trei sinoptice, descoperim că
Apostolul Petru era ginere în casă. Evanghelistul Ioan ne informează că Apostolul
Petru şi Andrei, fratele lui, erau din Betsaida. El a scris: „Filip era din Betsaida,
cetatea lui Andrei şi a lui Petru” (1:44). Iar, cei trei evanghelişti sinoptici, ne arată
în pasajul pe care îl studiem că aceasta era casa soacrei Apostolului Petru. Este
interesant că, deşi Apostolul Petru era ginere în casă, totuşi Evanghelistul Marcu,
n-a numit această casă numai casa Apostolului Petru, ci şi a fratelui său, Andrei.
Ceea ce înseamnă că acolo locuia şi Andrei atunci când Mântuitorul era la
Capernaum şi că se simţea ca la el acasă. Evanghelistul Marcu a scris: „După ce a
ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui
Andrei” (1:29).

Unii presupun că această casă din Capernaum era a

soacrei Apostolului Petru

312
Capernaum. Vedere de sus arătând ruinele sinagogii
şi noua biserică zidită deasupra casei lui Petru

313
 Unul, dintre cei ce s-au ostenit cel mai mult în arheologie pentru a
identifica locul în care se afla Capernaumul, era Virgil Corbe, care a scris
următoarele cuvinte în cartea sa intitulată Noile memorii cu privire la Sf. Petru de
la Marea Galileii (New Memoirs of St. Peter by the Sea of Galilee): „Biserica
octagonală n-a fost construită ca loc de închinare, ci ca un monument memorial.
Ea a fost zidită pe ruinele unei case care era venerată de creştinii din Capernaum
din timpuri străvechi ca fiind casa Apostolului Petru” 6.
Din cuvintele Apostolului Pavel, când a zis în întâia sa epistolă către
Corinteni 9:5 „N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie soţia noastră,
cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?” reiese că pe Apostolul
Petru l-a însoţit în misiune şi soţia.
Clement de Alexandria şi Eusebiu ne istorisesc că Apostolul Petru a suferit
martirajul împreună cu soţia lui. El a avut o încercare îngrozitoare, pentru că mai
întâi ea a fost martirizată. Iar el, la văzul suferinţei ei, ca s-o întărească i-a zis:
„Adu-ţi aminte de suferinţa şi de moartea Domnului nostru pentru noi!” 7.

1. Berclay, W., The Gospel of Luke, p. 52;

Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 307 – 308;
Robertson, A.T., Luke the Historian in the Light of Research, p. 90 – 102.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 232;
2. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 68.
3. Berclay, W., The Gospel of Mark, p. 38.
4. Op. cit. P. 37.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 309.
6. Popovici, A., Primiii patru Apostoli, p. 42.
7. Clement de Alexandria, Stromateis 7, 6.

314
 39. VINDECĂRILE DUPĂ UN APUS DE SOARE

Marcu 1 : 32 – 34

32. Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi pe toţi

cei stăpâniţi de demoni.
33. Şi toată cetatea era adunată la uşă.
34. El i-a vindecat pe mulţi care sufereau de felurite boli; de asemenea, a
scos mulţi demoni şi nu-i lăsa pe demoni să vorbească, pentru că-L cunoşteau.
Matei 8 : 16 – 17
16. Seara au adus la Isus mulţi oameni stăpâniţi de demoni. El, prin
cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi i-a vindecat pe toţi bolnavii,
17. ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice: „El
a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”.
Luca 4 : 40 – 41
40. La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli îi
aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca.
41. Din mulţi ieşeau şi demoni care strigau şi ziceau: „Tu eşti Cristosul,
Fiul lui Dumnezeu”. Dar El îi mustra şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că
El este Cristosul.
Armonizat
1. Seara, după asfinţitul soarelui (Mc.v.32), au adus la Isus mulţi oameni
stăpâniţi de demoni (Mt.v.16); şi toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli îi
aduceau la El (Lc.v.40).
2. Şi toată cetatea era adunată la uşă.
3. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate (Mt.v.16), care
strigau şi ziceau: „Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Dar El îi mustra şi nu-i
lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Cristosul (Lc.v.41).
4. Şi Îşi punea mâinile peste fiecare dintre cei bolnavi şi-i vindeca
(Lc.v.40),
5. ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice: „El a
luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre” (Mt.v.17).

Acesta este al patrulea pasaj din tematica În pas cu Fiul lui Dumnezeu
timp de 24 de ore, care a avut loc în acelaşi sabat de la ora 6 după masă şi până la
miezul nopţii.
Acest text intitulat Vindecările după un apus de soare, ne arată patru
lucruri: imaginea casei Mântuitorului; că Mântuitorul este singurul care ne poate
ridica toate bolile şi neputinţele; cum El intezicea duhurilor necurate să-L
mărturisească; şi ne-a atenţionat cum suntem ispitiţi să venim la El numai atunci
când ne aflăm în situaţii grele şi apoi să-L uităm.

315
 Să luăm mai întâi

I. IMAGINEA CASEI MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Marcu a prezentat o casă în acest text, cât şi în pasajul cu
Paraliticul şi credinţa prietenilor lui (Vol.II,Stud.45) pe care ne-a descris-o cu
două detalii: că în ea se intra direct din stradă şi că înaintea ei era un loc viran
mare.El a scris: „Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi
pe toţi cei stăpâniţi de demoni. (33). Şi toată cetatea era adunată la uşă.” (1:32-
33) şi „s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul
dinaintea uşii” (2:2).
Iosif Flavius ne spune că pe timpul Domnului Isus erau în jurul mării
Galileii nouă oraşe pescăreşti şi că niciunul dintre ele nu avea mai puţin de 15.000
de locuitori. Ceea ce înseamnă că şi Capernaumul număra cel puţin 15.000 de
suflete 1.
Oare la voia întâmplării, Evanghelistul Marcu ne-a arătat cum veneau
mulţimile mereu la această casă în numărul miilor şi a zecilor de mii? O, nu. Dacă
studiem cu atenţie acest text şi pe acela pe care l-am amintit cu paraliticul şi
credinţa prietenilor săi (Vol.II,Stud.45), descoperim, spre marea noastră
surprindere, că aceasta era casa Mântuitorului în care locuia cu mama şi fraţii
Lui 2.
Cu detaliul deschiderii uşii din stradă, Evanghelistul Marcu ne-a arătat
modestia casei Domnului Isus, deoarece în Israel, casele oamenilor săraci nu
aveau curte, ci se intra în ele direct din stradă 3. Iar cu detaliul locului mare
dinaintea uşii, Evanghelistul Marcu ne-a arătat poziţia topografică a casei
Fiului lui Dumnezeu, că ea se afla undeva la marginea cetăţii, aproape de un
câmp.
În al doilea rând, textul citit ne arată că

II. CRISTOS ESTE SINGURUL CARE NE POATE RIDICA TOATE

BOLILE ŞI NEPUTINŢELE
Evanghelistul Matei a scris: „...El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile
necurate şi i-a vindecat pe toţi bolnavii, (17). ca să se împlinească ce fusese vestit
prin profetul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat
bolile noastre»” (v.16-17).
Vara, când era cald, masa se lua în Israel, de obicei, în curte sub umbra
unei viţe de vie sau a unui smochin; şi, cu atât mai mult, acest lucru se practica
atunci când se invita un rabin. Apoi, îndată ce rabinul termina masa, se mai
obişnuia să intre în curte toţi vecinii, rudele şi oricine voia să asculte perlele de
înţelepciune ce ieşeau din gura rabinilor, aşa cum numeau evreii învăţătura

316
marilor dascăli. Cu, atât mai mult, credem că locuitorii din Capernaum au intrat în
curtea soacrei Apostolului Petru, ca să asculte perlele învăţăturii Fiului lui
Dumnezeu. Fără îndoială, Domnul Isus a învăţat pe capernaumeni în curtea
soacrei Apostolului Petru în toată după masa aceeea.
Ceea ce au văzut şi au auzit capernaumenii în ziua aceea din partea
Mântuitorului înainte de masă în sinagogă, cât şi după masă în curte, n-au putut să
uite niciodată. Atotînţelepciunea şi atotputerea Sa, le stăteau mereu înaintea
ochilor. Ei, de abia aşteptau să treacă odată ziua sabatului, ca să aducă la El pe toţi
bolnavii şi îndrăciţii pentru a-i vindeca, deoarece legea cărturarilor intezicea orice
lucrare în ziua sabatului. Or, a vindeca în ziua sabatului era o lucrare ilegală.
Legea cărturarilor glăsuia că asistenţa medicală se putea acorda în timpul
sabatului, dar numai acelora a căror viaţă se afla în pericol şi ca boala să nu se
agraveze, dar nicidecum ca omul să se facă bine. Apoi, a purta o povară în ziua
sabatului, de asemenea era o altă lucrare interzisă (Ier.17:24). A transporta un
bolnav şi a-l vindeca în ziua sabatului, erau după legea evreiască mari
sacrilegii (4).
Sabatul se termina, în mod normal, la ora şase seara. Dar pentru că atunci
nu era inventat cesul, rabinii învăţau că el se termina vara o dată cu apusul
soarelui, iar iarna când apăreau primele trei stele. Acesta era motivul pentru care
evangheliştii sinoptici ne-au spus că o dată cu apusul soarelui, au început să alerge
la casa Mântuitorului toţi locuitorii din Capernaum cu bolnavii lor! Evanghelistul
Marcu a scris: „Şi toată cetatea era adunată la uşă” (v.33).
Fiul lui Dumnezeu a vindecat pe toţi suferinzii oriunde era solicitat: în
sinagogă, în case şi acum în stradă. El nu avea în vedere numai anumite persoane,
ci era gata să întindă o mână de ajutor tuturor celor ce aveau nevoie de sprijinul
Lui, pentru că a înţeles cerinţa universală a nevoii omeneşti.
Dumnezeu a dat oamenilor ziua pentru lucru şi noaptea pentru odihnă.
Seara era timpul când munca trebuia să înceteze, dar nu şi pentru Fiul lui
Dumnezeu. Când îi sosea vremea de odihnă, El era înconjurat de cerinţele
insistente ale nevoilor omeneşti; şi astfel, plin de abnegaţie şi generozitate, El a
vrut să tămăduiască pe toţi.
Urmaşii adevăraţi ai lui Cristos, de asemenea nu se pot odihni atunci când
alţii au nevoie de ajutorul lor. Paradoxul vieţii creştine este că ei îşi găsesc
înviorare în slujire şi odihnă în oboseală. Apoi, noi am mai experimentat şi
următorul lucru: cu cât ni se înmulţesc cerinţele, cu atât ne creşte puterea şi
dragostea pentru a ajuta.
Evanghelistul Matei ne-a relatat că aceasta era o adevărată zi mesianică,
prezisă de Prorocul Isaia, când a spus că atunci când va veni Mesia ne va vindeca
de toate bolile şi neputinţele noastre (Is.53:4). Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat în
acea zi mesianică un crâmpei dintr-o altă zi cu mult mai măreaţă, când ne va

317
izbăvi de toate bolile şi ne va înzestra cu un trup ceresc şi de slavă, asemenea
gloriei Sale 5.
În al treilea rând, textul citit ne arată că

III. DOMNUL ISUS A INTERZIS DUHURILOR NECURATE SĂ-L

MĂRTURISEASCĂ
Evanghelistul Marcu a scris: „...A scos mulţi demoni şi nu-i lăsa pe
demoni să vorbească, pentru că-L cunoşteau” (v.33).
În Evanghelile Sinoptice găsim scris cum Mântuitorul interzicea mereu
duhurilor necurate să-L mărturisească. Oare de ce El le făcea această interdicţie?
Fiul lui Dumnezeu a făcut demonilor această interdicţie din două motive: Primul
motiv a fost, pentru că El nu avea nevoie de mărturisirea lor. Şi al doilea motiv a
fost, fiindcă El ştia că ele nu cu gânduri curate voiau să-L mărturisească. Fiul lui
Dumnezeu ştia că demonii cunoşteau concepţia greşită a evreilor pe care o aveau
cu privire la Mesia; că pentru ei Mesia însemna un cuceritor puternic, care într-o
zi va pune piciorul pe gâtul vulturului celui mare, aşa cum evreii obişnuiau să
numească Imperiul Roman; şi că numai El îi va mătura pe romani din Israel şi-i va
zdrobi. Evreii, în orice moment erau într-o stare de explozie şi, Domnul Isus ştia
că dacă ei ar fi fost siguri că El era Mesia, ar fi dezlănţuit un mare atac împotriva
romanilor, cu o credinţă fermă că El îl va continua şi, astfel, ar fi atras asupra lor
cel mai mare dezastru. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a căutat să
le arate mai întâi adevărata însemnătate a mesianismului Lui şi, numai după aceea,
să li Se declare ca Mesia cel promis. Mântuitorul le-a spus că Mesia nu înseamnă
un cuceritor, ci un Rob care va suferi şi Îşi va da viaţa ca preţ de răscumpărare
pentru neamul omenesc.
Şi, în al patrulea rând, pasajul citit ne atenţionează că

IV. OMUL ESTE ISPITIT SĂ VINĂ LA DOMNUL ISUS NUMAI ATUNCI

CÂND SE AFLĂ ÎN SITUAŢII GRELE ŞI APOI ÎL UITĂ
Evanghelistul Luca a scris: „...Toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite
boli îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca” (4:40).
Aici vedem cum Domnul Isus a vindecat pe toţi bolnavii şi îndrăciţii din
Capernaum, ca apoi să găsim cum după cel mai scurt timp, Fiul lui Dumnezeu a
trebuit să rostească cele mai grele cuvinte. Evanghelistul Matei L-a citat pe
Mântuitorul spunând: „Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi
coborât până la Locuinţa Morţilor. Căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile
care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. (24).
De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru regiunea Sodomei
decât pentru tine” (11:23-24).

318
 Capernaumenii aveau nevoie numai de ajutorul Domnului Isus: ca să-i
vindece, dar nu ca să-L şi întroneze în viaţă ca Domn şi Mântuitor. În această
greşeală cad foarte mulţi. Unii, când le merge bine în viaţă se roagă numai o
singură dată pe zi; şi când se află într-o situaţie grea, se roagă de o sută de ori. Iar
alţii, când cerul vieţii le este senin, nu se roagă deloc; şi când soarele li se întunecă
şi trage să apună, îndată îşi ridică glasul spre Dumnezeu şi strigă către El de o mie
de ori.
Cineva a zis: „Mulţi cred că Mântuitorul face parte din personalul sanitar
şi că El nu-Şi are locul în linia de foc a vieţii, de aceea ei îşi aduc aminte de El
numai atunci când trec prin anumite greutăţi.” Este adevărat că noi avem nevoie
de Domnul Isus şi atunci când ne izbim de probleme grele, fiindcă El ne este
singurul Salvator care ne poate ajuta în orice situaţie ne-am afla. Dar dacă nu ne
deschidem inima şi nu-L întronăm în viaţă ca Domn şi Mântuitor, atunci vom
avea parte de cea mai mare tragedie, fiindcă El nu ne-a fost dat numai pentru
momente grele din viaţă, ci şi pentru timpul când toate lucrurile ne merg bine. Iată
de ce noi trebuie să-L iubim, să-L ascultăm şi să avem relaţie cu El în orice
moment!

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 76 – 77.

2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of Luke, Vol. I, p. 272;
Meyer, H.A.W., Das Marcus-Evangelium, p. 43 – 44;
Delitzsch, F., Ein Tag in Capernaum, p. 40 – 46.
3. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 46 - 47.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 310.
5. Westcott, B.F., Characteristics of the Gospel Miracles, p. 3 – 4.

319
 40. SECRETUL SUCCESULUI DOMNULUI ISUS

Marcu 1 : 35 – 39

35. A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat,
a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo.
36. Simon şi ceilalţi care erau cu El s-au dus să-L caute
37. şi când L-au găsit, I-au zis: „Toţi Te caută”.
38. El le-a răspuns: „Haideţi să mergem în altă parte, prin târgurile şi
satele vecine, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am ieşit.”
39. Şi S-a dus să predice în sinagogi prin toată Galilea; şi scotea demonii.
Luca 4 : 42 – 44
42. Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu.
Mulţimile au început să-L caute în toate părţile şi au ajuns până la El; voiau să-L
oprească şă nu plece de la ele.
43. Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”.
44. Şi predica în sinagogile Galileii.
Armonizat
1. A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a
ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo (Mc.v.35).
2. Simon, ceilalţi /ucenici (Mc.v.36) / şi mulţimile au început să-L caute în
toate părţile (Lc.v.42), şi când L-au găsit, I-au zis: „Toţi Te caută” (Mc.v.37).
3. Mulţimile / voiau să-L oprească să nu plece de la ele (Lc.v.42).
4. Dar El le-a răspuns: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”.
5. / Apoi a zis ucenicilor: „Haideţi să mergem în altă parte, prin târgurile
şi satele vecine, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am ieşit” (Mc.v.38).
6. Şi S-a dus să predice în sinagogi prin toată Galilea; şi scotea demonii
(Mc.v.39).

Acesta este al cincilea text din tematica În pas cu Fiul lui Dumnezeu timp
de 24 de ore, care a avut loc duminică dis de dimineaţă şi până mai târziu, în luna
iulie, anul 27.
Acest pasaj ne dezvăluie Secretul succesului Domnului Isus. El ne arată
că succesul Mântuitorului s-a datorat următoarelor două cauze: pentru că Domnul
Isus întreţinea o relaţie strânsă cu Tatăl prin rugăciune şi pentru că El slujea în
mod permanent şi neobosit oamenilor care se aflau în diferite necazuri.
Să luăm prima cauză a succesului Fiului lui Dumnezeu că

320
I. EL ÎNTREŢINEA O RELAŢIE STRÂNSĂ CU TATĂL PRIN
RUGĂCIUNE
Evanghelistul Marcu a scris: „A doua zi dimineaţa, pe când era încă
întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga
acolo (v.35).
Se spune despre o profesoară a unui colegiu de misionari, cu numele
Florence Allshorn, care era atât de ocupată în muncă, încât ora ei cea mai liniştită
în care se putea reculege era atunci când spăla vasele. Tot astfel, Evangheliile
sinoptice ne arată în acest exemplu de 24 de ore din ultimile cinci texte, că şi
Domnul Isus era solicitat în mod permanent şi că El era înconjurat aproape tot
timpul de mulţime, încât nu putea să fie deloc singur ca să petreacă cu Tatăl în
rugăciune.
Din faptul că Mântuitorul S-a sculat pe când era încă întuneric şi că a
alergat cu cea mai mare însetare să Se roage în singurătate, descoperim că relaţia
Lui cu Tatăl a fost de cea mai mare necesitate. Noi ştim că prin întrupare, Domnul
Isus S-a dezbrăcat de toate prerogativele divine. Şi aici descoperim cum El Se
umplea cu putere prin contactul pe care-l avea cu Tatăl prin rugăciune. El
întotdeauna când învăţa sau vindeca, cheltuia o mare doză din acea putere. Acesta
a fost unul dintre cele mai mari motive pentru care El simţea mereu că avea
nevoie de prezenţa lui Dumnezeu. Şi aceasta a fost cauza pentru care El se încărca
cu ea în mod continuu 1.
Dr. A.D. Belden a definit rugăciunea ca un apel al sufletului după
Dumnezeu 2. Şi, într-adevăr, ea este mijlocul prin care Îl luăm pe Dumnezeu în
ajutor. Prin rugăciune, noi Îi oferim lui Dumnezeu posibilitatea ca să ne
alimenteze mintea cu lumina Lui şi să ne umple duhul cu puterea Sa. Domnul
Isus ştia că înainte de-ai întâmpina pe oameni în nevoile şi lipsurile lor, trebuia să
petreacă cu Tatăl câteva ore în rugăciune. Acesta este motivul pentru care textul
citit ne arată că Mântuitorul S-a sculat pe când era încă întuneric şi că S-a dus într-
un loc pustiu ca să Se roage! Şi dacă El avea nevoie de rugăciune, deşi era Fiul lui
Dumnezeu, atunci cu atât mai mult noi avem trebuinţă de ea!
Şi, a doua cauză a succesului Mântuitorului a fost, pentru că

II. EL SLUJEA ÎN MOD PERMANENT OAMENILOR CARE SE AFLAU

ÎN DIFERITE NECAZURI
Scriitoarea Rose Macaulay a scris într-una din cărţile ei că tot ce dorea ea
de la viaţă era „ca să-i ofere o cameră proprie” 3. Acesta era, în mod sigur, ce nu
avea Fiul lui Dumnezeu. Natura umană ridică întotdeauna bariere de ocrotire
pentru sine ca: bariera tihnei, a odihnei etc. Textul pe care îl studiem ne arată că
Mântuitorul n-a ridicat niciodată o asemenea barieră, deşi era conştient de

321
oboseala Lui. El a refuzat pentru Sine camera tihnei şi a odihnei, Şi-a aplecat
urechea şi Şi-a întins braţele spre strigătul oamenilor care se aflau în diferite
necazuri.
Dorim să aruncăm o scurtă privire asupra slujirii Domnului Isus din timpul
celor 24 de ore. El a slujit tuturor celor care aveau nevoie de ajutorul Lui. Am
văzut că El a cheltuit o doză mare de putere în sinagogă prin predicare şi alungare
a demonilor. La amează a cheltuit o altă doză de putere când a vindecat-o pe
soacra Apostolului Petru. După masă, atunci când evreii obişnuiau să se
odihnească în ziua sabatului, El din nou Şi-a concentrat mintea şi a stat la
dispoziţia celor ce au intrat în curtea Apostolului Petru ca să asculte perlele
învăţăturii Lui. Şi după asfinţitul soarelui, când a vindecat pe toţi bolnavii şi
îndrăciţii din cetate, El a cheltuit o altă mare parte din puterea pe care o acumulase
de la Tatăl prin rugăciune.
Marcu, care era evanghelistul detaliilor, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3), ne-a scos în evidenţă în
acest text chiar şi durata odihnei Mântuitorului din timpul celor 24 de ore de
încordare.
Din pasajul cu minunea prinderii unei mari mulţimi de peşti, care a
precedat aceste 24 de ore, putem să ajungem uşor la anotimpul în care a avut loc
această slujire a Domnului Isus.
Marea Galileii se afla într-o depresiune geografică. Ea era sub nivelul
mării Mediterane cu 208 m înconjurată de o vatră deluroasă. Datorită acestui fapt,
ea se încălzea vara atât de tare, încât peştii trebuiau să se retragă în apele cele mai
adânci şi răcoroase. Iar peste noapte când apa se răcorea, ei ieşeau la suprafaţă ca
să-şi caute hrana. Acesta era motivul pentru care în timpul verii, pescuitul nu era
favorabil decât peste noapte! 4 Din cuvintele Apostolului Petru, când a zis:
„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul
Tău, voi arunca mrejile” (Luca 5:5), reiese că atunci pescuitul în timpul zilei era
imposibil şi că el, ca un pescar iscusit, a răspuns Domnului Isus cu alte cuvinte:
„Eu voi arunca mreaja numai pentru că Tu îmi zici. Dar eu ştiu că acum pescuitul
peste zi este imposibil”. Aceasta înseamnă că atunci a fost sezonul arşiţei supreme,
care era în luna iulie când peştii căutau gropile cele mai adânci.
Un alt lucru pe care dorim să-l cunoaştem este numărul locuitorilor din
Capernaum. Potrivit istoricului evreu, Iosif Flavius, Capernaumul avea pe timpul
Domnului Isus peste 15.000 de suflete 5.
Şi, al treilea lucru pe care trebuie să-l amintim, ca să putem şti cât timp s-a
odihnit Mântuitorul în cele 24 de ore, este ora la care apunea şi răsărea soarele în
Israel în luna iulie. Soarele apunea în Israel în luna iulie la ora 7 şi răsărea la ora
5.
Şi acum, dacă Domnul Isus a început să vindece bolnavii şi pe cei ce erau
stăpâniţi de duhuri rele de la ora 8, după ce au apărut primele trei stele şi cetatea
322
era aşa de mare, atunci până la ce oră o fi muncit cu cea mai mare încordare?
Evanghelistul Marcu a scris: „...Au adus la El pe toţi bolnavii şi pe toţi cei
stăpâniţi de demoni. (33). Şi toată cetatea era adunată la uşă” (1:32-33) şi
Evanghelistul Luca a spus: „...Toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli îi
aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca” (4:40). De
aici vedem că Mântuitorul S-a culcat, în cel mai bun caz la ora 12. Apoi, citim
mai departe în Evanghelia după Marcu că Domnul Isus S-a sculat „pe când era
încă întuneric de tot”. Evanghelistul Marcu a scris: „A doua zi dimineaţa, pe când
era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat...” (v.35). Aceasta înseamnă că Domnul
Isus S-a sculat cel târziu la ora 4. Şi atunci, cât S-a odihnit Fiul lui Dumnezeu?
Evanghelistul Marcu ne arată că Mântuitorul n-a dormit nici patru ore după o zi
aşa de grea şi intensă.
Şi, în cele din urmă, textul pe care îl studiem ne arată că locuitorii din
Capernaum erau atât de mişcaţi de minunile Domnului Isus, încât s-au dus la El
acasă ca să-L asculte predicând, fără să aştepte ca să se reverse bine zorile. Dar,
spre marea lor surprindere, El deja plecase de acasă. Mama Mântuitorului şi fraţii
Lui, tot ce ştiau să le spună capernaumenilor era, că El S-a culcat foarte târziu, dar
când S-a sculat şi unde S-a dus, nu ştiau să le spună nimic în legătură cu această
problemă.
Capernaumenii s-or fi dus să-L caute mai întâi la fraţii Iacov şi Ioan
deoarece, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Nunta din Cana
(Vol.II,Stud.13), că aceşti doi ucenici erau din Capernaum. Apoi, pasajul citit ne
spune că mulţimea din Capernaum s-a dus să-L caute pe Domnul Isus şi la
Apostolul Petru fiindcă, aşa cum, de asemenea am văzut, când am abordat studiul
intitulat Vindecarea soacrei Apostolului Petru (Vol.II,Stud.38), că şi ea locuia în
Capernaum şi că Apostolul Petru era ginere în casă, dar capernaumenii nu L-au
găsit nici acolo.
Ucenicii, cât şi mulţimile din Capernaum, care creşteau mereu nu ştiau
unde S-a dus Domnul Isus şi unde putea să fie la ora aceea. Evanghelistul Luca a
scris: „Mulţimile au început să-L caute în toate părţile” (v.42). Când Simon Petru
L-a găsit pe Domnul Isus într-un loc pustiu, I-a spus cu cea mai mare înflăcărare:
„Doamne, toţi Te caută!” (v.37) După ce mulţimile au început să se
îngrămădească în jurul Domnului Isus, Mântuitorul a zis ucenicilor: „Hadeţi să
mergem în altă parte, prin târgurile şi satele vecine, ca să predic şi acolo, căci
pentru aceasta am ieşit” (Mc.v.38). Capernaumenii, auzindu-I intenţia, ne spune
Evanghelistul Luca: „Voiau să-L oprească să nu plece de la ei” (Lc.v.42). Dar El,
le-a răspuns: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte
cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (Lc.v.43).
Evanghelistul Marcu, încheindu-şi textul, a spus: „Şi S-a dus să predice în
sinagogi prin toată Galilea; şi scotea demonii” (v.39).

323
 Crisostom, numit şi Ioan Gură de Aur, care a trăit între anii 345 – 407, a
zis că Domnul Isus a plecat din Capernaum tocmai în momentul în care cetatea
întreagă Îl dorea cu cea mai mare ardoare, ca să ne dea exemplu de umilinţă şi de
respingere a gloriei deşarte 6.

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 41.

2. Otto, R., The Kingdom of God and the Son of Man, p. 342.
3. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 41.
4. Tristram, H.B., The Natural History of the Bible, p. 285;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 257.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 67 - 77.
6. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 80.

324
 PARTEA A IX-A

PRIMUL CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI PRIN GALILEA

Din luna august, anul 34 al

Mântuitorului şi aproape până la
paşte, anul 35*

* După calendarul lui Dionisius Exigus, anii 27 şi 28

şi după era romană 780 - 781

325
 41. PRIMUL CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI DIN GALILEA

Matei 4 : 23 - 25

23. Isus străbătea toată Galilea învăţând mulţimile în sinagogi, predicând

Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice boala şi orice neputinţă care era în
popor.
24. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei care
sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei stăpâniţi de demoni, pe epileptici
(lunatici) şi pe paralitici; şi El îi vindeca.
25. După El au mers mari mulţimi din Galilea, din Decapole, din
Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan.

Acest text intitulat Primul circuit al Mântuitorului din Galilea, ne arată

trei lucruri în legătură cu acest circuit: esenţa mesajului Fiului lui Dumnezeu,
metodele Lui de lucru şi marele Lui succes.
Să luăm mai întâi

I. ESENŢA MESAJULUI FIULUI LUI DUMNEZEU

Evanghlistul Matei a scris: “Isus străbătea toată Galilea…propovăduind
Evanghelia Împărăţiei..." (v.23).
Mântuitorul a venit din Împărăţia cerurilor ca să ne pregătească şi să ne
deschidă şi nouă o cale spre ea, de aceea miezul mesajului Lui era Împărăţia lui
Dumnezeu.
Este de o valoare supremă să ştim: ce a înţeles Domnul Isus prin sintagma
Împărăţia lui Dumnezeu şi ce a vrut să ne spună în legătură cu ea. Avem două
surse chiar din partea dumnezeiescului nostru Învăţător prin care putem ajunge la
însemnătatea Împărăţiei lui Dumnezeu.
1. Prima sursă este posibilitatea existenţei Îmărăţiei lui Dumnezeu la
toate cele trei timpuri deodată.
În această sursă ni se pare că Mântuitorul ne-a spus ceva ciudat. El a zis,
mai întâi, că Împărăţia lui Dumnezeu era în trecut: că Avraam, Isaac şi Iacov au
intrat în ea încă cu vreo două mii de ani înainte de a fi venit Domnul Isus pe
pământ. Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul spunând: "Va fi plânsul şi
scrâşnirea dinţilor când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi
profeţii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară" (13:28). Apoi, Domnul
Isus a zis că Împărăţia lui Dumnezeu este în prezent. Evanghelistul Luca L-a citat
pe Mântuitorul spunând în continuare: "Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul
vostru” (17;21). Şi, în cele din urmă, Învăţătorul nostru ceresc ne-a mai spus că
Împărăţia lui Dumnezeu va fi în viitor. Evanghelistul Luca L-a mai citat pe Fiul

326
lui Dumnezeu spunând: "Când vă rugaţi, să ziceţi: «Tatăl nostru care eşti în
ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta»” (11:2).
Şi acum, întrebarea care se pune este: cum a putut Mântuitorul să spună că
Împărăţia lui Dumnezeu poate să existe la toate trei timpurile deodată? Şi cum a
putut El să zică: să ne rugăm ca ea să vină în viitor, când ea, în realitate era în
trecut şi există în prezent?
Înainte ca să răspundem la această întrebare, vom lua şi a doua sursă şi
numai după aceea vom dezlega întreaga problemă.
2. A doua sursă este conţinutul rugăciunii Tatăl nostru.
Domnul Isus ne-a redat rugăciunea Tatăl nostru în cea mai înaltă formă a
poeziei ebraice. Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Matei
(Vol.I,Stud.4), am văzut că Evanghelistul Matei şi-a dedicat Evanghelia tuturor
evreilor din Israel şi din diaspora; şi că el a scris-o în două limbi: în limba greacă
şi cea ebraică. Poezia ebraică s-a deosebit fundamental de-a noastră modernă.
Primul ei vers era întotdeauna o enunţare, iar al doilea o explicaţie a celui dintâi.
Primul vers enunţiativ zice: “Vină Împărăţia Ta”. Şi al doilea, explicativ spune:
"facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Matei 6:10).
Astfel, "Impărăţia lui Dumnezeu din cer este o societate care trăieşte după
voia lui Dumnezeu în mod desăvârşit."
Şi acum să ne gândim puţin, cum poate fi acolo unde Dumnezeu este totul
în toţi? Ce fel de fiinţe sunt acelea care nu pot ieşi niciodată din voia Lui? Ce loc
suprem este acolo unde trăiesc asemenea fiinţe? Şi ce stare culminantă este acolo?
Şi, tot astfel, "Împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ este o societate care trăieşte
după voia lui Dumnezeu ca cea din cer şi care se bucură de o viaţă tot aşa de
frumoasă şi fericită ca cea din cer."
Aceasta este explicaţia existenţei Împărăţiei lui Dumnezeu la cele trei
timpuri deodată! Cei ce au făcut voia lui Dumnezeu în trecut, erau şi continuă să
existe în Împărăţia lui Dumnezeu; şi cei ce fac voia lui Dumnezeu în prezent,
sunt şi vor fi şi în viitor în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că numai
atunci când facem voia lui Dumnezeu, El ne este Împărat; şi dacă El ne este
Împărat, sufletul nostru devine un mic teritoriu al Împărăţiei Lui. Şi, prin urmare,
când sufletul nostru se desparte prin deces de lumea materială el este integrat în
Împărăţia lui Dumnezeu din cer. În sensul acesta, Domnul Isus ne-a zis că
Avraam, Isaac şi Iacov, şi toţi prorocii care au făcut voia lui Dumnezeu ca îngerii
din cer, după ce au părăsit pământul au intrat în Împărăţia şi în societatea Sa
eternă 1.
Aceasta era esenţa mesajului Mântuitorului pe care a predicat-o în acest
circuit din Galilea, ca de altfel şi în întreg Israelul pe care El l-a misionat! El i-a
chemat pe oameni înapoi la Dumnezeu, la ascultare de Cel Preaînalt şi la cer.
În al doilea rând, textul citit ne arată

327
II. METODELE DOMNULUI ISUS DE LUCRU
Evanghelistul Matei ne-a spus că Mântuitorul a folosit trei metode de
lucru:
1. Prima metodă era predicarea...
Evanghelistul Matei a scris: "Isus străbătea toată Galilea... predicând
Evanghelia Împărăţiei" (v.23).
Când am tratat studiul intitulat Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu
(Vol.II,Stud.30), am văzut că Mântuitorul a adus de prima dată predica pe pământ.
În Grecia antică atunci când un crainic iesea de la împărat cu un mesaj ca
să-l proclame în numele acestuia, acest mesaj se numea kerugma. Evanghelia
numeşte predica, kerugma. Cuvântul kerugma ne arată că predica are trei
caracteristici: că ea este un mesaj oficial, autoritar şi sigur, pentru că crainicul
vorbeşte întotdeauna în numele împăratului 2.
Evanghelistul Matei ni L-a arătat pe Domnul Isus în acest text ca pe un
mare Predicator care a ieşit de la un Împărat suprem pentru a proclama cu o
autoritate şi oficialitate divină anumite lucruri sigure; şi că aceste lucruri sigure pe
care El a venit să ni le proclame cu o autoritate şi o oficialitate divină erau, aşa
după cum am văzut în prima parte a acestui studiu: adevărul despre Dumnezeu şi
adevărul despre Împărăţia Sa cerească.
2. A doua metodă de lucru a Domnului Isus era învăţarea.
Evanghelistul Matei a scris: "Isus străbătea toată Galilea învăţând
mulţimile în sinagogi..." (v.23).

Modelul unei sinagogi de pe timpul Domnului Isus

328
 Oare există vreo deosebire între a învăţa şi a predica? Da, există şi încă o
deosebire mare. Am văzut că a predica înseamnă a proclama anumite lucruri
sigure, iar a învăţa înseamnă a explica acele lucruri. Adeseori se întâmplă că
oamenii cunosc anumite adevăruri, dar le interpretează greşit. Aici însă vedem că
Mântuitorul a venit nu numai ca să ne proclame adevărul cel mare cu privire la
Dumnezeu şi la Împărăţia Sa, dar ca să ni-l şi explice.
3. Şi a treia metodă de lucru a Fiului lui Dumnezeu a fost vindecarea
bolnavilor.
Evanghelistul Matei a scris: “Isus străbătea toată Galilea... vindecând
orice boală şi orice neputinţă care era în popor. (24) ... şi aduceau la El pe toţi
cei care sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei stăpâniţi de demoni, pe
epileptici (lunatici) şi pe paralitici; şi El îi vindeca" (v.23-24).
Această metodă ne arată că Cel care a venit la noi cu adevărul etern al lui
Dumnezeu, avea putere şi asupra suferinţelor şi a bolilor noastre. Este interesant
că Mântuitorul nu S-a mulţumit să expună oamenilor adevărul lui Dumnezeu
numai prin cuvinte, ci El a vrut să ni-l transforme şi în fapte. Profesoara
Florence Allshorn a spus odată colegiului ei de misionari că idealul nu este
niciodată un ideal adevărat până nu se transformă în fapte 3. Domnul Isus n-a
conceput niciodată să despartă cuvintele de fapte, sufletul de trup şi cerul de
pământ. Aici învăţăm de la Dascălul nostru ceresc că este o greşeală enorma ca să
ne ingrijim numai de suflet şi să neglijăm trupul; să ne preocupăm numai de cer şi
să uităm că trăim pe pământ. Şi invers, este o greşeală, cu atât mai teribilă, ca să
ne îngrijim numai de trup şi să neglijăm sufletul; să ne preocupăm numai de cele
pământeşti şi să uităm de cele cereşti.
Dar, pe lângă faptul că că Mântuitorul a transformat cuvintele în fapte,
vindecările Lui au avut şi un alt caracter înalt. Ele erau sigiliul autorităţii şi a
oficialităţii Sale divine, ale mesajului Lui sigur şi ale faptului că El era
trimisul Celui Preaînalt cu o misiune specială şi supremă.
Şi, în al treilea rând, pasajul pe care îl studiem ne scoate în evidenţă

III. MARELE SUCCES AL MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Matei a scris: “I s-a dus vestea în toată Siria; şi … (25).
După El au mers mari mulţimi din Galilea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudea
şi de dincolo de Iordan" (v.24-25).
Evanghelistul Matei a arătat două lucruri cu privire Ia succesul
Mântuitorului:
1. El ne-a spus mai întâi că succesul Domnului Isus din acest circuit a
contribuit foarte mult la răspândirea veştii despre El.

329
 Textul citit ne arată că vestea despre Domnul Isus n-a cuprins numai
regiunea Galileii, în care lucra, sau IsraeIul, dar şi întreaga Sirie, deşi Siria era de
vreo cinci ori mai mare decât Israelul.
În legătură cu răspândirea veştii despre minunile Mântuitorului din acest
circuit, cât şi despre alte minuni de mai târziu, există o legendă pe care ne-a redat-
o Eusebiu în jurul anului 300 după Cristos. Acest istoric creştin ne-a spus că
Abgar, împăratul Siriei de Nord, cu capitala în Edessa, îmbolnăvindu-se, a scris
Domnului Isus un mesaj cu următorul conţinut: "Abgar, împăratul Edessei către
Isus, excelentul Mântuitor care a apărut în ţara Ierusalimului, salutare! Eu am
auzit despre Tine şi despre toate vindecările pe care le faci fără medicină şi
buruieni. Aici se vorbeşte că Tu dai lumină orbilor, faci ca şchiopii să umble,
tămăduieşti leproşii, alungi duhurile necurate şi înviezi chiar morţii. Auzind
despre toate acestea, mi-am dat seama că Tu ori esti Dumnezeu, ori un Fiu de
Dumnezeu care ai coborât din cer. Vino, Te rog, să mă vindeci de boala mea. Am
auzit că evreii murmură şi nutresc gânduri rele împotriva Ta. Dacă vrei, Te poţi
muta aici. Eu Îţi ofer libertate absolută în împărăţia mea." Apoi, Eusebiu, ne-a
redat şi răspunsul Mântuitorului cu următorul cuprins: "Ferice de tine că poţi
crede în Mine fără să Mă fi văzut, pentru că este scris despre Mine că cei ce Mă
văd nu cred; pe când, cei ce nu Mă văd cred şi că vor fi mântuiţi. Iar, în ce
priveşte rugămintea ta ca să vin la tine. Eu trebuie să-Mi termin toate lucrările
aici. Şi după ce le voi isprăvi şi Mă voi întoarce la Cel care M-a trimis, voi trimite
pe unul dintre ucenicii Mei ca să te tămăduiască şi să-ţi dea viaţa ţie şi la toţi ai
tăi.” Şi, în cele din urmă, legenda se termină cu faptul că Tadeu s-a dus la Edessa
şi că l-a vindecat pe Abgar 4.
2. Şi al doilea lucru pe care ni l-a arătat Evanghelistul Matei în legătură cu
succesul Domnului Isus din această misiune din Galilea a fost că ea a atras la El
o mare mulţime de oameni din toate părţile Israelului.
Evanghelistul Matei a scris: "După El au mers mari mulţimi din Galilea,
din Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan” (v.25).
Succesul Mântuitorului era o urmare logică a conţinutului mesajului şi a
metodelor Lui de lucru. Prin faptul că El vindeca, poporul venea cu grămada ca
să-L vadă, să-L asculte şi ca să se tămăduiască.
Unii au venit din Ierusalim, capitala Israelului; alţii din Iudea, punctul cel
mai sudic şi îndepărtat al ţării; alţii din Galilea; şi alţii din Decapole, o federaţie
independentă a zece cetăţi greceşti. Ceea ce înseamnă că au ieşit la El oamenii
aproape din întreg Israelul atât evreii, cât şi neevreii.
Când am tratat studiul intitulat Galilea, locul propovăduirii Fiului lui
Dumnezeu (Vol.II,Stud.29), am văzut că această regiune avea 204 localităţi,
dintre care 15 erau oraşe fortificate şi restul de 189 erau cetăţi cu peste 15.000 de
locuitori şi sate cu circa 5.000 de suflete. În toate aceste localităţi, după mărturia şi
a altor izvoare, trăiau în Galilea peste trei milioane de locuitori 5. Textul nostru ne
330
spune că Domnul Isus “a străbătut toată Galilea învăţând mulţimile în sinagogi,
predicând Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă care
era în popor” (v.23).
Acest circuit a durat şapte luni: din august, anul 27 şi aproape până la
paştele anului 28.

1. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 128.

2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 75.
3. Op. cit. p. 83.
4. Eusebius, Ecclesiological History 1.13.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 72;
Josephus, F., Vita 45; The Wars of the Jews III, 3, 1;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 132.

331
 42. FLAGELUL LEPREI

I
Marcu 1 : 40 - 45

40. A venit la El un lepros, care s-a aruncat în genunchi înaintea Lui, Îl

ruga şi-I zicea: "Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti."
41. Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis:
"Da, vreau, fii curăţit!"
42. Îndată l-a lăsat lepra şi s-a curăţit.
43. Isus i-a poruncit în mod categoric să plece numaidecât,
44. şi i-a zis: “Vezi să nu spui nimănui nimic; ci du-te şi arată-te preotului
şi adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei."
45. Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în
gura mare lucrul acesta, aşa că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nici o cetate,
ci stătea afară în locuri pustii şi veneau la El din toate părţile.
Matei 8 : 2 - 4
2. Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: "Doamne, dacă
vrei, poţi să mă curăţeşti,"
3. Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: "Da, veau, fii curăţit!”
Îndată a fost curăţită lepra lui.
4. Apoi, Isus i-a zis: "Vezi să nu spui la nimeni; ci du-te să te arăţi
preotului şi adu darul pe care l-a hotărât Moise ca mărturie pentru ei”.
Luca 5 : 12 - 16
12. Isus era într-una din cetăţi. Şi iată că un om plin de lepră, cum L-a
văzut, s-a aruncat cu faţa la pământ, L-a rugat şi I-a zis: "Doamne, dacă vrei,
poţi să mă curăţeşti!”
13. Isus a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: “Da, vreau, fii curăţit!”
Îndată l-a lăsat lepra.
14. Apoi, i-a poruncit să nu spună nimănui. "Ci du-te", i-a zis El, şi arată-
te preotului şi adu pentru curăţirea ta ce a hotărât Moise, ca mărturie pentru ei."
15. Se răspândea tot mai mult vestea despre El, şi oamenii se strângeau cu
grămada ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor.
16. Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga.
Armonizat.
1. Isus era într-una din cetăţi. Şi iată că un om plin de lepră, cum L-a
văzut, s-a aruncat cu faţa la pământ, L-a rugat şi I-a zis: "Doamne, dacă vrei,
poţi să mă curăţeşti!” (Lc.v.12).
2. Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis:
"Da, vreau, fii curăţit!” (Mc.v.41)
3. Îndată l-a lăsat lepra şi s-a curăţit (Lc.v.42).

332
 4. Apoi, i-a poruncit (Lc.v.14) în mod categoric să plece numaidecât
(Mc.v.43),
5. şi i-a zis: "Vezi să nu spui nimănui nimic; ci du-te arată-te preotului şi
adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei (Mc.v.44).
6. Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în
gura mare lucrul acesta, aşa că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nici o cetate,
ci stătea afară în locuri pustii (Mc.v.45) şi Se ruga (Lc.v.16).
7. Se răspândea tot mai mult vestea despre El şi oamenii se strângeau cu
gramada /din toate părţile (Mc.v.45) /, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile
lor (Lc.v.15).

Din acest text vom ţine două studii: unul intitulat Flagelul leprei şi celălalt
Vindecarea leprosului. În primul studiu ne vom ocupa de trei lucruri: de felurile
leprei, de faptul că lepra era o boală incurabilă şi de faptul că ea a fost o boală
contagioasă.
Să luăm mai întâi

I. FELURILE LEPREI
Există trei feluri de lepre: lepră nodulară, lepra anestezică şi lepra mixtă,
care era o combinaţie dintre lepra nodulară şi cea anestezică.
Nu există nici o boală mai groaznică şi mai monstruoasă ca lepra. E.W.G.
Masterman a scris în dicţionarul său intitulat Dicţionarul Evangheliei lui Cristos,
următoarele cuvinte: "Nici o altă boală n-a supus fiinţa umană la o ruinare aşa de
teribilă şi hidoasă ca lepra" 1. Acesta a fost motivul pentru care atunci când
Mântuitorul a trimis pe cei doisprezece apostoli în mişiune, a zis: “Vindecaţi-i pe
cei bolnavi, înviaţi morţii, curăţiţi-i pe leproşi, scoateţi afară demonii” (Matei
10:8).
1. Primul fel de lepră se numeşte lepra nodulară.
Acest fel de lepră începea cu o stare de inerţie: omul continua să rămână
într-un mod foarte ciudat şi inexplicabil în aceeaşi mişcare sau inactivitate în care
se afla, la care i se adăuga şi o durere neobişnuită. Apoi, îi apăreau pe corp şi, în
special, pe spate nişte pete simetrice, mici şi decolorate. Şi, în cel mai scurt timp, i
se îngroşa pielea şi pe acele pete apăreau ganglionii, de prima dată de culoare
roză, apoi maro. Acei noduli se îngrămădeau, de obicei pe obraz, nas, buze şi
frunte. Leprosul devenea atât de desfigurat, încât îşi pierdea înfăţişarea normală.
Nodulii creşteau tot mai mari, mai întâi ca o alună şi, în cele din urmă, ca o nucă.
Din aceşti noduli se scurgea un puroi infect şi greu mirositor. Sprâncenele îi
cădeau, ochii îi rămâneau holbaţi, glasul îi răguşea şi respiraţia îi hârâia, deoarece
corzile vocale îi ulcerau. Cel afectat de această boală devenea, încetul cu încetul, o
masă întreagă de răni care îl dureau în mod cumplit. Durata unei asemenea lepre

333
era în medie de nouă ani. Ea se sfârşea cu o ruinare mentală, comă şi în cele din
urmă cu deces 2.
2. A doua variantă era lepra anestezică.
Fazele iniţiale ale acestei lepre erau aceleaşi cu ale leprei nodulare. Acest
fel de lepră, spre deosebire de cea dintâi, afecta nervii trupului în aşa fel, încât
porţiunea bolnavă îşi pierdea orice simţ. Adeseori bolnavii nu ştiau că erau atinşi
de această variantă de lepră, până când nu-şi vedeau mâinile sau picioarele arse,
tăiate sau zdrobite fără să-i doară. Acest fel de lepră afecta progresiv nervii,
dezvolta nodulii şi îi făcea să ulcereze tot mai tare până când putrezeau şi cădea
partea bolnavă. Apoi, muşchii celui bolnav îi slăbeau şi îi scădeau. Tendoanele se
contractau şi se atrofiau, până când mâinile si picioarele anchilozau. Mai întâi se
deformau unghiile, apoi urma o pierdere progresivă a degetelor şi, adeseori, chiar
a mâinilor şi a picioareIor. Durata acestei variante de lepră era de la 20 la 30 de
ani. Această boală era un fel de moarte progresivă şi teribilă de care omul murea
puţin câte puţin 3.
3. Şi a treia variantă a fost lepra mixtă, care era o combinaţie dintre
lepra nodulară şi cea anestezică.
Această variantă a leprei era cea mai comună. Ea începea ca celelalte
două: cu pete mici din care apăreau acele beşicuţe care creşteau şi ulcerau, până
când locul bolnav începea să putrezească şi să cadă. La unii bolnavi afectaţi de
această variantă de lepră, li se deplasa cerul gurii, li se desprindea limba şi li se
clătinau şi cădeau dinţii. La alţii, le cădeau urechile, nasul şi ochii şi le putrezea
pielea pe cap cu păr cu tot. La alţii, le putrezea şi le cădea toată carnea de la mâini
şi de la picioare, rămânând cu oasele goale. La alţii, li se desfăceau chiar şi
încheieturile de la oase, rămânând numai cu câte un ciot de mână sau de picior. Şi
la alţii, le cădea carnea de pe trup în aşa fel, încât li se vedea scheletul şi organele
dinăuntru. Da, literalmente, un lepros era mort de viu, aşa după cum obişnuia să se
spună 4.
În al doilea rând, ne vom ocupa de faptul că

II. LEPRA ERA O BOALĂ INCURABILĂ

La prima vedere ni se pare că există o contradicţie intre faptul că lepra era
o boală incurabilă şi cerinţa legii mozaice ca cel vindecat de această boală, trebuia
să fie examinat de un preot. Dacă lepra era o boală de nevindecat, atunci cum a
putut Moise să scrie aşa ceva? În orice caz, el n-a greşit. Explicaţia o avem în
cartea Leviticul, capitolul 13. În limba ebraică, aproape la orice boală de piele sau
pecinge se spunea tsaroath, “lepră”. La psorias, o boală care acoperea tot trupul
cu pete albe, i se spunea “lepra albă”. La herpes, o boală foarte comună în est,
care era cunoscută şi sub denumirea de impetingo, de asemenea i se spunea

334
“lepră”. Ba, chiar şi la mucegai de haine şi la burete de lemn sau de piatră, evreii
spuneau “rana leprei de haine” şi “rana leprei de casă” (13:47;14:34) 5.
Apoi, medicina primitivă,practicată de preoţi, nu putea să deosebească
lepra în faza ei începătoare de celelalte boli de piele, fapt care se vede aşa de clar
în capitolul amintit din cartea Leviticul. Astfel, cei “vindecaţi de lepră”, care
trebuiau să obţină de la preoţi certificatul de vindecare, erau bolnavii de alte boli
de piele şi nicidecum de lepra cea incurabilă.
Domnul Isus atunci când l-a trimis pe cel vindecat ca să se arate preotului,
i-a dat această poruncă pe motivul că evreii, având tot timpul multe cazuri de
lepră, le era frică de contaminare. Preotul îl verifica pe cel vindecat după testele
poruncite în Leviticul, capitolul 14. Cel vindecat trebuia să se bărbierească şi
îmbăieze. Apoi, după şapte zile, trebuia să fie reexaminat: din nou să se
bărbierească, să-şi radă capul şi sprâncenele şi să se scalde. Şi, numai după ce
preotul constata bine că tămăduirea lui era reală, îi elibera certificatul că era
vindecat şi că era liber să meargă acasă şi să intre în societate 6. Bolnavul vindecat
de lepră trebuia să aducă jertfă, doi miei de parte bărbătească şi o mieluşea.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de faptul că

III. LEPRA ERA ŞI O BOALĂ CONTAGIOASĂ

Datorită faptului că lepra era o boală molipsitoare, bolnavul, potrivit legii
mozaice din Leviticul 13, trebuia să fie izolat de familie şi de restul societăţii. El
trebuia să locuiască singur afară în câmp, să poarte haine rupte, să umble cu capul
descoperit şi să-şi pună o învelitoare pe buza superioară care să-i acopere barba.
Şi când cineva se apropia de un lepros, leprosul era obligat să-l prevină pe cel
sănătos, strigând: "Necurat! Necurat!" 7
În Evul Mediu s-a aplicat întocmai legea lui Moise cu privire la leproşi.
Preotul îşi lua patrafirul şi crucea, îmbrăca pe lepros într-un veşmânt negru şi îl
conducea spre biserică, unde îi ţinea serviciul de înmormântare, pentru că leproşii
erau consideraţi şi trataţi după toate aparenţele ca fiind morţi de vii. Iar de la
biserică, leprosul era dus la leprozerie, de unde nu mai putea ieşi niciodată 8.
Pe timpul Mântuitorului în Israel, spre deosebire de Evul Mediu, leproşii
nu aveau voie să intre în Templu, dar ei, în schimb, puteau să meargă la sinagogă.
Aproape în fiecare sinagogă era o cămăruţă pentru leproşi care se numea
mechitsah, "cămăruţa leproşilor” 9.
Legea a enumerat şaizeci şi unu de contacte care erau considerate ca acte
de pângărire. O asemenea pângărire era considerată şi atingerea de un lepros, şi
aceasta nu numai din punct de vedere sanitar, dar şi religios. Dacă un lepros şi-ar
fi aplecat capul într-o casă, acea casă ar fi fost considerată necurată până la
acoperiş. Era strict interzis, ca cineva să se apropie de un lepros mai puţin de doi
metri; iar când sufla vântul dinspre el, trebuiau să fie 50 m. Un rabin nu avea voie

335
să mănânce nici chiar un ou cumpărat dintr-o stradă pe care a trecut un lepros.
Unii dintre rabini, pe timpul Domnului Isus, atunci când vedeau un lepros trecând,
fugeau şi se ascundeau. Iar alţii dintre ei, chiar se lăudau că dacă leproşii nu
respectă distanţa legală, îi vor împroşca cu pietrii 10.
Dr. A.B. MacDonald a scris într-un articol cu privire la lepră următoarele
cuvinte: "Leproşii n-au suferit numai din punct de vedere fizic, dar şi psihic" 11.
Oare nu le ajungea durerea în trup şi faptul că trebuiau să-şi părăsească familia şi
să fie alungaţi din societate, ci mai era nevoie să li se mai adauge şi dispreţul şi
ura semenilor, că au devenit şi nişte focare de pângărire din punct de vedere
religios? Toate acestea au contribuit ca, în majoritatea cazurilor, mulţi dintre
leproşi să-şi curme zilele.

Leproşi alungaţi pe câmp

În concluzie, textul pe care îl studiem ne arată, ne spune un lucru foarte

mare, că un asemenea om care era tratat astfel de toţi semenii lui, totuşi a simţit că
se putea apropia numai de Domnul Isus. Şi noi citim cum Mântuitorul Şi-a întins
mâna şi S-a atins de el. Faptul acesta că Domnul Isus S-a atins de un lepros, a fost
pentru toţi care erau de faţă cel mai riscant lucru din lume din punct de vedere
religios şi sanitar. El era unul dintre cele mai uimitoare gesturi pentru poporul

336
evreu, care arăta, cine era Domnul Isus; şi la care s-a mai adăugat şi minunea de
neimaginat a vindecării unui lepros incurabil.

1. Masterman, E.W.G., Dictionary of Christ and the Gospels;

Barclay,W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 295.
2. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 43.
3. Op. cit. p. 44.
4. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 259;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 226.
5. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 44.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 229 - 230.
7. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 260;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 295 – 296;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 45.
8. Op. cit.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 296.
9. Op. cit.
10. Op. cit.
11. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 58.

337
 43. VINDECAREA LEPROSULUI

II

Marcu 1 : 40 - 45; Matei 8 : 2 - 4; Luca 5 : 12 - 16

În al doilea studiu din acest text intitulat Vindecarea leprosului, ne vom

ocupa de alte două lucruri: de mijloacele de bază care au contribuit la vindecarea
leprosului şi de mărturia acestuia.
Să luăm mai întâi

I. MIJLOACELE DE BAZĂ CARE AU CONTRIBUIT LA VINDECAREA

LEPROSULUI
Textul pe care îl studiem ne arată că erau două mijloace de bază care au
contribuit la vindecarea acestui lepros.
1. Primul mijloc a fost credinţa lui.
Pasajul citit se include în marele circuit al Domnului Isus din Galilea,
asupra căruia am reflectat în penultimul studiu. Am văzut că Mântuitorul în acest
circuit predica Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, vindeca tot felul de bolnavi
şi era înconjurat de mari mulţimi din Galilea, din Decapole, din Ierusalim, din
Iudea şi de dincolo de Iordan (Matei 4:23-25). Astfel, Galilea întreagă mişuna de
oameni, care erau într-o mişcare continuă de dute-vino.
Se crede că cineva dintre cei care L-au ascultat pe Domnul Isus predicând
şi L-au văzut făcând minuni, l-ar fi întâlnit pe lepros în câmp şi i-ar fi spus că a
apărut Mesia cel promis, că vindeca pe toţi bolnavii şi îndrăciţii, şi că se afla într-
o anumită cetate. Leprosul a crezut mesajul acelor călători. El a crezut în
promisiunea Vechiului Testament în legătură cu venirea lui Mesia şi a ştiut din
cartea Prorocului Isaia că atunci când va veni Mesia îi va vindeca pe oameni de
toate bolile lor (53 :4).
Textul citit ne arată patru lucruri despre credinţa acestui lepros:
a) Primul lucru este că ea l-a asigurat de puterea divină a Domnului
Isus.
Evanghelistul Luca, în calitate de medic ne-a spus că boala acestui lepros
era într-o fază avansată. El a scris: „Şi iată ... un om plin de lepră” (v.12). Deşi
boala acestui lepros era avansată, poate alocuri i-a putrezit şi i-a căzut carnea de i
se vedeau oasele; şi, cu toate că el ştia că lepra era o boală incurabilă pe care nu o
putea vindeca nimeni, totuşi el s-a încrezut în puterea divină a Mântuitorului.
b) Al doilea lucru pe care ni-l arată textul citit despre credinţa acestui
lepros este că ea l-a pus în acţiune. Deşi el era un lepros neputincios, numai
credinţa pe care o avea în Domnul Isus, l-a făcut să-şi adune toate puterile şi să

338
pornească spre cetatea în care se afla Fiul lui Dumnezeu, ca să apuce marea şansă
a vindecării. Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat: „Isus era
într-una din cetăţi. Şi iată că (Lc.v.12) a venit la El un lepros” (Mc.v.40).
c) Al treilea lucru pe care ni-l arată textul citit despre credinţa acestui
lepros este că ea i-a sădit în suflet o mare reverenţă faţă de Domnul Isus.
Leprosul n-a putut să apară înaintea maiestăţii Fiului lui Dumnezeu fără să I se
închine cu toată reverenţa şi adorarea. Evanghelistul Matei a folosit grecescul
proskunein, care era un cuvânt consacrat pentru închinare. Acesta era un cuvânt
definit care nu se întrebuinţa niciodată la altceva decât pentru închinarea omului
înaintea lui Dumnezeu 1. El ne arată sentimentul omului atunci când se află
înaintea lui Dumnezeu. Leprosul ştia că era confruntat în Cristos cu Dumnezeu. El
ştia că, fiind înaintea lui Cristos, era în faţa măririi lui Dumnezeu. Acesta a fost
motivul pentru care cei trei evanghelişti sinoptici i-au redat închinarea în cea mai
înaltă formă de veneraţie, îi cităm armonizat : "... S-a apropiat de El şi I s-a
inchinat (Mt.v.12), aruncându-se în genunchi (Mc.v.40) şi prosternându-se cu
faţa la pământ” (Lc.v.12).
d) Şi al patrulea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă pasajul citit în
legătură cu credinţa acestui lepros este că ea l-a adus cu nevoile lui arzătoare la
mila Domnului Isus. Nici un lepros n-a putut să se apropie vreodată cu necazurile
lui de un preot sau de un rabin, pentru că ştia că ar fi fost întâmpinat cu pietre. Dar
acest lepros a îndrăznit să vină numai la Mântuitorul. El ştia că Fiul lui Dumnezeu
îl va primi cu siguranţă, fiindcă avea o încredere desăvârşită în mila şi în
bunătatea Lui.
Astfel, acest lepros după ce s-a închinat înaintea Domnului Isus L-a rugat,
zicându-I: "Doamne, dacă vrei, poţi să ma curăţeşti” (Mt.v.2). Ceea ce înseamnă
cu alte cuvinte: "Doamne, eu ştiu că Tu eşti Mesia şi că numai Tu mă poţi
vindeca. Ştiu că am ajuns într-o situaţie că fug toţi oamenii de mine ca să nu le
pângăresc trupul şi sufletul. Şi ştiu şi aceea, că n-am nici un merit înaintea Ta ca
să Te pot ruga. Dar apelez numai la mila şi bunăvoinţa Ta. Dacă vrei, Tu mă poţi
vindeca”.
2. Şi al doilea mijloc de bază, care a contribuit cel mai mult la vindecarea
miraculoasă a acestui lepros erau mila şi bunătatea Domnului Isus.
Evanghelistul Marcu a scris: "Lui Isus I s a facut milă de el" (v.41). Aici
putem vedea cel mai bine până unde poate să meargă mila Fiului lui Dumnezeu.
Acest pasaj ne arată trei lucruri despre mila Mântuitorului:
a) El ne arată mai întâi că numai ea poate să deschidă uşa fiecărui om
spre Cristos, fie omul cât de ruinat şi păcătos. În studiul trecut am văzut că
legea i-a declarat pe leproşi necuraţi, atât din punct de vedere sanitar cât şi
religios. Astfel, dacă cineva ar fi permis unui lepros să se apropie de el, depăşind
distanţa de doi metri, acela s-ar fi făcut vinovat de o mare pângărire. Dar, în ciuda

339
acestei legi, mila divină a Mântuitorului n-a putut să nu-i îngăduie acestui lepros
să se apropie de El.
De aici învăţăm că mila şi dragostea lui Dumnezeu, arătate în persoana
Domnului Isus, nu pot respinge pe nimeni dintre cei ce vor să vină la El, chiar
dacă au încălcat orice lege umană şi divină.
b) Al doilea lucru pe care ni-l arată pasajul citit despre mila Mântuitorului
este că numai ea se poate atinge de cei de neatins. Am văzut tot în studiul
precedent că legea a considerat o pângărire teribilă dacă cineva ar fi permis unui
lepros să se apropie de el mai puţin de doi metri. Dar textul pe care îl studiem ne
arată un lucru extraordinar de mare, că Domnul Isus S-a atins de un lepros, de un
om de neatins. Evanghelistul Marcu a scris: "Lui Isus I s-a făcut milă de el, a
întins mâna şi S-a atins de el” (v.41).
La acest gest al Mântuitorului toţi câţi erau de faţă au rămas uimiţi. Cei ce
n-au crezut în divinitatea Domnului Isus şi n-au văzut în El decât un simplu
tâmplar din Nazaretul Galileii, au rămas uimiţi de curajul şi riscul Lui, că S-a atins
de infecţia unei boli atât de oribile şi contagioase! Iar, cei ce au crezut că era un
proroc sau chiar Mesia, au rămas mai înmărmuriţi fiindca îşi ziceau: "Cum a putut
El să Se pângărească într-o măsură atât de mare!”
Domnul Isus prin această atingere a vrut să demonstreze că El era
Dumnezeu adevărat care, în mila Lui cea mare este gata oricând să Se atingă de
cei de neatins, să iubească pe cei de neiubit şi să ierte pe cei de neiertat.
c) Şi, al treilea lucru pe care ni-l dezvăluie textul citit cu privire la mila
Fiului lui Dumnezeu este că ea nu are margini. Ioan Crisostom, supranumit şi
Ioan Gură de Aur, care a trăit între anii 345 - 407, a zis că Domnul Isus a putut să-
l vindece pe acest lepros şi de la distanţa legală. Dar, Mântuitorul a vrut să ne
arate că El nu acţionează niciodată după anumite criterii omenesţi, ci întotdeauna
după lumina Sa proprie 2. Domnul Isus ne-a demonstrat prin permiterea apropierii
leprosului de El şi prin atingerea Lui de acesta, că mila Lui este atât de mare, încât
El n-a acceptat ca ea să fie împiedecată de nişte legi omeneşti, fie chiar divine. El
ştia ce anume trebuie să primeze. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a
zis odată: "Învăţaţi ce înseamnă:«Milă vreau, nu jertfă»" (Matei 9:13).
Evanghelistul Marcu a scris în legătură cu mila Domnului Isus pe care o avea faţă
de acest lepros: "Lui Isus I s-a făcut milă de eI, a întins mâna, S-a atins de eI şi i-
a zis: «Da, vreau, fii curăţit!»” (v.41-42).
De la aceste două mijloace de bază care au contribuit la vindecarea
leprosului, învăţăm că, nimeni să nu se considere atât de incurabil în trup şi
păcătos în suflet încât să nu poată fi salvat, atâta timp cât ni s-a oferit un asemenea
Mântuitor care, în mila Lui nemărgintă, primeşte întotdeauna pe toţi care vin la El
şi cred în El.
Şi, în al doilea rând, textul citit ne arată

340
II. MĂRTURIA LEPROSULUI
Cât de puţin ştim noi despre acest circuit al Mântuitorului din Galilea! Tot
ce avem despre el sunt cele două texte: textul precedent, cum Fiul lui Dumnezeu a
străbătut toată Galilea predicând Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, cum a
vindecat toate bolile şi cum au mers după El mari mulţimi din Galilea, din
Decapole, din Iudea şi de dincolo de Iordan (Matei 4:23-25); şi textul acesta cu
minunea vindecării leprosului. Aceste două pasaje sunt scrise în aşa fel, încât să
avem în ele o imagine perfectă asupra primului circuit al Mântuitorului din
Galilea.
Vindecarea leprosului a avut loc la sfârşitul acestei misiuni. Lucrul acesta
îl vedem din încheierea textului citit, cât şi din felul în care începe textul următor.
Textul pe care îl studiem, se încheie cu scoterea în evidenţă că Mântuitorul s-a
retras în locuri pustii în urma îngrămădirii mulţimilor în jurul Lui. Iar, textul
următor începe cu explicaţia că El a stat în acele locuri câteva zile şi apoi s-a
întors în Capernaum, cetatea Sa (Marcu 2:1;Matei 9:1).
În cele trei Evanghelii sinoptice găsim scris cum Mântuitorul a spus
adeseori anumitor persoane ca să nu-L facă cunoscut ca, în cazul vindecării a doi
orbi (Matei 9:30), a învierii fiicei lui Iair (Marcu 5:43), a vindecării surdo-
mutului (Marcu 7:36), a vindecării orbului din Betsaida (Marcu 8 :26), a
schimbării la faţă (Matei 17 :1 ; Marcu 9 :2 ; Luca 9 :28), a izgonirii demonilor
(Marcu 1 :34 ; Luca 4 :41) şi în textul pe care îl studiem acum.
Oare, de ce Fiul lui Dumnezeu a făcut toate aceste interdicţii? Răspunsul
este că El a făcut toate aceste interdicţii din patru motive:
a) Primul motiv a fost, pentru că Israelul era o ţară ocupată de romani,
dar şi foarte revoluţionară. Istoricul evreu, Iosif Flavius a scris în lucrarea sa
intitulată Războaiele evreieşti, că Israelul era cea mai răzvrătită şi revoluţionară
ţară din lume şi că Galilea era cea mai inflamabilă regiune din Israel 3. Acelaşi
lucru se vede şi din relatarea Evanghelistului Luca în textul cu masacrarea
galileenilor de către Pilat într-o răscoală (Luca 13:1-5).
b) Al doilea motiv pentru care Domnul Isus a interzis în unele împrejurări
şi la anumite persoane ca să-L mărturisească a fost, fiindcă evreii aveau o
concepţie foarte greşită despre Mesia. Ei Îl visau pe Mesia ca pe un campion
divin care, având un sceptru de fier, va zdrobi pe toţi vrăjmaşii lor.
c) Al treilea motiv pentru care Domnul Isus a interzis în unele împrejurări
şi la anumite persoane ca să-L mărturisească a fost, fiindcă El era înconjurat în
această misiune de mari mulţimi de oameni. Când am tratat studiul intitulat
Galilea, locul predicării Fiului lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.29), am văzut că
această regiune avea o populaţie foarte densă. Dar, pe lângă această densitate a
locuitorilor din Galilea, evangheliştii sinoptici ne arată că au venit la Mântuitorul

341
în această misiune şi alte mulţimi mari din toate părţile Israelului: din Galilea, din
Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan (Matei 4:25).
d) Şi, a patra cauză pentru care Domnul Isus a interzis în unele împrejurări
şi la anumite persoane ca să-L mărturisească, aşa cum era şi cazul leprosului din
textul pe care îl studiem a fost, fiindcă zeloţii cutreierau mereu Israelul ca să
recruteze partizani împotriva romanilor. Fiul lui Dumnezeu ştia ce răsunet
mare ar fi avut asupra maselor mărturia acestui om vindecat de o lepră avansată.
Şi El ştia cum zeloţii ar fi exploatat entuziasmul, concepţia greşită a poporului cu
privire la Mesia şi îngrămădirea maselor a zeci şi sute de mii de oameni. Zeloţii
credeau că aceste mase nu trebuiau să facă altceva, decât să înceapă o mică
ofensivă împotriva romanilor pentru că o va continua cu siguranţă Mesia şi astfel
îi va mătura pe romani din patria lor sacră şi îi va cuceri pentru totdeauna. Dar,
Cristos n-a fost acel mesia-cuceritor pe care ei îl visau, ci altul. În cazul acesta
rezultatul ar fi fost catastrofal: Israelul ar fi fost distrus cu desăvârşire 4.
Mântuitorul, ca unul care cunoştea toate acestea mai bine ca noi, ştia că
atunci nu era momentul mărturisirii, de aceea a poruncit leprosului vindecat să
părăsească imediat mulţimea şi să nu spună nimănui nimic despre tămăduirea lui.
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat: "Apoi i-a poruncit
(Lc.v.14) cu tot dinadinsul să plece numaidecât (Mc.v.43) şi i-a zis «Vezi să nu
spui nimănui nimic»". Dar leprosului cand s-a văzut sănătos pedeplin,nu-i venea
să creadă ochilor, pentru el parcă era un vis şi nu o realitate. El era covârşit de o
bucurie atât de mare, încât nu putea să tacă ci, mergând spre casă şi, trecând prin
cetăţile şi satele Galileii, L-a mărturisit pe Domnul Isus cu cea mai mare
înflăcărare, cum l-a vindecat de lepra cea incurabilă care l-a afectat atât de grav.
Evanghelistul Marcu a scris: "Dar omul acela, după ce a plecat, a început să
vestească şi să spună în gura mare lucrul acesta" (v.45).
De ce I-a fost frică Domnului Isus de zeloţi ca să nu exploateze
entuziasmul şi concepţia greşită a mulţimilor cu privire la El şi să le răscoale
împotriva trupelor romane existente în Israel? Oare, influenţa lor asupra maselor
era mai mare decât a Lui? Domnul Isus ştia că ei, din nefericire, aveau în acest caz
o înrâurire asupra poporului mai mare decât El. De aici învăţăm un lucru ciudat,
că o concepţie preconcepută este cu mult mai puternică în natura decăzută a
omului decât o învăţătură nouă, fie ea chiar şi a Dascălului ceresc; şi aceasta, cu
atât mai mult, când concepţia preconcepută este legată de interesul personal şi
când acest interes personal este mai aproape de lumea de aici şi de acum. Deşi
galileenii aveau o mare înclinaţie spre învăţături noi şi erau gata oricând să
urmeze un învăţător nou, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Galilea, locul predicării Fiului lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.29), totuşi
Mântuitorul ştia că o asemenea concepţie preconcepută cu privire la un mesia-
cuceritor, care îi va nimici pe romani şi le va aduce o epocă de aur pământească,

342
era cu mult mai aproape de sufletul lor decât mesianismul Lui care avea un
caracter spiritual şi ceresc.
Toate acestea L-au determinat pe Domnul Isus să părăsească cetatea în
care se afla şi să Se retragă în locuri pustii. Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi
cităm armonizat: "Aşa că Isus nu putea să intre pe faţă în nici o cetate, ci stătea
afară în locuri pustii (Mc.v.45) şi Se ruga" (Lc.v.16). Dar, textul citit ne arată că
şi în acele locuri pustii unde S-a retras Mântuitorul pentru rugăciune şi meditaţie,
L-au găsit mari mulţimi de oameni care aveau o mare şi urgentă nevoie de El.
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris în continuare, îi cităm armonizat: „Şi
oamenii se strângeau cu grămada / din toate părţile (Mc.v.45) / ca să-L asculte şi
să fie vindecaţi de bolile lor (Lc.v.15)”.

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 27.

2. Balmforth, H., St. Luke, p. 153.
3. Josephus, F., The Jewish Wars 3.3,4.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 299.

343
 44. ÎNCEPEREA CAMPANIEI ÎMPOTRIVA MÂNTUITORULUI

Marcu 2 : 1 – 12

1. După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în
casă
2. şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, că nu putea să-i mai încapă locul
dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul.
3. Au venit la El nişte oameni, care I-au adus un paralitic purtat de patru
inşi.
4. Fiindcă nu puteau să ajungă până Ia El din cauza mulţimii, au desfăcut
acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart au coborât pe acolo patul în
care zăcea paraliticul.
5. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis paraliticului: “Fiule, păcatele îţi
sunt iertate!"
6. Unii din cărturari care erau de faţă gândeau în inimile lor:
7. "Cum vorbeşte omul acesta astfel? Spune blasfemii! Cine poate să ierte
păcatele decât numai Dumnezeu?”
8. Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei şi le-a
zis: "Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre?
9. Ce este mai uşor: a zice paraliticului “Păcatele îţi sunt iertate”, ori a
zice: "Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă?”
10. Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are autoritate pe pământ să ierte
păcatele,
11. “ţie îţi poruncesc"- a zis El paraliticului - "scoală-te, ridică-ţi patul şi
du-te acasă."
12. Şi îndată paraliticul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa
tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi, şi Îl glorificau pe Dumnezeu şi ziceau:
"Niciodată n-am mai văzut aşa ceva!”
Matei 9 : 1 - 8
1. Isus... a venit în cetatea Sa.
2. Şi iată că I-au adus un paralitic care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut
credinţa şi i-a zis paraliticului: "Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”
3. Şi iată că unii din cărturari şi-au zis în ei înşişi: "0mul acesta rosteşte
blasfemii!
4. Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: "Pentru ce aveţi gânduri rele în
inimile voastre?"
5. Căci ce este mai uşor? A zice: „Ieratate îţi sunt păcatele", sau a spune:
„Scoală-te şi umblă?”

344
 6. Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are autoritate pe pământ să ierte
păcatele, - "Scoală-te", a zis El paraliticului, "ridicăţi patul, şi du-te acasă!”
7. Paraliticul s-a ridicat şi s-a dus acasă.
8. Când au văzut mulţimile lucrul acesta, s-au înspăimântat şi L-au
glorificat pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de autoritate.
Luca 5 : 17 - 26
17. Într-una din zile, Isus învăţa mulţimile. Nişte farisei şi învăţători ai
Legii, care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau
acolo; iar puterea Domnului era cu El ca să vindece.
18. Şi iată că nişte oameni purtau într-un pat pe un paralitic şi căutau să-l
ducă înăuntru, ca să-l pună înaintea Lui.
19. Fiindcă naveau pe unde să-l ducă înăuntru din cauza mulţimii, s-au
urcat pe acoperişul casei şi l-au coborat cu patul printre cărămizi, în mijlocul
adunării, înaintea lui Isus.
20. Când le-a văzut credinţa, Isus a zis: "Omule, păcatele îţi sunt iertate!"
21. Cărturarii şi fariseii au început să murmure şi să zică în ei înşişi:
"Cine este acesta, de rosteşte blasfemii ? Cine poate să ierte păcatele decât
singurul Dumnezeu?"
22. Isus, care le-a cunoscut gândurile, a luat cuvântul şi le-a zis: "Pentru
ce murmuraţi în inimile voastre?
23. Ce este mai uşor, a zice: "Păcatele îţi sunt iertate”, sau a spune:
"Scoală-te şi umblă?”
24. Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are autoritate pe pământ să ierte
păcatele: - "Ţie îţi poruncesc”, a zis El paraliticului, "scoală-te, ridică-ţi patul şi
du-te acasă.”
25. Şi numaidecât paraliticul s-a sculat în faţa lor, a ridicat patul pe care
zăcea şi s-a dus acasă, glorificându-L pe Dumnezeu.
26. Toţi au rămas uimiţi şi Îl glorificau pe Dumnezeu; plini de frică,
ziceau: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite."
Armonizat
1. După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum (Mc.v.1), cetatea Sa
(Mt.v.1).
2. S-a auzit că este în casă (Mc.v.1) şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, că
nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul (Mc.v.2).
3. Nişte farisei şi învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii
şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El ca să
vindece (Lc.v.17).
4. Şi iată că nişte oameni (Lc.v.18) I-au adus un paralitic purtat de patru
inşi (Mc.v.3).
5. Fiindcă n-aveau pe unde să-l ducă înăuntru din cauza mulţimii
(Lc.v.19),
345
 6. s-au urcat pe acoperişul casei (Lc.v.19) şi după ce l-au spart, au
coborât pe acolo patul în care zăcea paraliticul (Mc.v.4) în mijlocul adunării,
înaintea lui Isus (Lc.v.19).
7. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis paraliticului (Mc.v.5): "Îndrăzneşte,
fiule! Păcatele îţi sunt iertate!" (Mt.v.2)
8. Unii din cărturari care erau de faţă (Mc.v.6), au început să murmure şi
să zică în ei înşişi (Lc.v.21):
9. “Cine este /omul (Mc.v.7) /acesta, de rosteşte blasfemie? Cine poate să
ierte păcatele decât singurul Dumnezeu?” (Lc.v.21)
10. Îndată, Isus, cunoscând prin duhul Său că ei gândeau astfel în ei, le-a
zis (Mc.v.8): "Pentru ce murmuraţi (Lc.v.22) şi aveţi gânduri rele în inimile
voastre? (Mt.v.4)
11. Ce este mai uşor a zice paraliticului: «Păcatele îţi sunt iertate» sau a
spune: «Scoală-te, ridicăţi patul şi umblă»?” (Mc.v.9)
12. Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are autoritate pe pămint să ierte
păcatele (Mt.v.6).
13. "Ţie îţi poruncesc”, a zis El paralititcului, "scoală-te, ridică-ţi patul şi
du-te acasă" (Lc.v.24).
14. Şi îndată paraliticul s-a sculat, şi-a ridicat patul, a ieşit afară în faţa
tuturor (Mc.v.12) şi s-a dus acasă, glorificându-L pe Dumnezeu (Lc.v.25).
15. Când au văzut mulţimile lucrul acesta, s-au înspăimântat şi L-au
glorificat pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de autoritate (Mt.v.8).
16. Îl glorificau pe Dumnezeu şi ziceau: „Niciodată n-am mai văzut aşa
ceva!” (Mc.v.12) „Azi am văzut lucruri nemaipomenite” (Lc.v.26)

Din acest text vom ţine trei studii intitulate Începerea campaniei
împotriva Mântuitorului, Paraliticul şi credinţa prietenilor lui şi Dovedirea
egalităţii Domnului Isus cu Tatăl.
Primul studiu din acest text, intitulat Începerea campaniei împotriva
Mântuitorului, ne descoperă, în modul cel mai surprinzător, că au păşit uniţi pe
scenă împotriva Fiului lui Dumnezeu: sanhedrinul, cărturarii şi fariseii.
Să luăm mai întâi

I. SANHEDRINUL
Când am tratat studiul intitulat Primul circuit al Mantuitorului din
Galilea (Vol.II,Stud.41), am văzut că Domnului Isus I s-a dus vestea datorită
învăţăturii şi minunilor Lui, nu numai în întreg Israelul, dar chiar şi în toată Siria.
Datorită acestui fapt, oamenii veneau la El din toate părţile Israelului şi-L urmau.
Evanghelistul Matei a scris: "După El au mers mari mulţimi din Galilea, din
Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan" (4:25).

346
 Desigur că, Marele Sanhedrin care funcţiona în Ierusalim, era informat
despre toată activitatea Domnului Isus din Galilea. Este adevărat că el, deşi era
parlamentul şi curtea supremă a naţiunii evreieşti, nu avea putere de jurisdicţie
politică şi administrativă asupra Galileii, ci numai din punct de vedere religios; şi
aceasta nu numai asupra evreilor din Israel, dar chiar şi din toată lumea. Una
dintre misiunile de bază ale Marelui Sanhedrin era, de-a veghea în mod strict
asupra credinţei strămoşeşti a evreilor, de-a verifica prorocii mincinoşi şi de-a
curăţa poporul de orice învăţătură greşită şi influenţă rea. Astfel, Marele
Sanhedrin a numit din mijlocul lui o delegaţie formată din cărturari şi a trimis-o
pe urmele Mântuitorului ca să-L spioneze îndeaproape.
Al doilea aliat, care s-a înrolat în campania împotriva Domnului Isus şi a
păşit pe scenă, erau

II. CĂRTURARII
Dacă vrem să ştim ce s-a întâmplat Mântuitorului, atunci trebuie să vedem
mai întâi cine erau cărturarii? Cărturarii, învăţătorii Legii şi rabinii erau unii şi
aceiaşi. În jurul anului 440 înainte de Cristos atunci când evreii s-au întors din
captivitatea babiloneană, şi-au dat seama că toate visurile şi aspiraţiile lor
naţionale s-au spulberat. Astfel, ei s-au decis ca să se dedice numai Legii. Ei şi-au
pus toate eforturile ca să cunoască şi să ţină Legea lui Dumnezeu. La baza Legii
lui Dumnezeu stăteau mai întâi cele zece porunci, apoi Pentateuhul sau cele cinci
cărţi ale lui Moise şi, în cele din urmă, restul Vechiului Testament. Poruncile lui
Dumnezeu sunt nişte principii mari şi largi. Dar cărturarii nu s-au mulţumit cu
aceste principii largi, ci aveau nevoie de legisme care să cuprindă toate
circumstanţele vieţii: fiecare acţiune şi fiecare moment din viaţa fiecărui om.
Astfel, la această transformare a Legii din nişte principii largi într-o mulţime de
legisme mici şi mărunte s-au angajat cărturarii 1.
Să luăm două exemple cu privire la interzicerea lucrărilor din ziua
Sabatului. În cartea Exod scrie: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o
sfinţeşti… (10). Să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici robul tău, nici roaba ta" (20 :8,10). Dar acest principiu larg nu era suficient
pentru cărturari. Ei au pus întrebarea: care lucrare poţi s-o faci şi care lucrare nu
poţi s-o faci? Astfel, ei au definit lucrările care sunt premise şi pe acelea care sunt
interzise în ziua Sabatului. Ei au interzis 39 de lucrări mari şi o mulţime de lucrări
mai mici. Şi, ce era mai grav, că aceste legisme au ajuns mai importante decât cele
zece porunci 2.
Vom lua, spre exemplu numai două lucrări principale din cele 39: Primul
exemplu este purtarea poverilor în ziua Sabatului. În cartea lui Ieremia scrie:
"Să nu purtaţi nici o povară în ziua Sabatului, şi să n-o aduceţi înăuntru pe
porţile Ierusalimului. (22). Să nu scoateţi din casele voastre nici o povară în ziua

347
Sabatului, şi să nu faceţi nici o lucrare, ci sfinţiţi ziua Sabatului" (17:21-22).
Aceşti legişti au zis că şi sarcinile trebuiau definite. Astfel, ei au stabilit că o
povară de merinde era legală în greutatea unei smochine uscate, vin pentru o
înghiţitură, ulei cât ai putea unge o rană şi apă cât îţi ajunge să-ţi speli ochii; că un
croitor, dacă îşi uita un bold sau un ac în haina pe care o purta în ziua Sabatului,
se făcea vinovat de încălcarea Legii; că un om care ridica chiar şi o pietricică în
ziua Sabatului, de asemenea se făcea vinovat de un păcat 3 etc. Dar, ce era mai
rău, că ei învăţau că bunătatea şi neprihănirea omului consta în a ţine toate aceste
legisme, care erau fără număr.
Şi al doilea exemplu pe care îl vom lua este vindecarea în ziua Sabatului.
Cărturarii au stabilit, în ce priveşte vindecarea în ziua Sabatului, două reguli
generale: că intervenţia sanitară era legală numai în cazul în care viaţa cuiva era în
pericol şi că, măsura de caritate se putea lua numai ca să nu i se facă mai rău şi
nicidecum mai bine. S-a putut aplica un bandaj pe rană, dar fără untdelemn. Şi
aveai voie să pui vată în ureche, dar nu cu alifie 4.
Aceasta era ocupaţia cărturarilor. Ei, mai întâi au dat naştere acestor
legisme foarte numeroase şi apoi au învăţat poporul ca să le păzească pe toate şi
cu cea mai mare stricteţe.
Şi, al treilea aliat care s-a înrolat în campania împotriva Mântuitorului şi a
păşit pe scenă au fost

III. FARISEII
Numele de fariseu înseamnă „separat”. Fariseii, separându-se de toţi
oamenii de rând, s-au angajat să ţină toate legismele prescrise de cărturari în
modul cel mai strict în ordinea miilor 5. Iosif Flavius ne-a relatat că pe tirnpul
Domnului Isus, 6.000 de farisei, au refuzat să depună jurământul de loialitate faţă
de Cezar şi faţă de Irod 6. Istoricul evreu amintit, ne-a arătat aici numai numărul
fariseilor care au refuzat să depună jurământul de loialitate faţă de Cezar şi de
Irod, dar nu numărul lor total. Ei poate erau într-un număr cu mult mai mare.
Pentru farisei, cât şi pentru cărturari, aceste legisme erau o problemă de
viaţă şi de moarte. A viola una din ele, însemna un păcat de moarte; iar a le ţine în
mod strict însemna a fi considerat cel mai bun şi cel mai neprihănit om 7.
Mântuitorul n-a respectat aceste legisme. Pentru El, strigătul nevoii omeneşti era
deasupra oricărui legism rabinic şi sistem omenesc. Acesta a fost motivul pentru
care cărturarii şi fariseii L-au acuzat pe Domnul Isus că era un infractor periculos
care pe lângă faptul că nu le respecta El legea, încuraja şi pe alţii să facă la fel 8.
Evanghelistul Luca ne-a spus că Marele Sanhedrin a aţâţat mai întâi pe
cărturari, iar cărturarii, la rândul lor, au răsculat pe fariseii cei habotnici din întreg
Israelul. Evanghelistul Luca a scris: "Nişte farisei şi învăţători ai Legii, care
veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo” (v.17).

348
Aceasta era una dintre tragediile vieţii Mântuitorului, că aceia pe care lumea îi
considera că erau cei mai buni, s-au pus ca să-L urmărească şi care nu s-au lăsat
până nu L-au pironit pe cruce!
Începând de acum nu mai era linişte şi odihnă pentru Fiul lui Dumnezeu
decât atunci când Se retrăgea în singurătate ca să petreacă cu Tatăl în rugăciune.
Domnul Isus Şi-a cunoscut vrăjmaşii şi Ie-a simţit ostilitatea încă de atunci când
S-a atins de lepros. Faptul acesta a fost un alt motiv mare pentru care El S-a retras
în locuri pustii ca să se roage. Mântuitorul a vrut ca, înainte de-a fi confruntat cu
vrăjmaşii crucii Lui, să-L întâlnească pe Tatăl; şi, înainte ca ei, să-I declare război,
să stea în prezenţa Tatălui, ca numai Părintele ceresc să-L mângâie şi să-L
întărească în misiunea Lui mare şi grea pentru a o putea îndeplini cu bine până la
capăt.

1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 59.

2. Op. cit. p. 60.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Josephus, F., The Jewish Wars 1.110;
Finkel, A., The Pharisees and the Teacher of Nazareth, p. 42.
6. Josephus, F., Antiquities, XVII.42.
7. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 61.
8. Abrahams, I,. Studies in Pharisaism and the Gospels, p. 13 – 17;
Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 32 – 33.

349
 45. PARALITICUL ŞI CREDINŢA PRIETENILOR LUI

ll

Marcu 2 : 1 - 12; Matei 9 : 1 - 8; Luca 5 : 17 - 26

În al doilea studiu din acest text intitulat Paraliticul şi credinţa prietenilor

lui, ne vom ocupa de trei lucruri cu privire la credinţa celor patru bărbaţi care l-au
adus pe acest paralitic la Domnul Isus: credinţa le-a aprins-o în suflet Fiul lui
Dumnezeu cu învăţătura şi minunile Lui, credinţa lor era de neînfrânt şi credinţa
lor a avut în vedere pe semenii lor care aveau mare şi urgentă nevoie de
Mântuitor.
Să luăm mai întâi faptul că

I. CREDINŢA CELOR PATRU BĂRBAŢI LE-A APRINS-O ÎN SUFLET

FIUL LUI DUMNEZEU CU ÎNVĂŢĂURA ŞI MINUNILE LUI
Ca să pătrundem în adevăratul înţeles al pasajului citit şi să-l putem
pricepe cât mai bine, trebuie să ştim mai întâi alte două lucruri: în ce cetate S-a
întors Mântuitorul după primul Său circuit din Galilea şi a cui era casa aceea în
care El a predicat şi l-a vindecat pe paralitic.
Când am tratat studiul intitulat Mântuitorul la marea Ghenazaretului
(Vol.II,Stud.34), am văzut că Domnul Isus Şi-a ales ca reşedinţă Capernaumul şi
că S-a mutat în el cu mama şi fraţii Lui. Acesta a fost motivul pentru care
evangheliştii sinoptici ne-au spus că Fiul lui Dumnezeu, după ce Şi-a încheiat
primul circuit din Galilea care a durat şapte luni şi a stat câteva zile în locuri
pustii, S-a întors în Capernaum. Evanghelistul Marcu a scris: "După câteva zile,
Isus S-a întors în Capernaum" (2:1). Iar Evanghelistul Matei a numit
Capernaumul, cetatea Mântuitorului. El a scris: „Isus...a venit în cetatea Sa"
(9:1).
În legătură cu casa în care l-a vindecat Domnul Isus pe paralitic,
comentatorii Vicent Taylor şi Alfred Edersheim au opinat că era a Apostolului
Petru 1. Alţi comentatori ca, A. Plummer şi R.C.H. Lenski, cred că era casa
Mântuitorului, pe care I-a dat-o cineva ca să locuiască în ea cât a lucrat în
Capernaum şi în jur 2. Şi alţi comentatori ca, F. Godet, W. Barclay, H.A.W.
Meyer, F. Delitzsch etc., susţin că această casă era a Domnului Isus în care a
locuit cu mama şi fraţii Lui după ce S-a mutat din Nazaret în Capernaum 3.
Noi alegem a treia explicaţie, pentru că ea este cea mai verosimilă şi chiar
autentică fiindcă este în concordanţă cu textul citit cât şi cu multe alte texte din
cele patru Evanghelii. Vom lua numai două din aceste pasaje: Unul care ne
vorbeşte despre mutarea Domnului Isus din Nazaret la Capernaum. Evanghelistul

350
Matei a scris: "A părăsit Nazaretul şi a venit în Capernaum, lângă mare..." (4:13).
Şi altul, când Domnul Isus Şi-a proclamat mesianismul la Nazaret, după ce S-a
mutat cu mama şi fraţii Lui din Nazaret la Capernaum. În acest text, Evangheliştii
Marcu şi Matei ne-au spus că, după ce nazarenenii au înşirat pe fraţii
Mântuitorului pe nume: pe Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, au continuat să zică: "Şi
surorile Lui nu sunt toate printre noi?” (Matei 13:56; Marcu 6:3). Din acest
detaliu reiese că mama şi fraţii Domnului Isus s-au mutat împreună cu El la
Capernaum; iar surorile Lui au rămas la Nazaret prin căsătorie.
Când am tratat studiul intitulat Vindecările după un apus de soare
(Vol.II,Stud.39), am văzut că Evangheliile ne spun că în Capernaum era o casă în
care se intra direct din stradă, că înaintea ei era un teren viran mare, că la acea
casă alergau mulţimile mereu şi că acea casă n-a putut fi alta decât a Domnului
Isus în care locuia cu mama şi fraţii Lui.
În textul amintit, Vindecările după un apus de soare, Marcu,
Evanghelistul detaliilor, ne-a spus că în acel teren încăpea cetatea întreagă, deşi
potrivit relatării istoricului evreu, Iosif Flavius, Capernaumul avea peste 15.000
de locuitori. Evanghelistul Marcu a scris: “Seara, după asfinţitul soarelui, au
adus la El pe toţi bolnavii şi pe toţi cei stăpâniţi de demoni. (33). Şi toată cetatea
era adunată la uşă” (1:32-33). Iar, în pasajul pe care îl studiem, tot acest
Evanghelist al detaliilor ne-a arătat că acel teren mare a devenit neîncăpător
pentru marea mulţime care se afla în jurul Mântuitorului. Ceea ce înseamnă că aici
avem de-a face cu un eveniment mai mare chiar şi de cum era acela din textul cu
vindecarile după un apus de soare şi că, acest eveniment era: după întoarcerea
Fiului lui Dumnezeu din primul Său circuit din Galilea.
Mântuitorul, cum a ajuns în Capernaum şi a intrat în casă, vestea despre
întoarcerea Lui s-a răspândit ca un fulger prin întreaga cetate şi oamenii au
început să alerge la El. În cel mai scurt timp, s-au adunat atât de mulţi înaintea uşii
Lui, încât nu putea să-i mai încapă locul. Evanghelistul Marcu a scris: "S-a auzit
că este în casă (2) şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă
locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul" (2:1-2). În numărul acesta imens
dinaintea uşii Mântuitorului erau două mulţimi: una din Capernaum şi alta care s-a
înrolat şi mergea ca de obicei după El. Acesta era motivul pentru care locul
dinaintea uşii a devenit acum neîncăpător.
Nu ştim cine erau cei patru bărbaţi care l-au adus pe paralitic la Fiul lui
Dumnezeu. Au făcut parte şi ei dintre aceia pe care i-a vindecat Domnul Isus după
acel „apus de soare” înainte cu şapte luni? L-au urmat oare şi ei pe Mântuitorul în
marele Lui circuit din Galilea, pentru că Evanghelistul Matei a scris cu privire la
acest circuit: "După El au mers mari mulţimi din Galilea, din Decapole, din
Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan" (4:25) ? Au fost rudele sau vecinii
lui? Sau erau numai nişte concetăţeni? Nu putem şti cine erau, dar una ştim că ei
L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, fiindcă nimeni şi nimic nu le-a putut aprinde
351
în suflet o credinţă atât de mare şi vie decât numai El. Chiar dacă n-au fost
vindecaţi şi ei personal de Domnul Isus, totuşi au văzut cu ochii lor cum El a
tămăduit pe toţi bolnavii, fie în Capernaum după acel apus de soare, fie în
circuitul Lui din Galilea, sau chiar în amândouă ; şi ei L-au auzit cu urechile lor
cum El predica despre Împărăţia lui Dumnezeu ca unul care S-a coborât din cer.
Al doilea lucru pe care ni-l arată textul citit este

II. CREDINŢA CELOR PATRU BĂRBAŢI CARE L-AU ADUS PE

PARALITIC LA DOMNUL ISUS ERA O CREDINŢĂ DE NEÎNFRÂNT
Evangheliştii sinoptici ne spun că aceste patru persoane care au vrut să-l
aducă pe paralitic la Fiul lui Dumnezeu au întâmpinat mari dificultăţi. Prima lor
dificultate a constat în faptul că paralititcul era atât de tare afectat de boală, încât
ei nu puteau să-l aducă la Domnul Isus decât cu pat cu tot. Ei l-au luat pe paralitic
pe sus şi au trecut peste acest obstacol. Dar, iată, un alt obstacol şi mare care părea
de neînvins: înaintea uşii Mântuitorului era o cetate întreagă, de peste 15.000 de
locuitori şi plus mulţi alţii dintre cei ce-L urmau. Toţi trei evangheliştii sinoptici
ne arată că Domnul Isus a rămas în cameră din cauza îmbulzelii şi că de acolo
predica. Acest obstacol era aşa de mare încât părea imposibil de trecut peste el. Şi,
în final, iată şi al treilea obstacol, care el singur era mai mare decât primele două
la un loc. Ei, acum au descoperit că exista o singură posibilitate ca să ajungă cu
paraliticul înaintea Mântuitorului şi anume: să se urce pe casă şi să spargă
acoperişul. Dar aveau multă strângere de inimă, pentru că ştiau că lucrul acesta era
cel mai îndrăzneţ act. Cine s-ar încumeta să spargă acopeişul casei unui împărat,
sau chiar a unui ministru, deşi aceştia erau bogaţi şi puteau să-l refacă în cel mai
scurt timp; şi, cu atât mai puţin a unui Fiu de Dumnezeu care era sărac? Totuşi
aceşti patru bărbaţi au îndrăznit, fiindcă ştiau că Mântuitorul nu Se va supăra.
Faptul că aceşti patru bărbaţi au îndrăznit să spargă acoperişul casei Fiului lui
Dumnezeu în care locuia cu mama şi fraţii Lui, ne arată că ei Îl cunoşteau bine
atât pa El, cât şi valoarea pe care o avea omul în ochii Lui.
Astfel, unul dintre ei, a luat un târnăcop, apoi, toţi patru au urcat pe
treptele exterioare care duceau pe un acoperiş plat, aşa după cum erau casele în
Israel şi în cele din urmă, au spart acoperişul, sau mai bine zis a desfăcut
umputura dintre grinzi care era din ramuri presate cu lut 4. Evanghelistul Luca,
care şi-a scris Evanghelia în greaca comună, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5), a redat acest acoperiş
evreiesc care în echivalentul lui universal de keramon, înseamnă „acoperiş cu
ţiglă”, deoarece ştia că toate celelelte naţiuni nu aveau de unde să ştie că
acoperişul evreiesc era plat şi că a fost făcut cu grinzi şi ramuri presate 5.
Cei patru bărbaţi, dacă s-ar fi uitat la micimea lor şi la cele patru obstacole
mari, ar fi putut să spună: „Noi am vrut să-l ducem pe nenorocitul acesta la

352
Cristos, dar piedicile au fost de neînvins”. Numai că textul pe care îl studiem ne
învaţă trei lucruri despre credinţă: că adevărata credinţă este foarte inventivă, ea
nu poate fi împiedicată şi că ea trebuie să ajungă întotdeauna la ţintă. Cei patru
bărbaţi au descoperit pe loc, singura posibilitate, cum să ajungă cu paraliticul
înaintea Mântuitorului; şi au îndrăznit să-I spargă chiar şi acoperişul casei.
Evanghelistul Marcu a scris: "Au venit la El nişte oameni, care I-au adus un
paralitic purtat de patru inşi. (4). Fiindcă nu puteau să ajungă la El din cauza
mulţimii au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi după ce l-au spart, au
coborât pe acolo patul în care zăcea paraliticul” (2:3-4).

Casele orientalilor cu acoperisul plat

Casele evreilor cu acoperisul plat şi treptele exterioare

353
 Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne arată că

III. CREDINŢA CELOR PATRU BĂRBAŢI A AVUT ÎN VEDERE PE

SEMENII LOR CARE AVEAU MAREA ŞI URGENTA NEVOIE DE
MÂNTUITORUL
Când Domnul Isus S-a întors în Capernaum şi Se afla în casă, cei patru
inşi n-au alergat la El aşa cum au făcut toţi ceialalţi, ci ei, ştiind că în cetatea lor
era un paralitic care avea mare şi urgentă nevoie de Mântuitorul, s-au dus după
acesta ca să-l aduca la Fiul lui Dumnezeu.
Dar ce ne surprinde pe noi mult este, că acest paralitic n-a vrut să vină la
Domnul Isus. Motivul pentru care el n-a vrut să vină la Mântuitorul era concepţia
lui de evreu pe care o avea în legătură cu boala. Evreii au legat suferinţa şi toate
bolile de păcat. Ei au zis că dacă cineva a ajuns să sufere, acela trebuie să fi
păcătuit şi că boala lui nu era altceva decât o pedeapsă din partea Lui Dumnezeu.
Astfel, paraliticul a crezut că dacă Dumnezeu i-a dat această palmă usturătoare,
atunci El i-a devenit vrăjmaş. Acesta a fost motivul pentru care atunci când
Mântuitorul a vindecat după acel apus de soare pe toţi bolnavii din Capernaum
înainte cu şapte luni, numai acest paralitic a rămas netămăduit, fiindcă numai el n-
a acceptat să fie dus la Mântuitorul. Evanghelistii Marcu şi Matei au scris, îi cităm
armonizat: "Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi pe toţi
cei stăpâniţi de demoni (Mc.1:32) şi El, prin cuvântul Lui...i-a vindecat pe toţi"
(Mt.8:16). Şi atunci s-au găsit unii oameni care au vrut să-l aducă la Cristos ca
să-l vindece, dar el, în tulburarea şi în revolta lui, le-o fi zis: „ Oare nu Dumnezeu
mi-a dat această boală? Şi dacă El mi-a dat-o, atunci cum să mă duc ca să mă
rog de vrăjmaşul meu? Nu mă duc la El orice mi s-ar întâmpla!" Şi n-a acceptat
nimănui să-l ducă la Domnul Isus. Este adevărat, că cei patru bărbaţi n-au văzut
cum îl va vindeca Mântuitorul pe paraliticul acesta înrăit, fiindcă Dumnezeu nu
vindecă şi nu mântuieşte pe nimeni cu forţa, dar ei ştiau şi aceea că Domnul Isus
avea întotdeauna soluţia Sa proprie. Astfel, singura problemă care le stătea în faţă
era ca să-l ducă înaintea Fiului lui Dumnezeu. Poate că unul dintre ei o fi făcut un
semn colegilor lui ca să-l ia cu forţa, doar nu le era frică de un paralitic! Şi astfel,
l-au dus cu forţa la Domnul Isus.
Toţi trei evangheliştii sinoptici, când ne-au redat detaliul: “Când le-a văzut
Isus credinţa“ (Mc.2:5;Mt.9:2; Lc.5:20), ne-au arătat că Mântuitorul Şi-a ridicat
mai întâi privirea spre cei patru inşi de pe acoperiş. Ne place să credem, că atunci
când Domnul Isus le-a văzut acea credinţă pe care El le-a aprins-o în suflet prin
predicile şi minunile Lui, credinţă care a trecut peste orice obstacol, care a
îndrăznit să-I spargă acoperişul casei şi care a reuşit să-l aducă pe acest paralitic la

354
El, le-o fi zis zâmbind: “Bravo vouă!" Numai după ce i-a privit pe cei patru inşi de
pe acoperiş Evanghelistul Matei ne spune că Domnul Isus Şi-a îndreptat privirea
spre paraliticul care Îi stătea înainte şi i-a zis duios: "Îndrăzneşte fiule" (9:2). Ceea
ce înseamnă cu alte cuvinte: "Omule, Eu nu-ţi sunt vrăjmaş ca să fugi de Mine, ci
Tată. Îndrăzneşte! Dacă cei patru inşi au îndrăznit să-Mi spargă pentru tine chiar
şi acoperişul casei, atunci, cu atât mai mult, tu trebuie să îndrăzneşti. Spune-Mi
tot ce ai pe suflet şi ce doreşti de la Mine şi Eu te voi ajuta”.
Evangheliştii Marcu şi Luca ne spun că, după ce paraliticul a capitulat
înaintea Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „Ţie îţi poruncesc, scoală-te,
ridică-ţi patul şi du-te acasă” (Mc.v.11;Lc.v.24). Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: „Acum îţi pot porunci ca unui fiu: «Scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te
acasă»”. Toţi trei evangheliştii sinoptici ne spun, îi cităm pe Evangheliştii Marcu
şi Luca: „Şi îndată paraliticul s-a sculat, şi-a ridicat patul, a ieşit afară în faţa
tuturor (Mc.v.12) şi s-a dus acasă, glorificându-L pe Dumnezeu” (Lc.v.25).
Dacă nu erau cei patru bărbaţi, acest om înrăit şi cu o paralizie gravă n-ar
fi ajuns în prezenţa Mântuitorului şi niciodată n-ar fi fost vindecat şi mântuit.
Din acest text învăţăm două lucruri: primul, că una dintre caracteristicile
cele mai nobile ale unui copil al lui Durnnezeu care are o credinţă vie şi adevărată
este, că el nu se poate simţi bine până nu aduce pe cei pierduţi înaintea lui Cristos;
şi al doilea, că este posibil să aducem pe oameni la Mântuitorul chiar şi cu forţa.
Sunt unii oameni de care nu ne putem apropia şi la care nu le putem spune
nici un cuvânt despre Cristos. Tot ce mai putem face pentru ei este, ca să-i
aducem cu forţa înaintea lui Dumnezeu pe braţele de rugăciune, şi lucrul acesta
este ultimul şi cel mai mare pe care îl mai putem face pentru ei.
Era un tânăr în secolul al IV-lea, cu numele de Augustin. Mama lui,
Monica, care era o fiică a lui Dumnezeu se ruga şi postea mult pentru el; şi, cu
toate acestea, Augustin devenea din ce în ce tot mai rău. Într-o zi, mama lui,
ducându-se disperată la pastorul bisericii, l-a întrebat: "Frate pastor, spune-mi, te
rog, ce aş mai putea face pentru fiul meu? M-am rugat mult, am postit mult şi am
plâns mult pentru el şi, cu toate acestea, el merge din rău înspre mai rău." La
aceste cuvinte, pastorul i-a răspuns: "Mamă, du-te acasă în pace că fiul tău va fi
mântuit”. La acest răspuns al pastorului, care a surprins-o mult, ea l-a întrebat:
"Dar care este garanţia la ceea ce-mi spui?” Şi bătrânul pastor i-a explicat: "Cei
patru bărbaţi care l-au adus pe paralitic la Cristos sunt garanţia pe care ne-a
adus-o Mântuitorul şi de care tu ai nevoie”. „Ce crezi mamă", a contimat să-i
spună pastorul, "dacă Fiul lui Dumnezeu n-a putut să nu-l vindece şi să nu-l
mântuiască pe paraliticul pe care I l-au adus nişte semeni cu o credinţă vie,
atunci cum ar putea El să respingă o inimă de mamă care-şi aduce fiul pe braţele
de rugăciune înaintea Lui şi cu o asemenea credinţă ?” Monica s-a dus acasă
plină de încredere şi mângâiere şi, în cel mai scurt timp, Augustin a devenit

355
Preafericitul Augustin, un mare teolog şi un mare câştigător de suflete în Biserica
Primară 6.
Câţi dintre noi nu datorăm mântuirea sufletelor noastre credinţiei,
rugăciunilor şi lacrimilor părinţilor noştri! Se spune despre un alt copil al lui
Dumnezeu, cu numele Carlyle, care obişnuia să spună mereu că avea o mamă
foarte credincioasă care se ruga mult pentru el. După ce mama lui a trecut la cele
veşnice, Duhul Sfânt îi aducea mereu în urechi glasul rugăciunilor ei, mulţi ani de
zile. Carlyle, în momentul în care a capitulat înaintea lui Dumnezeu, a exclamat
cu lacrimi în ochi: "O scumpă mamă, dacă eu astăzi mă întorc la Dumnezeu, se
datorează numai rugăciunilor tale. Aproape zece ani, rugăciunile tale au stat
necurmat înaintea lui Dumnezeu; şi atâta amar de timp, I-a trebuit Celui
Preaînalt, până când mi-a zdrobit inima de piatră. Mamă îţi mulţumesc că te-ai
rugat pentru mine!" 7
Iată de ce, noi trebuie să aducem la Domnul Isus în rugăciunile noastre pe
cei dragi, pe semenii noştri şi chiar pe aceia pentru care nu s-a rugat încă nimeni!

1. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 193;

Edersheim, A., Life and Time of the Messiah, VoI. I, p. 502.
2. Plummer, A., The Gospel according to Matthew, p. 80;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark's and St. Luke's Gospels, p. 62.
3. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 46 – 47;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 272;
Meyer, H.A.W., Das Marcus-Evangelium, p. 43-44;
Delitzsch, F., Ein Tag in Capernaum, p. 40 - 46.
4. Thomson, W.M., The Land and the Book, p. 359;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 47;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 87.
5. Godet, F., A Commentar on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 265;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 88.
6. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 63.
7. Op. cit.

356
 46. DOVEDIREA EGALITĂŢII DOMNULUI ISUS CU TATĂL

III

Marcu 2 : 1 - 12; Matei 9 : 1 – 8; Luca 5 : 17 – 26

Când am tratat primul studiu din acest text, intitulat Începerea campaniei
împotriva Mântuitorului, am văzut că a venit la Domnul Isus o delegaţie din
partea Marelui Sanhedrin ca să-L spioneze. Toţi trei evangheliştii sinoptici ne
spun că acea delegaţie s-a strecurat în cameră lângă Domnul Isus. Evanghelistul
Marcu a scris: “Unii din cărturarii care erau de faţă” (v.6). Iar alţii dintre
cărturari şi farisei care au venit din toate părţile Galileii, Iudeii şi din Ierusalim,
s-au strecurat printre mulţime, ca să audă ce vorbeau oamenii şi câtă influenţă
avea Mântuitorul asupra poporului. Evangheiistul Luca a scris: "Niste farisei şi
învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din
Ierusalim, stăteau acolo" (v.17).
Textul pe care îl studiem ne arată că Fiul lui Dumnezeu i-a cunoscut pe loc
pe cărturari şi pe farisei, a cunoscut toate părerile lor greşite pe care le aveau
despre El şi a ştiut cu ce intenţie Îl urmăreau. Domnul Isus, mai întâi, a
demonstrat practic cărturarilor şi fariseilor cine era: că El nu era ceea ce ei nutreau
în părerile lor preconcepute, ci Dumnezeu adevărat care era de aceeaşi natură,
substanţă şi esenţă cu Tatăl; şi, apoi le-a oferit libertatea să adopte o atitudine cu
privire la El pe care o voiau ei.
Fiul lui Dumnezeu a cunoscut înţelepciunea şi toată rutina cărturarilor şi a
fariseilor, de aceea a vrut să-i întâmpine pe propriul lor teren. Şi El, la o simplă
privire, a cunoscut şi întreaga situaţie a paraliticului, de aceea a găsit cu cale să-Şi
demonstreze divinitatea şi egalitatea cu Tatăl pe fondul vindecării paraliticului.
Fiul lui Dumnezeu, deşi n-a făcut aici retorică, totuşi El Şi-a dovedit
egalitatea cu Tatăl, printr-un silogism format din trei părţi pe care adversarii Lui l-
au înţeles: Prima parte a silogismului era, că boala vine în urma păcatului; a doua,
că vindecarea vine în urma iertării; şi a treia, că Dumnezeu este singurul care
poate ierta păcatele.
În al treilea studiu din acest text intitulat Dovedirea egalităţii Domnului
Isus cu Tatăl, ne vom ocupa de cele trei părţi ale acestui silogism al Fiului lui
Dumnezeu, prin care Şi-a dovedit cărturarilor şi fariseilor egalitatea cu Tatăl.
Să luăm prima parte a silogismului Mântuitorului că

I. BOALA VINE ÎN URMA PĂCATULUI

Evreii au legat suferinţa şi toate bolile de păcat. Ei ziceau, dacă cineva a
ajuns să sufere, acela trebuie să fi avut în viaţă un păcat. Rabinul Ami a zis; "Nu

357
există boală fără păcat şi nu este moarte fără încălcarea legii lui Dumnezeu” 1.
Acesta a fost şi argumentul prietenilor lui Iov împotriva acestui om neprihinit al
lui Dumnezeu. Elifaz a spus lui Iov: "Adu-ţi aminte, te rog: care nevinovat a
pierit? Care oameni neprihăniţi au fost nimiciţi?" (4:7). La evrei, bolnavul era
omul pe care Dumnezeu s-a supărat şi îl pălmuia. Lucrul acesta îl cred şi astăzi
mulţi dintre creştini. Misionarii ne raportează că în unele ţări înapoiate,
credincioşii bolnavi nu îndrăznesc să ia Cina Domnului, fiindcă consideră că sunt
loviţi de Dumnezeu pentru anumite păcate 2.
Este adevărat, că există o legătură între păcat şi boală, dar nu o legătură
strânsă, pentru că sunt boli care se datorează păcatelor noastre şi sunt boli pe care
le moştenim sau le contractăm de la alţii.
Evanghelistul Ioan a scris că atunci când ucenicii au văzut pe orbul din
naştere, L-au întrebat pe Domnul Isus: "Cine a păcătuit, omul acesta, sau părinţii
lui, de s-a născut orb?" (Ioan 9 :2-3). La această întrebare, Fiul lui Dumnezeu a
răspuns că boala acelui om nu s-a datorat nici păcatului lui şi nici a părinţilor săi.
Pe când, în cazul acestui paralitic, Mântuitorul a afirmat că boala lui s-a datorat
păcatului pe care el l-a comis.
Medicina modernă afirmă că remuşcarea de conştiinţă, necazurile,
nemulţiumirea, frica de ziua de mâine şi multe alte lucruri de felul acesta, sunt
nişte flagele teribile pentru trupul şi sufletul omului care ne cauzează cele mai
multe boli. Este cunoscut faptul că, păcatul apasă mai întâi asupra psihicului
omului ; şi, apoi psihicul, la rândul lui, se tulbură şi stârneşte reacţii şi tensiune
nervoasă asupra întregului organism.
Psihiatrii au demonstrat că, păcatul îl poate paraliza pe om indiferent dacă
acesta este conştient de el sau nu. Unii dintre ei au adus cazul unei fete care cânta
la pian într-o sală cu lumina obscură şi, la un moment dat, când a zărit lumina unei
ţigări a început să paralizeze. Aceştia au descoperit că atunci când ea era încă
mică de câteva luni, în subconştientul ei s-a imprimat următoarea imagine: În timp
ce ea stătea culcată într-un pătuc, mamei ei care obişnuia să fumeze deasupra
pătucului , la un moment dat, aţipind, i-a căzut ţigara din mână.De la ţigară s-au
aprins pânzeturile din pătuc. Focul, deşi fusese stins repede, n-a atins-o şi n-a
speriat-o atunci, totuşi, în subconştientul ei s-a imprimat acea imagine sinistră de
care ea nu ştia. Şi acum, în sală când ea cânta la pian, atât lumina ţigării, cât şi
mirosul ei, au făcut legătura cu acea imaginea care şi i-a paralizat trupul 3 De aici
învăţăm, că păcatul are aceeaşi consecinţă asupra trupului şi a sufletului nostru
indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de el.
Să aruncăm o scurtă privire asupra psihologiei acestui paralitic. El ştia că a
păcătuit şi că pentru păcatele lui, Dumnezeu i-a dat această boală pe care el a
meritat-o. Şi acum, dacă Dumnezeu l-a paralizat, el a crezut că Dumnezeu i-a
devenit vrăjmaş. Când am tratat studiul intitulat Vindecările după un apus de
soare (Vol.II,Stud.39), am văzut că Mântuitorul i-a vindecat pe toţi bolnavii şi
358
îndrăciţii din Capernaum. Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm
armonizat: „Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi pe toţi
cei stăpâniţi de demoni (Mc.1:32) şi El prin cuvântul Lui...i-a vindecat pe toţi”
(Mt.8:16). Oare nu este grăitor faptul că a răsmas nevindecat numai acest paralitic
în tot Capernaumul? Explicaţia acestei nevindecări o avem în text, dar nu numai
explicaţia, ci chiar şi întreg deznodământul acestei probleme.
Şi atunci s-au găsit unii oameni care voiau să-l ducă pe acest paralitic la
Mântuitorul ca să-l vindece, dar el, în tulburarea şi în revolta lui şi-a zis: „Oare nu
Dumnezeu mi-a dat această boală? Şi dacă El mi-a dat-o, atunci cum să mă duc
ca să mă rog de vrăjmaşul meu? Nu mă voi duce ca să mă rog de El orice mi s-ar
întâmpla!” Şi n-a acceptat nimănui ca să-l ducă la Domnul Isus. Este adevărat că
cei patru bărbaţi nu ştiau cum îl va vindeca Mântuitorul pe paraliticul acesta,
fiindcă Dumnezeu nu vindecă şi nu mântuieşte pe nimeni cu forţa, dar ei ştiau şi
aceea că Mântuitorul avea întotdeauna soluţia Lui proprie. Astfel, singura
problemă care le stătea în faţă era, ca să-l ducă pe acest paralitic înaintea
Domnului Isus. Poate că unul dintre ei a făcut un semn colegilor lui ca să-l ia cu
forţa, doar nu le era frică de un paralitic! Şi astfel, l-au dus cu forţa la Fiul lui
Dumnezeu.
Mântuitorul ştia că acesta era singurul bolnav în tot Capernaumul care nu
voia să vină la El, de aceea i-a zis duios: „Îndrăzneşte, fiule!” (Mt.v.2). Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: "Omule, Eu nu-ţi sunt vrăjmaş ca să fugi de Mine, ci
Tată. Nu Eu ţi-am dat boala aceasta, ci Eu am venit ca să ţi-o vindec. Boala ta
constă în consecinţa păcatului, că tu ai păcătuit. Fiule, schimbă-ţi psihologia. Tu
Mi-eşti un fiu pierdut după care Îmi sângerează inima. Îndrăzneşte! Spune-Mi
toate necazurile tale şi vino acasă!”
A doua parte a acestui silogism, prin care Domnul Isus Şi-a dovedit
egalitatea cu Tatăl este că

II. VINDECAREA VINE ÎN URMA IERTĂRII

Evreii au explicat, aşa cum am văzut, că boala vine în urma păcatului, iar
vindecarea vine numai în urma iertării. Rabinii Alexandru şi Chija ben Abba au
spus: "Nici un bolnav nu poate fi vindecat, până nu i se iartă mai întâi păcatele" 4.
Dr. Paul Tournier ne istoriseşte următorul caz, la care a asistat unul dintre
colegii lui şi l-a scris în Cartea cazurilor, o carte din domeniul medical, în care se
trec cazurile cele mai interesante. Este vorba despre o fată care avea o anemie
foarte pronunţată. Orice încercare a medicilor celor mai de seamă de-a o salva, era
zadarnică. Şi, cu toate acestea, într-o zi când unul dintre medici a examinat-o, spre
marea lui surprindere a constatat că sângele ei era perfect sănătos. Nu i-a venit să
creadă ochilor, aparatelor ultra-moderne şi rutinei lui. S-a dus la ea în salon şi a
întrebat-o: "Ce s-a întâmplat în ultimul timp cu tine de ţi s-a vindecat sângele aşa

359
de repede?" "Domnu doctor”, i-a răspuns fata "am să încerc să vă spun în limba
mea de copil. Eu am simţit din când în când în viaţa mea, cum Dumnezeu a vorbit
direct sufletului meu, dar n-am ştiut să mă folosesc de acele momente supreme. O
asemenea experienţă am avut şi înainte cu câteva ore, când Dumnezeu mi-a pus
trei întrebări: Dacă îmi dau seama că sunt o fiinţă pierdută? Şi eu I-am răspuns,
din starea în care mă aflam, cu cea mai mare amărăciune: «Doamne, sunt mai
mult decât pierdută. Simt că mă prăbuşesc într-un neant.» Apoi, am auzit în
adâncul fiinţei mele a doua întrebare pe care mi-a pus-o Dumnezeu, dacă sunt
conştientă că eu am contribuit la ruinarea mea? Şi I-am răspuns: «Da, Doamne,
recunosc că numai păcatele mele m-au adus în halul acesta». Şi a treia întrebare
pe care mi-a pus-o Dumnezeu era, dacă mă pot încrede în ajutorul şi în puterea
Sa? Şi eu am strigat din nou cu lacrimi în ochi: «Da, Doamne, mă încred. Ai milă
de mine!» Şi din clipa aceea, domnu doctor, eu mă simt bine.”
"După ce te-am ascultat", i-a zis medicul, "iată care este, în concluzie,
explicaţia îmbolnăvirii şi a vindecării tale! Tu trebuie să fi urât foarte mult pe
cineva. Păcatul urii ţi-a otrăvit psihicul şi psihicul bolnav, la rândul lui, ţi-a
alterat sângele." Ea a recunoscut că a urât pe o colegă pentru că i-a luat prietenul
cu care discutase. "Şi boala ta", a continuat să-i spună medicul "nu s-a putut
vindeca până nu s-a înlăturat mai întâi cauza ei. Numai după ce Dumnezeu ţi-a
iertat păcatele, sufletul tău curat a avut un efect pozitiv şi asupra sângelui tău" 5.
Câte boli nu sunt legate de starea noastră sufletească, care nu pot fi
vindecate decât după ce Medicul Suprem ne curăţă şi ne mântuie sufletul! O
asemenea boală o avea şi paraliticul din text. Trupul lui n-a putut fi vindecat, până
când Fiul lui Dumnezeu nu i-a spus: "păcatele îţi sunt iertate!" (Mc.v.5)
Şi, a treia parte a silogismului prin care Fiul lui Dumnezeu Şi-a dovedit
egalitatea cu Tatăl era că

III. DUMNEZEU ESTE SINGURUL CARE POATE IERTA PĂCATELE

Mântuitorul urma să rostească una dintre cele mai mari declaraţii de pe
pământ; şi El ştia că dacă va face o asemenea afirmaţie înaintea unor experţi care
o vor înţelege şi o pot controla, însemna că El singur Îşi va semna sentinţa
condamnării la moarte. Şi, cu toate acestea, ca oamenii să ştie cine este El, era
gata s-o adreseze paraliticului în auzul mulţimii, spunând: "Îndrăzneşte, fiule,
păcatele îţi sunt iertate!” (Lc.v.2).
La auzul acestor cuvinte, cărturarii au rămas şocaţi fiindcă Dulgherul din
Nazaretul Galileii a vorbit cu glas de Dumnezeu şi că Şi-a atribuit această
prerogativă supremă pe care o are numai Dumnezeu 6. Evangheliştii Marcu şi
Matei i-au redat pe cărturari zicând, îi cităm armonizat: "Omul acesta rosteşte
blasfemii! (Mt.v.3) Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu ?"
(Mc.v.7) Pentru cărturari nu putea să existe o blasfemie mai mare adusă la adresa

360
lui Dumnezeu ca aceasta: ca cineva să afirme că el posedă această prerogativă a
lui Dumnezeu de-a ierta păcatele şi de a-L coborî pe Cel Preaînalt la nivelul lui. O
blasfemie, potrivit Legii lui Moise din Levitic 24:16 se pedepsea cu moartea prin
împroşcarea cu pietre. Este adevărat, că ei n-au îndrăznit să-L aresteze atunci pe
Domnul Isus şi nici ca să-L ucidă cu pietre, pentru că ştiau că poporul Îi era ataşat.
Dar, din acest moment, ei au luat o hotărâre fermă de a-L extermina. Acesta a fost
motivul pentru care ei au spus lui Pilat, atunci când acest procurator roman voia
să-L elibereze pe Mântuitorul: "Noi avem o Lege şi după Legea aceasta El
trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu!" (Ioan 19:7).
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne spun că Domnul Isus, ca unul care i-a
cunoscut “prin duhul Său” (Mc.v.8), i-a întrebat, îi cităm armonizat: “Pentru ce
murmuraţi (Lc.v.22) şi aveţi gânduri rele în inimile voastre? (Mt.v.4) Ce este mai
uşor a zice paraliticului: «Păcatele îţi sunt iertate» sau a spune: « Scoală-te,
ridică-ţi patul şi umblă»" (Mc.v.9) Când Fiul lui Dumnezeu a pus cărturarilor
aceste întrebări, El le-a zis cu alte cuvinte: "Aţi auzit că am spus paraliticului:
«Păcatele îţi sunt iertate». Acum voi Mă puteţi testa mai bine ca oricare altul
dacă Eu pot ierta păcatele sau nu? Uitaţi-vă bine la acest om paralizat. Dacă se
va vindeca, aceasta înseamnă că Eu am putere ca să-i iert păcatele. Oare nu
învăţaţi voi că nu există boală fără păcat şi vindecare fără iertare? În cazul
acestui paralitic aşa este. Apoi, nu voi învăţaţi pe oameni că Dumnezeu este
singurul care poate ierta păcatele? Acesta, de asemenea este un aIt adevăr mare.
Prin urmare, dacă acest paralitic se va scula pe loc şi pe deplin sănătos, aceasta
înseamnă că Eu i-am iertat păcatele, că sunt Dumnezeu-Fiul şi că Dumnezeu-Fiul
este deopotrivă cu Dumnezeu-Tatăl."
Astfel, toţi trei evangheliştii sinoptici ne istorisesc că Mântuitorul a spus
paraliticului pe fondul acestui silogism, înţeles nu numai de cărturari şi farisei, dar
şi de întreg auditoriu: "Fiule, păcatele îţi sunt iertate!" (Mc.v.5;Mt.v.2;Lc.v.20).
Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: "Iar pe tine, fiule, care ai capitulat înaintea
Mea, mai întâi te dezleg de păcate, apoi îţi poruncesc ca un Tată care de acum
am dreptul asupra ta: «scoală-te, ridicăţi patul şi du-te acasă!» Şi paraliticul s-a
vindecat pe loc înaintea ochilor cărturarilor, ai fariseilor şi ai mulţimilor.
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat: "Şi îndată paraliticul s-a
sculat, şi-a ridicat patul, a ieşit afară în faţa tuturor (Mc.v.12) şi s-a dus acasă,
glorificându-L pe Dumnezeu" (Lc.v.25).
Şi, în final, toţi trei evangheliştii sinoptici ne relatează cum Fiul lui
Dumnezeu a făcut pe fondul vindecării paraliticului declaraţia supremă, pe care a
dorit s-o audă, atât mulţimea adunată înaintea casei Lui şi tot Israelul, cât şi întreg
pământul, zicând: "Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are autoritate pe pământ să
ierte păcatele" (Mc.v.10;Mt.v.6;Lc.v.24).
Textul citit ne spune, în încheiere, că atunci când au auzit mulţimile
această declaraţie pe care a făcut-o Domnul Isus pe fondul vindecării paraliticului
361
că El avea autoritate să ierte păcatele, au rămas uimite. Evangheliştii sinoptici au
scris, îi cităm armonizat: "Când au văzut mulţimile lucrul acesta, s-au
înspăimântat (Mt.v.8), Îl glorificau pe Dumnezeu şi ziceau: «Niciodată n-am
văzut aşa ceva!» (Mc.v.12). «Azi am văzut lucruri nemaipomenite!»" (Lc.v.26).

Vindecarea paraliticului

362
 Vindecarea paraliticului

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 327.

2. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 47.
3. Op. cit. p. 48.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 327.
5. Op. cit. p. 327 - 328.
6. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 195.

363
 47. CHEMAREA EVANGHELISTULUI MATEI

Marcu 2 : 13 - 14

13. Isus a ieşit iarăşi la mare. Toată mulţimea venea la El şi El învăţa pe

toţi.
14. Când trecea pe acolo, l-a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, şezând la vamă.
Şi i-a zis: „Vino după Mine!” Levi s-a ridicat şi a mers după El.
Matei 9 : 9
9. De acolo, Isus a mers mai departe şi a văzut un om, numit Matei, stând
la vamă. Şi i-a zis: "Vino după Mine." Omul acela, s-a ridicat şi a mers după El.
Luca 5 : 27 - 28
27. După aceea Isus a ieşit afară şi a văzut pe un vameş numit Levi şezând
la vamă şi i-a zis: "Vino după Mine!"
28. Vameşul a lăsat totul, s-a ridicat şi a mers după El.
Armonizat
1. Isus a ieşit iarăşi la mare. Toată mulţimea venea la El şi El învăţa pe
toţi (Mc.v.13).
2. Când trecea pe acolo, a văzut (Mc.v.14) pe un vameş (Lc.v.27) numit
Matei (Mt.v.9), fiul lui Alfeu, şezând la vamă / şi i-a zis: "Vino după Mine!"
(Mc.v.14).
3. Vameşul a lăsat totul, s-a ridicat şi a mers după El (Lc.v.28).

Acest text care ne vorbeşte despre Chemarea Evanghelistului Matei, ne

arată trei lucruri: că Evanghelistul Matei era omul pe care l-a chemat Domnul
Isus, că el a răspuns pe loc la chemarea Mântuitorului şi că el a părăsit totul de
dragul de a-L urma pe Fiul lui Dumnezeu.
Să luăm mai întâi faptul că

I. EVANGHELISTUL MATEI ERA OMUL PE CARE L-A CHEMAT

DOMNUL ISUS
Fiul lui Dumnezeu când voia să predice mulţimilor din Capernaum,
obişnuia să iasă cu ucenicii pe ţărmul mării, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Mântuitorul la Marea Ghenazaretului (Vol.II,Stud.34), şi
oamenii, îndată ce-L vedeau că Se îndrepta spre mare, se anunţau unii pe alţii şi se
adunau cu grămada în jurul Lui. Evanghelistul Marcu ne-a spus în acest text ca, de
altfel şi Evangheliştii Matei şi Luca, că într-o zi când Domnul Isus era în drum
spre mare, a trecut pe la vama Evanghelistului Matei şi l-a chemat să-L urmeze, îi
cităm armonizat pe toţi trei evangheliştii sinoptici: "Isus a ieşit iarăşi la mare.
Toată mulţimea venea la El şi El învăţa pe toţi (Mc.v.13). Când trecea pe acolo, a

364
văzut (Mc.v.14) pe un vameş (Lc.v.27) numit Matei (Mt.9:9), fiul lui Alfeu, şezând
la vamă şi i-a zis: "Vino după Mine!” (Mc.v.14)

Florile din jurul Mării Galieii

Evangheliştii sinoptici ne arată două lucruri despre Evanghelistul Matei:

1. Ei ne spun mai întâi că el era un vameş.
Evanghelistul Luca a scris: „Şi a văzut pe un vameş numit Levi” (v.27). În
textul grecesc scrie telones, care înseamnă ”vameş”. Numai că, pe vremea aceea,
vameşii erau şi colectori de impozite. Acesta este motivul pentru care Versiunea
Autorizată a Bibliei englezeşti (Autorised King James Version), îi numeşte pe
vameşi cu termenul larg de agenţi fiscali 1.
Roma avea în Israel trei centre vamale: în Cezarea Maritimă, în
Capernaum şi în Ierihon. Iar aceste centre vamale aveau, la rândul lor, alte puncte
vamale mai mici 2.
Imperiul Roman avea un sistem unic cu privire la strângerea dărilor de la
popor. El, ca să adune dările mai uşor şi mai eficient, a recurs la următoarele două
metode ciudate: Prima metodă era, că el vindea prin licitaţie posturile de agenţi
fiscali pe zone şi pe perioade de cinci ani. Şi a doua metodă era, că nu dădea
vameşilor nici un fel de retribuţie 3.

365
 Guvernul roman a recurs la acest mod de încasare a dărilor, fiindcă ştia că
vameşii erau necinstiţi. Cumpărătorul unei zone vamale, răspundea faţă de
guvernul roman numai pentru anumite poziţii şi după anumite bareme pe care le
stabilea Roma. Dar el, în schimb, încasa la alte poziţii secundare în aşa fel, încât
să-i rămână şi lui 4.
Adevărul este, că acest sistem i-a ispitit şi i-a împins pe vameşi la cele mai
grave abuzuri, pentru că atunci nu era ziarul, nici radioul şi nici un alt mijloc de
informare publică, ca poporul să ştie cât avea de plătit şi nimeni nu avea voie să se
opună unui vameş.
Erau două taxe principale pe an pentru Roma: taxa în natură şi cea a
capitaţiei. Taxa în natură consta din 10% din grâu şi 20% din fructe, vin şi ulei.
Această taxă s-a putut plăti în bani sau în natură. Iar taxa capitaţiei a constat din
1% din tot venitul omului. Această taxă o plătea fiecare persoană de parte
bărbătească de la 14 la 65 de ani şi de parte femeiască de la 12 şi tot până la 65 de
ani 5.
De aceste dări, vameşii nu prea puteau să se atingă, fiindcă erau cunoscute
poporului. Dar erau, aşa cum am amintit şi alte taxe secundare, care se adunau
pentru administrarea teritorială ca: taxa când călătoreai pe o şosea principală, când
treceai un pod, intrai într-un oraş, într-o piaţă sau într-un port. Era taxa pentru car,
pentru păşunarea animalelor, pentru pescuit, pentru vânzarea şi cumpărarea
anumitor produse; taxa de la 3 la 13% pentru toate bunurile importate şi exportate
etc. Un vameş putea ordona oricui să oprească carul şi să-i desfacă marfa, ca să i-o
taxeze aproape cum îi plăcea. La aceste poziţii secundare, vameşii se pretau la
cele mai mari stoarceri şi abuzuri 6.
2. Şi al doilea lucru pe care ni-l arată evangheliştii sinoptici despre
Evanghelistul Matei este că zona lui vamală era la Capernaum.
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne-au redat următorul detaliu despre
Evanghelistul Matei, că atunci când Domnul Isus trecea prin Capernaum şi Se
ducea spre ţărmul mării ”l-a văzut pe Levi şezând la vamă”
(Mc.v.14;Mt.v.9;Lcv.27). Oare, la voia întâmplării evangheliştii sinoptici ne-au
redat detaliul că Evanghelistul Matei locuia în Capernaum şi că această cetate era
zona lui vamală? O, nu. Ei au scos în evidenţă că el locuia şi că făcea serviciu
chiar acolo unde era unul dintre cele trei centre vamale ale Romei din Israel.
Evangelistul Matei făcea servciu la centrul vamal al Galileii şi locuia în
Capernaum, cetatea în care se afla acest centru vamal. Capernaumul era un oraş de
frontieră prin care trecea traficul lumii antice a trei continente: al Europei, al Asiei
şi al Africii. Astfel, detaliul că Evanghelistul Matei "şedea la sediul vamal din
Capernaum", ne arată că el era mai marele vameşilor din Galilea şi că prin
mâinile lui treceau toate impozitele care se adunau pentru statul lui Irod Antipa şi
toate dările care se strângeau pentru Roma. Mai marii vameşilor a celor trei centre
din Israel: Cezarea Maritimă, Capernaum şi Ierihon, se încumetau să ordone
366
subalternilor să încaseze ilegal nişte taxe de la populaţie,prin care ei se
îmbogăteau 7.
Se spune că toţi vameşii erau foarte necinstiţi şi urâţi de popor. Un scriitor
roman ne relatează că în tot Imperiul Roman s-a găsit un singur vameş cinstit şi
că, datorită acestui fapt, oamenii i-au ridicat statuie 8. Dar, ura evreilor faţă de
vameşii lor era triplă: nu numai că ei îi înşelau şi erau în serviciul cuceritorilor lor,
ci mai mult din motive religioase, pentru că ei Îl considerau pe Dumnezeu, ca
fiind singurul Împărat, căruia Îi aparţine zeciuiala; şi fiindcă ei credeau că a plăti
zeciuiala unor muritori şi, cu atât mai mult, unor păgâni, era cea mai mare insultă
adusă la adresa maiestăţii Celui Preaînalt.
Evreii îi considerau pe vameşi ca pe nişte dobitoace necurate. Le
interziceau accesul în sinagogi. Nu le dădeau voie să depună mărturie la nici o
instanţă judecătorească, pentru că nu erau vrednici de încredere. Şi ei, îi clasau pe
vameşi la un loc cu desfrânaţii, tâlharii de drumul mare şi criminalii. Este
adevărat, că Evanghelistul Matei n-a fost ca Zacheu direct în slujba romanilor, ci
în a lui Irod Antipa, pentru că Galilea avea o autonomie oarecare. Dar, cu toate
acestea şi Irod, la rândul lui, nu era altceva decât un funcţionar superior al
guvernului roman şi, astfel şi Evanghelistul Matei, era aproape tot aşa de urât ca
Zacheu 9.
Unui asemenea om, pe care nu-l dorea nimeni şi căruia toţi îi întorceau
spatele, Mântuitorul i-a oferit prietenia. Ba, mai mult, pe un astfel de om, El l-a
ales şi l-a chemat să-i fie apostol. Acesta este unul dintre cele mai mari exemple
din întreg Noul Testament, din care se vede cel mai bine capacitatea Domnului
Isus, de a vedea omul nu numai cum era în trecut şi cum este în prezent, dar şi ce
poate el să devină în viitor. Nimeni nu avea încredere aşa de mare în oameni ca
Fiul lui Dumnezeu, fiindcă numai El ştia ce putea să facă în viaţa unuia care Îl
accepta şi Îl asculta.
În al doilea rând, textul citit ne arată că

II. EVANGHELITUL MATEI ERA OMUL CARE A RĂSPUNS PE LOC

CHEMĂRII LUI CRISTOS
Evanghelistul Marcu a scris: "Levi s-a ridicat şi a mers după El” (v.14).
Comentatorii Alexander Bruce şi F. Godet au zis că, fără îndoială,
Evanghelistul Matei care îşi avea sediul vamal la Capernaum, L-a văzut pe
Domnul Isus de mai multe ori şi că L-a ascultat predicând. Poate că atunci când
Mântuitorul predica în Capernaum sau pe ţărmul mării cu o autoritate divină,
Evanghelistului Matei i se oprea respiraţia, îl tăia la inimă pentru trecutul lui şi se
simţea atras de Fiul lui Dumnezeu. Poate că atunci când Fiul lui Dumnezeul i-a
iertat paraliticului păcatele şi Şi-a dovedit egalitatea cu Tatăl, Matei vameşul era
acolo, credea în El din tot sufletul şi dorea şi el cu tot dinadinsul să scape de

367
povara păcatului. Şi, poate că Domnul Isus ca Unul care stia ce se petrecea în
sufletul lui Matei vameşul, îl urmărea cu privirea prin mulţime 10. Mântuitorul ştia
cine era Matei şi unde lucra. Toţi trei evangheliştii sinoptici ne-au spus că într-o
zi, când Domnul Isus se afla în drum spre ţărmul mării ca să predice şi a trecut pe
la vama lui, i-a zis: "Vino după Mine!" (Mc.v.14; Mt.v.9;Lc.v.27). Matei vameşul
a apucat pe loc marea şansă a chemării eterne şi a pornit după Fiul lui Dumnezeu.
Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris în continuare: "Levi s-a ridicat şi a mers
după El” (Mc.v.14;Mt.v.9;Lc.v.28).
Fiindcă Matei vameşul a răspuns chemării lui Cristos cu cea mai mare
rapiditate, bucurie şi renunţare, Domnul Isus i-a pus numele Levi. Primul nume
ebraic de Matiah, echivalează cu grecescul Teodor, care înseamnă "darul lui
Iehova". Numele cel mare de Levi cu care urma să fie cunoscut Evanghelistul
Matei maselor largi evreieşti era tot un nume ebraic şi înseamnă „urmaş” 11. Oare,
la voia întâmplării, Fiul lui Dumnezeu i-a dat Evanghelistului Matei al doilea
nume de Levi? O, nu. Domnul Isus ştia că Evanghelistul Matei urma să lucreze
printre evrei, de aceea i-a pus numele de Levi, Urmaş, ca să arate atât evreilor, cât
şi lumii întregi că el urma să-I fie un Urmaş adevărat, fapt care s-a împlinit cu cea
mai mare exactitate. Evangheliştii Marcu şi Luca i-au folosit numele larg de Levi,
după care era cunoscut maselor largi. Iar Evanghelistul Matei, atunci când vorbea
despre sine, îşi întrebuinţa numele mic de Matei.
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne arată că

III. EVANGHELISTUL MATEI ERA OMUL CARE A PĂRĂSIT TOTUL

DE DRAGUL DE A-L URMA PE MÂNTUITORUL
Evanghelistul Luca a scris: "Vameşul, a lăsat totul, s-a ridicat şi a mers
după El" (v.28).
Matei vameşul, când s-a decis să-L urmeze pe Domnul Isus, a făcut cele
mai mari renunţări, în comparaţie cu toţi ceialalţi ucenici. Petru şi Andrei, Iacov şi
Ioan, Filip şi Natanael, au putut să se întoarcă oricând la bărcile lor, pe când Matei
vameşul, în sens figurativ, şi-a ars bărcile lui pentru totdeauna. El, într-un singur
moment şi, la o singură decidere, a isprăvit pentru totdeauna cu serviciul lui, pe
care l-a cumpărat cu o sumă foarte mare de bani şi care i-a adus un mare câştig.
Numai un om, cu adevărat mare, poate să ia o asemenea decizie.
Observăm că nu Evanghelistul Matei a scris cuvintele: "Vameşul a lăsat
totul", deşi el a trecut prin această experienţă şi ştia cel mai bine, cât de mare i-a
fost renunţarea din punct de vedere material şi cum mulţi de abia aşteptau să se
ducă, începând chiar din momentul acela la cenzorii Romei, ca să concureze
pentru postul lui 12. Dacă Evanghelistul Matei ar fi făcut această afirmaţie, ar fi
căzut în păcatul mândriei. Numai că, aşa după cum vedem, Evanghelistul Luca era

368
acela care a consemnat aceste cuvinte în Evanghelie; şi că el a făcut lucrul acesta
ca să ne arate, ce mare preţ avea Mântuitorul în ochii Evanghelistului Matei.
Era un domn căruia îi plăcea să se plimbe în natură. La un moment dat,
când a ajuns înaintea unui râu care era greu de trecut, el şi-a aruncat haina în
partea cealaltă, ca să fie sigur că nu se va întoarce înapoi fără să-l treacă. Cu atât
mai mult, Evanghelistul Matei, cunoscându-L bine pe Acela pe care s-a hotărât să-
L urmeze, a părăsit totul, fiindcă ştia că nu se va mai întoarce înapoi niciodată,
orice i s-ar întâmpla.
Evanghelistul Matei, atunci când s-a decis să-L urmeze pe Domnul Isus,
şi-a dat seama că în viaţa lui urma o mare cotitură. El ştia că, erau unele lucruri pe
care urma să le piardă şi că, în schimb, erau alte lucruri pe care avea să le câştige.
Ştia că va trebui să-şi piardă serviciul de vameş, care i-a adus bogăţie şi lux,
confort şi siguranţă. Ştia că din acel moment va fi sărac şi că viaţa îi va fi grea şi
aspră. Dar, în schimb, ştia şi aceea că mâinile îi vor fi curate şi că sufletul i se va
odihni în pace şi linişte. Şi ştia că va găsi în Cristos cu mult mai mult decât ce a
pierdut pentru El. Dar, totuşi, i-au rămas şi surprize pe care niciodată nu le-ar fi
bănuit.
Evanghelistul Luca ne-a spus că Matei vameşul "a părăsit totul” cu
excepţia unui singur lucru: condeiului 13. Aici este un mare exemplu, cum Domnul
Isus se poate folosi de orice dar al omului pe care I-L aduce. Evanghelistul Matei
nu era un simplu pescar ca ceialalţi ucenici, ci el mânuia condeiul cu o mare
iscusinţă. El ştia că îşi va pierde serviciul de vameş, dar nu ştia ce fel de misiune îi
va da Mântuitorul. Fiul lui Dumnezeu i-a dat două misiuni cu mult mai mari decât
aceea pe care o avea înainte: să-I fie urmaş printre evrei şi să-I compună
Evanghelia care, fiind Manualul Lui, este una dintre cele mai importante cărţi pe
care a văzut-o vreodată omenirea.
Şi, un alt lucru, la care Matei vameşul nu se putea aştepta niciodată era:
cinstea pe care a primit-o de la Fiul lui Dumnezeu. Care dintre evrei nu i-a auzit
numele de Levi sau Urmaş al lui Cristos? Şi care dintre creştini nu i-a auzit
numele de Matei Evanghelistul? Numele lui a primit cinstea de a fi pus alături de
Evanghelia învăţăturii, a vieţii şi a Împărăţiei Fiului lui Dumnezeu.
Evanghelistul Matei nu putea să viseze niciodată că, dispreţul suportat de a fi fost
un vameş, se va transforma chiar în lumea aceasta într-un renume aşa de mare şi
nemuritor. Şi, cu atât mai puţin, Matei vameşul nu ştia că el va fi răsplătit şi cu
cinstea şi gloria veşnică, nu numai pentru că a răspuns chemarii lui Cristos, dar şi
fiindcă a lucrat printre evrei şi a oferit neamului omenesc Evanghelia Împărăţiei
Fiului lui Dumnezeu.
De aici învăţăm, că Domnul Isus nu rămâne dator niciodată aceluia care Îl
urmează şi se jertfeşte pentru El.

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 329;

369
 Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 269.
2. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 94.
3. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 64;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 329;
Josephus, F., Antiquities XIV.10.5;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 102.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 329.
5. Op. cit;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 64;
Tacit, Anale I, 98; XII, 50 - 52.
6. BarcIay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p 329;
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 80.
7. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 270 – 271;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 52;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 95;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 65.
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 330.
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 79.
10. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St Luke, Vol. I, p. 272;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 22.
11. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St Luke, Vol, I, p. 270 – 271;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 93;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 20.
12. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p.102.
13. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St Luke, VoI. I, p. 270.

370
 48. ISUS, PRIETENUL VAMEŞILOR ŞI AL PĂCĂTOŞILOR

Marcu 2 : 15 - 17

15. Pe când şedea Isus la masă în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi
au şezut şi ei la masă cu El şi cu ucenicii Lui, căci erau mulţi care mergeau de
obicei după El.
16. Cărturarii şi fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameşii şi cu
păcătoşii, au zis ucenicilor Lui: "De ce mănâncă şi bea cu vameşii şi cu
păcătoşii?".
17. Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: "Nu cei sănătoşi au nevoie de
medic, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi."
Matei 9 : 10 - 13
10. Pe când şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de
vameşi şi de păcătoşi şi au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lui.
11. Fariseii au văzut lucrul acesta şi au zis ucenicilor Lui: "Pentru ce
mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?"
12. Isus i-a auzit şi le-a zis: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei
bolnavi.
13. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: "Milă vreau, iar nu jertfă!" Căci n-
am venit să-i chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi."
Luca 5 : 29 - 32
29. Levi I-a făcut un ospăţ mare la el în casă; şi o mulţime de vameşi şi de
alţi oaspeţi şedeau la masă cu ei.
30. Fariseii şi cărturarii murmurau şi le ziceau ucenicilor Lui: „Pentru ce
mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?”
31. Isus a luat cuvântul şi le-a zis: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci
cei bolnavi.
32. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi."
Armonizat
1. Matei (Mt.v.9) I-a făcut un ospăţ mare la el în casă (Lc.v.29).
2. Pe când şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de
vameşi şi /de alţi oaspeţi (Lc.v.29) / păcătoşi şi s-au aşezat la masă cu El şi cu
ucenicii Lui (Mt.v.10);
3. căci erau mulţi care mergeau de obicei după El (Mc.v.15).
4. Cărturarii şi fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameşi şi cu
păcătoşii, / au murmurat (Lc.v.30) / şi au zis ucenicilor Lui: (Mc.v.16)
5. „Pentru ce mănâncă /şi bea (Mc.v.16) / Învăţătorul vostru cu vameşii şi
cu păcătoşii?" (Mt.v.11)

371
 6. Isus i-a auzit şi le-a zis: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei
bolnavi (Mt.v.12).
7. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: "Milă vreau, iar nu jertfă!” Căci n-
am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mt.v.13).

Acest text intitulat Isus, prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, ne prezintă

trei portrete: portretul sufletului Evanghelistului Matei, portretul inimii Fiului lui
Dumnezeu şi portretul sufletului cărturarilor şi al fariseilor.
Să luăm mai întâi

I. PORTRETUL SUFLETULUI EVANGHELISTULUI MATEI

În acest pasaj avem un adevărat tablou al transformării Evanghelistului
Matei, care ni-l arată cum era el înainte de a-L întâlni pe Mântuitorul şi cum a
devenit după ce a început să-L urmeze. Toţi trei evangheliştii sinoptici ne spun că
Evanghelistul Matei era un vameş. Am văzut că vameşii erau necinstiţi, fapt
pentru care toţi oamenii de bine le întorceau spatele şi-i considerau ca cei mai
mari păcătoşi. Astfel, un vameş nu putea să se asocieze decât cu alţi vameşi şi cu
alţi păcătoşi abandonaţi de poporul evreu. Evangheliştii Marcu şi Luca ne-au
arătat că asemenea prieteni avea Evanghelistul Matei pe care i-a invitat la masă.
Dar chiar şi Evanghelistul Matei ne-a spus despre sine acelaşi lucru, când a scris:
„Pe când şedea Isus la masă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi au şezut la
masă cu El şi cu ucenicii Lui" (v.10).
Matei vameşul trebuie să fi avut mustrări puternice de conştiinţiă. El şi-a
stors semenii ca să se îmbogăţească; a furat de la suflet pentru buzunar; şi, şi-a
umplut punga, dar, în schimb, şi-a golit sufletul de pace. Acum el dorea mult, ca
să aibă mâini curate şi să-şi umple sufletul cu tezaurul spiritual.
În capitolele 8 şi 9, Evanghelistul Matei ne-a prezentat 12 minuni ale
Fiului lui Dumnezeu ca să-I arate puterea asupra leprei (8:1-4), a malariei (8:14-
15), a paraliziei (9:1-8), a orbirii (9:27-31), a muţeniei (9:32-34); asupra
demonilor (8:28-34) şi asupra morţii (9:18-26).
Dar, lucrul cel mai interesant este că Evanghelistul Matei a inclus şi
capitularea unui cărturar şi a unui vameş în aceste două capitole ale minunilor
Domnului Isus. Capitularea unui cărturar, era o adevărată minune, în care s-a
putut vedea puterea divină a Mântuitorului asupra tradiţiei şi a părerilor
preconcepute (8:18-20). Evanghelistul Matei, vorbind despre sine, ne-a arătat că şi
transformarea vieţii lui de vameş, era o altă minune în care Cristos Şi-a
demonstrat puterea şi gloria Lui dumnezeiască. Acesta a fost motivul pentru care
Evanghelistul Matei şi-a consemnat convertirea în unul dintre cele două capitole
ale minunilor Domnului Isus!

372
 Era cel mai normal lucru, ca Matei vameşul, după ce a experimentat mila
Fiului lui Dumnezeu în viaţa lui, să devină o unealtă a milei în mâinile
Mântuitorului său şi pentru alţi păcătoşi.
Mila lui Cristos, faţă de cei păcătoşi, este unul dintre cele mai esenţiale
lucruri şi dintre cele mai mari adevăruri pe care le-a descoperit Matei vameşul. De
aceea, primul lui imbold, după ce a venit la Cristos şi a început să experimenteze
o viaţă nouă, plină de pace şi de bucurie a fost acela, de a-şi aduce pe toţi prietenii
la Fiul lui Dumnezeu. Astfel, ne spune Evanghelistul Luca, că Evanghelistul
Matei a făcut într-o zi „un ospăţ mare” (v.29), la care L-a invitat pe Domnul Isus,
pe toţi vameşii din Galilea şi pe toţi păcătoşii pe care i-a cunoscut, ca să le creeze
marea ocazie şi şansă a întâlnirii cu Mântuitorul lumii, cu scopul de-a ajunge şi ei
la o asemenea experienţă.

Ospăţul evanghelistului Matei

John Wesley a zis odată: "Nimeni nu poate să ajungă în cer singur, fiecare
trebuie să-şi aducă fie rudele, fie prietenii, fie semenii; pentru că datoria noastră
creştină este ca să chemăm şi pe alţii la binecuvântarea pe care am găsit-o în
Cristos" 1.
Al doilea portret pe care ni-l scoate în evidenţă textul citit este

II. PORTRETUL INIMII FIULUI LUI DUMNEZEU

În acest tablou vedem cum Mântuitorul, în mila şi dragostea Sa, are un loc
lângă El chiar şi pentru oamenii cei mari păcătoşi. Evangheliştii sinoptici ne-au
scris, îi cităm armonizat: "Matei (Mt.v.9) I-a făcut un ospăţ mare la el acasă
(Lc.v.29). Pe când şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de

373
vameşi şi de alţi oaspeţi (Lc.v.29) / păcătoşi şi s-au aşezat la masă cu El şi cu
ucenicii Lui" (Mt.v.10).
În Israel, poporul era divizat în două: oameni drepţi care ţineau toate
legismele cărturarilor în modul cel mai strict al cuvântului; şi oameni păcătoşi
care nu ţineau aceste legisme. Fariseii învăţau poporul că păzitorii stricţi ai
prescripţiilor cărturarilor, nu aveau voie să aibă nici un fel de legătură cu oamenii
păcătoşi, care nu ţineau aceste prescripţii; că lor, nu le era permis să vorbească sau
să călătorească cu ei; şi nici chiar să le dea sau să primească ceva de la ei. Pentru
un păzitor al legismelor, a-şi căsători fiica cu un încălcător al acestora, era tot atât
de grav ca şi când ar fi aruncat-o la fiare sălbatice 2. Unui asemenea om drept, îi
era interzis chiar şi să intre în casa unui păcătos şi cu atât mai puţin, să mănânce
cu el 3.
J.F. MacArthur a spus că la această masă au venit oameni din cea mai
joasă, infimă şi mizerabilă categorie socială din toată istoria oaspeţilor. Singurii
oameni pe care îi cunoştea Matei vameşul şi pe care i-a invitat la masă erau hoţii,
hulitorii de Dumnezeu, prostituatele, artiştii declasaţi şi vameşii - pleava societăţii
4
.
Cărturarii şi fariseii, care Îl urmăreau îndeaproape pe Domnul Isus, au
rămas şocaţi când L-au văzut intrând în casa unui vameş şi, aşezându-Se la masă
cu aceşti păcătoşi oribili. Ei nu i-ar fi acceptat lui Matei vameşul, nici măcar să se
atingă de poalele hainei lor, dar să mai intre în casa lui; şi, cu atât mai puţin, să se
aşeze la masa lui şi să mănânce cu vameşii şi cu alţi păcătoşi notorii! Acest gest al
Mântuitorului le-a depăşit orice aşteptare.
Tradiţia rabinică spunea că pocăinţa pentru un vameş, un defăimător de
Dumnezeu şi un alt păcătos notoriu de felul acesta, era imposibilă 5. Ne putem
imagina, cât de mult au murmurat cărturarii şi fariseii atunci când Domnul Isus S-
a oprit la vama lui Matei şi l-a chemat să-L urmeze! Şi apoi, ne putem închipui, cu
cât mai şocaţi au rămas ei, când Domnul Isus a intrat la ospăţul vameşilor şi al
altor păcătoşi notorii!
Cărturarii şi fariseii, L-au aşteptat afară pe Domnul Isus până când s-a
terminat ospăţul. Ei, evitând o confruntare directă cu Mântuitorul, i-au încolţit pe
ucenici cu întrebarea: "Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu
păcătoşii?" (Mt.v.11).
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne-au spus că la această întrebare de
acuzare, Domnul Isus a răspuns. Îl cităm pe Evanghelistul Luca: "Isus a luat
cuvântul şi le-a zis: « Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi»" (v.31).
Diogenes era unul dintre cei mai mari învăţători ai Greciei antice. El era omul care
iubea virtutea şi condamna viciile Atenei cu o limbă de foc. Cineva l-a întrebat
odată, zicându-i: “Dacă tu iubeşti aşa de mult Sparta şi biciuieşti Atena, atunci de
ce nu te duci să locuieşti în Sparta?" La aceste cuvinte, filozoful a răspuns: "Eu
trebuie să locuiesc acolo unde oamenii au cea mai mare nevoie de mine" 6. Tot
374
astfel şi Mântuitorul a răspuns cărturarilor şi fariseilor, că El a venit în acest loc
care avea cea mai mare nevoie de prezenţa Lui. Comentatorul Alexander Bruce
numeşte acest răspuns al Mântuitorului argumentul profesional. Mântuitorul a
explicat prin acest argument că, aşa după cum locul unui medic nu este în casele
oamenilor sănătoşi, ci în ale celor bolnavi. Tot aşa şi El, în calitate de Mântuitor, a
venit la cei păcătoşi care au mare nevoie de El 7.

Diogene, cel mai cunoscut cinic

După acest răspuns, Mântuitorul a folosit următoarea expresie: „Duceţi-vă

de învăţaţi ce înseamnă" (Mt.v.13). Această expresie o foloseau rabinii pe calea
orală sau în scrierile lor pentru a mustra pe studenţii lor când nu ştiau ceva din
ceea ce trebuiau să ştie 8. Prin această expresie, Fiul lui Dumnezeu mai întâi i-a
mustrat pe cărturari şi pe farisei pentru că ei, care se considerau cei mai înţelepţi şi
cei mai credincioşi oameni, nu cunoşteau cel mai important lucru pe care trebuiau
să-l ştie. Apoi, le-a arătat care era acest lucru, citându-l pe Prorocul Osea 6:6
„Căci bunătate voiesc, nu jertfe." Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte că Dumnezeu,
care este bun şi milostiv, nu aşteaptă de la noi ritualuri, datini şi jertfe, ci bunătate
şi milă faţă de toţi oamenii.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că dacă Buda a spus: "«Legea mea
este o lege a harului pentru toţi», atunci, cu atât mai mult, Evanghelia pocăinţei şi

375
a Împărăţiei cerurilor este universală, cuprinde pe toţi oamenii, până şi pe cei mai
păcătoşi" 9.
Hugh Redwood, ne relatează despre o femeie păcătoasă care frecventa
serviciile unei biserici din Londra. Doamnele cu mare vază au cerut pastorului să-i
spună să nu mai vină la casa Domnului, pentru că ele nu erau surori cu ea; şi dacă
el nu o va opri pe ea, atunci nu vor mai veni ele. Astfel, într-o duminică, pastorul
apropiindu-se de ea, i-a zis: "Trebuie să-ţi spun să nu mai vii la biserică. Surorile
noastre mi-au zis că dacă vei continua să vii tu, atunci vor înceta să frecventeze
eIe serviciile bisericii." Femeia s-a uitat mai întâi pentru un moment la pastor cu o
mare durere sufletească, apoi i-a zis cu lacrimi în ochi: "Domnule, ştiu că sunt o
femeie păcătoasă, dar Dumnezeu, în mila Lui, nu mai are lângă El nici un loc şi
pentru cei păcătoşi?" După aceste cuvinte, femeia şi-a aplecat capul şi a părăsit
localul 10.
Cărturarii şi fariseii, au alungat pe vameşi şi pe păcătoşi, dar vameşii şi
păcătoşii au găsit un loc lângă Domnul Isus. Numai. Fiul lui Dumnezeu i-a primit,
deşi toţi cărturarii şi fariseii murmurau. Mântuitorul i-a primit fiindcă El a venit ca
să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut. Domnul Isus era cunoscut ca
prietenul vameşilor şi al păcătoşilor. J.F. MacArthur a spus: "Probabil că
Mântuitorul a fost cunoscut în felul acesta de la acest ospăţ oferit de
Evanghelistul Matei." 11
Şi, al treilea portret, pe care ni-l prezintă pasajul citit este

III. PORTRETUL SUFLETULUI CĂRTURATILOR ŞI AL FARISEILOR

În acest tablou vedem reacţia şi ura înverşunată a cărturarilor şi a
fariseilor, atât împotriva Mântuitorului, cât şi împotriva acelora pentru care El a
venit ca să-i mântuiască. Evangheliştii sinoptici ne-au scris, îi cităm armonizat:
"Cărturarii şi fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameşii şi păcătoşii, / au
murmurat (Lc.v.30) / şi au zis ucenicilor Lui (Mc.v.16): «Pentru ce mănâncă /şi
bea (Mc.v.16) / Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii?»" (Mt.v.11)
Acum să vedem, cine erau aceşti păcătoşi cu care a stat Domnul Isus la
masă? În textul grecesc scrie hamartolos, care înseamnă "cei ce încalcă legea
morală", cât şi "cei ce nu ţin legismele cărturarilor". Deci, hamartolos erau atât
hoţii, desfrânaţii şi criminalii, cât şi cei care mâncau carne de porc, lucrau ceva în
ziua sabatului sau nu-şi spălau mâinile înainte de mâncare. Fără îndoială, nu toţi
musafirii Evanghelistului Matei s-au făcut vinovaţi de încălcarea legii morale, ci
păcatul celor mai mulţi dintre ei era, că nu ţineau legismele prescrise de cărturari.
Cărturarii reproşau ucenicilor, de ce Învăţătorul lor mânca cu astfel de
oameni? Ei I-au adus Domnului Isus această acuzaţie, fiindcă credeau că El se
asemăna cu aceia pe care i-a declarat prietenii Lui. Aceşti experţi ai Legii şi-au

376
zis, dacă Domnul Isus le călca legismele ca aceia cu care stătea la masă, aceasta
înseamnă că El viola şi legea morală ca aceştia.
Când un om urăşte pe cineva este predispus să interpreteze greşit tot ce
acesta zice şi face. Una dintre armele cele mai iscusite, îndreptate împotriva unei
persoane publice este atribuirea unor lucruri neadevarate. De această armă s-au
foloit cărturarii şi fariseii împotriva Mântuitorului, cu cea mai mare îndemănare.
Acest verset: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi"
(Mc.v.17;Mt.v.12;Lc.v.31) are şi o altă însemnătate. El este foarte concentrat. La
prima vedere ni se pare că Mântuitorul a zis că există oameni buni care n-au
nevoie de El, aşa după cum oamenii sănătoşi n-au nevoie de medic. Numai că,
însemnătatea acestui verset este alta că Mântuitorul a spus, că cei ce se consideră
singuri buni şi nu simt nevoia mântuirii sufletului lor, aceştia cred că n-au
trebuinţă de El. Asemenea oameni ridică singuri bariera între ei şi Mântuitorul. Iar
aceia care îşi recunosc păcatele şi doresc să scape de ele, ei simt că au nevoie de
Cristos şi vin la El, aşa cum simt că au nevoie de medic oamenii care suferă de o
boală grea şi realizează că viaţa lor este în pericol. Adevărul este, că până când
oamenii nu-şi dau seama că păcatul este cel mai periculos lucru din lume şi până
când nu doresc intens ca să fie iertaţi şi mântuiţi, ei nu vin la Cristos. Numai
atunci când ei simt că sunt flămânzi, însetaţi, înfrânţi, fără nici o speranţă şi că le
este în joc veşnicia, vin la marele Salvator.
Tot astfel, când Mântuitorul a spus: "Eu n-am venit să chem la pocăinţă pe
cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mt.v.13), nu înseamnă că există oameni care sunt
cu adevărat drepţi, încât să nu aibă nevoie de pocăinţă. Apostolul Pavel ne-a spus
în Romani 3:10: "Nu este nici un om drept, nici unul măcar". Această afirmaţie a
Mântuitorului nu înseamnă că El nu este interesat de cei ce se consideră singuri
neprihăniţi, ci ea are înţelesul ca şi când El ar fi zis cu alte cuvinte: "Eu n-am venit
să chem la pocăinţă pe cei ce sunt mulţumiţi de ei înşişi şi care n-au nevoie de
ajutorul Meu. Ci am venit să chem la pocăinţă pe cei ce sunt conştienţi de păcatul
lor şi care îşi dau seama că au nevoie de un Mântuitor, pentru că numai aceştia
răspund chemării Mele" 12.
Pentru cuvântul nostru "a chema la pocăinţă" este folosit grecescul kaleo
care înseamnă "a invita la pocăinţă". Cărturarii şi fariseii se considerau foarte
neprihăniţi, pentru că ei se fereau ca să nu respire nici chiar aerul infectat de
vameşi 13. Iar atunci când erau obligaţi să plătească bir, acestor fii pierduţi ai casei
lui Israel, trebuiau să-şi curăţească toată casa prin spălare în modul cel mai riguros
(Mt.v.9:10;11:19;18:17;21:31) 14. Când Mântuitorul a spus cărturarilor şi
fariseilor: "Eu n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi", El
le-a mai zis parafrazat: "Dacă voi spuneţi că sunteţi drepţi, Eu trebuie să vă
accept afirmaţia. Şi dacă faceţi această declaraţie, atunci Eu n-am de zis şi de
făcut nimic pentru voi, fiindcă Eu n-am venit să invit la pocăinţă pe cei
neprihăniţi, ci numai pe cei păcătoşi." Mântuitorul ştia că nu acesta era adevărul
377
pe care îl spuneau ei, ci altul: că ei erau nişte păcătoşi aroganţi, care nu urmăreau
prin religia lor altceva decât superioritate faţă de semeni şi ca să dispreţuiască pe
cei ce nu le ţineau legismele; că ei îi urau pe toţi aceia care nu le împărtăşeau
ideile; că Îl urau chiar şi pe Fiul lui Dumnezeu şi Îi urzeau moartea; şi că sufletul
lor era mai negru decât infernul de ură şi de multe alte păcate.
Simţul vinei şi recunoaşterea stării de păcat, sunt singurele căi care ne duc
la Cristos, la iertare şi la mântuire. Mântuitorul a avut în vedere lucrul acesta
atunci când a zis, că mai degrabă vor intra în Împărăţia cerurilor vameşii şi
prostituatele decât cărturarii, fariseii şi mulţi alţii care se considerau că erau
neprihăniţi şi fiii Împărăţiei (Matei 21:31-32), pentru că vameşii şi desfrânatele îşi
recunoşteau uşor păcatul şi se pocăiau; pe când, cărturarii şi fariseii,
considerându-se drepţi, nu aveau nevoie de pocăinţă. J.F. MacArthur a zis, că nici
chiar pe cel mai notoriu păcătos nu-l pot împiedeca toate păcatele lui ca să nu intre
în cer, dacă se pocăieşte de ele. De vreme ce, chiar şi cel mai neprihănit fariseu
care are despre sine o impresie bună, dar care îşi ascunde păcatul şi nu vrea să se
pocăiască, va constata cu cea mai mare durere că nu va avea acces în Împărăţia lui
Dumnezeu 15.
Dascălul ceresc a dovedit tuturor muritorilor că sunt niste păcătoşi
pierduţi, de aceea ne-a dat jos toate etichetele false ale neprihănirii noastre, ne-a
pus faţă în faţă cu inimile noastre deznădăjduit de rele şi înşelătoare, şi ne-a invitat
pe toţi la pocăinţă. Acesta este motivul pentru care oamenii cei mai sfinţi, s-au
văzut că erau cei mai mari păcătoşi. Apostolul Pavel a scris despre sine în întâia sa
epistolă către Timotei 1:15 "O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul
care zice: « Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre
care cel dintâi sunt eu»". Iov, despre care chiar Dumnezeu a zis că era neprihănit,
de asemenea a spus despre sine şi a exclamat atunci când L-a văzut pe Cel
Preaînalt faţă în faţă: "... Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în
cenuşă" (Iov.42:6;1:1,8). Şi Prorocul Isaia a spus, la fel atunci când L-a văzut pe
Dumnezeu; "Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate şi
locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate…" (6:5). Dr. H.A. Ironside a
scris cu durere în suflet încă în anul 1937 că, deşi Mântuitorul a invitat pe toţi
oamenii la pocăinţă, totuşi cele mai multe biserici chiar şi cele mai multe
confesiuni, au abandonat aproape cu desăvârşire doctrina pocăinţei 16. Cu atât mai
mult, noi constatăm cu o durere mai mare în suflet, că acest lucru se întâmplă
astăzi mai mult ca oricând.
Dar, în ciuda spiritului de indiferenţă a lumii noastre moderne faţă de
această invitaţie a Mântuitorului la pocăinţă, să ascultăm de învăţătura
dumnezeiescului nostru Dascăl, despre care a spus Epictetus că învăţătura şi
lucrarea Lui sunt singurul mijloc al salvării noastre eterne 17.

1. BarcIay, W., The Gospel of Luke, p. 65.

378
2. Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 137.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 333.
4. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 81.
5. Op. cit. p. 80.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 333-334.
7. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 27.
8. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 82.
9. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 28.
10. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 54.
11. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 81.
12. Bruce,A.B., The Training of the Twelve, p. 28.
13. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 112.
14. Op. cit.;
Mişna Nedar III, 6.
15. MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 209.
16. Ironside, H.A., Except Ye Repent, p. 7 - 10.
17. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 65.

379
 49. CRISTOS, SURSA LUCRURILOR NOI

Marcu 2 : 18 - 22

18. Ucenicii lui Ioan şi fariseii obişnuiau să postească. Ei au venit şi i-au

zis lui Isus: "Pentru ce ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu
postesc?"
19. Isus le-a răspuns: "Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu
ei? Câtă vreme îl au pe mire cu ei nu pot posti.
20. Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei şi atunci vor posti în ziua
aceea;
21. Nimeni nu coase un petic de postav nou la o haină veche; altfel,
peticul de postav nou rupe o parte din cel vechi şi mai rea ruptură se face.
22. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel vinul nou sparge
burdufurile şi vinul se varsă, iar burdufurile se distrug; ci vinul nou este pus în
burdufuri noi. "
Matei 9 : 14 - 17
14. Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus, şi I-au zis: "De ce noi şi
fariseii postim des, iar ucenicii Tăi, nu postesc deloc?"
15. Isus le-a răspuns: "Se pot jeli nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei?
Vor veni zilele când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.
16. Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, pentru că şi-
ar lua umplutura din haină şi ruptura ar fi mai rea.
17. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vech; altfel, burdufurile
plesnesc, vinul se varsă şi burdufurile se distrug; ci vinul nou îl pun în burdufuri
noi şi se păstrează amândouă."
Luca 5 : 33 - 39
33. Ei I-au zis: "Ucenicii lui Ioan, ca şi ai fariseilor, postesc des şi fac
rugăciuni, pe când ai Tăi mănâncă şi beau."
34. El le-a răspuns: "Oare îi puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul
când mirele este cu ei?
35. Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele
zile."
36. Le-a spus şi o parabolă: "Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic
ca să-l pună la o haină veche; astfel rupe şi haina cea nouă, şi nici peticul luat de
la ea nu se potriveşte la cea veche.
37. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel vinul cel nou
sparge burdufurile, se varsă şi burdufurile se distrug;
38. ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi şi amândouă se păstrează.
39. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu vrea vin nou, căci zice: "Este
mai bun cel vechi."

380
 Armonizat
1. Atunci ucenicii lui Ioan /şi ai fariseilor (Lc.v.33)/ au venit la Isus şi I-au
zis: "De ce noi şi fariseii postim des (Mt.v.14) şi facem rugăciuni, pe când
/ucenicii Tăi nu postesc deloc (M.v.14)/, ci mănâncă şi bea (Lc.v.33)."
2. Isus le-a răspuns: "Oare (Mc.v.19) pot jeli nuntaşii câtă vreme este
mirele cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti
(Mt.v.15)."
3. Le-a spus şi o parabolă: "Nimeni nu rupe /un petic nou (Mt.v:16) / ca
să-l pună la o haină veche (Lc.v.36);
4. pentru că (Mt.v.16), pe de o parte ar rupe haina nouă, iar pe de altă
parte nici peticul de la ea nu s-ar potrivi la haina veche (Lc.v.36), ci s-ar face
ruptura mai rea (Mc.v.21).
5. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, pentru că vinul cel nou
sparge burdufurile vechi şi vinul se varsă, iar burdufurile se distrug (Mc.v.22);
6. ci, vinul cel nou trebuie pus în burdufuri noi şi atunci amândouă se
păstrează (Lc.v.38).
7. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu vrea vin nou, căci zice: "Este
mai bun cel vechi" (Lc.v.39).

Acest text intitulat Cristos, sursa lucrurilor noi, ni-L prezintă pe Domnul
Isus ca sursa a trei lucruri noi: a unei revelaţii noi, a unei lumi noi şi a unei bucurii
noi.
Să-L luăm mai întâi pe Mântuitorul ca

I. SURSA UNEI REVELAŢII NOI

Ucenicii lui Ioan Botezătorul şi ai fariseilor au apărut pe scenă înainte ca
să fi închis Mântuitorul gura cărturarilor şi a fariseilor, aşa cum am văzut în
studiul trecut. Se crede că fariseii şi cărturarii au pus la cale, ca ucenicii lui Ioan
Botezătorul şi ai fariseilor să intre la Domnul Isus în sala de ospăţ şi să-I acuze
ucenicii pe motivul că ei mâncau şi beau într-o zi de post şi nu voiau să postească
ca ucenicii lui Ioan Botezătorul şi ai fariseilor. Acuzaţia din partea ucenicilor lui
Ioan Botezătorul şi ai fariseilor era că, ei şi fariseii posteau în sensul cel mai strict
al cuvântului, pe când ucenicii Domnului Isus neglijau şi slăbeau evlavia. Toţi trei
evangheliştii sinoptici ne-au scos în evidenţă acest detaliu, îi cităm armonizat:
"Atunci ucenicii lui Ioan /şi ai fariseilor (Lc.v.33)/ au venit la Isus şi I-au zis: «De
ce noi şi fariseii postim des (Mt.v.14) şi facem rugăciuni, pe când /ucenicii Tăi nu
postesc deloc (Mt.v.14)/, ci mănâncă şi bea»" (Lc.v.33).
Aici, în sala de ospăţ, Domnul Isus a vorbit despre sursa a trei lucruri noi.
Ca să putem înţelege ce a vrut să ne spună Mântuitorul cu ajutorul tabloului cu
vinul nou într-un burduf vechi, trebuie să ştim mai întâi că în antichitate, oamenii

381
nu ţineau vinul, ca şi alte lichide: apa, laptele, uleiul etc. în damigene sau butoaie,
ci în burdufuri care erau făcute din piei de capre, de asini şi de cămile 1. Când se
punea vinul nou în burduf, el încă fermenta şi gazele lui făceau presiune. Un
burduf nou, având elasticitate, rezista când puneai în el vin nou. Pe când, un
burduf vechi, care îşi pierdea elasticitatea, exploda îndată ce puneai în el vinul nou
în starea lui de fermentare 2. Astfel, ne-a spus Domnul Isus „burduful se distruge
şi vinul se varsă” (Mc.v.22).

Burduf pentru vin

Fiul lui Dumnezeu Şi-a asemănat revelaţia cu vinul cel nou într-un burduf
nou. Pentru El, toate concepţiile filozofice, descoperirile ştiinţifice şi chiar
învăţătura Vechiului Testament, nu erau altceva decât un burduf vechi, care nu
corespunde cu revelaţia Lui nouă. Acesta a fost motivul pentru care El nu ne-a
putut preda revelaţia Lui nouă, pe nici un fond al învăţăturii omeneşti şi nici chiar
pe cel a învăţăturii Vechiului Testament, ci a turnat "vinul cel nou într-un burduf
nou"; ceea ce înseamnă, revelaţia Lui nouă într-un sistem nou, propriu şi unic.
Aceasta era cauza pentru care evreii aşteptau de la El una şi El făcea şi le oferea
alta 3.
Evreii erau foarte pasionaţi de Lege. Ei ziceau că ea era prima şi ultima
revelaţie a lui Dumnezeu. A adăuga sau a scoate un cuvânt din ea, însemna un
păcat de moarte. Cărturarii şi-au expus toate concepţiile lor de bază cu privire la
Lege atunci când au zis: "Să ridicăm un zid de protecţie în jurul Legii, ca s-o
împrejmuim faţă de orice curent de învăţătură" 4. Pentru ei, o învăţătură nouă, era
un păcat de moarte.
Fiul lui Dumnezeu ştia că lumea este ca un burduf vechi, chiar şi faţă de
concepţiile ei filozofice şi ştiinţifice; şi, cu atât mai mult, ea este ca un burduf
vechi, din punct de vedere religios. Spre exemplu, când Simpson a vrut să

382
introducă cloroformul, a întâmpinat o mare rezistenţă; 5 când Lister a dorit să
introducă antisepticul în ajutorul chirurgiei, a întâmpinat mari împotriviri; 6 când
Copernic şi Galilei au afirmat că nu soarele se roteşte în jurul pământului, ci
pământul în jurul soarelui, au fost constrânşi să-şi retragă afirmaţiile; 7 chiar şi
Jonas Hanway, care a inventat umbrela, a îndurat în Anglia mari batjocuri şi
insulte, când a mers cu ea de prima dată pe stradă 8.
Domnul Isus ştia, că atunci când cineva se îndoapă şi se delectează cu
anumite concepţii, ca un beţiv la un chef cu vin, respinge în mod instinctiv orice
învăţătură nouă; şi, cu atât mai puţin, nu încearcă să-şi dilate mintea pentru a o
înţelege. Mântuitorul ne-a învăţat, spunând: "Nimeni, după ce a băut vin vechi, nu
vrea vin nou, căci zicea: «Este mai bun cel vechi»" (Lc.v.39).
Dascălul ceresc ştia, dacă lumii îi este aproape imposibil ca să renunţe la
concepţiile şi obiceiurile ei de zeci de ani în folosul altor învăţături atunci, cu atât
îi vine mai greu, ca să cedeze la prejudecăţile ei seculare şi chiar milenare, şi să
accepte revelaţia Lui, care se deosebeşte fundamental faţă de orice concepţie pe
care a avut-o. Dar, Mântuitorul ştia că omenirea, chiar dacă ar vrea să-I primească
revelaţia, nu este în stare s-o înţieleagă, fiindcă ea este ca un burduf vechi care
mai degrabă explodează decât să se dilate.
Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris că Domnul Isus a zis: "Nimeni nu
pune vin nou în burdufuri vechi" (Mc.2:22;Mt.9:17;Lc.5:37). Nici un om cu
judecată n-a putut să facă aşa ceva, fiindcă "burduful se sparge" şi "vinul se
varsă" (Mc.2:22;Mt.9:17;Lc.5:37).
Dacă nici oamenii nu-şi puneau vinul lor nou în burdufuri vechi, atunci
cum a putut Domnul Isus să ofere unei lumi vechi, revelaţia Sa nouă? Mântuitorul
a spus că El a venit ca să pună vin nou în burdufuri noi. Evanghelistul Luca L-a
redat pe Domnul Isus spunând: "Vinul nou, trebuie pus în burdufurile noi, şi
amândouă se păstrează" (v.38). Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte, că Mântuitorul
a venit să facă mai întâi oameni noi şi, apoi să-i înzestreze cu o revelaţie nouă.
Fiul Celui Preaînalt a zis odată iudeilor în curtea Templului: "Învăţătura
Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. (17). «Dacă vrea cineva să facă
voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă
Eu vorbesc de la Mine!»" (Ioan 7:16-17). Aceste două versete sunt cheia cu care
putem descuia tezaurul revelaţiei lui Cristos. A face cineva "voia Tatălui",
înseamnă a-L avea pe Dumnezeu ca Împărat; iar a-L avea pe Dumnezeu ca
Împărat, înseamnă că sufletul lui este un mic teritoriu al Împărăţiei lui Dumnezeu;
şi, fiind Împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul cuiva, 9 numai în felul acesta poate să
pătrundă în el tot ce are Dumnezeu în Împărăţia Lui: lumina Lui, pacea Lui,
bucuria Lui etc. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul vrea să ne facă mai
întâi un burduf nou şi numai după aceea să ne ofere revelaţia Lui nouă!
În al doilea rând, textul citit ni-L prezintă pe Cristos ca

383
II. SURSA UNEI LUMI NOI
Cei trei evanghelişti sinoptici au scris, îi cităm armonizat: "Le-a spus şi o
parabolă: «Nimeni nu rupe /un petic nou (Mt.v.16) / ca să-l pună la o haină
veche (Lc.v.36); (4). pentru că (Mt.v.16), pe de o parte şi-ar rupe haina nouă, iar
pe de altă parte nici peticul de la ea nu s-ar potrivi la haina cea veche (Lcv.36),
ci s-ar face ruptura mai rea (Mc.v.21)»".
Nimeni n-a avut vreodată un dar aşa de mare ca Domnul Isus, de-a crea şi
de-a folosi ilustraţii atât de familiare. El găsea mereu în lucruri simple, căi şi
indicaţii spre Dumnezeu. Şi nimeni de pe pământ n-a fost un expert atât de mare
ca Mântuitorul, pentru a arăta oamenilor cu lucrurile de "aici" şi de "acum" pe
cele de dincolo şi de apoi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, pământul era tixit de cer. El
trăia atât de intim cu Dumnezeu, încât fiecare lucru de pe pământ Îi vorbea despre
Tatăl. Cineva povestea odată despre unul dintre predicatorii din Scoţia, cum avea
în fiecare discuţie purtată, un drum tăiat adânc spre Împărăţia lui Dumnezeu. Cu
atât mai mult, Domnul Isus avea un asemenea drum adâncit spre Împărăţia lui
Dumnezeu şi vedea în orice lucru de pe pământ o părticică din gloria cerească.
Oamenii aveau întotdeauna următoarele două concepţii despre pământ: că
este veşnic şi că merge spre perfecţiune. Pe baza concepţiei că pământul este
veşnic, ei l-au luat ca etalon al trăiniciei. Acesta a fost motivul pentru care
psalmistul Asaf a comparat înălţimea Templului lui Dumnezeu cu cerul şi
durabilitatea lui cu pământul. El a zis: "Şi-a zidit sfântul locaş ca cerurile de înalt,
şi tare ca pământul, pe care l-a întemeiat pe veci." (Ps.78:69). Chiar şi Domnul
Isus S-a folosit de această expresie a durabilităţii pământului atunci când a
afirmat: "Adevărat vă spun: câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece
nici cea mai mică frântură de literă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate
lucrurile" (Matei 5:18), Iar, pe baza ideii, că pământul tinde spre perfecţiune s-a
conceput evoluţionismul.
Amândouă părerile sunt greşite. Ascultătorii Mântuitorului ştiau din
revelaţia Vechiului Testament că pământul va pieri. Prorocul Isaia a scris:
"Ridicaţi ochii spre cer, şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un
fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca
nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea
sfârşit" (51:6). Şi psalmistul a spus: "Tu ai întemeiat în vechime pământul, şi
cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. (26). Ele vor pieri, dar Tu vei rămânea;
toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor
schimba" (Ps.102:25-26).
Ca să putem înţelege ce ne-a spus Mântuitorul cu ajutorul tabloului cu
"peticul nou pe o haină veche", trebuie să ştim că toţi trei evangheliştii sinoptici
au folosit pentru cuvântul "petic" grecescul epiblema care arată că "acel petic n-a
intrat în apă niciodată". Astfel, când veşmântul cârpit se uda la ploaie sau la

384
spălat, peticul se strâmta şi rupea haina veche; şi prin frecare, ruptura se făcea mai
mare.
Dascălul ceresc ştia că toate ideologiile şi descoperirile omeneşti din toate
domeniile nu vor perfecţiona lumea veche, ci dimpotrivă, vor fi nişte petice
necorespunzătoare care îi vor mări ruptura. Noi astăzi suntem martori, că exact
aşa se întâmplă. Chiar dacă oamenii de bine, au vrut să înnădească la haina cea
veche a lumii câte un petic nou, scurgerea vremii şi vitregia vieţii, ne arată că acel
petic n-a corespuns; şi că, tocmai el care se părea bun la început, a contribuit la
adâncirea rupturii lumii noastre de neremediat. Cu cât ne-am dezvoltat industria,
cu atât ne-am poluat aerul, apa şi vegetaţia. Cu cât am vrut să ne mărim ritmul
dezvoltării economiei, şi să transformăm noaptea în zi, cu atât ne-am ruinat
sănătatea. Şi, cu cât urcăm pe culmile ştiinţei şi ale civilizaţiei, cu atât suntem mai
solicitaţi, obosiţi şi ameninţaţi de o catastrofă inevitabilă şi finală. La această
afirmaţie a Mântuitorului, la prima vedere, ne vine să-I răspundem cu cea rnai
mare nedumerire: "Doamne, dar nu se poate ca să nu peticim!" La un asemenea
răspuns, Fiul lui Dumnezeu ne zice în acest text: "Tot astfel şi Eu vă spun că dacă
peticiţi, este imposibil ca să nu faceţi ruptura mai mare şi să nu grăbiţi
desfacerea lumii". Mântuitorul nu era pesimist când ne-a spus lucrul acesta, ci El
a văzut realitatea pământului nostru.
Este adevărat, că sunt timpuri când reuşim să peticim, când ni se pare că
mutăm mereu ţăruşul progresului înainte de la un gânditor la altul. Dar, să nu
uităm, că lumea noastră este întocmai ca o haină veche, pe care o peticeşti pe de o
parte şi ruptura se face pe de altă parte; şi astfel, adâncitura creşte tot mai mult,
până când într-o zi nu se va mai putea face nici o peticire, ci va trebui să fie scoasă
din existenţă întocmai ca o haină uzată.
Domnul Isus când a zis vameşilor şi altor păcătoşi, care au venit la ospăţul
Evanghelistului Matei: "Nimeni nu pune un petic nou la o haină veche, pentru că
s-ar face ruptura mai rea" (Mt.v.16), a făcut o declaraţie extraordinar de mare, că
dacă oamenii nu pot comite o asemenea greşeală, nici chiar faţă de un veşmânt,
atunci, cu atât mai puţin, El n-a putut să facă aşa ceva. Pentru că menirea Lui nu
era ca să îmbunătăţească lumea aceasta trecătoare prin peticiri, ci El a venit ca o
sursă unică în vederea unei lumi noi, ca să creeze oameni noi pentru o lume
nouă; chiar şi pe ei, pe care căpeteniile lor eclezistice i-au abandonat şi i-au
declarat păcătoşii cei mai notorii şi de nerecuperat.
Textul pe care îl studiem ne revelează că nu există nimic mai preţios în
lumea aceasta care va pieri, ca menirea lui Cristos de a fi singura sursă a unei lumi
noi şi eterne.
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca

385
 III. SURSA UNEI BUCURII NOI
La evrei: milostenia, rugăciunea şi postul erau trei practici mari ale vieţii
religioase 10. Postul era obligatoriu numai într-o singură zi pe an: în "ziua
Ispăşirii" sau a "Răscumpărării". Atunci toată naţiunea postea şi îşi mărturisea
păcatul 11. Dar, evreii evlavioşi nu se mulţumeau numai cu atât, ci posteau de
două ori pe săptămână cu cea mai mare stricteţe: luni şi joi 12. În Didache, o
lucrare care a fost redactată la începutul secolului al II-lea scrie: "Tu nu trebuie să
posteşti ca ipocriţii: luni şi joi. Ci posteşte miercurea şi vinerea" 13. Domnul Isus
nu era împotriva postului biblic, ci împotriva postului prescris de cărturari.
Mântuitorul era împotriva postului cerut de tradiţie din două motive: Primul motiv
era, pentru că ideea de bază a acestui post, care n-a murit încă a fost, că nimeni nu
poate fi neprihănit dacă nu-şi trăieşte viaţa în tristeţe şi melancolie; şi al doilea
motiv a fost, fiindcă Mantuitorul era împotriva legismelor religiose, aşa cum era şi
acesta de-a stabili anumite zile de post. E. Renan a zis că nimeni n-a luptat
vreodată mai aprig împotriva datinilor şi a formelor, care distrug adevărata religie,
ca Domnul Isus 14.
Când ucenicii lui Ioan Botezătorul şi ai fariseilor L-au întrebat pe Domnul
Isus: "De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?"
(Mt.v.14) Mântuitorul le-a răspuns printr-o pildă: "Oare pot posti nuntaşii câtă
vreme este mirele cu ei?" (Mc.v.19) Nunţile evreieşti, s-au bucurat de o mare
cinste şi atenţie. Trăsătura lor caracteristică, spre deosebire de ale noastre a fost,
că tinerii căsătoriţi nu mergeau nicăieri în luna de miere, ci stăteau acasă; şi, timp
de o săptămână, ei purtau haine de nuntă şi aveau uneori chiar cununi pe cap,
fiindcă în acea săptămână erau trataţi ca rege şi regină, şi cuvântul lor era lege. O
asemenea ocazie de bucurie, de festivitate şi de abundenţă o aveau bieţii oameni, o
singură dată în viaţă. Evreii au înfiinţat acest obicei pe considerentul, că ajunge că
viaţa întreagă a omului este plină de greutăţi şi de muncă asiduă, măcar o
săptămnă s-o aibă fericită 15.
Pentru această săptămână, tânăra pereche îşi invita prietenii cei mai
apropiaţi, ca să ia parte la bucuria lor. Aceşti prieteni se nuneau "prietenii
mirelui". Ei erau scutiţi în timpul acesta de post 16.
Astfel, Mântuitorul, asemănându-Se pe Sine cu mire şi pe ucenicii Lui cu
prietenii mirelui i-a întrebat pe ucenicii lui Ioan Botezătorul şi pe ai fariseilor,
cum pot prietenii mirelui să fie trişti şi posomorâţi când săptămâna aceasta este
bucuria vieţii întregi a mirelui lor?
Domnul Isus ne dezvăluie pe fondul acestei săptămâni unice din viaţa unui
om, că viaţa creştină se aseamănă cu ospăţul unei nunţi; şi că bucuria este prima
caracteristică a unui copil al lui Dumnezeu. Descoperirea lui Cristos şi
pătrunderea Lui în viaţa noastră este singura cheie cu ajutorul căreia reuşim să
intrăm în marele şi veşnicul domeniu al fericirii. O profesoară care a fost adusă la

386
Fiul lui Dumnezeu de către o studentă de-a ei, a exclamat: "Ea m-a făcut să mă
simt mereu scăldată ca în nişte raze de soare."
Poetul Robert Louis Stevenson a scris într-una din poeziile lui, intitulată
Chirurgul ceresc, următoarele versuri:

“Dacă m-am abătut din marea mea menire;
Dacă am umblat pe cărări nedemne,
Dimineţile argintii nu-mi mai zâmbesc.
Dacă radiază ceva feeric pe faţa cuiva,
Pe mine nu mă încântă şi mişcă.
Şi-n zadar îmi bat la inima-mi ursuză:
Cerul înstelat, cărţile şi totul din jur.
Doamne, mi s-a stins tot farmecul,
Şi din suflet mi-a dispărut orice simţ.
Sunt aşa de pierdut şi disperat.
Te rog, ia-mi chinul şi greul păcat
Până nu-mi moare de tot sufletul" 17.

Numai Domnul Isus poate să redea bucuria şi seninul vieţii orişicui. Era un
criminal japonez foarte vestit, cu numele Tockichi Ishii, care era mai crud decât
orice fiară. El a avut la activ multe crime de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi. În
cele din urmă, el a fost prins şi ţinut în închisoare până la execuţie. Două doamne
din Canada care l-au vizitat, au relatat că atunci când l-au văzut cum s-a înfuriat la
vederea lor şi cum i s-a schimonosit faţa, au încremenit, deşi el era dincolo de
gratii. La un moment dat, după ce s-a liniştit, una dintre ele i-a întins o Biblie. El a
luat-o şi a citit-o. Când a ajuns la istorisirea judecăţii şi a răstignirii Fiului lui
Dumnezeu, a rămas foarte mişcat. Numai moartea Mântuitorului pe cruce a fost în
stare să-l schimbe. Mai târziu, când călăul a venit să-l ducă, conform sentinţei la
eşafod pentru a-l executat, Ishii nu era deloc înfuriat, aşa după cum era de
aşteptat; ci dimpotrivă, faţa lui radia multă seninătate pentru că Ishii, marele
criminal a devenit un om nou. Semnul transformării lui era seninătatea feţei şi
zâmbetul de bucurie chiar şi înaintea execuţiei 18.
Domnul Isus ne spune mai departe în acest text, că nici o bucurie
pământească nu este de lungă durată. Pentru ucenicii lui Ioan a sosit timpul
întristării, deoarece învăţătorul lor era în temniţă de vreo zece luni. Unul dintre
marile lucruri inevitabile ale vieţii umane este faptul că, bucuria ei trebuie să aibă
sfârşit într-o zi. Epictetus a spus odată: "Când îţi săruţi copilul, zi în tine însuţi:
«Într-o zi şi tu va trebui să mori»" 19.
Mântuitorul Şi-a prevenit ucenicii, că şi Mirele lor va fi luat, şi că atunci şi
bucuria lor se va preface în întristare, dar numai pentru un moment, fiindcă El va
învia. Domnul Isus ştia că la sfârşitul lucrării Îl aştepta Golgota. Aici, de
asemenea vedem, cum cortina I-a fost dată la o parte şi cum El Îşi vedea crucea
aşa de clar. Moartea nu era pentru El ceva surprinzător sau inevitabil. EI S-a putut
da la o parte din calea ei, dar, calculându-i preţul, a mers hotărât spre ea. Aici era
curajul Fiului lui Dumnezeu şi, totodată toată valoarea crucii. El, deşi Şi-a văzut
crucea înainte, în toată agonia ei, totuşi nu S-a dat înlături măcar un singur pas,

387
fiindcă ştia că ea nu-L va duce numai la moarte, dar şi la înviere; şi nu numai la
jertfirea de Sine pentru păcatele noastre, ci şi la deschiderea unei căi pentru noi
spre Împărăţia şi gloria lui Dumnezeu.
Numai Cristos cel răstignit şi înviat, ne-a înzestrat cu o bucurie care este în
stare să ne alunge orice deznădejde şi amărăciune din suflet. Oare, cine a putut să
oprească lacrimile Mariei Magdalena, pe care le vărsa atunci când moartea cea
crudă L-a răpit pe dumnezeiescul ei Învăţător şi i-a distrus toată credinţa, nădejdea
şi bucuria, dacă nu Cristos cel înviat, singura sursă a unei revelaţii noi, a unei lumi
noi şi a unei bucuri noi!

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 339;

Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 86..
2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 277;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 339;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 67-68;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 258.
3. Lange, L.P., Leben Jesu, VoI. II, p. 680.
4. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Ed. II, Vol. I, p. 237.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 339.
6. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 68.
7. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 339.
8. Op. cit.
9. Luca 17 : 21
10. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 335.
11. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 58.
12. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 277;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 66.
13. Didache VIII.1.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 99;
Ellison, H.L., The Gospel of Matthew, IBC, p. 1131.
14. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 51.
15. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 275;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 335 – 336;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 257.
16. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 275;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 336.
17. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 66 - 67.
18. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 60.
19. Taylor, V., The Gospel according to St Mark, p. 237.

388
 50. DOMNUL ISUS ÎŞI PROCLAMĂ MESIANISMUL LA NAZARET

Marcu 6 : 1 - 6a
1. Isus a plecat de acolo şi S-a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers
după El.
2. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe mulţimea în sinagogă.
Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: "De unde are El aceste lucruri? Ce fel
de înţelepciune este aceasta care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin
mâinile Lui?
3. Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui
Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?" Şi găseau o pricină de
poticnire în El.
4. Dar Isus le-a zis: "Un profet nu este dispreţuit decât în patria Lui, între
rudele Lui şi în casa Lui."
5. N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste
câţiva bolnavi şi i-a vindecat.
6. Şi se mira de necredinţa lor.

Matei 13 : 54 -58
54. A venit în patria Sa şi a început să-i înveţe pe oameni în sinagogă; aşa
că cei care-L auzeau se mirau şi ziceau: "De unde are El înţelepciunea şi
minunile acestea?
55. Oare nu este El Fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov,
Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui?
56. Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate
lucrurile acestea?"
57. Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire. Dar Isus le-a zis:
"Nicăieri nu este preţuit un profet mai puţin decât în patria şi în casa Lui."
58. Şi n-a făcut multe minuni în locul acela din cauza necredinţiei lor.

Luca 4 : 16 - 30
16. A venit în Nazaret, unde fusese crescut şi după obiceiul Său, în ziua
Sabatului a intrat în sinagogă. S-a ridicat să citească
17. şi I s-a dat cartea profetului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul
unde era scris:
18. "Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc
săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc
prizonierilor de război eliberarea orbilor primirea vederii; să dau drumul celor
apăsaţi

389
 19. şi să vestesc anul de îndurare aI Domnului."
20. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului. S-a aşezat jos.
Toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El.
21. Atunci a început să le spună: "Astăzi s-au împlinit cavintele acestea
din Scriptură pe care le-aţi auzit."
22. Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care
ieşeau din gura Lui şi ziceau: "Oare nu este acesta fiul lui Iosif?"
23. Isus le-a zis: "Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: "Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi"; şi Îmi veţi zice: "Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit
că ai făcut în Capernaum."
24. "Dar", a adăugat El "adevărat vă spun, că nici un profet nu este primit
bine în patria lui.
25. Ba încă, adevărat vă spun, că pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat
cerul să nu dea ploaie trei ani şi sase luni, şi când a venit o foamete mare peste
toată ţara, erau multe văduve în Israel!
26. şi totuşi, Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, afară de o văduvă din
Sarepta Sidonului.
27. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea profetului Elisei; şi totuşi,
nici unul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman, sirianul."
28. Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de
mânie.
29. Şi s-au ridicat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe creasta
muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie.
30. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo.

Armonizat
1. Isus / a venit în Nazaret, unde fusese crescut (Lc.v.16)/. Ucenicii Lui au
mers după El (Mc.v.1).
2. Şi după obiceiul Său, în ziua Sabatului a intrat în sinagogă. S-a ridicat
să citească (Lc.v.16)
3. şi I s-a dat cartea profetului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul
unde era scris: (Lc.v.17)
4. "Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc
săracilor Evanghelia; M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc
prizonierilor de război eliberarea şi orbilor primirea vederii, să dau drumul celor
apăsaţi (Lc.v.18)
5. şi să vestesc anul de îndurare al Domnului (Lc.v.19)."
6. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi S-a aşezat jos.
Toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El (Lc.v.20).
7. Atunci a început să le spună: ''Astăzi s-au împlinit cuvinetele acestea
din Scriptură pe care le-aţi auzit" (Lc.v.21).
390
 8. Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau
din gura Lui şi ziceau: (Lc.v.22)
9. "De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care
I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? (Mc.v.2)
10. Oare nu este acesta fiul lui Iosif (Lc.v.22) şi al Mariei? (Mc.v.3)
11. Oare nu este El /tâmplarul / ? (Mc.v.3) şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda,
nu sunt ei fraţii Lui? (Mt.v.55)
12. Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi?" (Mt.v.56)
13. Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire (Mt.v.57).
14. Isus le-a zis: "Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea "Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi"; şi Îmi veţi zice: "Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit
că ai făcut în Capernaum" (Lc.v.23).
15. "Dar", a adăugat El "adevărat vă spun că (Lc.v.24) nicăieri nu este
preţuit un profet mai puţin decât în patria lui (Mt.v.57), între rudele lui şi în casa
lui (Mc.v.4).
16. Şi n-a putut să facă /multe minuni (Mt.v.58)/ acolo, ci doar Şi-a pus
mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat (Mc.v.5).
17. Şi se mira de necredinţa lor (Mc.v.6).
18. "Ba încă, adevărat vă spun, că pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat
cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste
toată ţara, erau multe văduve în Israel, (Lc.v.25),
19. şi totuşi, Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, afară de o văduvă din
Sarepta Sidonului (Lc.v.26).
20. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea profetului Elisei; şi totuşi,
nici unul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman, sirianul" (Lc.v.27).
21. Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de
mânie (Lc. 4:28).
22. Şi s-au ridicat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe creasta
muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie (Lc.v.29).
23. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo (Lc.v.30).

Din acest text lung vom ţine trei studii intitulate Domnul Isus Îşi
proclamă mesianismul la Nazaret, Necredinţa nazarenenilor şi Reacţia
nazarenenilor.
În primul studiu Domnul Isus Îşi proclamă mesianismul la Nazaret, ne
vom ocupa de trei lucruri: vizita Mântuitorului la Nazaret, adevărata însemnătate a
mesianismului Lui şi marea Lui afirmaţie pe care a făcut-o că El era Mesia cel
promis.
Să luăm mai întâi

391
I. VIZITA DOMNULUI ISUS LA NAZARET
Unii comentatori ca, A.T. Robertson şi Alexander Bruce, opinează că au
fost două incidente cu privire la respingerea Domnului Isus de către nazareneni:
unul în Luca 4:16-30 şi celălalt în Miarcu 6:1-6 şi în Matei 13:54-58 1. Iar alţi
comentatori ca, N.B. Stonehouse, W. Hendriksen etc, susţin că toţi trei
evangheliştii sinoptici ne vorbesc despre unul şi acelaşi caz 2.
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3),
am văzut că una dintre cele cinci caracteristici ale ei este: redarea biografiei
Domnului Isus. Evanghelistul Marcu era mai interesat de evenimentele din viaţa
Mântuitorului, decât de învăţătura Lui. Acesta a fost motivul pentru care el a redat
în acest text numai evenimentul. Evanghelistul Matei a reprodus acest pasaj de la
Evanghelistul Marcu aproape aşa cum era, deşi una dintre cele patru caracteristici
ale Evangheliei lui este: expunerea învăţăturii Domnului Isus, aşa cum am
văzut când am abordat studiul întitulat Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4). Iar,
Evanghelistul Luca, aşa cum ne-am informat în studiul intitulat Evangheliile
sinoptice (Vol.I,Stud.1), având asupra lui atunci când a scris Evanghelia după
Marcu şi pe cea după Matei şi, observând că cei doi evanghelişti au redat numai
evenimentul, dar, în schimb, au omis tema Mântuitorului pe care a tratat-o în
cadrul acestui eveniment, ne-a oferit şi subiectul Fiului lui Dumnezeu pe care l-a
abordat în cadrul acestui eveniment! Aşa se explică faptul, că în aceste trei texte
există o concordanţă perfectă între tema Evanghelistului Luca şi între evenimentul
Evangheliştilor Marcu şi Matei!
O altă problemă controversată este locul aşezării acestui text după ordinea
evenimentelor din viaţa Mântuitorului. Când am tratat studiul intitulat
Evangheliile sinoptice (Vol.I,Stud.1), am mai văzut că atât Evanghelistul Matei,
cât şi Evanghelistul Luca, l-au urmat totdeauna pe Evanghelistul Marcu în ce
priveşte ordinea evenimentelor din viaţia Fiului lui Dumnezeu. Numai ici şi colo,
în cazuri excepţionale, ei au părăsit această ordine; şi aceasta, nu ca o deosebire de
opinie, ci numai în vederea atingerii scopului pe care îl urmăreau în Evanghelie.
Când Evanghelistul Matei a schimbat puţin ordinea Evanghelistului Marcu, a
rămas la ea Evanghelistul Luca. Întotdeauna unul dintre ei, a păstrat ordinea
evenimentelor din viaţa Domnului Isus, aşa cum a aranjat-o Evanghelistul Marcu
ca ea să rămână neştirbită, deoarece ei au văzut-o cu totul corectă.
Acum, întrebarea care se pune este: Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce
Evanghelistul Luca n-a rămas la ordinea evenimentelor pe care le-a stabilit
Evanghelistul Marcu? De ce el, totuşi a făcut această excepţie? Răspunsul este:
fiindcă el, după cercetările pe care le-a făcut „cu de-amănuntul asupra tuturor
lucrurilor” (Luca 1:3), a văzut că acesta a fost singurul eveniment pe care
Evanghelistul Marcu nu l-a aşezat la loc. Locul acestui eveniment n-a fost după

392
învierea fiicei lui Iair, care era cu puţin timp înainte de cel de-al treilea paşte din
misiunea Mântuitorului, ci în preajma celui de-al doilea paşte 3.
Comentatorii A. Plummer, N.B. Stonehouse şi W. Hendriksen, ne spun că
Evanghelistul Luca a fixat acest eveniment după mutarea Domnului Isus la
Capernaum, la sfârşitul circuitului Mântuitorului din Galilea şi cu puţin timp
înainte de cel de-al doilea paşte. Datorită acestui fapt, el ne-a oferit detaliul cum
nazarenenii au zis Domnului Isus: "Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai
făcut în Capernaum" (v.23) 4.
Din versetul în care scrie: "A venit în Nazaret, unde fusese crescut"
(Lc.v.1), reiese că Mântuitorul n-a inclus şi Nazaretul în marele Său circuit din
Galilea, care a durat şapte luni; şi că El n-a cuprins în această misiune şi cetatea în
care a crescut, tocmai din cauza acestei vizite pe care a dorit s-o facă acum 5.
Din detaliile Evangheliştilor Marcu şi Matei, descoperim chiar şi motivul
acestei vizite. Evanghelistul Marcu când a scris cum nazarenenii se întrebau,
zicând: "Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?" (6:3) ne-a scos în evidenţă că
numai surorile Domnului Isus locuiau în Nazaret, aşa cum am văzut când am
tratat studiul intitulat Mântuitorul la marea Ghenazaretului (Vol.II,Stud.34).
Când am abordat studiul amintit, am văzut că Domnul Isus Şi-a ales Capernaumul
ca reşedinţă şi că S-a mutat în această cetate cu mama şi fraţii Lui înainte cu opt
luni de acest incident din textul pe care îl studiem. Iar surorile I-au rămas prin
căsătorie la Nazaret.
Astfel, Mântuitorul, după ce S-a întors din marele Său circuit din Galilea,
Şi-a luat mama şi S-a dus ca să-Şi viziteze surorile. Este adevărat, nu scrie în text
că Domnul Isus Şi-a luat cu El mama, dar pentru aceasta noi, totuşi ştim că acesta
era adevărul, fiindcă avem la bază două dovezi: proclamarea mesianismului
Domnului Isus la Nazaret şi sărbătoarea paştelor. Mântuitorul ştia dinainte ce
va face la Nazaret şi tot ce urma să I se întâmple acolo, după ce-Şi va proclama
mesianismul, de aceea a vrut să fie şi mama Lui de faţă.
Evanghelistul Luca ne-a spus în episodul pierderii Domnului Isus, atunci
când a împlinit vârsta de 12 ani, cum părinţii Mântuitorului se duceau la Ierusalim
în fiecare an la sărbătoarea paştelor. El a scris: "Părinţii lui Isus se duceau la
Ierusalim în fiecare an la sărbătoarea Paştelor" (2:41). Dacă ei mergeau la
Ierusalim în fiecare an numai ca să celebreze Paştele la Templu, atunci, cu atât
mai mult, mama şi surorile Domnului Isus, au dorit să meargă la Ierusalim la acest
al doilea Paşte, după ce Mântuitorul Şi-a început misiunea, pentru că au văzut
minunile pe care le-a făcut în curtea Templului la primul Paşte, când l-a uimit cu
ele chiar şi pe Nicodim, învăţătorul lui Israel, aşa cum am văzut în studiul intitulat
Omul care a venit la Cristos noaptea (Vol.II,Stud.17); şi fiindcă misiunea din
Galilea I-a mărit mult faima şi L-a pus în centrul atenţiei într-o măsură cu mult
mai mare decât înainte.

393
 Mântuitorul a stabilit să facă această vizită familială la Nazaret în preajma
paştelor fiindcă, urmând să meargă la Ierusalim a dorit ca mama Lui să facă acolo
un popas de câteva zile, deoarece distanţa dintre Capernaum şi Nazaret era de 45
km, şi de la Nazaret la Ierusalim mai erau 110; şi, ca ea să meargă la Ierusalim
împreună cu fiicele ei.
Dacă aceasta era o vizită familială, atunci ni se pare că ne izbim de o
dificultate, şi anume: de ce Evanghelistul Marcu a zis că Domnul Isus a luat cu
Sine pe ucenici? El a scris: "Ucenicii Lui au mers după El" (6:1). Răspunsul la
această întrebare este: Mântuitorul chiar dacă nu Şi-ar fi continuat călătoria spre
Ierusalim, totuşi El Şi-ar fi luat cu Sine ucenicii, fiindcă obişnuia să meargă cu ei
tot timpul şi în tot locul, aşa după cum procedau şi rabinii cu discipolii lor 6.
Am văzut că Fiul lui Dumnezeu a avut până acum şapte ucenici: pe Andrei
şi Petru, Iacov şi Ioan, Filip şi Natanael, şi că înainte cu câteva zile l-a chemat şi
pe Evanghelistul Matei.
În al doilea rând, ne vom ocupa de

II. ADEVĂRATA ÎNSEMNĂTATE A MESIANISMULUI DOMNULUI

ISUS
Dumnezeu a promis poporului evreu, cât şi întregului neam omenesc, că
ne va trimite pe Fiul Său în calitate de Mântuitor, singurul care ne va aduce o
epocă de aur în care nu va mai exista lipsă, ură, război, boală şi moarte; ci numai
bucurie şi fericire.
Este adevărat, că Dumnezeu n-a vorbit evreilor prin proroci despre această
problemă grea, decât în termenii aspiraţiilor şi ai visurilor lor materiale, pentru că
n-ar fi înţeles-o, rămânând însă ca să le-o explice prin Fiul Său.
Dumnezeu a spus în Vechiul Testament că în epoca de aur nu va exista
nici un rău, decât bucurie şi fericire. El ne-a zis că atunci nu va mai fi sărăcie, ci
numai belşug. Prorocul Isaia a scris: "...Atunci pustia se va preface în pământ, şi
pământul va fi privit ca o pădure" (Is. 32:15); "Pustia şi ţara fără apă se vor
bucura; pustietatea se va veseli, şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori,
şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi de strigăte, de biruinţă" (35:1-2);
"El va face pustia lui un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului.
Bucuria şi veselia vor fi în rnijlocul lui, mulţumiri şi cântări de laudă" (Is. 51:3).
Atunci nu va fi ură şi duşmănie, ci numai prietenie. Prorocul Isaia a scris:
"Atunci lupul va locui împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate,
vor fi împreună, şi le va mâna un copilas; (7). vaca şi ursoaica vor paşte la un
loc, şi puii lor se vor culca împreună... (9). Nu se va face nici un rău şi nici o
pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt" (11:6-9).
Atunci nu vor fi războaie, ci numai pace. Prorocul Isaia a scris: "El va
hotărî între un mare număr de popoare: aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare

394
de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia
împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul" (2:4).
Atunci moartea va fi nimicită. În ce priveşte nimicirea morţii, Vechiul
Testament ne-a redat trei trepte progresive, aşa după cum puteau oamenii să le
înţeleagă: În prima treaptă ni se spune că oamenii vor trăi mult. Prorocul Isaia a
scris: "Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi
împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi
cel ce va muri la vârsta de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos" (65:20). În a
doua treaptă ni se spune că nu va exista nici un fel de boală. Prorocul Isaia a scris:
"Nici un locuitor nu zice «Sunt bolnav!»" (33:24) Şi în a treia treaptă ni se
relatează că numai atunci va fi nimicită moartea pentru totdeauna. Prorocul Isaia a
continuat să scrie: "Nimiceşte moartea pe vecie" (25:8).
Şi, în sfârşit, numai atunci oamenii vor avea parte de adevărata bucurie şi
fericire. Prorocul Isaia a mai zis: "Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor
merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul,
veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerile şi gemetele vor fugi" (35:10).
Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Vechiul Testatnent că există două epoci:
una prezentă care este rea şi vitregă pentru om, şi alta viitoare, în care ne va da tot
ce ne-a promis.
Evreii aveau două concepţii greşite cu privire la Mesia şi la epoca de aur:
Prima lor greşeală a fost că au crezut că această epocă va avea loc pe pământ.
Tocmai, pe tema aceasta, s-a creat cea mai mare neînţelegere între cărturarii
vremii şi Domnul Isus. Mântuitorul, în calitate de Mesia, predica o epocă de aur
cerească, iar ei propovăduiau şi aşteptau alta pamântească. Ei, în părerile lor
preconcepute, n-au vrut să se lase instruiţi de Fiul lui Dumnezeu. Şi, a doua lor
greşeală mare a constat în faptul că, Dumnezeu, deşi le-a promis pe Mesia în
epoca prezentă, ca să-i mântuiască de păcatele lor, ei Îl aşteptau să vină în cea
viitoare, ca să-i salveze de vrăjmaşi şi să înceapă acea epocă pe pământ.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de

III. MAREA AFIRMAŢIE A MÂNTUITORULUI, PE CARE A FĂCUT-O

CĂ EL ERA MESIA CEL PROMIS
Evanghelistul Luca a scris: "Şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului a
intrat în sinagogă” (v.16).
Evanghelistul amintit a zis că Domnul Isus a intrat în sinagoga din
Nazaret, în ziua Sabatului ca să predice. Nazaretul este numit în textul grecesc
polis, care înseamnă „oraş”. Iosif Flavius ne-a relatat că el avea cca. 20.000 de
locuitori 7.
Comentatorii A. Edersheim şi F.W. Farrar, ne-au descris întreaga
desfăşurare aunui serviciu de sinagogă, pe care l-au luat din Talmud. Ei ne-au

395
 Nazaretul, cetatea în care a crescut şi a copilărit Domnul Isus

spus că la serviciile de sinagogă se citeau de fiecare dată două texte: unul din Lege
şi altul din cărţile profetice; şi că se obişnuia ca atunci când venea la sinagogă un
musafir distins, să fie invitat să citească şi să explice textele respective 8.
Comentatorul G. Dalman spune că Domnul Isus ştia şi limba ebraică, lucrul acesta
reiese din faptul că El S-a ridicat în această sinagogă şi a citit din cartea
Prorocului Isaia 9.

Sulurile Vechiului Testament

396
 Mântuitorul ştia că I s-a dus vestea pretutindeni, din cauza minunilor pe
care le-a făcut în Capernaum şi în marele Lui circuit din Galilea. Cine n-a auzit
despre Isus din Nazaretul Galileii? Şi, cu atât mai mult, Domnul Isus ştia că
nazarenenii auziseră totul despre El.
Textul citit ne arată, că în momentul în care Domnul Isus a intrat în
sinagogă, a cerut sulul Prorocului Isaia şi a citit primele două versete din capitolul
61, care fac parte dintr-un text mesianic, în care Dumnezeu ne-a arătat lucrările pe
care urma să le facă Mesia. Evanghelistul Luca a scris: "…S-a ridicat să citească
(17), şi I s-a dat cartea profetului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde
era scris: (18). «Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc
saracilor Evanghelia; M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc
prizonierilor de război eliberarea şi orbilor primirea vederii; să dau drumul celor
apăsaţi (19) şi să vestesc anul de îndurare al Domnului»” (v.16-19).
Evanghelistul Luca ne-a spus că după citire, Mântuitorul a dat înapoi sulul
îngrijitorului şi că S-a aşezat. Prin aceste gesturi: că a înapoiat sulul şi că S-a
aşezat, ni se pare că Mântuitorul Şi-a terminat cuvântarea, pe când adevărul este
altul, că El de abia atunci a început-o. Rabinii învăţau poporul şezând. La evrei, o
cuvântare avea greutate şi era considerată oficială numai când era rostită şezând
10
. Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Luca ne-a redat acest detaliu!
El a scris: "În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi S-a aşezat jos"
(4:20).
Evanghelistul Luca ne-a descris în naraţiunea sa, procedura Mântuitorului
în mod progresiv, ca să putem urmări uimirea poporului, până la punctul
culminant. El ne arată cum nazarenenii au rămas uimiţi chiar din momentul în
care L-au auzit pe Domnul Isus citind acest text; şi, cu atât mai mult, când L-au
văzut că S-a aşezat pe scaun şi sta gata să înceapă o cuvântare oficială pe tema
acestei prorocii şi pe fondul tuturor minunilor pe care le-a făcut. Evanghelistul
Luca a scris: "Toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El"
(v.20). În aceste momente culminante, a spus A. Richardson, Domnul Isus Şi-a
proclamat mesianismul 11. Mântuitorul când a citit acest text din cartea Prorocului
Isaia, a zis cu alte cuvinte: "Aţi auzit ce v-a spus Dumnezeu prin Prorocul Isaia
despre epoca de aur, pe care voi o aşteptaţi să vină cu atâta însetare, că numai în
ea oamenii se vor vindeca de toate bolile lor. Şi, aţi auzit, apoi despre toate
minunile pe care le-am făcut nu departe de voi. Şi acum, dacă Eu vindec toate
bolile şi neputinţele oamenilor, aceasta înseamnă că Eu sunt Mesia. Nu pot ca să
nu vă spun mai întâi vouă, concetăţenii Mei dragi, că Eu sunt Mesia cel promis şi
că «astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit»"
(Lc.v.21).
Mântuitorul a adus acelaşi argument şi trimişilor lui Ioan Botezătorul
atunci când le-a zis că El era Acela care trebuia să vină. Evanghelistul Matei a
scris: "Drept răspuns, Isus le-a zis: «Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce
397
vedeţi: (5). Orbii îşi primesc vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii
aud, morţii înviază şi săracilor li se predică Evanghelia»” (11:4-5).

1. Robertson, A.T., Word Pictures in New Testament, VoI. I, p. 305;

Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 377.
2. Stonehouse, N.B., The Witness of Luke to Christ, p. 70 – 76;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 220.
3. Briggs, C.A., The Commentary of St Luke, p. 231.
4. Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 137;
Stonehouse, N.B., The Witness of Luke to Christ, p. 70 – 76;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 220.
5. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Ed. II, Vol. I, p. 324.
6. Op. cit. p. 413.
7. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 47.
8. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, p. 438 – 450;
Farrar, F.W., Luke, p. 107.
9. Dalman, G., Jesus - Jeshua, p. 37.
10. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 48.
11. Richardson, A., The Miracle - Stories of the Gospels, p. 40.

398
 51. NECREDINŢA NAZARENENILOR

II

Marcu 6 : 1 - 6a; Matei 13 : 54 - 58; Luca 4 : 16 - 30

Al doilea studiu din acest text intitulat Necredinţa nazarenenilor, ne arată

că necredinţa concetăţenilor Domnului Isus s-a datorat a trei cauze: pentru că au
crezut că epoca de aur va avea loc pe pământ, pentru că L-au cunoscut pe Domnul
Isus din copilărie şi fiindcă Mântuitorul era un simplu tâmplar.
Să luăm mai întâi faptul că

I. NAZARENENII AU CREZUT, CA TOŢI EVREII, CĂ EPOCA DE AUR

VA AVEA LOC PE PĂMÂNT
Este interesant, că Domnul Isus a interzis cu tot dinadinsul demonilor,
ucenicilor şi tuturor bolnavilor pe care i-a vindecat ca să-L facă cunoscut că era
Mesia, aşa cum am văzut când am tratat studiile intitulate Vindecările după un
apus de soare (Vol.II,Stud.39) şi Vindecarea leprosului (Vol.II,Stud.43). Pe când
aici, în Nazaret, aşa după cum am văzut în studiul trecut, Domnul Isus Şi-a
proclamat mesianismul în mod deschis. Gestul acesta al Mântuitorului, ne spune
mult despre concetăţenii Lui, că era o mare deosebire între ei şi mulţimile care
veneau la El din toate părţile ca să-L asculte; că Lui nu I-a fost frică că ei ÎI vor
mărturisi ca Mesia înaintea mulţimilor şi că la mărturisirea lor se vor răscula
masele împotriva romanilor, fiindcă ştia că ei nu credeau în El.
Cărturarii au învăţat poporul, că în momentul când va apare Mesia, El va
nimici pe toţi vrăjmaşii naţiunii lor, va vindeca pe toţi bolnavii, va învia toţi
morţii lui Israel şi că va aduce un mare belşug şi prosperitate.
Din text reiese că Domnul Isus a explicat nazarenenilor adevărata
însemnătate a epocii de aur şi a mesianismului: că epoca de aur nu va avea loc pe
pământ, ci în cer; că Mesia nu va veni în epoca viitoare, ci a sosit în cea prezentă
ca să ne mântuiască de păcate şi să ne pregătească pentru epoca eternă; şi că, o
dată cu venirea Lui, va aduce chiar şi în epoca prezentă un crâmpei de viaţă din
Împărăţia Sa cerească. Lor, nu le-a spus încă nimeni aşa ceva. Astfel, ei se mirau
de înţelepciunea şi de minunile concetăţeanului lor. Evangheliştii Marcu şi Luca
au scris, îi cităm armonizat: "Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline
de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau (Lc.v.22): «De unde are El aceste
lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel
de minuni prin mâinile Lui?»" (Mc.v.2).
Totul a mers bine până când a afirmat că Mesia deja a sosit şi că El era
Acela. La auzul acestor cuvinte, toţi au rămas şocaţi, pentru că nimeni nu putea să

399
conceapă că El, un om simplu pe care ei Îl cunoşteau, ar putea să zdrobească pe
toţi vrăjmaşii lui Israel, să vindece pe toţi bolnavii, să învieze pe toţi morţii
naţiunii lor şi să aducă acea epocă de pace, belşug şi prosperitate, pe care ei o
visau şi o aşteptau mult.
A doua cauză a necredinţiei nazarenenilor s-a datorat faptului că

II. EI L-AU CUNOSCUT PE DOMNUL ISUS DIN COPILĂRIE

Rabinii au învăţat poporul că trei lucruri vin pe neaşteptate: norocul,
scorpionul şi Mesia. Norocul atunci când un om dă dintr-o dată de o comoară.
Scorpionul, când cineva se trezeşte că a fost înţepat de această insectă aducătotare
de moarte. Şi că, "tot ce se ştie despre Mesia", ziceau rabinii este "că Se va naşte
în cetatea lui David, dar nimeni nu-L va cunoaşte, până nici părinţii Lui,
deoarece Dumnezeu Îi va tăinui atât naşterea, cât şi creşterea. Astfel, El va apare
dintr-o dată şi nimeni nu va şti de unde" 1. Şi, tot rabinii învăţau poporul, că până
nici Mesia nu va şti că El este Acel trimis mare al lui Dumnezeu, până nu va veni
Ilie, însoţit de alţi proroci şi Îl va unge 2.
Aceste concepţii rabinice, au pătruns adânc în crezul evreilor. La ele, s-au
referit mai marii poporului evreu, atunci când au spus maselor în curtea cea mare
a Templului în legătură cu Domnul Isus: "... Noi ştim de unde este omul acesta;
însă când va veni Cristosul, nimeni nu va şti de unde este" (Ioan 7:27). Şi, tot
aceste concepţii au avut în minte şi nazarenenii, atunci când Fiul lui Dumnezeu a
afirmat despre Sine că era Mesia cel promis, de au început să se întrebe unii pe
alţii miraţi. Toţi trei evangheliştii sinoptici i-au redat pe nazeneni spunând, îi
cităm armonizat: "«Oare nu este acesta fiul lui Iosif (Lc.v.4) şi al Mariei?
(Mc.6:3) Nu este El tâmplarul? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii
Lui? Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi?» Şi găseau astfel în El o pricină de
poticnire!" (Mt.v.55-57).
Toţi, câţi erau în sinagogă, au început să-I înşire familia pe nume: părinţii,
fraţii şi surorile. De aici învăţăm două lucruri:
a) Primul lucru este că Iosif era mort atunci când a avut loc acest
eveniment. Evanghelistul Marcu a scris cum nazarenenii se mirau şi ziceau: "Nu
este acesta tâmplarul, fiul Mariei... ?" (v.3). W. Hendriksen, S. Diamandi şi alţi
comentatori, ne spun că Evanghelistul Marcu atunci când a înşirat în text familia
Domnului Isus, nu l-a amintit pe Iosif şi că L-a numit pe Mântuitorul numai "Fiul
Mariei". Explicaţia acestor comentatori este că Iosif a murit de mult şi că
nazarenenii s-au obişnuit ca să-L numească pe Domnul Isus "Fiul Mariei" 3.
Evanghelistul Matei l-a amintit pe Iosif în text, dar nu ca să arate că el
trăia, ci numai ca să înlocuiască cuvântul Evanghelistului Marcu de "Tâmplar" în
"Fiul tâmplarului", fiindcă Evanghelistul Matei n-a putut să atribuie Domnului

400
Isus o profesie atât de modestă ca Evanghelistul Marcu, aşa cum am văzut când
am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3).
Şi, Evanghelistul Luca, când a amintit numele lui Iosif în text, citându-i pe
nazareneni: "Oare nu este acesta fiul lui Iosif?" (v.22 ), de asemenea, nu înseamnă
că Iosif era în viaţă, ci erau mulţi care îşi aduceau încă aminte de el..
b) Şi, al doilea lucru pe care îl descoperim din această înşiruire a familiei
Domnului Isus de către nazareneni este, că El avea patru fraţi şi cel puţin trei
surori, deoarece cuvântul surori, în limba greacă, nu este folosit la dual, ci la
plural, ceea ce înseamnă că erau cel puţin trei. Acelaşi lucru ni-l arată şi adjectivul
nehotărât "toate". Evanghelistul Matei a scris: "Şi surorile Lui nu sunt toate între
noi?" (v.56) Dacă erau numai două scria: "Şi surorile Lui nu sunt amândouă
printre noi" şi nu "toate".
Dacă acesta era adevărul, atunci cum îndrăznesc unii să nege că
Mântuitorul avea fraţi şi surori? Cum se încumetă ei să facă speculaţii, că aceştia
erau verii şi verisoarele Lui? Sau cum pot să afirme alţii, că Iosif avea aceşti copii
cu o altă soţie? 4 Oare, cine a cunoscut mai bine familia Domnului Isus decât
nazarenenii care, locuiau cu ea în aceeaşi cetate? Şi cine a deţinut informaţii mai
precise decât Evanghelistul Luca, care le-a obţinut chiar din gura mamei
Mântuitorului, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intiulat Naşterea
Fecioarei ? (Vol.I,Stud.33) Evanghelistul Luca când a scris: "Şi L-a născut pe
Fiul ei cel întâi născut" (2:7), a folosit grecescul protōtokon, care înseamnă
"întâiul născut" şi nu monogenes, "singurul născut". Evanghelistul Luca a scris
astfel, fiindcă ştia că Domnul Isus a mai avut fraţi şi surori.
Aceste speculaţii, că Mântuitorul nu avea fraţi şi surori, au început să
apară din secolul al II-lea, când unii au început să exalte celibatul ca cea mai
înaltă şi sfântă formă a vieţii spirituale. Aceştia au spus că Iosif nu era soţul
Mariei, ci numai protectorul ei 5. Dacă acesta era adevărul, atunci cum a putut
Evanghelistul Matei, care a obţinut informaţii de prima mână chiar din partea lui
Iosif, să scrie că îngerul i-a spus în vis: "Nu te teme să iei la tine pe Maria, soţia
ta?" (1:20) Cum a putut el să scrie: "Înainte ca să locuiască ei împreună?” (1:18)
Şi cum a putut el să consemneze în Evanghelie despre relaţia lor familială: "Dar
nu s-a unit cu ea până ce ea a născut un Fiu ?”(1:25) Oare, Maria, chiar nu era
căsătorită, cu adevărat, cu Iosif, ci a jucat numai un rol fals ca să ducă lumea în
eroare că era căsătorită, pe când, în realitate, nu era căsătorită? Ea, chiar şi-a
ascuns fecioria sub masca vieţii de familie? Este posibil să credem aşa ceva, că
Dumnezeu a avut nevoie ca ea să joace un rol fals? Şi, este oare fecioria mai
sfântă înaintea lui Dumnezeu, decât faptul de-a fi mamă?
Câţi n-au sacrificat adevărul, ca să-şi susţină concepţiile lor! Dar, ce este
mai dureros, că unii încearcă să sacrifice chiar şi adevăul divin pentru nişte păreri
omeneşti eronate! Aşa au făcut cărturarii şi preoţii lui Israel şi aşa fac încă mulţi
alţii din religiile tradiţionale care se pretind că sunt teologi şi creştini.
401
 Cunoscând numai concepţia pe care o aveau evreii cu privire la Mesia, că
nimeni nu-L va cunoaşte, până nici părinţii Lui, decât după ce va veni Ilie însoţit
de alţi proroci din vechime, ca să-L ungă ca Mesia şi să-L proclame lumii; şi,
ştiind numai că familia pe care au înşirat-o evangheliştii sinoptici era a
Mântuitorului, ne putem da seama cât de tare s-au poticnit nazarenenii, care I-au
cunoscut atât de bine atât familia, cât şi pe El atunci când a afirmat că era Mesia!
Şi, a treia cauză a necredinţei nazarenenilor s-a datorat faptului că

III. EI L-AU CUNOSCUT PE MÂNTUITORUL CA PE UN SIMPLU

TÂMPLAR
Evangheliştii sinoptici ne spun că Domnul Isus era tâmplar; şi că Iosif,
tatăl Lui adoptiv, de asemenea a fost tâmplar. Evanghelistul Marcu a scris, cum
nazarenenii se mirau şi ziceau: "Nu este acesta tâmplarul?" (v.3). Şi Evanghelistul
Matei, de asemenea a scris, cum concetăţenii Domnului Isus se mirau şi ziceau:
"Oare nu este El fiul tâmplarului?" (v.55). În amândouă cazurile scrie grecescul
tektōn. Comentatorii W. Hendriksen şi S.S. Short, spun că grecescul tektōn,
înseamnă, "meseriaş în construcţii de piatră, de metal şi de lemn". Homer a
explicat în cărţile lui, că tektōn era un meseriaş care făcea toată partea lemnoasă
necesară în viaţa omului 7. Iar, Iustin Martirul a scris între anii 155-161 în lucrarea
sa intitulată Dialogul cu Trifon, că Domnul Isus a lucrat ca dulgher şi că făcea
pluguri şi juguri 8. Din Evanghelia după Marcu, cât şi din toate informaţiile pe
care le-am amintit, reiese că Domnul Isus era lemnarul de bază al Nazaretului, pe
care Îl cunoştea întreaga cetate. A.T. Olmstead a scris în cartea sa intitulată Isus
în lumina istoriei, că după ce Iosif a murit, Fiul lui Dumnezeu a devenit tâmplarul
de bază al Nazaretului 9.
Pentru noi, faptul că Fiul lui Dumnezeu a îmbrăţişat o meserie modestă
când a intrat în creaţie, a însemnat glorie, fiindcă El n-a pretins nici o scutire şi nu
S-a sfiit să intre în viaţa noastră comună ca să guste din plin din amărăciunile şi
necazurile ei. Dar nici pentru evrei, meseria nu era ceva umilitor. E. Renan a spus,
că potrivit învăţăturii rabinilor toţi intelectualii trebuiau să înveţe o meserie, până
şi rabinii cei mai renumiţi 10. Aşa se explică faptul, că şi Apostolul Pavel avea o
meserie: de-a face corturi. Numai că, pentru nazareneni, cât şi pentru toţi evreii,
Mesia nu era un simplu om care să se îndeletnicească cu o meserie oarecare.EI era
pentru ei un campion ceresc, de care Dumnezeu se îngrijea într-un mod special.
Nazarenenii au rămas năuciţi când au auzit din gura tâmplarului lor că era
Mesia, fiindcă ei I-au cunoscut nu numai familia, dar chiar şi casa modestă a lui
Iosif în care Domnul Isus locuise. E. Renan, conform unor informaţii, a descris
casele oamenilor săraci din Nazaret, aşa cum se crede că era şi casa lui Iosif,
pentru că se ştie că şi el era sărac. Autorul amintit a zis, că asemenea case erau
luminate prin uşă. În cel mai bun caz, aveau o bucătărie şi o cameră de dormit. În

402
loc de mobilă şi alte lucruri aveau o rogojină, câteva perne pe jos, câteva vase de
pământ şi o ladă 11.
După concepţia nazarenenilor, era imposibil ca Domnul Isus să fi fost
Mesia, fiindcă El, nu numai că nu corespundea după tradiţia lor, dar era şi prea
simplu şi prea sărac ca să le aducă acea epocă de aur pe care ei o visau.
Textul citit se încheie cu două lucruri interesante cu privire la Domnul
Isus : că El n-a putut să facă multe minuni în Nazaret şi că se mira de necredinţa
concetăţienilor Lui. Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi citam armonizat: "Şi
n-a putut să facă /multe minuni (Mt.v.58) / acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste
câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor" (Mc.v. 5-6).
Cum era necredinţa nazarenenilor, de se mira Domnul Isus de ea şi nu voia
să facă nici o minune înaintea lor? Nazarenenii aveau credinţă, dar nu în Domnul
Isus. Ei nu-L aveau pe Mântuitorul ca obiect al credinţei lor pe baza învăţăturii,
lucrării şi a ceea ce El a zis despre Sine. Ci, obiectul credinţei lor erau concepţiile
lor preconcepute, care se bazau pe tradiţia cărturarilor. Deosebirea dintre mesia
din tradiţia cărturarilor şi concetăţeanul lor era atât de mare încât, cu cât ei
credeau mai puternic în mesia din tradiţie, cu atât nu puteau să creadă în Domnul
Isus nici în cea mai mica măsură. Mântuitorul, nu numai că cunoştea necredinţa
concetăţenilor Lui, dar o şi simţea. Necredinţa nazarenenilor în Domnul Isus a
creat acum în sinagogă o atmosferă foarte rea, în care Mântuitorul n-a vrut să facă
nici o minune. Aşa se explică faptul că, numai cei doi sau trei care au venit la Fiul
lui Dumnezeu şi au crezut în El, din întreg Nazaretul, au fost vindecaţi.
De aici învăţăm, că publicul aduce o dată cu sine şi atmosfera bisericii,
care contribuie la eficienţa predicii. Într-o atmosferă bună şi predica cea mai
slabă, poate să fie eficientă. Iar, într-o atmosferă rea, plină de critici reci şi de
ascultători indiferenţi, şi predica cea mai spirituală şi înflăcărată este fără putere şi
viaţă.
Dacă oamenii merg la biserică ca să se duşmănească, ei se vor urî şi pe
mai departe. Dacă ei se adună împreună cu mintea îmbâxită de păreri
preconcepute şi cu inima închisă ca să nu accepte şi alte puncte de vedere, ei vor
înţelege totul greşit şi vor pleca tot plini de ei înşişi. Şi invers, dacă toţi vin la
biserică cu scopul de a-L asculta şi de a-L lăuda pe Dumnezeu, atunci se vor zidi
sufleteşte şi chiar cele mai mari extreme se vor uni.
Pe umerii noştri apasă o mare responsabilitate, fiindcă suntem puşi într-o
mare alternativă: ori să ajutăm lucrarea lui Cristos, ori s-o împiedecăm. Noi,
printr-o atmosferă rea, putem să trântim uşa Domnului Isus în faţă ca nazarenenii.
Şi, tot noi, printr-o atmosferă bună, putem să-I deschidem o uşă largă ca să-Şi
arate puterea şi gloria.

1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 178;

Justin Dialogue with Trypho 8.7;
403
 Babylonian Talmud, tractate Sanhedrin 98 a;
Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. V, p. 127.
2. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p.14.8.
3. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 223;
Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 400.
4. Short, S.S., The Gospel of Mark, p. 1163.
5. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 73;
Tertulian, Against Marcion 4:19; On the Flesh of Christ 7.
6. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 222;
Short, S.S., The Gospel of Mark, p. 1163.
7. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 138.
8. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 222;
Justin Dialogue with Trypho LXXXVIII.
9. Olmstead, A.T., Jesus in the Light of History, p. 6.
10. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 39.
11. Op. cit. p. 7.

404
 52. REACŢIA NAZARENENILOR

III

Marcu 6 : 1 - 5a; Matei 13 : 54 - 58; Luca 4 : 16 - 30

În al treilea studiu din acest text ne vom ocupa de Reacţia nazarenenilor.

Evanghelistul Luca ne arată, că nazarenenii au reacţionat împotriva Mântuitorului,
din două motive: pentru că au interpretat greşit proverbul care spunea că
familiarizarea duce la desconsiderare şi pentru că nu ştiau că menirea Domnului
Isus, în calitate de Mesia, nu era ca să vindece pe toţi bolnavii din epoca prezentă.
Să luăm mai întâi faptul că

I. FAMILIARIZAREA DUCE LA DESCONSIDERARE

Toţi trei evanghelişti sinoptici L-au redat pe Fiul lui Dumnezeu spunând
nazarenenilor, îi cităm armonizat: "Adevărat vă spun că (Lc.v.24) nicăieri nu este
preţuit un profet mai puţin decât în patria lui (Mt.v.57), între rudele lui şi în casa
lui" (Mc.v.4).
În acest text întâlnim un mare paradox. Nazarenenii, în loc să se fi bucurat
cel mai mult în acest moment suprem, când Mântuitorul Şi-a proclamat
mesianismul în sinagoga lor şi când a vestit anul de îndurare, ei s-au umplut de
cea mai mare mânie şi au protestat energic împotriva Lui.
Anul jubiliar din Vechiul Testament, era anul unei mari veselii, pentru că
tot la 50 de ani proprietarii originali care, ajungând într-o situaţie grea şi, fiind
obligaţi să-şi vândă pământul, ajungeau din nou la el. Oamenii care au falimentat
şi s-au vândut ca sclavi pentru a-şi plăti anumite datorii, erau eliberaţi şi iarăşi se
întorceau la familiile lor. Cei care au ajuns la impasuri dificile şi trebuiau să-şi
vândă casele, iarăşi intrau în ele. Şi, cei care erau înglodaţi în datorii şi nu puteau
să le plătească, erau iertaţi (Lev.25:8-55).
Domnul Isus, când a afirmat oficial că era Mesia - Unsul lui Dumnezeu şi
când Şi-a proclamat mesianismul, ne-a arătat pe fondul anului jubiliar din Vechiul
Testament, că de atunci a început un an de îndurare lung şi cu mult mai mare
decât cel amintit, care este anul de îndurare al lui Dumnezeu faţă de toţi păcătoşii.
În acest an de îndurare, care ţine de la prima la a doua venire a lui Cristos,
Dumnezeu vrea ca să ne elibereze pe toţi din robia şi tirania Diavolului, şi să ne
recupereze din nou ca o proprietate preţioasă a Lui. Evanghelistul Luca L-a citat
pe Domnul Isus, spunând: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns
să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită,
să vestesc prizonierilor de război eliberarea şi orbilor primirea vederii; să dau
drumul celor asupriţi (19) şi să vestesc anul de îndurare al Domnului" (v.18-19).

405
 Anul acesta de îndurare al lui Dumnezeu, trebuie să fie anul celei mai mari
bucurii pentru toţi muritorii. Dar ce paradox, atunci când Fiul lui Dumnezeu a
venit, când Şi-a proclamat mesianismul în sinagoga din Nazaret şi când a vestit
începerea acestui an de îndurare, nazarenenii care aveau privilegiul suprem, ca
chiar concetăţeanul lor să fie Mântuitorul lumii, tocmai pe ei i-a înfuriat această
proclamare a Domnului Isus că era Mesia şi i-a răsculat împotriva Lui!
Nimic nu ne arată mai clar, că omul a ajuns la polul opus faţă de ceea ce
era menit să fie, ca faptul acesta, că familiarizarea duce la desconsiderare. Pe
când, ar trebui să fie tocmai invers : cu cât cunoşti pe cineva mai îndeaproape, cu
atât să-i vezi mai bine splendoarea. Tragedia poate fi de două feluri: că
splendoarea nu prea există pe pământ; şi că, acolo unde ea există în toată
frumuseţea, adeseori nu i-o pot vedea nici chiar cei din cercul cel mai apropiat,
fiindcă sunt orbiţi de prejudecăţi. Lucrul acesta se vede în toate domeniile vieţii.
Nu există nici un mediu mai greu pentru cineva care se dedică unei cauze
măreţe ca cetatea, rudele, prietenii şi casa lui, aşa după cum ne-a spus
Mântuitorul. Pentru un predicator, cel mai greu lucru este ca să-şi desfăşoare
lucrarea într-o biserică în care a copilărit. Şi pentru un medic, cel mai greu lucru
este ca să practice medicina în locul unde lumea îl cunoaşte de mic.
Când preotul Thomas Campbell a scos primul tiraj de cărţi de sub tipar, a
trimis un exemplar la casa părintească. Tatăl lui, uitându-se la numele de pe
copertă, a zis nedumerit: "Coperta o fi a lui Tom, dar nu şi conţinutul. Eu nu cred
că Tom al meu a putut să scrie o carte ca aceasta" 1.
Tot astfel, ne-a zis Domnul Isus, adeseori s-a întâmplat ca prorocii să fie
dispreţuiţi, alungaţi şi chiar ucişi cu pietre de către concetăţenii lor. Cauza n-a
constat în faptul că prorocii nu erau buni sau că nu aveau mesaj din partea lui
Dumnezeu, ci semenii lor erau răi şi aveau păreri preconcepute cu privire la ei.
Acesta a fost unul dintre marile motive, ne-a spus Mântuitorul, pentru care
Ierusalimul a vărsat mereu sângele prorocilor. El a zis: Ierusalime, Ierusalime, tu
care omori pe profeţi şi îi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! (Matei 23:37).
Şi acum, dacă evreii aveau păreri preconcepute chiar şi faţă de proroci,
atunci, cu cât mai mult, ei aveau asemenea păreri preconcepute cu privire la
Domnul Isus, ca Mesia! Şi dacă ei erau orbiţi de prejudecăţi, în general în legatură
cu Mesia atunci, cu cât mai greu le-a venit nazarenenilor, ca să vadă în
concetăţeanul lor pe Fiul lui Dumnezeu! Acesta a fost motivul pentru care
Mântuitorul, prevenindu-Şi concetăţenii, i-a sfătuit să-şi ia de pe ochi solzii
părerilor preconcepute şi să se uite cu cea mai mare atenţie la lucrările Lui pe care
le-a făcut în jurul lor şi, că numai atunci Îl vor recunoaşte şi-L vor accepta, altfel
riscau să-L piardă pentru totdeauna.
Comentatorul S. Diamandi a zis, că chiar şi atunci când Domnui Isus a
devenit obiectul credinţei şi al veneraţiei aproape întregului Israel, nazarenenii nu

406
şi-au schimbat atitudinea lor duşmănoasă pe care o aveau faţă de Acela care urma
să imortalizeze numele cetăţii lor 2.
Domnul Isus a vrut să Se descopere ca Mesia mai întâi nazarenenilor,
deoarece a trăit cel mai mult în mijlocul lor. El a dorit să le ofere lor privilegiul, ca
să-L cunoască şi să-L accepte primii.
Şi, a doua cauză care a stârnit reacţie în inimile nazarenenilor împotriva
Domnului Isus a fost,

II. FIINDCĂ EL LE-A FĂCUT CUNOSCUT CĂ MENIREA LUI, ÎN

CALITATE DE MESIA, NU ERA CA SĂ VINDECE PE TOŢI BOLNAVII
DIN EPOCA PREZETĂ
Mântuitorul cunoştea toate concepţiile evreilor cu privire la Mesia. El ştia
că, o dată cu afirmarea Lui că era Mesia, nazarenenii se aşteptau să înceapă pe loc
epoca de aur, în care să le tămăduiască toţi bolnavii. Acesta a fost motivul pentru
care Domnul Isus a zis: "Fără indoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi»; şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit
că ai făcut în Capernaum?»" (Lc.v.23). Şi aceasta a fost cauza pentru care Fiul lui
Dumnezeu a explicat pe fondul minunii înmulţirii făinii şi a untdelemnului
văduvei din Sarepta Sidonului de către Prorocul Ilie, şi a curăţării leprei lui
Naaman sirianul de către Prorocul Elisei, că în epoca prezentă, menirea Lui nu
este să vindece toţi bolnavii, ci numai pe câţiva dintre cei ce credeau în El!

Vindecarea lui Naaman Sirianul de lepră

407
Mântuitorul a explicat nazarenenilor, că miracolele Lui nu erau altceva decăt nişte
semne sau ferestruici prin care ne arăta că Cel ce le făcea nu era altul decât Acela
care a venit ca să ne pregătească pentru o epocă de aur cerească şi eternă.
Fiul lui Dumnezeu când a zis: "... Adevărat vă spun, că pe vremea lui Ilie,
când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o
foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; (26). şi, totuşi, Ilie n-a
fost trimis la nici una din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului" (Lc.v.25-
26), a spus nazarenenilor cu alte cuvinte: "Deşi au fost multe văduve lipsite în
Israel pe timpul secetei, totuşi Prorocul Ilie n-a fost trimis la nici una dintre ele
ca să-i înmulţească făina şi untdelemnul, decât la o văduvă din Sarepta Sidonului.
Tot astfel, nici menirea Mea, în calitate de Mesia, nu este ca să aduc acum în
epoca prezentă o supra-abundenţă."
Şi, de asemenea, când Mântuitorul a zis: "Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe
vremea profetului Elisei; şi, totuşi, nici unul n-a fost curăţat, afară de Naaman,
sirianul" (Lc.v.27), a spus cu alte cuvinte concetăţenilor Lui: "Şi, cu toate că, pe
vremea Prorocului Elisei au fost mulţi leproşi în Israel, totuşi el n-a vindecat pe
nici unul dintre ei decât pe Naaman, sirianul. Tot asa, nici misiunea Mea, în
calitate de Mesia, nu este să vindec pe toţi bolnavii din epoca prezentă, ci numai
pe unii dintre cei ce cred în Mine, ca să arăt că am putere asupra bolii şi a
tuturor relelor de pe pământ, şi că sunt singurul care voi oferi muritorilor o
epocă de aur, dar nu una pământească, ci alta cerească şi eternă".
Mântuitorul, trăgând un semnal de alarmă, a spus nazarenenilor, că dacă
nu vor apuca şansa supremă a chemării cereşti, o vor pierde pentru totdeauna; şi,
în schimb, o vor accepta neevreii, care atunci când Domnul Isus vorbea
concetăţenilor Lui, neevreii erau departe de Dumnezeu 3. Aşa după cum multe
văduve şi mulţi săraci din Israel n-au apucat pe timpul foametei şansa înmulţirii
făinii şi a untdelemnului de Prorocul Ilie, decât o femeie din Sarepta Sidonului,
care nu făcea parte din poporul Domnului.
Şi aşa, după cum mulţi leproşi erau în Israel pe timpul Prorocului Elisei,
dar nici unul dintre ei n-a apucat şansa vindecării din partea acestui om al lui
Dumnezeu, afară de Naaman, sirianul.
Nazarenenii când au auzit aceste cuvinte, s-au mâniat mai tare pe Domnul
Isus; şi aceasta, din două motive: Primul motiv era, cum de Şi-a permis El să
spună că ei, care aveau un loc unic în Împărăţia lui Mesia, vor fi abandonaţi; şi că
locul lor, îl vor ocupa neamurile care, după credinţa şi învăţătura lor, nu aveau altă
menire decât să slujească ca şi combustibil pentru focul gheenei! 4 Şi al doilea
motiv a fost, cum a putut El, tâmplarul lor, să afirme că era acel campion ceresc
care le va aduce epoca de aur!
Tot ce a spus Domnul Isus, nazarenenilor, li se părea că era o blasfemie la
adresa promisiunii lui Dumnezeu cu privire la Mesia şi la epoca lor de aur. Drept
consecinţă, ei L-au scos din sinagogă şi L-au dus pe un deal din care, aşa după
408
cum ne relatează comentatorul F. Godet, cobora un perete stâncos înalt de 17 m,
ca să-L arunce de acolo în prăpastie 5. Evanghelistul Luca a scris: "Toţi din
sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie. (29). Şi s-au ridicat,
L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe creasta muntelui pe care era zidită
cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie (Lc.v.28-29).

Muntele de pe care au vrut să-L arunce nazarenenii pe

Domnul Isus într- o prăpastie

409
 Nazaret

Prăpastia dealului de pe care au vrut să-L

arunce nazarenenii pe Domnul Isus

410
 Şi mama Mântuitorului a asistat la această dramă. Entuziasmul ei, din
această sinagogă, în care şi-a auzit Fiul de prima dată declarând solemn şi în
public că El era Mesia cel promis, s-a transformat într-o adevărată tragedie.
Parcă o vedem pe mama Mântuitorului, cum alerga în urma Fiului ei cu
inima sfâşiată, zicându-şi: "Aceasta este sabia pe care mi-a prezis-o bătrânul
Simeon că-mi va străpunge sufletul (Luca 2:35). Ah, dacă Îl vor arunca de pe
acea creastă, nu va rămâne din El decât bucăţi de carne!" Ea nu s-a urcat până
sus, fiindcă nu putea să vadă cum Îl vor arunca în acea prăpastie. Ci, credem că s-
a aşezat undeva jos, cu inima zdrobită ca să-şi verse focul. Numai că,
Evanghelistul Luca ne-a spus mai departe în textul citit: "Isus a trecut prin
mijlocul lor şi a plecat de acolo'' (v.30). Cum S-a strecurat şi cum a scăpat
Domnul Isus din mijlocul lor, nu ştim; dar una ştim, că El era Fiul lui Dumnezeu
şi că nu I-a sosit încă un asemenea ceas!
Ne place să credem că Domnul Isus, ca unul care ştia toate lucrurile, S-o fi
dus la Maria, unde şedea şi se bocea disperată cu faţa în palme, i-o fi pus mâna Sa
cea gingaşă pe umeri şi i-o fi zis: "Mamă, de ce plângi? Doar nu ţi-ai pierdut
credinţa? Chiar dacă toţi oamenii din lume n-ar mai crede în Mine, Tu n-ai voie
să te îndoieşti, pentru că tu şti cel mai bine cine sunt!" Maria a crezut, dacă nu L-a
pierdut acum, nu-L va pierde niciodată.
Nazarenenii s-au făcut vinovaţi de cel mai mare păcat. Ei erau primii,
cărora Fiul lui Dumnezeu li S-a descoperit ca Mesia şi li Se oferea ca Domn şi
Mântuitor. Dar ei, în părerile lor preconcepute, şi-au închis ochii, şi-au astupat
urechile şi I-au respins pentru totdeauna suprema şansă a chemării eterne.
Aşa s-a întâmplat atunci cu nazarenenii şi aşa se întâmplă şi astăzi cu orice
om, care aude suprema chemare a lui Cristos şi îşi astupă urechile şi îşi zăvorăşte
inima.

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 140.

2. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 425.
3. Cairns, D.S., The Faith That Rebels, p. 47.
4. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 48.
5. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St Luke, Vol. I, p. 239 – 240.

411
412
413
 Israel
414
 BIBLIOGRAFIE

Abrahams, Israel, Studies in Pharisaism and the Gospels. First Series, 1917;
Second Series 1924. Cambridge, Eng.: Cambridge University
Press.
Albright, W.F., The Archaeology of Palestine, Pelican Books, 1960.
Augustine - Confessions.
- Tractate 15 on St. John. Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint,
Grand Rapids 1950.
Blamforth, H., St Luke, Clarendon Bible, Oxford (1930) 1935, School Edition.
Barclay, William,
- The Gospel of Matthew, 2 vols,
- The Gospel of Mark,
- The Gospel of Luke,
- The Gospel of John 2 vols.
- The Revelation of John 2 vols. (The Daily Study Bible),
Revised Edition, The Saint Andrew Press, Edinburgh (1965)
1977.
Barrrett, C.K., The Holy Spirit and the Gospel Tradition, New York:
Macmillan, 1947.
Berkhof, Lous, New Testament Introduction, Grand Rapids, Michigan, 1939.
- Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdermans, 1949).
Bouma, C., Het Evangelie Naar Johannes (in Karte Verklaring der Hellige
Schrift), Kampen, 1927.
Briggs, C.A., The Commentary of St Luke, New York: Scribners, 1902.
Bruce, A.B., The Miraculous Element in the Gospels, London: Hodder and
Stoughton, 1886.
- The Training of the Twelve, Ed. IV. Kregel Publications, Grand Rapids,
Michigan, 1988.
Bruce, F.F., Second Thoughts on the Dead See Scrolis, 1956.
- The Gospel of John, Edinburgh, 1983.
Bultmann, R., The Gospel of John, Oxord, 1971.
Bunaciu, Ioan, Explicarea Evangheliilor, Bucureşti 1981.
Cairns, D.S., The Faith That Rebels, London: SCM 1928.
Carson, D.A., An Introduction to the New Testament, Apollos, 38 De Montfort
Street, Leicester, 1992.
Clement of Alexandria, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint, Grand R
apids, 1950. Cocoris, G.M., Lordship Salvation - Is It Biblical?
Dallas: Redencion Viva, 1983.
415
Coggins, R.J., Origins of Samaritanism Reconsidered, Oxford, 1975.
- Samaritans and Jews, Oxord, 1957.
Cowley, A.E., The Samaritan Doctrine of the în Messiah, Expositor Series 5, I,
1895.
Cullmann, O., Samaria, and the Origins of the Christian Mission in The Early
Church, London, 1956.
Dalman, G., Jesus - Jeshua, Studies in the Gospels, New York, 1929.
Daube, D., The New Testament and Rabbinic Judaism, London: Athlane, 1956.
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of The Bible, London and New York,
1944.
Diamandi, Sterie, Isus Mântuitorul, vol. I, ediţia II-a, 1942;
- Activitatea şi Învăţătura, (Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului), vol.II, editura
"Cartea Românească", 1943.
Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, Cambridge, Eng.,
Cambridge University Press, 1953.
Dods, M., The Gospel of St John (in The Expositor's Greek Testament), Reprint
Grand Rapids, Michigan, 2 vols (no date).
Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, Vols 2, New York
1897.
Ellis, J.David, The Gospel of John, (The International Bible Commer tary) USA,
Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
Ellison, H.L., The Gospel of Matthew, (The International Bible Cornmentary),
USA, Grand Rapids, Michigan, 1968.
Eusebius, Ecclesiastical History, Popular Ed. Baker, Grand Rapids, Michigan,
1974.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI.II, Traducere de I.P.S. Nicodim,
patriarhul României, Editura şi tiparul sfintei mănăstiri Neamţu,
1945.
Farrer, Austin, The Triple Victory, London: Faith, 1965.
Finkel, Asher, The Pharisees and the Teacher of Nazareth, Leiden: Brill, 1964.
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St Luke, VoI.I, Transiated from the
Second French Edition by E.W. Shalders, B.A. Fourth Edition.
Edinburgh: T.T. Clark, 38 George Street, 1887.
- A Commentary on The Gospel of St John, (Translated by T. Dwight 2
vols. New York 1886.
Goppelt, L, Jesus, Paul and Judaism, New York: Nelson, 1964.
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Mattheus, Kampen, 1954.
- Het Evangelie naar de Beschrijving Lukas, 2 vols. Amsterdam
1950.
- Het Heilig Evangelie Volgens Johannes, vols 2, (Cornmentaar
op het Nieuwa Testament 1886).
416
Grundmann, W., Theological Dictionar of the New Testament, vols 2, 1964.
Guilding,A., The Fourth Gospel and Jewish Workship, Oxford, 1960.
Halley, H.Henry, Pocket Bible Handbook, Chicago 90, Illinois, 1948.
- Manual Biblic, Traducere din limba engleză de către Doru Motz 1983.
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, Traducere din limba engleză de către Doru
Motz, 1980.
Hendriksen, William, The Gospel of Mark, (1976) 1987, Edinburgh.
- The Gospel of John, (1959) 1976 (New Testament Commentaryj,
The Banner of Truth Trust, London.
Howard, J.K., The Baptism of Jesus and Its Significance, EQ. 39, 1967.
- Christianity According to St John, Philadelphia, 1946.
Hutton, W.R., Spring and Well, Ex.T. 56, 1945.
Ironside, H.A., Except Ye Repent, (Grand Rapids: Zondervan, 1937).
Justin Martyr, Dialogue with Trypho;
- First Apolollogy, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint, Grand
Rapids, 1950.
Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, 2 vols, Zürich, 1875.
Kopp, Ch., Das Kana des Evangeliums, Cologne, 1940.
- The Holy Places of the Gospels, London, 1962.
Lange, J.P., Leben Jesu, Vol.II.
- Mark (Commentary on the Holy Scriptures), Grand Rapids, no date.
- John, (Commentary on the Holy Scriptures), edition Grand Rapids,
Michigan (no date).
Leany, A.R.C., The Gospel according to St Luke (BNTC), London, 1958.
Lenski, R.C.H., The Interpretation of St John's Gospel, Columbus, Ohio, 1931.
- The Interpretation of St Mark's and Luke's Gospels, Columbus
(1931) 1934.
Lewis, C.S., Miracles, New York: Macmillan, 1948.
Lightfoot, R.H., Locality and Doctrine in the Gospels, London, 1938.
- St John's Gospel:.A Commentary, University Press, Oxford, 1956.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, Traducere de Nicodim,
patriarhul României, Bucureşti,1946.
- Comentar la Evanghelia după Matei, Traducere de patrirhul Nicodim,
Editura Episcopiei, Bucureşti, 1948.
Macartney, C.E., Of Them He Chose Twelve, Philadelphia, 1927.
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, Societatea Misionară Română, Wheaton,
Illinois, S.U.A., 1992.
MacGinley, L.J., From-Criticism of the Synoptic Healing Narratives,
Woodstock, Md.: Woodstock College Press, 1944.
Macgregor, G.H.C., The Gospel of John, London, 1928.
Manson,T. William, The Servant - Messiah, Cambridge, Eng.: Cambridge
417
 University Press, 1953;
- The Gospel of Luke,
- Bulletin of the John Rylands Lbrary, 30, 1947.
Meyer, H.A.W., Das Marcus-Evangelium.
- Critical and Exegetical Handbook to the Gospels of Mark and Luke,
Edinburgh, 1880.
Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, London.: Macmillan, Vols 2, 1927.
Mood, J.G., Story on the Bible Animals, Philadelphia.
Morgan, G.Campbell, The Gospel according to Mark, New York, 1927.
- The Crises of the Christ, New York, Revell, 1936.
Moule, C.F.D., A note Under the Fig Tree, JTS n.s. 5 (1954).
Olmstead, A.T., Jesus in the Light of History, 1942.
Otto, R., The Kingdom of God and the Son of Man, 1943.
Pausanias, Description of Greece in 6 volumes, of the Loeb Classical Library, ed.
W.H.S.Jones, Vol. I, 1918.
Peterson, P.M., Andrew, Brother of Simon Peter, Leiden 1958.
Philo of Alexandrine, Alegorical Interpretation, Ante-Nicene Fathers, ten
volumes, reprint, Grand Rapids, 1950.
Plummer, A., The Gospel according to St Luke, International Critical
Commentara. Edinburg, 1896, Greek text.
- The Gospel according to Matthew, Cambridge Greek Testament for Schools
and Colleges, Cambridge 1914. `
Porter, E.L., The Gospel of Luke (The International Bible Commentary) USA,
Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
Rawlinson, A.E.J., The Gospel According to St Mark, (Westminster Com.) 7th
edition, 1949.
Renan, E., Viaţa lui Isus. Editura AMB, Bucureşti, 1991.
Richardson, A., The Miracle - Stories of the Gospels, 1941.
Robertson, A.T., Luke the Historian in the Light of Research, New York, 1923.
- Word Pictures in the New Testament, New York and London, 1932,
Vols. V.
Robinson, J.A.T., The Baptism of John and the Qumran Community, 1962.
- Twelve New Testament Studies, Naperville, III: Allenson 1962.
Rowland, C., The Open Heaven, London, 1982.
Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism and the Baptism of John, Hebrew
Union College Anual, 1940.
- From Moses to Qumran, London, 1963.
Scott, W.E.F., The Fourth Gospel, Its Purpose and Theology, Edinburgh 1906.
Short, A,Rendle, The Bible and Modern Medicine, ed, IVF, 1953.
- Modern Discovery and the Bible, ed. IVF, 1943.
Short, S.Stephen, The Gospel of Mark (The International Bible Commetary by
418
 F.F. Bruce) USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids,
Michigan 1986.
Smith, M., Notes on Goodspeed's Problems of New Testament Tradition,
JBL,1945.
Staneschi, Jean., Exegeza Evangheliei după Ioan, Bucureşti, 1953.
Stonehouse, N.B., The Witness of Luke to Christ, Philadelphia, 1944.
Swete, H.B., Studies in the Teaching of Our Lord, London, 1903.
Talmud, The Babilonian (translated by M.L. Rodkinson), Boston, 1918.
- The Talmud of Jerusalim.
Taylor, Vicent., The Gospel According to St Mark, London, (1952)1966.
- The Name of Jesus, Oxford: Clarendon, 1953.
Tertulian, Against Marcion. On the Flesh of Christ. Ante-Nicene Fathers, ten
volumes, reprint, Grand Rapids, 1950.
Thomson, W..M., The Land and the Book, London, 1863.
Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, Edition Grand Rapids, 1948.
Vas, Geerhardus, The Self-Disclosure of Jesus, New York (1926) 1953.
- The Kingdom of God and the Church, Nutley,N.J: Presbyterian and
Reformed, 1972.
Vine, W.E., Vine's Expositor Dictionary of Old and New Testament Words,
Thomas Nelson Publishers, New York (1981) 1984.
Westcott, B.F., Characteristics of the Gospel Miracle, Cambridge. Eng.:
Macmillan, 1859.
- The Gospel according to St John, The Greek Text with Introduction and
Notes. Two vols. (John Murray, London (1880) 1908.
Wurmbrand, Richard, Viaţa lui Isus, ( O lucrare dactelografiată care a circulat
prin anii 1960-1970).

419
 CUPRINS

St. TIMPUL TITLUL LOCUL MARCU MATEI LUCA IOAN Pag

STUDIULUI
Cuvânt înainte 9
PARTEA IV
ÎNCEPUTUL MISIUNII LUI IOAN BOTEZĂTORUL ŞI AL MÂNTUITORULUI
1 Aprilie Data unui început Iudea 1:1 3:1-2 9
33.779.26 crucial
2 “ Mediul în care a “ 1:2-8 3:1-12 3:3-18
trăit şi a 17
propovăduit Ioan
Botezătorul I
3 “ Pregătirea „ „ „ „ 29
Domnului Isus II
4 Mai Botezul Betabara 1:9-11 3:13-17 3:21- 37
Mântuitorului 22
5 „ Simbolul „ „ „ „ 47
botezului II
6 Iunie Ispitirea Pustiul 1:12-13 4:1-11 4:1-13 54
Mântuitorului I Iudeii
7 „ Metodele ispitirii “ “ “ “ 65
8 Martie Mărturia lui Ioan
Joi, prima Botezătorul Betabara 1:19- 77
zi înaintea delegaţiei 28
Marelui
Sanhedrin
9 Vineri, a Mărturia lui Ioan
doua zi Botezătorul „ 1:29- 86
înaintea poporului 34
10 Sabat, a Primii doi ucenici Lângă
treia zi (Ioan şi Andrei) Betabara 1:35- 93
40
11 Duminică, Alţi doi ucenici „
a patra zi (Iacov şi Petru) 1:40- 101
42
12 Luni, a Încă doi ucenici „
cincea zi (Filip şi Natanael) 1:43- 109
51
13 Miercuri a Nunta din Cana Cana 117
şaptea zi Galileii 2:1-12
14 „ Minunea din Cana “ 126
“
Notă: Mai întâi sunt redaţi anii reali 33; la mijloc, ai erei romane 779; şi la urmă, după calendarul
lui Dionysius 26.

420
St. TIMPUL TITLUL LOCUL MARCU MATEI LUCA IOAN Pag
34.780.27 STUDIULUI
PARTEA A V-A
ÎN PAS CU FIUL LUI DUMNEZEU ÎN PRIMELE ŞAPTE ZILE DIN MISIUNEA SA
MESIANICĂ
15 Aprilie Primul paşte Templu 2:13, 137
23-25
16 „ Identificarea lui Ierusalim 3 :1- 144
Nicodim I 13
17 „ Omul care a venit „ „ 150
la Cristos noaptea
18 „ Împărăţia lui „ „ 157
Dumnezeu
19 „ Înălţarea lui „ 3:14- 163
Cristos 21
20 „ Marea alternativă Ierusalim 3:14- 172
II 21
21 „ Legământul lui „ „ 177
Dumnezeu III
22 Mai O nouă mărturie a Iudea 3:22-
lui Ioan 30 183
Botezătorul
23 „ Cel venit din cer „ 3:31- 190
36
24 Iunie Surpătorul de Samaria 4:1-9 195
bariere
25 „ Apa vieţii „ 4:10- 204
15
26 „ În faţa realităţii „ 4:15- 211
27
27 „ Trezirea din „ 4:28- 221
Samaria 42
28 „ Întemniţarea lui Machaerus 1 :14 4 :12 3 :19- 4:43- 229
Ioan Botezătorul 20 44
PARTEA A VII-A
MISIUNEA MÂNTUITORULUI DIN GALILEA
29 „ Galilea, locul 1 :15 4 :13-17 4 :14- 4 :45
predicării Fiului 15 239
lui Dumnezeu I
30 „ Proclamarea „ „ „ „
Împărăţiei lui 247
Dumnezeu II
31 „ Chemarea la „ „ „ „ 255
pocăinţă III

421
St. TIMPUL TITLUL LOCUL MARCU MATEI LUCA IOAN Pag
STUDIULUI
32 „ Îndemnul de-a „ „ „ „
crede în 261
Evanghelie IV
33 „ Vindecarea fiului Cana 4:46- 265
unui curtean 54
34 Iulie Mântuitorul la Marea 1 :16-20 4 :18-22 5 :1-
marea Galileii 11 271
Ghenazaretului I
35 „ Chemarea „ „ „ „
apostolilor la 285
ucenicie II
PARTEA A VIII-A
ÎN PAS CU FIUL LUI DUMNEZEU TIMP DE 24 DE ORE
36 Sâmbătă, Fiul lui Capernaum 1 :21-22 4 :31-
ora 9-12 Dumnezeu în 32 293
sinagoga din
Capernaum
37 „ Vindecarea unui „ 1:23-28 4:33-
om stăpânit de 37 299
demoni
38 Sâmbătă, Vindecarea „ 1:29-31 8:14-15 4:38-
12-6 d.m. soacrei 39 307
Apostolului
Petru
39 Sâmbătă Vindecările după „ 1 :32-34 8 :16-17 4 :40- 315
seara un apus de soare 41
40 Duminică Secretul Galilea 1 :35-39 4 :42-
dimineaţa succesului 44 320
Domnului Isus
PARTEA A IX-A
PRIMUL CIRCUIT AL MÂNTUITORULUI PRIN GALILEA
41 August Primul circuit al 4 :23-25
Mântuitorului în 326
Galilea
42 Martie Flagelul leprei I Galilea 1 :40-45 8 :2-4 5 :12- 332
35.781.28 16
43 „ Vindecarea „ „ „ „ 338
leprosului II
44 „ Începerea Capernaum 2 :1-12 9 :1-8 5 :17-
campaniei 26 344
împotriva
Mântuitorului I
45 „ Paraliticul şi „ „ „ „
credinţa 350
prietenilor lui II

422
 TIMPUL TITLUL LOCUL MARCU MATEI LUCA IOAN Pag
STUDIULUI
46 „ Dovedirea „ „ „ „
egalităţii 357
Domnului Isus
cu Tatăl III
47 Martie Chemarea Capernaum 2 :13-14 9 :9 5 :27-
Evanghelistului 28 364
Matei
48 „ Isus, prietenul „ 2 :15-17 9 :10-13 5 :29-
vameşilor şi al 32 371
păcătoşilor
49 „ Cristos, sursa „ 2 :18-22 914-17 5 :33- 380
lucrurilor noi 39
50 Aprilie Domnul Isus Îşi Nazaret 6 :1-6a 13 :54- 4 :16-
proclamă 58 30 389
mesianismul la
Nazaret I
51 „ Necredinţa „ „ „ „ 399
nazarenenilor II
52 „ Reacţia „ „ „ „ 405
nazarenenilor III
Bibliografie 415

423
 EVANGHELIA DUPĂ MARCU

CAP VERSETE TITLULL STUDIULUI STUDIU Pag.

1 1-8 Data unui început crucial I 1 9

Mt. 3:1-12; Lc. 3:1-18
„ Mediul în care a trăit şi a propovăduit Ioa Botezătorul I 2 17
Mt. 3:1-12; Lc. 3:1-18
„ Pregătirea căii Domnului Isus II 3 29
Mt. 3:1-12; Lc. 3:1-18
9-11 Botezul Mântuitorului I 4 37
Mt. 3:13-17; Lc. 3:21-22
„ Simbolul botezului II 5 47
Mt. 3:13-17; Lc. 3:21-22
12-13 Ispitirea Mântuitorului I 6 54
Mt. 4 :1-11 ; Lc. 4 :1-13
„ Metodele ispitirii II 7 65
Mt. 4 :1-11 ; Lc. 4 :1-13
14 Întemniţarea lui Ioan Botezătorul 28 229
Mt. 4:12; Lc. 3:19-20; Ioan 4:43-44;
15 Galilea, locul predicării Fiului lui Dumnezeu I 29 239
Mt. 4 :13-17 ; Lc. 4 :14-15 ; Ioan 4 :45
„ Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu II 30 247
Mt. 4:12; Lc. 3:19-20; Ioan 4:43-44
„ Chemarea la pocăinţă 31 255
Mt. 4:12; Lc. 3:19-20; Ioan 4:43-44
„ Îndemnul de-a crede în Evanghelie IV 32 261
Mt. 4:12; Lc. 3:19-20; Ioan 4:43-44
16-20 Mântuitorul la marea Ghenazaretului I 34 271
Mt. 4 :18-22 ; Lc. 5 :1-11
„ Chemarea apostolilor la ucenicie II 35 285
Mt. 4 :18-22 ; Lc. 5 :1-11;
21-22 Fiul lui Dumnezeu în sinagoga din Capernaum 36 293
Lc. 4 : 31-32
23-28 Vindecarea unui om stăpânit de demon 37 299
Lc. 4:33-37
29-31 Vindecarea soacrei Apostolului Petru 38 307
Mt. 8:14-15; Lc. 4:38-39
32-34 Vindecările după un apus de soare 39 315
Mt. 8 :16-17 ; Lc. 4 :40-41
35-39 Secretul succesului Domnului Isus 40 320
Lc. 4 :42-44
40-45 Flagelul leprei I 42 332
Mt. 8:2-4; Lc. 5:12-16
„ Vindecarea leprosului II 43 338
Mt. 8:2-4; Lc. 5:12-16

424
CAP VERSETE TITLULL STUDIULUI STUDIU Pag.

2 1-12 Începerea campaniei împotriva Mântuitorului I 44 344

Mt. 9:1-8; Lc. 5:17-26
„ Paraliticul şi credinţa prietenilor lui II 45 350
Mt. 9:1-8; Lc. 5:17-26
„ Dovedirea egalităţii Domnului Isus cu Tatăl III 46 357
Mt. 9:1-8; Lc. 5:17-26
13-14 Chemarea Evanghelistului Matei 47 364
Mt. 9 :9 ; Lc. 5 :27-28
15-17 Isus, pritenul vameşilor şi al păcătoşilor 48 371
Mt. 9 :10-13 ; Lc. 5 :29-32
18-22 Cristos sursa lucrurilor noi 49 380
Mt. 9 :14-17 ; Lc. 5 :33-39
6 1-6a Domnul Isus Îşi proclamă mesianismul la Nazaret I 50 389
Mt. 13 :54-58 ; Lc. 4 :16-30
„ Necredinţa nazarenenilor II 51 399
Mt. 13 :54-58 ; Lc. 4 :16-30
„ Reacţia nazarenenilor III 52 405
Mt. 13 :54-58 ; Lc. 4 :16-30

425
 EVANGHELIA DUPĂ MATEI

CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.

3 1-12 Data unui început crucial I 1 9

Mc. 1:1-8; Lc. 3:1-18
„ Mediul în care a trăit şi a propovăduit Ioa Botezătorul I 2 17
Mc. 1:1-8; Lc. 3:1-18
„ Pregătirea căii Domnului Isus II 3 29
Mc. 1:1-8; Lc. 3:1-18
13-17 Botezul Mântuitorului I 4 37
Mc. 1 :9-11; Lc. 3:21-22
„ Simbolul botezului II 5 47
Mc. 1 :9-11; Lc. 3:21-22
4 1-11 Ispitirea Mântuitorului I 6 54
Mc. 1 :12-13; Lc. 4 :1-13
„ Metodele ispitirii II 7 65
Mc. 1 :12-13; Lc. 4 :1-13
12 Întemniţarea lui Ioan Botezătorul 28 229
Mc.1:14; Lc. 3:19-20; Ioan 4:43-44;
13-17 Galilea, locul predicării Fiului lui Dumnezeu I 29 239
Mt. 4 :13-17 ; Lc. 4 :14-15 ; Ioan 4 :45
„ Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu II 30 247
Mc. 1:15; Lc. 4:14-15; Ioan 4:45
„ Chemarea la pocăinţă 31 255
Mc. 1:15; Lc. 4:14-15; Ioan 4:45
„ Îndemnul de-a crede în Evanghelie IV 32 261
Mc. 1:15; Lc. 4:14-15; Ioan 4:45
18-22 Mântuitorul la marea Ghenazaretului I 34 271
Mc. 1 :16-20 ; Lc. 5 :1-11
„ Chemarea apostolilor la ucenicie II 35 285
Mc. 1 :16-20; Lc. 5 :1-11;
23-25 Primul circuit al Mântuitorului din Galilea 41 326
8 2-4 Flagelul leprei I 42 332
Mc. 1 :40-45 : Lc. 5 :12-16
„ Vindecarea leprosului II 43 338
Mc. 1 :40-45 ; Lc. 5 :12-16
14-15 Vindecarea soacrei Apostolului Petru 38 307
Mc. 1 :29-31; Lc. 4:38-39
16-17 Vindecările după un apus de soare 39 315
Mc. 1 :32-34 ; Lc. 4 :40-41
9 1-8 Începerea campaniei împotriva Mântuitorului I 44 344
Mc. 2 :1-12; Lc. 5:17-26
„ Paraliticul şi credinţa prietenilor lui II 45 350
Mc. 2 :1-12; Lc. 5:17-26
1-8 Dovedirea egalităţii Domnului Isus cu Tatăl III 46 357
Mc. 2 :1-12; Lc. 5:17-26

426
CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.

9 Chemarea Evanghelistului Matei 47 364

Mc. 2 :13-14; Lc. 5 :27-28
10-13 Isus, pritenul vameşilor şi al păcătoşilor 48 371
Mc. 2 :15-17 ; Lc. 5 :29-32
14-17 Cristos sursa lucrurilor noi 49 380
Mc. 2 :18-22 ; Lc. 5 :33-39
13 54-58 Domnul Isus Îşi proclamă mesianismul la Nazaret I 50 389
Mc. 6 :1-6a ; Lc. 4 :16-30
„ Necredinţa nazarenenilor II 51 399
Mc. 6 :1-6a ; Lc. 4 :16-30
„ Reacţia nazarenenilor III 52 405
Mc. 6 :1-6a ; Lc. 4 :16-30

427
 EVANGHELIA DUPĂ LUCA

CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.

3 1-18 Data unui început crucial I 1 9

Mc. 1:1-8; Mt. 3:1-12
„ Mediul în care a trăit şi a propovăduit Ioan Botezătorul I 2 17
Mc. 1:1-8; Mt. 3:1-12
„ Pregătirea căii Domnului Isus II 3 29
Mc. 1:1-8; Mt. 3:1-12
19-20 Întemniţarea lui Ioan Botezătorul 28 229
Mc.1:14; Mt. 4:12; Ioan 4:43-44
21-22 Botezul Mântuitorului I 4 37
Mc. 1 :9-11 ; Mt. 3 :13-17
„ Simbolul botezului II 5 47
Mc. 1 :9-11; Mt. 3 :13-17
4 1-13 Ispitirea Mântuitorului I 6 54
Mc. 1 :12-13; Mt. 4 :1-11
„ Metodele ispitirii II 7 65
Mc. 1 :12-13; Mt. 4 :1-11
14-15 Galilea, locul predicării Fiului lui Dumnezeu I 29 239
Mc. 1:15; Mt. 4 :13-17 ; Ioan 4 :45
„ Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu II 30 247
Mc. 1:15; Lc. 4:14-15; Ioan 4:45
„ Chemarea la pocăinţă 31 255
Mc. 1:15; Lc. 4:14-15; Ioan 4:45
„ Îndemnul de-a crede în Evanghelie IV 32 261
Mc. 1:15; Lc. 4:14-15; Ioan 4:45
16-30 Domnul Isus Îşi proclamă mesianismul la Nazaret I 50 389
Mc. 6 :1-6a ; Mt. 13:54-58
„ Necredinţa nazarenenilor II 51 399
Mc. 6 :1-6a ; Mt. 13:54-58
„ Reacţia nazarenenilor III 52 405
Mc. 6 :1-6a ; Mt. 13:54-58
31-32 Fiul lui Dumnezeu în sinagoga din Capernaum 36 293
Mc. 1 :21-22
33-37 Vindecarea unui om stăpânit de demon 37 299
Mc. 1 :23-28
38-39 Vindecarea soacrei Apostolului Petru 38 307
Mc. 1 :29-31; Mt. 8:14-15
40-41 Vindecările după un apus de soare 39 315
Mc. 1 :32-34 ; Mt. 8 :16-17
42-44 Secretul succesului Domnului Isus 40 320
Mc. 1 :35-39
5 1-11 Mântuitorul la marea Ghenazaretului I 34 271
Mc. 1 :16-20 ; Mt. 4 :18-22

428
CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.

„ Chemarea apostolilor la ucenicie II 35 285

Mc. 1 :16-20 ; Mt. 4 :18-22
12-16 Flagelul leprei I 42 332
Mc. 1 :40-45; Mt. 8 :2-4
„ Vindecarea leprosului II 43 338
Mc. 1 :40-45 ; Mt. 8 :2-4
17-26 Începerea campaniei împotriva Mântuitorului I 44 344
Mc. 2 :1-12; Mt. 9 :1-8
„ Paraliticul şi credinţa prietenilor lui II 45 350
Mc. 2 :1-12; Mt. 9 :1-8
„ Dovedirea egalităţii Domnului Isus cu Tatăl III 46 357
Mc. 2 :1-12; Mt. 9 :1-8
27-28 Chemarea Evanghelistului Matei 47 364
Mc. 2 :13-14; Mt. 9 :9
29-32 Isus, pritenul vameşilor şi al păcătoşilor 48 371
Mc. 2 :15-17 ; Mt. 9 :10-13
33-39 Cristos sursa lucrurilor noi 49 380
Mc. 2 :18-22 ; Mt. 9 :14-17

429
 EVANGHELIA DUPĂ IOAN

CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.

1 19-28 Mărturia lui Ioan Botezătorul înaintea 8 77

delegaţiei Marelui Sanhedrin
29-34 Mărturia lui Ioan Botezătorul înaintea 9 86
poporului
35-40 Primii doi ucenici (Ioan şi Andrei) 10 93
40-42 Alţi doi ucenici (Iacov şi Petru) 11 101
43-51 Încă doi ucenici (Filip şi Natanael) 12 109
2 1-12 Nunta din Cana 13 117
„ Minunea din Cana 14 126
13,23-25 Primul paşte 15 137
3 1-13 Identificarea lui Nicodim I 16 144
„ Omul care a venit la Cristos noaptea II 17 150
„ Împărăţia lui Dumnezeu III 18 157
14-21 Înălţarea lui Cristos I 19 163
„ Marea alternativă II 20 172
„ Legământul lui Dumnezeu III 21 177
22-30 O nouă mărturie a lui Ioan Botezătorul 22 183
31-36 Cel venit din cer 23 190
4 1-9 Surpătorul de bariere 24 195
10-15 Apa vieţii 25 204
15-26 În faţa realităţii 26 211
27-42 Trezirea din Samaria 27 221
43-44 Întemniţarea lui Ioan Botezătorul 28 229
Mc. 1:14; Mt. 4:12; Lc. 3:19-20
45 Galilea, locul predicării Fiului lui 29 239
Dumnezeu I
Mc. 1:15; Mt. 4 :13-17 ; Lc. 4 :14-15
„ Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu II 30 247
Mc. 1:15; Mt. 4:12; Lc. 3:19-20
„ Chemarea la pocăinţă 31 255
Mc. 1 :15 ; Mt. 4:12; Lc. 3:19-20
„ Îndemnul de-a crede în Evanghelie IV 32 261
Mc. 1 :15 ; Mt. 4:12; Lc. 3:19-20
46-54 Vindecarea fiului unui curtean 33 265

430