Iisus

Un profil biografic

BIBLIOTECA DE CULTUR| CATALAN|

Editor:
JANA BALACCIU MATEI

Traducerea acestui volum a fost sprijinit\ de

La traducció d’aquest llibre compta amb el suport de

Barcelona

Traducerea s–a f\cut dup\

Armand Puig i Tàrrech, Jesús. Un perfil biogràfic, Edicions Proa, 2004

© 2004 Armand Puig i Tàrrech

Armand Puig
 Iisus
Un profil biografic

Traducere din limba catalan\ de

Dr. JANA BALACCIU MATEI

Redactor: ELENA LAZ|R

Machet\: Dumitru F. DUMITRU
Coperta: Daniel NICOLESCU
Procesare computerizat\: Cristian DRAGOMIR

In memoriam
Neus [i Josep,
Marian [i Pere,
ucenici ai lui Iisus

Ai în mâini o carte frumoas\. Bine scris\. O carte despre Domnul Hristos. Poate ai
ad\stat la isvorul Sfintei Scripturi. Poate e[ti familiarizat cu Sfintele Evanghelii [i cu via]a
liturgic\ a Bisericii, cu ritmul s\rb\torilor. Poate ai înv\]at despre aceste lucruri la orele de
religie. Sau poate [tii mai pu]in, prea pu]in sau deloc. Pentru ca s\ ai, îns\, o imagine cât
mai cuprinz\toare a culturii c\reia îi apar]ii, de tip occidental, este util s\ cuno[ti câte ceva
m\car din via]a Domnului Hristos. Chiar dac\ nu te pasioneaz\, cartea pe care ai deschis’o
este interesant\. Cite[te-o!
 Volumul din fa]a ochilor t\i poate fi citit în întregime (ai profita din plin s\ te încume]i
la a[a ceva), dar merge citit [i în parte, nu chiar la voia întâmpl\rii, ci urm\rind titlurile [i
subtitlurile care, î]i dest\inui, se pot constitui într’un serial palpitant. Depinde cât e[ti de
curios s\ afli lucruri adev\rate, nu fictive, despre Cel C\ruia cre[tinii din toate timpurile [i
din toate locurile (între care m\ num\r [i eu) Îi spun Mântuitorul. Efortul merit\! Fie [i
numai din punct de vedere cultural, în cazul în care vei fi fiind „agnostic”.
Poate e[ti doar indiferent. Dar curios e[ti cu siguran]\. Altfel n’ai fi deschis cartea! {i
bine ai f\cut c\ ai deschis’o! Ast\zi, când felurite c\r]i „bine-vândute” î]i propun fic]iuni, pe
care mediul t\u [i facilitatea diger\rii unor atare produse te îndeamn\ s\ le crezi, este
binevenit\ o întreprindere ca aceasta, serioas\, temeinic\, bine documentat\, u[or de citit
[i, nu în ultimul rând, frumoas\, atractiv\. Dar cel mai important atribut al c\r]ii este acela
c\ este adev\rat\, verificabil\ în informa]iile propuse spre lectur\ pân\ la ultimul am\nunt.
Totu[i, pentru ca s\ r\mânem one[ti pân\ la cap\t cu tine, iubite cetitoriule, e bine s\
[tii c\ cel ce a scris’o e preot. Conteaz\ mai pu]in c\rei biserici îi apar]ine. Ce trebuie s\ [tii
– î]i vei da seama, de altfel, destul de curând – este c\ autorul scrie cu dragoste [i cu
pasiune despre Subiectul s\u. S\ [tii c\ [i eu fac parte (dup\ cum vei fi b\nuit) din ierarhia
bisericeasc\. Scriu aceste rânduri la rug\mintea prieteneasc\ a autorului. Dac\ ai
prejudec\]i sau crezi c\ nu am urm\ri altceva decât s\ te convingem [i s\ te convertim, ai
toat\ libertatea s\ abandonezi lectura acestei c\r]i!
Nu te gr\bi îns\! S’ar putea ca o hot\râre pripit\ s\ te lipseasc\ de un isvor al
cunoa[terii. {i, mai târziu, s\’]i par\ r\u. {tiu [i c\ nu prea ai timp de citit, dar f\ un efort,
merit\, crede-m\! Spun asta pentru c\ ce vei g\si aici, adunat din atâtea documente de
prim\ mân\, este ca o vistierie ce’]i va ajuta s\’]i limpeze[ti gândurile, s\’]i întrege[ti
imaginile, s\’]i înt\re[ti temeliile propriei tale culturi. Vrei-nu vrei, apar]ii civiliza]iei cre[tine
[i, pentru a în]elege ce se întâmpl\ în jurul t\u, e[ti nevoit s\ te apleci [i peste ceea ce ai
senza]ia c\ nu ]i-ar ajuta prea mult, în lumea gr\bit\ în care te mi[ti.
Hristosul Iisus pe Care }i’l prezint\ cartea de fa]\ s’ar putea s\ nu coincid\ cu
propria’]i imagine despre Hristos! Confrunt\ ceea ce [tii cu ceea ce afli aici! Este corect s\
[tii c\ autorul, preot [i profesor, a încercat s\ prezinte cum a [tiut mai bine informa]iile pe
care le de]ine, din studierea m\rturiilor celor mai apropiate de timpul în care Iisus Hristos,
Domnul nostru, al cre[tinilor, a petrecut pe p\mânt, mai’nainte de În\l]area Sa la ceruri.
Dac\ nu a reu[it, pune-o pe seama neputin]ei omene[ti. Vei fi, îns\, de acord c\
încercarea e temerar\ [i, cel pu]in în parte, a reu[it.
Dac\ vei dori s\ afli mai mult, încearc\ s\ intri în leg\tur\ cu memoria vie a Bisericii,
cu urma[ii celor în timpul c\rora s’au scris m\rturiile despre Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu [i Fiul Omului. Du-te la bibliotecile care se respect\ [i începe s\’i frecventezi
pe P\rin]ii Bisericii, de la genera]ia B\rba]ilor Apostolici pân\ mai încoace, spre noi. Sper
c\ nu vei dezam\gi memoria cultural\ a umanit\]ii prin apelul la lecturi facile, fictive,
neîntemeiate documentar, surse de îmbog\]ire pentru pescuitorii în ape tulburi!
Ceea ce eu pot s\’]i împ\rt\[esc despre cartea aceasta, de[i nici eu nu sunt cel mai în
m\sur\ s’o fac, este aceea c\ paginile ei ascund o trud\ sisific\. Sunt muncite, dar scrise
cu mult\ dragoste, cu însufle]ire. Dac\ vrei, în ele st\ ascuns\ aventura spiritual\ a celui
care le-a scris. {i le-a scris ap\sat, încercând s\ par\ cât mai impar]ial. E ca un pariu.
{armul st\ în taina îns\[i a întreprinderii. Pentru c\, b\nuiesc c\ intuie[ti, deslegarea
deplin\ o vei afla, o vom afla abia dup\ trecerea pragului acestei vie]i.
Acum, dup\ cele ce ]i-am în[irat, n\d\jduiesc c\ vei avea m\car curiozitatea de a
începe lectura. Nu te speria de volumul mare, de paginile numeroase. Cite[te înainte! Nu
vei fi dezam\git. În ce m\ prive[te, socotesc binevenit\ aceast\ nou\ carte în peisajul
cultural românesc, cu atât mai mult cu cât e tradus\ direct din limba în care a fost scris\,
din catalan\ în român\. {i aici a fost o aventur\. A[a cum e, de fapt, [i via]a. }i-o îmbii spre
folositoare între]inere. Crede-m\, nu’]i va p\rea r\u!

Cu bune doriri,
† Episcopul Sofroniu
 Serbarea Intr\rii în Templu a Maicii Domnului
(21 noiembrie), 2006
Lucrarea de fa]\ a fost elaborat\ dintr-o perspectiv\ ampl\, care îmbin\
cercetarea istoric\, analiza exegetic\ [i reflec]ia spiritual\. Scris\ într-un stil
narativ, îl cru]\ pe cititor de aridit\]ile discu]iei „savante” [i îi prezint\
personalitatea – pasionant\ [i complex\ – a lui Iisus, v\zut dinspre orizontul
iudaismului [i al impactului pe care l-a avut asupra cre[tinismului timpuriu. Cartea
a optat pentru o viziune global\ [i sintetic\, încercând s\ ofere un r\spuns la
principalele întreb\ri despre via]a [i moartea lui Iisus din Nazaret. În ultim\
instan]\, este, cu o expresie a lui B. Chilton, o „biografie critic\” a fondatorului
cre[tinismului.
O carte cu aceste caracteristici, care nici nu presupune [i nici nu exclude
convingeri religioase la cititori, nu poate s\ dezbat\ în adâncime numeroasele
teme legate de personalitatea lui Iisus. Deseori a trebuit s\ ne limit\m la rezultate
[i la concluzii, [i ele subordonate discursului narativ. Fire[te, faptul c\ nu totul este
dezb\tut cu argumente pro [i contra nu înseamn\ c\ anterior acestea nu au fost
cânt\rite, [i anume în contextul celei de A treia c\ut\ri a istoricit\]ii persoanei lui
Iisus, început\ în urm\ cu peste 20 de ani.
În aceast\ carte, instrumentul fundamental de conturare a figurii lui Iisus este
critica istoric\. Dar temele se articuleaz\ într-o expunere, într-o succesiune logic\,
uneori aparent „u[oar\”, aproape „evident\”, alteori dând impresia c\ ocole[te
anumite probleme. Sunt sigur c\ specialistul va [ti s\ aprecieze nuan]ele implicate
de ceea ce se spune [i ra]iunile pentru ceea ce nu se spune [i va în]elege tratarea
delicat\ a marii probleme a realit\]ii istorice a cuvintelor [i faptelor atribuite lui
Iisus din Nazaret. S-a încercat tot timpul s\ se dep\[easc\ pericolul istoricismului,
care face confuz profilul lui Iisus, fie pentru c\, în numele rigorii, îl situeaz\ în
parametri restrictivi, fie pentru c\, în numele „adev\rului”, îl conduce spre
reconstruc]ii lipsite de fundament.
Obiectivul acestei lucr\ri este ca nespecialistul s\-[i formeze treptat o imagine
despre personajul prezentat. Spre a o ob]ine, va fi suficient s\ navigheze liber prin
text, optând pentru o lectur\ continu\ sau, date fiind dimensiunile volumului, s\
selecteze anumite subiecte folosindu-se de indicii de la sfâr[itul volumului.
Includerea multor citate din cele patru evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca,
Ioan) constituie o invita]ie la lectura acestor documente fundamentale. Din acest
punct de vedere, cartea poate fi considerat\ [i o introducere în lectura celor patru
evanghelii. Într-un cuvânt, este o lucrare „interactiv\”, în m\sura în care propune o
perspectiv\ deschis\ [i dialogal\ asupra istoricit\]ii persoanei lui Iisus.

A[a cum afirm\ H. I. Marrou, „istoria este o aventur\ spiritual\ în care

personalitatea istoricului se implic\ total”. Implicarea, în cazul meu, al unui om
care crede în Iisus Hristos, Dumnezeu [i om, [i al unui sacerdot al Bisericii
Catolice, nu presupune absen]a nici a spiritului critic, nici a metodelor [i
procedeelor proprii cercet\rii istorice. Dimpotriv\, folosind aceste instrumente cu
acribie [i con[tient de limitele impuse de cercetarea îns\[i când lipsesc date sau
izvoarele sunt insuficiente, am crezut c\ este posibil\ realizarea unui studiu istoric
asupra lui Iisus din Nazaret.
 A[ vrea, de la bun început, s\ men]ionez numele celor mai importan]i
„interlocutori” ai mei, care apar]in la trei mari arii culturale. Din aria anglo-saxon\,
mi s-au p\rut utile [i sugestive contribu]iile lui J. P. Meier (1991) [i J. D. G. Dunn
(2003). Aria german\ ofer\ lucrarea fundamental\ a lui G. Theissen (1996). În ceea
ce prive[te aria latin\, mi-au fost foarte utili mai ales C. Perrot (1993), J. Schlosser
(1999) [i G. Barbaglio (2002). Majoritatea acestor autori – protestan]i [i catolici – se
încadreaz\, ca [i lucrarea de fa]\, în ceea ce s-a numit A treia c\utare a istoricit\]ii
persoanei lui Iisus. Lucr\rile lor [i alte tiluri de referin]\ sunt indicate în bibliografia
final\. În diferite ocazii, în text se men]ioneaz\ diverse nume spre a ar\ta c\, în
problema respectiv\, s-a ]inut cont mai ales de o anumit\ opinie. Caracteristicile
lucr\rii – destinat\ unui public larg, nu doar speciali[tilor – impun îns\ ca dialogul
exegetic cu ace[ti autori s\ nu se fac\ prin intermediul sistemului curent al notelor
de subsol.
Dintr-un pahar poate fi v\zut\ jum\tatea plin\ sau jum\tatea goal\.
M\rturisesc c\ tendin]a mea natural\ este s\ v\d partea plin\. A aplica o
metodologie critic\ riguroas\ în studiul figurii lui Iisus nu înseamn\ în mod
necesar a sublinia lipsurile [i necunoscutele. Sublinierile se pot îndrepta spre
certitudini [i probabilit\]i. Fire[te, un aspect esen]ial este cel al izvoarelor. În acest
punct, a treia c\utare a implicat reevaluarea, ca izvoare istorice despre via]a lui
Iisus, atât a evangheliilor, canonice [i necanonice, cât [i a unor materiale
transmise de P\rin]ii Bisericii. O dovad\ în acest sens o constituie chiar unii dintre
autorii men]iona]i sau publica]ii recente precum cartea profesorului protestant J.
Becker dedicat\ Mariei, mama lui Iisus.
Noile date [i cercet\ri asupra diferitelor curente ale iudaismului sec. I d.H.
îmbog\]esc [i ele percep]ia noastr\ asupra mediului în care a tr\it Iisus din
Nazaret. Progresul îns\, dup\ opinia mea, se poate ob]ine doar printr-o luare în
considerare „dezinhibat\” a evangheliilor canonice ca surs\ istoric\ esen]ial\
despre Iisus. Evanghelia lui Marcu nu este, cu siguran]\, o cronic\ a vie]ii rabinului
din Nazaret, nici un jurnal al activit\]ii lui, dar ofer\ o schem\ care, în multe
puncte, nu este crea]ie posterioar\, ci corespunde itinerariului vie]ii sale. Un lucru
asem\n\tor se poate spune [i despre Evanghelia dup\ Ioan, mult prea uitat\ în
primele dou\ c\ut\ri: materialele istorice cuprinse în a patra evanghelie constituie
o contribu]ie esen]ial\, mai ales în ceea ce prive[te relatarea patimilor. La fel,
izvorul sau colec]ia de sentin]e ale lui Iisus, numit\ Q, care s-a bucurat în ultimul
timp de aten]ia multor cercet\tori, reprezint\ – în ciuda dificult\]ilor reconstituirii
textului – un alt teren ferm al tradi]iilor celor mai vechi. Pe scurt, nu exist\ nici un
element, oricât de neînsemnat ar p\rea, care s\ poat\ fi exclus în încercarea de a-
l contura pe Iisus istoric.

Doresc s\ exprim profunda mea gratitudine P. S. Episcop Sofroniu al Giulei

pentru generozitatea de a prezenta acest volum. Frumoasa sa contribu]ie este un
semn d\t\tor de speran]e pe calea apropierii pe care Sfântul Duh o ]ese între
Biserica Ortodox\ Român\ [i Biserica Romano-Catolic\.
 Mul]umesc Prof. Andrea Riccardi, fondator al Comunit\]ii Sant’Egidio,
de]in\tor al Premiului Interna]ional Catalunya 2001, P\rintelui Pius-Ramon Tragan,
biblist [i c\lug\r la Montserrat, [i Prof. Giuseppe Segalla, de la Facultatea de
Teologie a Italiei Septentrionale, pentru lectura atent\ a manuscrisului [i sugestiile
pre]ioase. Recuno[tin]a mea se îndreapt\ [i c\tre p\rin]ii mei, Armand [i Virginia,
[i c\tre sora mea, Roser, de asemenea c\tre Trinitat Pàmies (Rojals), Maria
Antònio (Valls), Jordi Alemany (Tarragona), Vicenç Bayona [i Alícia Tur
(Barcelona), pentru sprijinul oferit în realizarea acestei lucr\ri. Studen]ii de la
Facultatea de Teologie a Catalunyei (Barcelona) [i de la Institutul Superior de
{tiin]e Religioase Sant Fructuós (Tarragona) au citit într-o prim\ form\ o parte din
paginile acestei c\r]i [i m-au ajutat în definitivarea lor. Le mul]umesc [i lor.
Doamnei Jana Balacciu Matei îi mul]umesc pentru munca sa laborioas\ în
traducerea acestei c\r]i, în care s-a confruntat cu un registru lingvistic amplu, ce
îmbin\ exigen]ele [tiin]ei biblice cu apropierea de un cititor neini]iat. Directorul
Editurii Meronia a crezut, din primul moment, în aceast\ carte, ca punte între
cultura român\ [i culturile latine mediteraneene. Se cuvine s\ îi fie recunoscut\
viziunea larg\ asupra unui act cultural consacrat unei istorii bimilenare.

ARMAND PUIG
La Selva del Camp
29 septembrie 2003
Ce înseamn\ s\ scrii istoria lui Iisus din Nazaret? În ce m\sur\ este posibil s\ te
situezi în Galileea sec. I cu suficiente garan]ii în ceea ce prive[te rezultatele finale?
Se poate scrie o carte despre cineva care, cât a tr\it, n-a fost nici lider politic, nici
general victorios, nici gânditor admirat, nici c\petenie religioas\ recunoscut\ de
Israel, de propriul s\u popor? A c\rui memorie îns\, în pofida tuturor acestor
lucruri, dup\ moarte, a d\inuit, s-a amplificat, s-a r\spândit atât de mult încât f\r\
el nu se mai poate scrie istoria lumii?
Misiunea de a schi]a profilul fondatorului cre[tinismului [i-au asumat-o mul]i
autori. Începutul l-a f\cut Marcu, autorul primei nara]iuni despre Iisus, c\ruia i-au
urmat Matei, Luca (sau, poate, Luca, Matei, cum crede G. Segalla) [i Ioan [i alte
texte, posterioare, cunoscute tot ca evanghelii, dar care nu au fost acceptate ca
scrieri canonice al\turi de scrierile celor patru. Într-o anumit\ m\sur\, se
circumscriu acestui obiectiv [i alte documente, cum sunt cele dou\ colec]ii de
„spuse” ale lui Iisus, cunoscute ca Q [i Toma (sau Evanghelia lui Toma), [i texte
mai mici, precum unele papirusuri. Apoi, dup\ sec. I [i începutul sec. II, literatura
despre Iisus cre[te în progresie geometric\, to]i autorii cre[tini – dar [i cei ce scriu
împotriva cre[tinismului, precum filosoful Celsius – vizând, în ultim\ instan]\, s\ se
apropie de identitatea lui Iisus [i de nucleul mesajului s\u. Istoria Occidentului
denot\, în multiplele sale expresii artistice [i literare, un interes sus]inut pentru
interpretarea figurii profetului din Galileea, capabil s\ suscite reac]ii opuse [i s\
stimuleze creativitatea spiritului uman.
{i totu[i întrebarea fundamental\ r\mâne cea istoric\, atât pentru credincio[i,
cât [i pentru necredincio[i, atât pentru cei ce afirm\ c\ Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu întrupat ca fiin]\ uman\, cât [i pentru cei care v\d în el un profet în
larga serie de personaje-cheie în geneza religiilor lumii. Iisus din Nazaret poate fi
supus rigorii criticii istorice, c\ci a fost o fiin]\ uman\ care a tr\it un crâmpei din
istoria omenirii, de când s-a n\scut, pân\ când a murit r\stignit la por]ile
Ierusalimului, unde a [i fost înmormântat, lâng\ dealul Golgotei.
 Istoria nu este îns\, cum afirma pozitivismul sec. XIX, o prezentare a ceea ce a
fost, o descriere neutr\ [i obiectiv\ a faptelor a[a cum, ipotetic, s-ar fi întâmplat.
Iluzia pozitivist\ a contribuit mai degrab\ la modelarea istoriei dup\ ideologiile
succesive. {tiin]a istoric\ înainteaz\ ca rezultat al cercului hermeneutic care se
formeaz\ din ceea ce este obiectiv [i ceea ce este subiectiv, din datele [i indiciile
l\sate de trecut [i capacitatea de a le uni, de a le distinge, de a le evalua [i topi
într-o explica]ie logic\ [i ra]ional\. C\l\toria în trecut nu se face f\r\ o percep]ie
prealabil\, un anumit punct de vedere, provizoriu, care orienteaz\ cercetarea [i
care se supune deschiderii de noi perspective. Aceast\ precunoa[tere, explicit\,
implic\ apropierea afectiv\ de tema studiat\; cu alte cuvinte, f\r\ empatie [i
simpatie, analiza istoric\ devine rece [i distant\ [i, de aceea, mai neclar\, în ciuda
v\lului de aparent\ obiectivitate. Din acest motiv, nici preocup\rile prezentului, ale
începutului de secol XXI, nu sunt str\ine de interoga]ia istoric\ asupra lui Iisus,
cum nu e nici atitudinea celui care încearc\ s\-i dea un r\spuns.
În cazul lui Iisus, izvoarele istorice – împotriva a ceea ce se crede adesea – nu
sunt zgârcite. Evangheliile canonice [i, într-un mai mic grad, unele texte cre[tine
apocrife, posterioare lor, plus unele izvoare necre[tine furnizeaz\ un cadru de
date amplu cantitativ [i apropiat de faptele pe care le nareaz\: la [aptezeci de ani
dup\ moartea lui Iisus, spre anul 100, exist\ deja nu una, ci patru relat\ri despre
via]a [i despre mesajul lui. Este o tr\s\tur\ pu]in frecvent\ la personajele
Antichit\]ii. Evident, aceast\ documenta]ie poart\ amprenta credin]ei primilor
ucenici ai lui Iisus, a comunit\]ilor cre[tine timpurii care depun m\rturie de
moartea [i învierea lui, îl m\rturisesc ca Mesia al Israelului [i Dumnezeu sl\vit. {i
trebuie s\ ]inem seama de ea, dac\ vrem s\ respect\m specificul celor patru
Evanghelii, care r\mân fundamentul credin]ei pentru Biserica tuturor timpurilor [i
care, ca atare, nu pot fi substituite prin nici o aproximare istoric\. De fapt, cum
afirm\ G. Theissen, „fundamentul credin]ei cre[tine este istoria lui Iisus în
globalitatea ei: Iisus istoric [i Hristos m\rturisit ca înviat” (Jesus, 513). Cartea de
fa]\ se orienteaz\ spre prima parte a evenimentului Iisus, în cadrul unei
convingeri: necesitatea de a asigura continuitatea între istorie [i credin]\. În acest
sens, ar fi la fel de lipsit\ de noim\ o judecat\ a priori de tip fideist, care ar vrea s\
demonstreze istoricitatea absolut\ a tot ceea ce se spune în evanghelii, ca [i o
judecat\ a priori de tip ra]ionalist, care s-ar înc\p\]âna s\ nege sistematic
istoricitatea evangheliilor.
Elementele „supranaturale” ale textelor, înainte de a fi respinse, trebuie
în]elese în interiorul textelor în care se afl\. Pe de alt\ parte, a interpreta un text
antic nu înseamn\ a-l ap\ra de eventuale „atacuri”, ci de a-l în]elege în toate
dimensiunile lui, în conformitate cu metodele [i sistemele autorilor epocii. De
exemplu, Plutarh, în introducerea la Via]a lui Alexandru (1, 1–3), aminte[te
cititorului c\ sarcina lui nu este de a men]iona toate faptele celebre ale
personajului sau de a le povesti pe toate [i pe fiecare în parte exhaustiv, ci de a le
oferi prescurtate. Acesta a fost [i punctul de vedere al autorilor evanghelici [i al
tradi]iei orale despre Iisus, care i-a precedat: nu de a spune tot, ci doar ceea ce e
esen]ial [i, în plus, rezumat, concentrat.
 Într-un cuvânt, o abordare istoric\ a lui Iisus nu poate aspira s\ realizeze o
disecare a tuturor versetelor evanghelice, deta[ând cu grij\ materialele care
apar]in istoriei lui Iisus de elementele pe care comunitatea cre[tin\ le-a depozitat
continuu ca pe un patrimoniu propriu al m\rturisirii credin]ei. Încerc\rile f\cute în
aceast\ direc]ie, ca aceea a Seminarului Iisus1 din anii ’80, au condus la solu]ii mai
degrab\ arbitrare, de[i au fost prezentate ca rezultatul consensului lumii
exege]ilor. Reconstruc]ia personalit\]ii lui Iisus trebuie f\cut\ prin trasarea de linii
mari, prin deschiderea de contururi interpretative, fundamentate – îns\ – pe
analizele riguroase ale textelor.
Pe de alt\ parte, e cert c\ accesul la istoria lui Iisus nu se poate face în afara
„subiectivit\]ii” evangheliilor, care, ca orice izvor istoric, catalizeaz\ apropierea de
evenimentele narate. {i figura istoric\ a lui Alexandru cel Mare, în exemplul mai
sus men]ionat, e v\zut\ prin intermediul lecturii pe care Plutarh [i al]ii i-au f\cut-o.
De aceea, toate izvoarele istorice trebuie s\ treac\ prin sita unei critici istorice
exigente. Dar tocmai studiul critic al izvoarelor arat\ c\ nu poate exista o
apropiere de Iisus ignorând evangheliile, cele mai bogate [i mai solide izvoare
istorice, sau comunitatea cre[tin\ timpurie, care a preluat tradi]ia despre Iisus din
care au ie[it textele evanghelice.
Iisus nu poate fi izolat nici de tradi]ia iudaic\ din care a ie[it, nici de via]a
primilor cre[tini, în care s-a format tradi]ia evanghelic\. Ceea ce vine dup\ (Iisus)
trebuie în]eles pornind de la ceea ce exista înainte (tradi]ia iudaic\); [i, invers,
ceea ce a existat întâi (Iisus) trebuie în]eles pornindu-se de la ceea a venit ulterior
(comunitatea cre[tin\). Cele trei m\rimi trebuie distinse, dar nu opuse, trebuie
conturate independent, dar trebuie s\ fie puse în rela]ie [i concordan]\, c\ci nu se
explic\ una f\r\ alta. În aceast\ carte vrem s\ contur\m personajul Iisus din
Nazaret din punct de vedere istoric, dar nu putem ignora rolul comunit\]ii cre[tine
din primele timpuri în trasarea profilului s\u, nici nu ne putem situa în afara
iudaismului palestinian din sec. I, în al c\rui sol î[i are r\d\cinile personalitatea lui.
Interoga]ia istoric\ este inseparabil\, cum am spus, de problemele legate de
identitatea global\ a lui Iisus, a[a cum sunt proiectate de teologia cre[tin\ [i cum
sunt tr\ite de cei ce ader\ la persoana lui prin intermediul credin]ei. Dar aceast\
interoga]ie merge dincolo de grani]ele confesionale, chiar de cele religioase.
Sensibilitatea necesar\ fa]\ de interoga]ia despre Iisus [i utilizarea riguroas\ a
metodei istorice îi ajut\ pe studio[ii de diverse confesiuni cre[tine (catolici,
evanghelici, anglicani [i ortodoc[i) s\ se întâlneasc\ în studiul textelor biblice f\r\
ca dogmele biserice[ti corespunz\toare s\ constituie un obstacol de netrecut
pentru o activitate convergent\ [i deseori conjugat\. Cercetarea în cazul lui Iisus,
ca în atâtea alte domenii ale exegezei biblice, reprezint\ un exemplu de
ecumenism practic [i eficient, întreprins cu respect reciproc [i pasiune pentru
adev\r. Contribu]ii în aceast\ cercetare vin [i de la studio[ii evrei (G. Vermes, D.
Flusser) [i de la cercet\torii din domeniile umanistice non-confesionale care
abordeaz\ cu onestitate figura lui Iisus.
 Figura lui Iisus a constituit obiectul multor interpret\ri, variate [i contradictorii,
în decursul istoriei. Fiecare epoc\ [i-a l\sat amprenta în definirea chipului lui Iisus,
utilizând diferite limbaje: artistice, literare sau conceptuale (filosofice sau
teologice). Nici grupurile sociale, mai ales în momente de efervescen]\ social\
sau ideologic\, nu au r\mas indiferente în fa]a figurii lui [i i-au elaborat propriul
portret. Referindu-se, de exemplu, la literatura francez\, J.-P. Jossua a ar\tat
puternicele contraste dintre Pascal, pentru care Iisus este „centrul spre care tinde
totul” (Pensées), [i Voltaire, care-l consider\ „un evreu obscur, ie[it din confuzia
poporului” (Dieu et les hommes). În termeni similari, George Sand se refer\ la
Iisus ca la „un fiu de tâmplar, s\rac, obscur, r\t\cind pe p\mânt [i vorbind
oamenilor s\raci […] lipsi]i de bani, de pâine, de educa]ie” (Le Compagnon du
Tour de France). Sfâr[itul s\u este, dup\ Vigny, teribil, c\ci în gr\dina de pe
Muntele M\slinilor „cerul r\mâne negru [i Dumnezeu nu r\spunde” (Le Mont des
Oliviers). Victor Hugo, în schimb, comenteaz\ moartea isp\[itoare a lui Iisus
afirmând c\ „Dumnezeu î[i d\ la o parte v\lul [se dévoille], astfel încât omul s\-l
poat\ vedea” [i c\, pe cruce, „sub un Dumnezeu însângerat, mediteaz\, îngrozit\,
spi]a uman\” (La fin de Satan).
Într-adev\r, între Revolu]ia Francez\ [i Primul R\zboi Mondial, imaginile lui
Iisus se succed rapid, în concordan]\ cu evenimentele sociale [i politice dintr-un
secol tulbure care oscileaz\ între lecturi revolu]ionare [i burgheze ale
personajului. Iisus va fi campionul dezmo[teni]ilor sor]ii, conduc\torul celor ce vor
s\ se emancipeze, inclusiv de un Dumnezeu opresor, [i-n acela[i timp blândul
Înv\]\tor din Nazaret care ofer\ în]elepciunea sa etic\ societ\]ii Restaura]iei de
dup\ 1870, perfect încadrat într-o burghezie puritan\ [i pioas\, care caut\
men]inerea ordinii sociale prezente. Noile idei despre un Iisus profet apocaliptic,
ap\rate de A. Schweitzer (1905), confirm\ sfâr[itul lecturii pur etice [i sociologice
a lui Iisus, caracteristic\ sec. XIX, [i introduc tema sosirii Împ\r\]iei lui Dumnezeu
ca punct central în interpretarea personajului. Schweitzer va eviden]ia e[ecul a
ceea ce s-a numit Prima c\utare a istoricit\]ii persoanei lui Iisus, început\ de
Reimarus (1777) [i impregnat\ de perspectivele teologiei liberale. Sângerosul
r\zboi din 1914–1918, cu aspecte într-adev\r apocaliptice, va fi un sprijin pentru
propunerea lui Schweitzer, care va fi acceptat\ de R. Bultmann, cel mai influent
exeget din sec. XX, [i care, modificat\, reapare într-un sector al actualei c\ut\ri a
lui Iisus istoric. Tributar, în ultim\ instan]\, teologiei liberale, Jacint Verdaguer
(1845-1902), marele poet catalan, face o sintez\ personal\ între Iisus social, s\rac
între s\raci, [i Iisus liberal, în]elept, umilul predicator galileean, o sintez\ înso]it\
de tonurile profund spirituale care modeleaz\ poezia sa în ultimii ani de via]\.
Verdaguer reia astfel cele dou\ mari curente ale sec. XIX, opuse unul altuia, cum
opus\ este [i rela]ia dintre cele dou\ lumi care [i-l revendic\, cea burghez\ [i cea
umil\, care, fiecare în felul ei, î[i apropriaz\ figura lui Iisus.
Istoria Occidentului, strâns legat\ de istoria cre[tinismului, ofer\ o mare
varietate de profiluri [i interpret\ri ale lui Iisus, semnificative pentru epoca în care
au ap\rut. Între cele dou\ r\zboaie mondiale, umbra lui R. Bultmann se
proiecteaz\ asupra cercet\rii exegetice [i face s\ planeze suspiciunea asupra
oric\rui proiect de apropiere de Iisus istoric. În 1953, la câ]iva ani dup\ sfâr[itul
celui de-al Doilea R\zboi Mondial, elevii lui Bultmann ini]iaz\ a[a-numita A doua
c\utare a lui Iisus, care, de[i îi p\streaz\ bazele teologice, dep\[e[te scepticismul
istoric al profesorului din Marburg.
 Într-o perioad\ de crescând\ domina]ie a culturii anglo-saxone, a fost ini]iat\,
în urm\ cu dou\zeci de ani, A treia c\utare a istoricit\]ii persoanei lui Iisus,
apropiat\ cronologic de un alt eveniment care a schimbat harta politic\ a Europei
[i a lumii: pr\bu[irea regimurilor comuniste (1989). Rela]ia dintre Iisus [i iudaism,
pe de o parte, [i dintre Iisus [i comunitatea cre[tin\ timpurie, pe de alta, prin
aplicarea criteriului plauzibilit\]ii (G. Theissen), caracterizeaz\ o nou\ etap\ a
cercet\rii, care permite o definire mai acurat\ a figurii lui. O utilizare mai pu]in
rigid\ a surselor literare, descoperirile arheologice din Galileea [i din toat\
Mediterana, o mai bun\ cunoa[tere a istoriei poporului evreu din sec. I [i apari]ia a
noi metodologii [i abord\ri exegetice au adus c\ut\rii o încredere ren\scut\ în
posibilit\]ile de a trasa un profil biografic fundamentat al lui Iisus. Paginile care
urmeaz\ exprim\ aceast\ încredere.
Dup\ 2000 de ani, tradi]ia oral\ despre Iisus a disp\rut, înghi]it\ de istorie. Avem la
dispozi]ie surse scrise [i vestigii arheologice, literatura [i geografia spre a delimita
harta personal\ [i colectiv\ din jurul lui Iisus din Nazaret. Spre 135 d.H., la mai
mult de un secol dup\ ce predicase Iisus, Papius, episcop de Hierapolis, din Frigia,
putea înc\ s\ scrie o lucrare despre cuvintele Înv\]\torului care-i ajunseser\ prin
tradi]ie oral\. {i Policarp, episcop de Smirna, în Asia, martirizat în 155 d.H., afirm\
cu mândrie c\ a fost ucenic al ucenicilor lui Iisus. Dar, chiar în aceea[i epoc\,
scriitorul cre[tin Iustin nu are acces la tradi]ia oral\ [i are nevoie de texte scrise
care aduc m\rturie despre ce a spus [i a f\cut Iisus. Mai târziu, la sfâr[itul sec. II [i
în sec. III, noi texte cre[tine, cunoscute ca apocrife, fiindc\ nu apar]in canonului
Noului Testament, recupereaz\ unele tradi]ii foarte timpurii. Dar în acest moment
(spre 180), a[a cum arat\ canonul muratorian, cea mai mare parte a Noului
Testament, piatra de temelie despre Iisus, exist\ deja ca text recunoscut de
majoritatea bisericilor cre[tine.

Izvoarele despre Iisus din Nazaret au un caracter eminamente literar. Dar, recent,
într-un articol publicat în Biblical Archaeological Review (nov./dec. 2002), a fost
prezentat\ descoperirea unui osuar care ar con]ine r\m\[i]ele lui Iacob, fratele lui
Iisus, [i care, dup\ A. Lemaire, autorul articolului, profesor la Sorbona, ar fi
contemporan cu el. Osuarul, din piatr\ de calcar (50x27,50), ar proveni din zona
Ierusalimului [i configura]ia lui, foarte simpl\, ar corespunde tipului de osuare
folosite în aceast\ zon\ în sec. 1 d.H. Într-adev\r, era curent\ la evrei, înainte de 70
d.H., practica înmormânt\rii defunc]ilor întâi într-o ni[\, sau chiar sarcofag, dup\
un an oasele fiind strânse [i depozitate într-o urn\ de piatr\ sau osuar. Pe o latur\
a urnei funerare este gravat\ urm\toarea inscrip]ie: „Iacob, fiul lui Iosif, fratele lui
Iisus”. Limba inscrip]iei este aramaica, larg vorbit\ în Palestina, mai ales în
Galileea, [i limba familiei lui Iisus.
 În ceea ce prive[te cele trei personaje amintite în osuar, sunt dou\ posibilit\]i
de interpretare: Iosif, tat\l lui Iacob [i al lui Iisus, sau Iosif, tat\l lui Iacob [i fratele
lui Iisus. În primul caz, Iacob [i Iisus sunt fra]i, în timp ce în al doilea fra]ii sunt Iisus
[i Iosif, tat\l lui Iacob. Urmând sugestia lui J. Fitzmyer, comunicat\ mie oral în vara
anului 2003, osuarul ar putea fi atât al unui frate al lui Iisus, cât [i al unui nepot al
lui, ambii cu numele Iacob. Într-adev\r, în Marcu 6,3 (v. [i Matei 13,55) se spune c\
Iisus avea patru fra]i: Iacob, Iosif, Iuda [i Simon, pe lâng\ surori (v. mai jos 4.3.4).
De asemenea, de obicei sursele îl identific\ pe Iacob ca „frate al lui Iisus”. Astfel,
Flavius Josephus îl men]iioneaz\ ca „fratele lui Iisus, denumit Hristos” (Antichit\]i
20,9,1). De asemenea, Pavel, în Galateni 1, 19, se refer\ la „Iacov, fratele
Domnului”. Pare, deci, c\ prima interpretare – Iacob [i Iisus ca fii ai lui Iosif – este
mai plauzibil\ decât prima. În acest caz, datele osuarului ar concorda perfect cu
Flavius Josephus [i cu Noul Testament. Al doilea nume din osuar este Iosif.
Numele, foarte frecvent în epoc\, corespunde, conform dublei posibilit\]i
men]ionate, tat\lui legal al lui Iisus [i unuia dintre fra]ii s\i. Oricum, Prima
posibilitate pare c\ e de preferat, c\ci osuarul ar confirma ceea ce spun cele patru
evanghelii (v. mai ales Luca 3,23 [i Ioan 1,45): tat\l lui Iisus se numea Iosif.
Merit\ men]ionat c\, dup\ K. Fuchs, rela]ia de înrudire dintre persoane cu
numele Iosif (tat\) [i Iacob [i Iisus (fra]i) apare în sursele iudaice de trei ori între
anii 20 [i 70 d.H. Coinciden]a celor trei nume în aceea[i inscrip]ie ar face, deci,
foarte probabil\ identificarea osuarului cu urna funerar\ a lui Iacob, capul
comunit\]ii cre[tine din Ierusalim [i rud\ apropiat\ a lui Iisus. Iacob a murit
executat din ordinul marelui preot Anan în 62 d.H., dup\ cum relateaz\ Flavius
Josephus. Conform obiceiului, r\m\[i]ele lui ar fi fost depozitate în osuar
aproximativ un an mai târziu. Osuarul [i inscrip]ia ar trebui deci datate în anul 63
d.H. Cu alte cuvinte, fie c\ persoana înmormântat\ în osuar a fost Iacob, fiul lui
Iosif [i frate al lui Iisus, fie c\ a fost Iacob, fiul lui Iosif [i nepot al lui Iisus, aceast\
pies\ arheologic\ ar deveni cea mai veche dovad\ a existen]ei istorice a lui Iisus.
Problema este îns\ autenticitatea inscrip]iei. Aici pozi]iile speciali[tilor sunt
diametral opuse. Pentru A. Lemaire [i J. Fitzmyer, inscrip]ia provine de la o singur\
mân\ [i folose[te un tip de scriere, cursiv\, care, în cazul aramaicii, s-a utilizat
doar între anii 10 [i 70 d.H. Pentru al]i cercet\tori (E. Meyers, R. Altman [i P.
Flesher), inscrip]ia e rezultatul a dou\ mâini [i trebuie distinse dou\ p\r]i: prima
(„Iacob, fiul lui Iosif”), ar fi fost f\cut\ cu grij\ de cineva expert [i cultivat, într-o
scriere cursiv\ tipic\ pentru inscrip]ii, în timp ce a doua („fratele lui Iisus”) ar
proveni de la o mân\ mai degrab\ stângace, care scrie într-o cursiv\ comercial\
mixt\ [i târzie [i într-o aramaic\ neautentic\. Prima parte ar fi neîndoielnic din
epoca lui Iacob (înainte de 70 d.H.), dar a doua nu ar fi anterioar\ sec. II
(McCarter) sau sec. III–IV (Altman). Ne-am afla deci în fa]a unui osuar din sec. I pe
care s-a intervenit ulterior.
Departamentul pentru Antichit\]i al statului Israel a dat îns\ la 18 iunie 2003 un
comunicat afirmând c\ osuarul este un fals. De[i piatra din care a fost f\cut e de
provenien]\ local\, inscrip]ia pare s\ fi fost ad\ugat\ ulterior de cineva care a
imitat diferitele tipuri de liter\ de pe osuarele din sec. I d.H. Acest lucru este
eviden]iat de analizele geochimice [i microscopice ale diverselor patine ale piesei.
Sunt, deci, contrazise concluziile lui A. Lemaire [i, în consecin]\, considerarea
osuarului drept o dovad\ istoric\ – cea mai veche – a existen]ei lui Iisus [i a
familiei sale.
2.1.1. Evangheliile canonice (Marcu, Matei, Luca [i Ioan) [i colec]ia Q

2.1.1.1. Manuscrisele existente

Tradi]ia despre Iisus care ia na[tere în cre[tinismul timpuriu se cl\de[te, în cea mai
mare parte, pe materiale scrise în care sunt preluate tradi]iile ivite chiar în timpul lui
Iisus. Aceste tradi]ii au fost strânse în principal în cele patru evanghelii canonice,
scrise între anii 60 [i 100 d.H. [i editate ast\zi în urm\toarea ordine: Matei, Marcu, Luca
[i Ioan. Primul papirus cu un text evanghelic este P52, care cuprinde unele fragmente
din Ioan 18,31–33.37–38. Acest papirus, care trebuie datat spre 125 d.H., se p\streaz\ la
Manchester, la biblioteca universitar\ J. Rylands (Gr. P. 457). Subliniem c\ distan]a în
timp dintre data elabor\rii Evangheliei dup\ Ioan (95–100 d.H.) [i prima m\rturie
existent\ despre acest text evanghelic este extrem de mic\ dac\ o compar\m cu cea
care exist\, de exemplu, în cazul operelor autorilor clasici greci ca Homer, Eschil sau
Aristotel. De exemplu, edi]ia critic\ a Poeticii lui Aristotel (384–322 î.H.), publicat\ în
colec]ia Budé, se bazeaz\ pe trei manuscrise, cel mai vechi fiind traducerea arab\ a
textului filosofului grec, f\cut\ de Abu Bishr Matta în sec. X d.H., adic\ la paisprezece
secole (!) dup\ ce a scris-o Aristotel. Dar versiunea arab\, la rândul ei, e doar
traducerea unei versiuni siriace pierdute, din sec. VI, f\cut\ – într-adev\r – din limba
greac\ a originalului. Mai mult, versiunea arab\ este literal\ [i deseori atât de confuz\
c\ trebuie confruntat\ constant cu cele mai vechi dou\ manuscrise grece[ti p\strate
ale Poeticii: Parisinus 1741 (sec. X–XI) [i Riccardianus 46 (sec. XIV).
Documentele literare despre Iisus sunt strânse de timpuriu, la sfâr[itul sec. II,
[i se formeaz\ cele dou\ mari sec]iuni ale Noului Testament (evangheliile [i
Faptele Apostolilor, pe de o parte, [i scrisorile lui Pavel, pe de alt\ parte). Aceste
sec]iuni circul\ deja în calitate de culegeri de scrieri [i sunt folosite în via]a
liturgic\ a comunit\]ilor cre[tine. G. Stanton, în cartea lui consacrat\ adev\rului
evangheliilor, a ar\tat leg\tura dintre trei fragmente de papirus apar]inând unui
aceluia[i codex de la sfâr[itul sec. II, în care ar fi fost copiate cele patru evanghelii.
Este vorba de P64, p\strat la Magdalen College, Oxford (gr. 18), care cuprinde
câteva fragmente din capitolul 26 din Matei; de P26, numit pân\ acum Papirusul
Barcelona 1, conservat în fondul Roca-Puig din biblioteca Aba]iei Montserrat, care
cuprinde fragmente din capitolele 3 [i 5 din Matei; [i de P4, p\strat la Biblioteca
Na]ional\ din Paris (Supp. Gr. 1120), care cuprinde o bun\ parte a capitolelor 1–6
din Luca. Stanton î[i bazeaz\ concluzia pe rezultatele papirologilor C. H. Roberts [i
T. C. Skeat. În ce prive[te colec]iile cu scrisorile lui Pavel, cea mai veche m\rturie
este P46, un papirus din jurul anului 200 care se p\streaz\ la Dublin (Chester Beatty
Library, P. II) [i la Universitatea Michigan (Ann Arbor, Inv. 6238). Cel mai vechi
document în care Faptele Apostolilor apar copiate al\turi de cele patru evanghelii
este P45, un papirus de la jum\tatea sec. III, chiar dac\ P98 (Institutul Francez de
Arheologie Oriental\ din Cairo, P. IFAQ inv. 237b), care cuprinde Faptele 1, 13–20,
s-ar p\rea c\ este din sec. II. Un alt manuscris important, de la începutul sec. III,
este P75, din colec]ia Bodmer (P. XIV [i XV) (Cologny, Elve]ia), care cuprinde o
bun\ parte din Luca [i Ioan. Nu au trecut dou\ sute de ani de la moartea lui Iisus
[i documentele care relateaz\ activitatea lui sunt deja scrise, inclusiv adunate în
culegeri.
 În consecin]\, e dificil de acceptat ipoteza iezuitului catalan J. O’Callaghan,
reluat\ de C. P. Thiede, conform c\reia într-un mic fragment de papirus din
pe[tera a [aptea din Qumran s-ar putea identifica litere (nu cuvinte!) grece[ti din
Marcu 6,52–53, care ar corespunde, între altele, termenului Genn¥saret. Asta ar
însemna c\ Evanghelia dup\ Marcu ar fi existat înainte de anul 50. Thiede a extins
ipoteza la Evanghelia dup\ Matei, afirmând c\ 7 Q5 ar fi fragment dintr-un codex [i
c\ P64 [i P67 (a[a cum am spus, papirusuri cu fragmente din aceast\ evanghelie) ar
fi dintr-o perioad\ similar\ (anterioare anului 70 d.H.). Asta ar însemna, împotriva
a ceea ce cred practic to]i exege]ii, c\ exist\ m\rturii documentare din epoca
apostolilor. Dar metoda inventarului de litere este insuficient\ pentru identificarea
lui 7Q5, a[a cum a ar\tat G. Stanton. Mai mult, în ceea ce prive[te datarea celor
dou\ papirusuri cu Matei, argumentele paleografice (folosirea paragrafului,
punctua]ia, tipul de liter\, folosirea de nomina sacra) nu sprijin\ în nici un fel o
dat\ anterioar\ sfâr[itului de secol II d.H.
La ora actual\, num\rul de manuscrise grece[ti ale Noului Testament
dep\[e[te trei mii: 98 de papirusuri (toate g\site în Egipt, databile între sec. II [i
VIII), 301 manuscrise scrise cu litere unciale sau majuscule (databile între sec. IV
[i X) [i peste 2 800 de manuscrise scrise cu minuscule sau cursive (databile între
sec. IX [i XVIII). Manuscrisele unciale, scrise pe un suport de pergament, f\cut din
piei de animale, reprezint\ prima încercare de a „edita” un codex cu Biblia
întreag\ în plin sec. IV, când cre[tinismul este o religie tolerat\ [i promovat\ de
puterea imperial\, iar re]eaua bisericeasc\ a devenit consistent\. Codex
Sinaiticus, descoperit la m\n\stirea Sfânta Ecaterina, care se afl\ acum la Londra,
la British Library, [i Codex Vaticanus, la Roma, prezint\ – mai ales al doilea – un
tip de text foarte vechi, devenit esen]ial în edi]iile critice actuale. Un alt manuscris
uncial important, din sec. V, este Codex Bezae, acum la Cambridge, care
reprezint\ un tip de text deja existent în sec. II. În plus, exist\ versiuni antice (mai
ales în siriac\, copt\ [i latin\) care circul\ începând din sec. II, citatele biblice
inserate în scrierile P\rin]ilor apostolici (sec. I–II) [i ale P\rin]ilor Bisericii
(începând cu sec. II) [i c\r]ile liturgice grece[ti (începând cu sec. VIII). Tot acest
material imens, mult superior oric\rui alt text din Antichitatea greac\ sau latin\,
este obiect de studiu critic [i de clasificare minu]ioas\ al unei discipline numite
critica textual\ a textului biblic. Lista de baz\ a manuscriselor a fost întocmit\ de
Institutul pentru Cercetarea Textului Noului Testament (Münster, Westfalia,
Germania).
Studiile actuale de critic\ textual\ aplicat\ Noului Testament permit afirma]ia
c\, în sec. II, existau dou\ sau trei forme ale textului care circulau în regiunile
mediteraneene, mai ales orientale. Aceast\ diversitate se explic\ prin apari]ia
rapid\ de comunit\]i cre[tine în interiorul [i în afara Imperiului Roman, prin marea
cantitate de cópii produse de o mul]ime de copi[ti care se consacrau scrierii, cu
mai mult\ sau mai pu]in\ pricepere, a papirusurilor folosite în acele comunit\]i [i
prin centralizarea progresiv\ a vie]ii ecleziastice în ora[e importante, unde exista
tendin]a de a corecta asprimile textului original [i erorile introduse de copi[ti
(Antiohia, Alexandria). Oricum, textul grec luat ca baz\ în edi]iile critice [i tradus
în limbile moderne trebuie studiat cu ajutorul lec]iunilor oferite de variante.
Aten]ia cercet\rii în acest punct este maxim\, fiindc\ interpret\rile se bazeaz\
întotdeauna pe un anumit text.
 Cercetarea asupra lui Iisus istoric se bazeaz\, deci, pe o munc\ imens\ de
stabilire a documentelor literare care alc\tuiesc sursa cea mai important\, Noul
Testament. Textul Noului Testament de care dispunem datorit\ studiilor de
paleografie [i critic\ textual\ este demn de încredere: distan]a care îl desparte de
exemplarul original (pierdut) al fiec\rei c\r]i este obiectiv mic\. Unicul caz în care
exist\ probleme de o anumit\ importan]\ este al tipului de text din Codex Bezae,
în particular o carte din Faptele Apostolilor, unde acest manuscris este mai amplu
cu pân\ la 10% decât în textul din Codex Vaticanus! Dar este un caz unic. În afar\
de el, variantele importante ale manuscrisului afecteaz\ doar unele pasaje [i
majoritatea se rezolv\ f\r\ dubii excesive. Sunt îns\ [i unele care pun probleme
dificil de solu]ionat. Un bun exemplu este episodul femeii adulterine (Ioan 7,53–
8,11). Nota din Biblia Catalan\ Interconfesional\ (BCI), traducerea biblic\ de
referin]\ folosit\ în aceast\ carte, comenteaz\: „Unele manuscrise [i versiuni
antice nu au sec]iunea 7,53–8,11; altele o situeaz\ dup\ 7,36 sau 7,44 [i, unele, la
sfâr[itul Evangheliei [lui Ioan]; altele chiar dup\ Luca 21,38, care este poate locul
cel mai adecvat, având în vedere c\ stilul [i vocabularul s\u corespund mai mult
celor din Evanghelia dup\ Luca”. Aceast\ stare de lucruri arat\ c\, în sec. II,
episodul femeii adulterine circula ca o unitate independent\, în afara textului
celor patru evanghelii, [i copi[tii – [tiind c\ era un fragment autentic al tradi]iei – l-
au introdus în copiile evangheliilor, a[ezându-l, evident, în locuri diferite. Poate
motivul acestei st\ri de lucruri îl constituie marea for]\ [i radicalismul scenei în
care Iisus respinge p\catul adulterului („s\ nu mai p\c\tuie[ti”), dar refuz\ s\
condamne pe cel care l-a comis („Nu te osândesc nici eu”). Scena a fost, în cele
din urm\, a[ezat\ dup\ Ioan 7,52.

2.1.1.2. La origine, tradi]ia oral\

Ajun[i aici, întrebarea pare evident\. Dac\ ceea ce ne intereseaz\ este Iisus ca
persoan\ istoric\ [i afirm\m c\ evangheliile sunt pentru aceasta sursa cea mai
important\, trebuie s\ avem garan]ia c\ aceste documente reflect\ într-adev\r via]a [i
mesajul lui Iisus din Nazaret. Cu alte cuvinte, ne intereseaz\ s\ urm\rim procesul
care a dus de la Iisus la cele patru evanghelii. Doar a[a putem în]elege rela]ia
dintre Iisus [i comunitatea cre[tin\ timpurie, genera]ia apostolilor, ucenici direc]i
ai Înv\]\torului din Nazaret.
Întreaga activitate a lui Iisus, de când [i-o începe, în jurul vârstei de 30 de ani,
[i pân\ la întreruperea ei prin moartea violent\, se desf\[oar\ pe dou\ fundaluri:
pe de o parte, ucenicii – pe care el i-a ales – [i oamenii care vin s\-l asculte [i, pe
de alt\ parte, c\peteniile, care încearc\ s\-l interogheze [i, eventual, s\-l
contrazic\. Concret, cercul cel mai apropiat de ucenici, în num\r de doisprezece,
î[i împarte via]a cu Iisus, chiar dac\, în ultimul moment, când e re]inut în gr\dina
M\slinilor, îl las\ singur. Cei doisprezece ucenici sunt, deci, „martori oculari”,
adic\ adep]i care-l înso]esc pe Înv\]\tor [i, în mod firesc, pot depune m\rturie de
ce au v\zut [i auzit. Iisus este un itinerant, f\r\ adres\ fix\ [i f\r\ cas\ proprie,
care vorbe[te în cas\ [i pe câmp, lâng\ lac sau în sinagogi, în barc\ sau la masa
celui care l-a invitat. Astfel c\ ucenicii s\i culeg oral – nu în scris – ce spune [i ce
face.
 Trebuie avut în vedere c\ arta [i practica memoriz\rii sunt obi[nuite în lumea
antic\, în educa]ie [i în transmiterea culturii în general. Quintilian ne informeaz\ în
Institutiones oratoriae (11,2,11) c\ Simonides din Keos, autor din sec. VI–V î.H.,
scrisese o „ars memoriae”. Este [tiut c\, deja la [apte ani, copiii îl memorau pe
Homer. Într-un mod similar, ucenicii rabinilor din epoca lui Iisus ascult\ [i
memorizeaz\ cuvintele [i interpret\rile înv\]\torilor lor [i apoi le încorporeaz\ în
propriile interpret\ri. Este semnificativ c\ numele dat rabinilor în sec. I [i II d.H. era
tannaïtes, adic\ „cei ce repet\ înv\]\turile”, memorate, ale rabinilor anteriori. Într-
adev\r, abia la sfâr[itul acestei epoci, spre anul 200, se va înregistra în scris o bun\
parte din acest material, odat\ cu redactarea Mi[nei.
Într-un cuvânt, cultura oral\ este dominant\ în Galileea epocii lui Iisus, unde
doar un mic procent (10%?) dintre oameni [tiu s\ citeasc\ [i, unde, în mod
obi[nuit, informa]ia este comunicat\ [i p\strat\ oral, f\r\ scriere. Asta nu
înseamn\ c\ transmiterea este precar\ sau inexistent\. Dimpotriv\, tradi]ia oral\
este expresia vie a memoriei colective. De aceea lucrurile sunt spuse diferit, nu
din rea voin]\ sau neglijen]\, ci fiindc\ transmisia oral\ este, prin ea îns\[i, – cum
afirm\ J. D. G. Dunn – un amestec de fix [i flexibil, de stabil [i divers. Transmiterea
oral\ a unui fapt sau a unor cuvinte înseamn\ c\ ele nu r\mân de la început fixate
strict, ca în cazul în care cineva le-ar fi scris versiunea oficial\ ([i unic\!), dar
înseamn\ [i c\ ele sunt suficient de semnificative pentru a fi strânse ca s\ nu se
piard\ sau s\ fie neclare. Fire[te, cel ce le spune (telling) le interpreteaz\
(retelling), dar aceasta este valabil [i pentru limbajul oral [i pentru cel scris!
Tradi]ia care începe odat\ cu Iisus este o tradi]ie vie, ea se mi[c\ în limitele
respectului pentru personajul care a generat-o, dar, în acela[i timp, are libertatea
[i varietatea proprii tradi]iei orale.
Mai exist\ îns\ un factor implicat în trecerea de la Iisus (unde tradi]ia e doar
oral\) la evanghelii (nara]iunile scrise despre persoana [i despre activitatea lui):
apari]ia [i cre[terea comunit\]ii cre[tine timpurii ca grup care crede în Iisus, mort
[i înviat, [i care comunic\ credin]a în el. Aceasta înseamn\ c\ foarte curând în
Ierusalim [i, cu siguran]\, în Galileea, unde se reunesc adep]ii lui Iisus, to]i evrei,
rememorarea Înv\]\torului, a cuvintelor [i faptelor sale, devine o parte esen]ial\ a
întâlnirilor. Sigur, aceasta nu se opre[te asupra comentariului minu]ios al micului
detaliu, nici, cu atât mai pu]in, nu se axeaz\ pe probleme, în ultim\ instan]\,
periferice, ca acelea referitoare la înf\]i[area fizic\ sau la temperamentul,
caracterul sau virtu]ile morale, chiar religioase ale Înv\]\torului. Pe primii cre[tini
îi intereseaz\ s\ spun\ cine a fost [i cine este Iisus ca trimis al lui Dumnezeu, ca
înving\tor al mor]ii, ca purt\tor al unei noi vie]i [i al unei noi speran]e. Nu îi
intereseaz\ s\ rememoreze cu nostalgie trecutul, ci s\ anun]e, acum [i aici, celor
ce vor s\-i asculte, c\ Dumnezeu a vorbit omenirii prin acel om înviindu-l.
Obiectivul lor primordial nu este s\ refac\ istoria lui Iisus, ci s\ comunice c\ el
este Dumnezeul mor]ilor [i al viilor. Dar în tradi]ia despre Iisus nu lipsesc elemente
foarte concrete, ca de exemplu perna („c\p\tâiul”) pe care-[i sprijinea Iisus capul
în timpul furtunii (Marcu 4,38) sau coco[ul care a cântat când Petru se lep\da de
Înv\]\tor (Matei 26,74; Marcu 14,72; Luca 22,60; Ioan 18,27).
 Istoria lui Iisus este prezent\ în diferitele episoade ce ne-au parvenit din
tradi]ie, dar ve[mântul literar difer\ dup\ cum este vorba de o parabol\ sau de un
miracol, de o relatare din copil\rie sau de un fragment din Patimi. În momentul în
care d\ form\ materialelor provenite din tradi]ia oral\, comunitatea timpurie le
structureaz\ dup\ scheme care tind s\ se repete. Unul dintre cazurile cele mai
evidente sunt relat\rile despre miracole, care deseori se sfâr[esc cu mul]umiri
adresate Domnului din partea celor prezen]i, introdus\ pentru a sublinia darul
divin acordat unor oameni suferinzi. În al doilea rând, poten]ialul tradi]iei se
manifest\ într-un grad notabil de varia]iuni, inclusiv de divergen]e între relat\ri
despre aceea[i tem\, care apar în diferitele evanghelii. Astfel, de exemplu, în
relat\rile despre na[terea [i copil\ria lui Iisus din evangheliile lui Luca [i Matei
exist\ neconcordan]e între evenimentele narate [i acest fenomen se datoreaz\,
între alte motive, faptului c\ au fost povestite [i repovestite de multe ori înainte de
a fi fixate literar. În sfâr[it, în tradi]ie pulseaz\ credin]a comunit\]ii timpurii în Iisus,
Mesia [i Dumnezeu. Faptele [i cuvintele lui nu sunt transmise aseptic, rece, ci cu
c\ldura [i înfl\c\rarea unor comunit\]i care recunosc în ele urmele celui pe care îl
cinstesc ca înviat. Documentele cre[tine timpurii sunt toate scrise sub efectele [i
impactul unui eveniment care, în ochii primei comunit\]i, a schimbat istoria
tuturor [i a fiec\ruia: învierea lui Iisus dup\ moartea pe cruce. Nu este, de aceea,
de mirare c\ luminoasele [i entuziastele culori ale Pa[telui confer\ noi dimensiuni
multora din episoadele [i cuvintele sale. Istoria lui devine astfel inseparabil\ de
via]a [i credin]a primilor cre[tini.
Nararea patimilor în Evanghelia dup\ Ioan (capitolele 18–19) este un caz clar
de simbioz\ între istoria lui Iisus [i credin]a în el. La sfâr[itul relat\rii, se spune c\
solda]ii, cum li se poruncise, au gr\bit moartea celor crucifica]i zdrobindu-le
fluierele picioarelor, dar Iisus era deja mort [i un soldat a vrut s\ se asigure
str\pungându-i coasta cu sabia. Din coasta lui Iisus a ie[it sânge [i ap\. {i
evanghelistul continu\ exprimându-[i credin]a [i chemându-i spre credin]\ pe cei
care ascult\/citesc evanghelia: „{i cel ce a v\zut a m\rturisit [i m\rturia lui e
adev\rat\; [i acela [tie c\ spune adev\rul, ca [i voi s\ crede]i” (19,35). Putem
ajunge la adev\rul istoric despre Iisus gra]ie tradi]iei orale [i scrise despre el care
se va încheia cu relat\rile evangheliilor, scrise din perspectiva credin]ei în el, dar
nu în afara istoriei lui. Istoria lui Iisus este determinant\ în tradi]ia care apare dup\
el. De aceea este posibil s\-i tras\m un profil cu suficiente garan]ii istorice.
2.1.1.3. Documentele scrise

Acum, dup\ ce am încercat s\ l\murim cum [i de ce au fost transmise faptele [i

cuvintele lui Iisus de c\tre comunitatea cre[tin\ timpurie, se impune prezentarea
straturilor tradi]iei [i a posibilelor documente pe rând. Ne mi[c\m în trei perioade ale
sec. I. Cum bine a ar\tat P. R. Tragan, imediat dup\ moartea lui Iisus, între anii 30 [i
50, domin\ tradi]ia oral\. Cînd se contureaz\ tradi]ia cre[tin\ cea mai veche,
comunit\]ile sunt mici, iar zonele geografice în care cre[tinismul se r\spânde[te sunt
circumscrise la câteva ora[e mari (Ierusalim, Antiohia, Damasc, sigur Roma) [i la
anumite regiuni (Cipru, Asia Mic\, Egipt). Unele piese orale folosite în catehez\ [i
liturghia comunit\]ii cre[tine, precum cântarea lui Hristos coborât [i în\l]at (Filipeni
2,6–11) sau formula despre moartea-învierea lui Iisus (Epistola întâia c\tre Corinteni
15, 3–5) pot proveni din aceast\ perioad\. Spre anul 50 începe perioada preistoriei
literare a evangheliilor, cu colec]ii scrise de cuvinte sau sentin]e ale lui Iisus. Sec]iunea
miracolelor (Marcu 6; Matei 8–9) sau capitolul parabolelor (Marcu 4, Matei 13) sunt
probabil un exemplu. La fel ar putea fi [i nucleul cel mai vechi al sentin]elor, din a[a-
numita Evanghelie a lui Toma, scriere gnostic\ din sec. II. „Nara]iunea” primar\ a
Patimilor dateaz\ tot din aceast\ perioad\.
Dar contribu]ia cea mai însemnat\ a anilor cincizeci este culegerea de
sentin]e Q (litera ini]ial\ a cuvântului german Quelle „izvor”), posibil fixat\ ca
document în aceast\ epoc\ [i, ulterior, încorporat\ în evangheliile lui Matei [i
Luca. Aceast\ culegere de cuvinte ale lui Iisus (include doar o nara]iune:
vindecarea slugii centurionului; v. Matei 8,5-13 [i Luca 7,1-10) a fost scris\ în
greac\ [i are c. 230 versete. În ciuda dificult\]ilor întreprinderii [i a rezultatelor
discutabile, în anul 2000 a ap\rut o reconstituire a lui Q, realizat\ de J. M.
Robinson, P. Hoffmann [i J. S. Kloppenborg, rezultat al unui deceniu de munc\ a
unei echipe interna]ionale de bibli[ti. Aceast\ reconstituire reprezint\ un punct de
sosire al cercet\rii, dar [i un punct de plecare pentru o dezbatere ulterioar\ asupra
rezultatelor. În sfâr[it, începând din anii [aizeci – dup\ unele p\reri, la începutul
anilor [aptezeci – [i pîn\ la sfâr[itul sec. I apar documentele scrise definitive, adic\
cele patru evanghelii. Prima scris\ este Evanghelia dup\ Marcu [i ultima, sigur, a
lui Ioan. Mai greu de precizat este dac\ Evanghelia dup\ Matei a fost terminat\
înaintea aceleia dup\ Luca sau invers.

2.1.1.4. Izvorul sau colec]ia Q

S\ ne oprim asupra documentului Q, cel mai vechi izvor scris referitor la Iisus, de[i –
trebuie spus – existen]a lui Q r\mâne o ipotez\ solid\, deductibil\ din datele pe care
le avem, dar nu total verificabil\, cel pu]in pân\ acum. Oricum, este vorba despre o
ipotez\ de lucru valid\ [i serioas\. Într-adev\r, în propor]ie de 85% tradi]iile din Q
care se reg\sesc în evangheliile lui Matei [i Luca prezint\ aceea[i ordine. Mai
mult, în unele cazuri, o aceea[i tradi]ie din Q apare de dou\ ori, în acelea[i pasaje
din Matei [i Luca. Totul indic\ faptul c\ Q ar putea fi documentul scris care a fost
reluat, independent, de evangheliile lui Matei [i Luca. Interesul lui Q const\ în
faptul c\ prezint\ figura lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ca pe un dasc\l de
în]elepciune care promoveaz\ un anumit mod de via]\ [i ca profet respins care
anun]\ prezen]a activ\, prezent\ [i viitoare, a lui Dumnezeu în istoria uman\.
 Dar Q nu consemneaz\ explicit [i direct faptele [i activitatea lui Iisus din
timpul vie]ii (mai ales miracolele, între care, cum am spus, vindecarea slugii
centurionului este o excep]ie), nici sfâr[itul s\u (moartea [i învierea). Nu este o
relatare „biografic\” complet\ despre Iisus în stilul lui Matei, Marcu, Luca [i Ioan.
De aceea trebuie distins de aceste patru scrieri [i nu i se cuvine titlul de
evanghelie. Chiar dac\ aici se g\sesc câteva cuvinte despre Ioan Botez\torul, Q
este, în esen]\, o culegere a spuselor lui Iisus, scris\ din credin]a în el ca uns cu
Duh Sfânt care aduce s\racilor mesajul ceresc [i ca Fiu al lui Dumnezeu înviat din
mor]i. Destinatarii lui Q sunt oameni care împ\rt\[esc aceast\ credin]\.
Motivele pentru care Q vrea s\ umple de con]inut figura lui Iisus sunt diverse.
În primul rând, sensibilitatea istoric\ cere consemn\ri scrise permanente [i, într-
adev\r, culturile oral\ [i scris\ coexist\ f\r\ dificult\]i deosebite. În al doilea rând,
via]a [i atitudinea interioar\ a comunit\]ii cre[tine trebuie s\ fie un reflex viguros a
ceea ce a fost Iisus [i a ceea ce tradi]ia, pân\ acum oral\, a transmis. De aceea Q
nu se preocup\ de ceea ce este nuclear în credin]a primilor cre[tini (aderarea la
Iisus mort [i înviat) sau despre miracolele pe care le-a f\cut, ci doar de înv\]\turile
lui, pe care trebuie s\ se întemeieze via]a celor ce cred în el [i sunt respin[i din
aceast\ cauz\. În consecin]\, cuvintele lui Iisus care se g\sesc în Q au o mare
valoare, dar nu se poate conchide c\ toate, ineluctabil, au fost rostite exact în
forma în care apoi au fost scrise. C. M. Tuckett a ar\tat c\ în spatele documentului
Q pulseaz\ credin]a [i via]a comunit\]ii cre[tine timpurii [i c\ acest puls se
exprim\ în felul în care Q a scris cuvintele lui Iisus ajunse pân\ la el. Cu toate
acestea, Q r\mâne izvorul istoric cel mai vechi despre Iisus: este scris la numai
dou\zeci de ani de când materialele pe care le con]ine au fost rostite pentru
prima oar\. Cu Q începe coexisten]a materialelor scrise [i orale, caracteristic\
pentru tradi]ia cre[tin\ din primele decenii.

2.1.1.5. Evangheliile canonice

În anii [aizeci ai sec. I d.H. se produce un fenomen cu repercusiuni importante în

istoria cultural\ a Occidentului: este scris\ cea dintâi relatare a itinerariului vie]ii lui
Iisus, începând de la predecesorul s\u, Ioan Botez\torul, [i terminând cu anun]area
învierii lui de c\tre femei. Aceast\ relatare se autointituleaz\ evanghelie, a[a cum
citim în Marcu 1,1: „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. De[i în
text nu apare numele celui ce se prezint\ ca autor, al celui ce a scris prima
evanghelie, cronologic vorbind, în tradi]ia cre[tin\ atestat\ deja în sec. II d.H. prime[te
numele Marcu. În aceast\ tradi]ie sunt consemnate [i numele celorlal]i trei autori
c\rora le sunt atribuite evangheliile: doi sunt ucenici direc]i ai lui Iisus (Matei [i Ioan)
[i doi apar]in celei de-a doua genera]ii cre[tine (Marcu [i Luca). De remarcat c\
Marcu [i Luca sunt lega]i tradi]ional de Petru [i, respectiv, Pavel.
 Impactul textului lui Marcu asupra primelor comunit\]i este demonstrat de
faptul c\ a doua (sau a treia) evanghelie scris\, a lui Matei, integreaz\ 9/10 din
episoadele acestei evanghelii. Aceasta nu înseamn\ îns\ nici pe departe c\ Matei
este o repetare a primei evanghelii: Matei aproape dubleaz\ volumul lui Marcu
ad\ugându-i unele materiale provenind din documentul Q [i altele din tradi]ii
proprii (desemnate de cercet\tori cu sigla M). Rezultatul este un text compact,
structurat, cu fundal semit, preocupat de înv\]\turile lui Iisus, dar f\r\ vivacitatea
relat\rii lui Marcu, care începe cu z\mislirea lui Iisus [i se termin\ cu apari]ia lui,
dup\ înviere, în fa]a celor unsprezece ucenici (Iuda, ucenicul tr\d\tor, al
doisprezecelea, a avut un sfâr[it tragic).
Istoria lui Iisus care începe – ca în Matei – cu na[terea lui, dar continu\ cu
istoria comunit\]ii timpurii, este noutatea introdus\ de Luca, care scrie o oper\ în
dou\ volume (Evanghelia [i Faptele Apostolilor). În timp ce Evanghelia se termin\
cu urcarea lui Iisus la cer sau În\l]area, cel de-al doilea volum debuteaz\, dup\
relatarea În\l]\rii lui Iisus la cer, cu coborârea Duhului Sfânt coincizând cu
s\rb\toarea iudaic\ a Cincizecimii. Acest eveniment implic\ începutul r\spândirii
Cuvântului Evangheliei în toat\ Mediterana, pân\ la Roma, prin Pavel. La fel ca
Matei, Luca construie[te Evanghelia conform criteriilor sale literare – în acest caz
apropiate de lumea greac\ – pornind de la Evanghelia dup\ Marcu, din materiale
provenind din documentul Q [i o important\ parte de materiale proprii
(desemnate tehnic cu litera L), esen]iale pentru trasarea profilului istoric al lui
Iisus.
Ultima evanghelie scris\ a fost Evanghelia lui Ioan. Aceasta se îndep\rteaz\ de
schema general\ comun\ celorlalte trei (motiv pentru care evangheliile lui Matei,
Marcu [i Luca sunt numite evanghelii sinoptice sau paralele în linii mari [i, deseori,
în detalii m\runte). Evanghelia lui Ioan este stilizat\, concentrat\, cu o mare
înc\rc\tur\ teologic\. Relatarea sa prezint\ diverse drumuri ale lui Iisus la
Ierusalim cu ocazia s\rb\torilor iudaice [i un sfert din text (capitolele 13–17) este
dedicat unui singur episod: ultima cin\ a lui Iisus cu ucenicii s\i. În pofida
caracterului s\u deosebit, fascinant prin tonul dens [i profund, Evanghelia dup\
Ioan furnizeaz\ date relevante despre Iisus, referitoare mai ales la patimi [i
moarte. Ioan, ca Marcu, î[i începe relatarea cu figura lui Ioan Botez\torul,
precursorul lui Iisus, [i, ca Matei [i Luca, o încheie cu o apari]ie a lui Iisus înviat.
Dar opera se deschide cu o pies\ magistral\: maiestuosul prolog, care este un imn
închinat lui Iisus, Cuvântul preexistent [i întrupat, Fiu unic al Tat\lui, cel care
reveleaz\ chipul iubitor al lui Dumnezeu (1,1-18).
 A[adar, între anii [aizeci [i sfâr[itul sec. 1 d.H., o nou\ form\ literar\ – care a
primit numele de evanghelie – s-a coagulat în patru c\r]i asem\n\toare, dar
diferite, patru nara]iuni extraordinare, fiecare cu specificul ei, care prezint\ figura
[i activitatea, faptele [i cuvintele lui Iisus din Nazaret, pornind de la materialele
primite prin tradi]ie. Cum observ\ G. Stanton, Iustin din Roma (în jurul anului 155
d.H.) le nume[te „amintirile Apostolilor”, terminologie ce aminte[te de „amintirile”
(memorabilia) despre Socrate scrise de Xenofon. Este evident c\, în contextul
lumii antice, evangheliie sunt ni[te „amintiri”, un tip de biografie cu cet\]enie în
lumea greco-roman\, în acest caz despre un evreu galileean din sec. I cu numele
de Iisus din Nazaret. Ca [i biografiile greco-romane, evangheliile vor s\ explice
identitatea protagonistului relat\rii, adic\ s\ povesteasc\ ce a spus [i ce a f\cut [i,
în acela[i timp, transmit – cu gra]ia detaliului m\runt – sensul ac]iunilor [i al
cuvintelor sale. Mai mult, deoarece cunoa[terea faptelor [i cuvintelor lui Iisus este
fireasc\ [i necesar\ pentru cine vrea s\ cread\ în el, evangheliile sunt relat\ri ale
„vie]ii” lui [i nu simple rezumate ale unei [tiin]e secrete sau cronici triumfale
despre un mare personaj sau pove[ti inventate spre a face deliciul cititorilor.
Evangheliile, a[adar, nu sunt fic]iuni literare, nici romane istorice, nici istorie în
sensul [tiin]ific al termenului. Sunt biografii care se concentreaz\ pe identitatea
global\ a personajului principal, Iisus: se bazeaz\ pe sursele aflate la dispozi]ie [i îl
fac pe protagonist s\ vorbeasc\ relatând ce a spus [i ce a f\cut, f\r\ s\ cad\ în
digresiune sau comentarii personale sau descriere de tip psihologic. Inten]ia celor
patru evanghelii nu este niciodat\ disimulat\ sau ascuns\. Ioan î[i încheie
Evanghelia astfel: „Iar acestea s-au scris, ca s\ crede]i c\ Iisus este Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu, [i, crezând, s\ ave]i via]\ în numele lui” (20,31). Iar Luca explic\:
„Am g\sit [i eu cu cale, preaputernice Teofile, dup\ ce am urm\rit toate cu de-
am\nuntul de la început [lucrurile referitoare la Iisus], s\ ]i le scriu pe rând. Ca s\
te încredin]ezi despre temenicia înv\]\turii pe care ai primit-o” (1,3–4).
Rezumând, exist\ [ase izvoare cre[tine fundamentale ce trebuie s\ ne permit\
s\ contur\m profilul istoric al lui Iisus. Acestea sunt urm\toarele: Q (culegerea de
cuvinte sau spuse ale lui Iisus, care poate fi reconstituit\ pornind de la evangheliile
lui Matei [i Luca), Marcu (Evanghelia), M (tradi]ii proprii lui Matei, cuprinse în
Evanghelia sa), Ioan (Evanghelia) [i Toma (culegere de cuvinte sau spuse ale lui
Iisus, care se autointituleaz\ evanghelie). Acest ultim izvor va fi prezentat în
continuare, împreun\ cu sursele extracanonice. În sfâr[it, va trebui s\ ne întreb\m
ce criterii sunt adecvate în examinarea [i evaluarea materialelor cuprinse în
izvoare (v. 2.3).

2.1.2. Evangheliile necanonice

Spunem evanghelii necanonice [i nu apocrife, fiindc\ termenul apocrif a fost legat
deseori de literatura ezoteric\ [i chiar eretic\. Într-adev\r, în categoria necanonic
se grupeaz\ scrieri foarte diferite, dintre care unele apar]in cercurilor care au
ap\rat doctrine neacceptate de cre[tinismul majoritar; de aceea aceste scrieri nu
au intrat în componen]a canonului Noului Testament. Dar alte texte apocrife, chiar
dac\ nici ele nu au fost incluse în canonul bisericilor cre[tine, cuprind tradi]ii
foarte vechi [i au exercitat o influen]\ notabil\ asupra liturghiei [i spiritualit\]ii
primelor secole [i s-au bucurat de mare stim\ [i considera]ie. A[a sunt, de
exemplu, Protoevanghelia lui Iacob (spre 200 d.H.) sau Pseudo-Matei (sec. VI–
VIII), care constituie unul din izvoare pentru Legenda aurea, oper\ a lui Giacomo
da Varazze (sec. XIII). Tr\s\tura comun\ tuturor evangheliilor necanonice este
aceea c\ nu nareaz\ via]a, înv\]\turile [i activitatea lui Iisus, ci se refer\ doar la
unele fragmente ale itinerariului s\u vital sau se limiteaz\ la anumite aspecte din
predicarea sa. Este imposibil, deci, s\ fie citite în afara evangheliilor canonice,
c\rora le sunt tributare.

2.1.2.1. Evanghelia lui Toma

„Evanghelia dup\ Toma” – termenul folosit la finalul scrierii – sau doar Toma – cum
deseori este numit\ – este, cum am ar\tat deja, unul din cele [ase izvoare majore ce
trebuie avute în vedere în c\utarea lui Iisus ca persoan\ istoric\. Se p\streaz\ un
exemplar în copt\, g\sit la Nag Hammadi (Egiptul de Sus) în 1945, databil în 350 d.H.
Mai înainte, la începutul sec. XX, se g\siser\ la Oxyrhynchus1 trei papirusuri grece[ti
(1, 654 [i 655), databile în sec. III d.H., care cuprindeau fragmente apar]inând lui
Toma, dar cu un text destul de diferit de exemplarul în copt\. Ansamblul acestor
descoperiri duce la concluzia c\ Toma a fost, la origine, un document grec care a
primit forma final\ în prima jum\tate a sec. II d.H. [i care cuprindea 114 rostiri (gr.
logion, pl. logia), atribuite lui Iisus, dintre care multe încep cu formula: „Iisus
spune/a spus”. Toma nu cuprinde nara]iuni ca evangheliile canonice, nici nu
men]ioneaz\ miracole [i nu face referiri clare la moartea [i învierea lui Iisus.
În ciuda acestor importante diferen]e fa]\ de evangheliile canonice, unii
autori, ca H. Koester sau J. D. Crossan, au propus ca Toma s\ fie considerat\ „a
cincea evanghelie”. Toma ar fi un text independent de cele patru evanghelii
canonice, evanghelia cea mai veche – [i, ca atare, – cea mai autentic\, existent\
deja în anul 50. Majoritatea cercet\torilor cred îns\ c\ Toma cuprinde doar unele
dintre cuvintele lui Iisus, provenite din tradi]ia oral\, care nu au fost incluse în
evangheliile lui Marcu, Matei, Luca [i Ioan; majoritatea sunt luate (scurtate sau
extinse) din cele patru evanghelii canonice sau sunt maxime tipic gnostice
atribuite lui Iisus. Într-adev\r, nu este nici o îndoial\ c\ în forma sa actual\ Toma
este o scriere gnostic\ cre[tin\, al c\rei con]inut trebuie interpretat pornind de la
mitul gnostic [i nu de la teologia celor patru evanghelii canonice. E suficient s\
reproducem începutul ei (logion 1): „Acestea sunt cuvintele cele ascunse pe care
le-a gr\it Iisus cel Viu [i pe care le-a scris Didim Iuda Toma. {i el a spus: «Cel ce va
g\si în]elesul acestor cuvinte nu va gusta moartea»”. Este evident contrastul dintre
acest început [i începutul Evangheliei dup\ Marcu citat mai sus (v. 2.1.1.5.).
 Nu de pu]ine ori Iisus din Evanghelia lui Toma este clar Salvatorul gnostic, care
utilizeaz\ limbajul tradi]iei evanghelice, dar cu o semnifica]ie total diferit\: „Iisus
spune: «Când face]i din doi unul, ve]i ajunge fii ai omului. {i când rosti]i: Munte,
îndep\rteaz\-te, muntele se va îndep\rta»” (logion 106). Cum subliniaz\ G.
Stanton, ceea ce-l intereseaz\ pe Toma sunt cuvintele atemporale [i anistorice ale
lui Iisus înviat, care particip\ la slava divin\, [i nu atât relatarea unei vie]i care
trece prin drumurile Galileei [i prin moartea pe cruce. Ultima fraz\ este un bun
exemplu pentru ce vrea autorul de la cititorii lui: s\ ajung\ s\ în]eleag\ un sens
ascuns, s\ le fie revelat\ o cunoa[tere ezoteric\ care le va aduce mântuirea, acum
[i aici, definitiv. Iat\: „Simon Petru le-a zis: «Maria [Magdalena] trebuie s\ ne
p\r\seasc\, fiindc\ femeile nu sunt demne de via]\». Iisus a spus: «Eu o s\ o
conduc spre a se face b\rbat, ca ea s\ poat\ deveni un spirit în via]\, b\rb\tesc,
asemenea vou\. [Eu v\ spun:] Orice femeie care se face b\rbat va intra în
Împ\r\]ia Cerului»” (logion 114).
Marii sus]in\tori ai primatului lui Toma în încercarea de reg\sire a cuvintelor
autentice ale lui Iisus au fost membrii Seminarului Iisus, din SUA, în anii ’80 ai sec.
XX. Convingerea c\ Toma trebuie datat înainte de Marcu, spre anul 50, i-a condus
la analiza minu]ioas\ a acestei culegeri de cuvinte ale lui Iisus [i la
individualizarea acelora care, se presupune, nu au fost incluse în cele patru
evanghelii canonice. Sunt semnificative rezultatele la care au ajuns: doar cinci din
cele 114 logia din care este format Toma nu au fost incluse în evanghelii. Iat\-le:
1. „Iisus a spus: «Fi]i trec\tori»” (logion 42).
2. „Iisus a spus: «Cine a ajuns bogat, trebuie s\ fie rege. {i cine are putere
trebuie s\ renun]e la ea»” (logion 81).
3. „Iisus a spus: «Cine e lâng\ mine e lâng\ foc. {i cine e departe de mine e
departe de Împ\r\]ie»” (logion 82).
4. „Iisus a spus: «Asemenea este Împ\r\]ia [Tat\lui] cu femeia care ducea [un
vas] plin cu mâncare. Cât mergea pe drum, departe [de cas\], s-a rupt
mânerul vasului [[i] mâncarea a început s\ se risipeasc\ pe drum. [Dar] ea
nu [i-a dat seama; n-a b\gat de seam\ nimic. Când a ajuns acas\, a pus
vasul jos [i l-a g\sit gol»” (logion 97).
5. „Iisus a spus: «Asemenea este Împ\r\]ia Tat\lui cu b\rbatul care voia s\
omoare un om de vaz\. El [i-a scos acas\ spada din teac\ [i a înfipt-o în
perete, s\ vad\ dac\ bra]ul îi e destul de puternic. Pe urm\ a omorât pe
omul de vaz\»” (logion 98).
Acestea sunt singurele cinci unit\]i despre care cercetarea critic\ din
Seminarul Iisus, favorabil în cel mai înalt grad independen]ei [i vechimii lui Toma,
a putut preciza c\ apar]in lui Iisus [i se g\sesc doar în aceast\ evanghelie. Le
putem ad\uga un al [aselea text, o parabol\ care, dup\ J. Jeremias [i O. Hofius, ar
putea apar]ine tradi]iei din chiar timpul lui Iisus (analog\, în orice caz, cu Matei
13,45–46 [i Toma 76):
6. „{i el a spus: «Omul e asemenea pescarului în]elept, care [i-a aruncat plasa
în mare [i a scos-o plin\ de pe[ti mici. Printre ei pescarul în]elept a g\sit un
pe[te mare, frumos. A aruncat în mare to]i pe[tii mici [[i] l-a ales, f\r\ nici
cea mai mic\ îndoial\, pe cel mare. Cine are urechi de auzit s\ aud\»”
(logion 8).
 Faptul c\ doar unele sentin]e sunt în mod direct utile pentru cercetarea
istoric\, nu înseamn\ c\ Toma nu poate oferi informa]ii valoroase despre forma
cea mai veche a unor texte (expresii, parabole), care se g\sesc [i în evangheliile
canonice. Dar noutatea absolut\ adus\ de Toma, în ceea ce înseamn\ vorbele
rostite de Iisus cel din istorie [i neprinse în evangheliile canonice, nu pare s\
treac\ dincolo de cele [ase texte citate.
În alte scrieri neîndoielnic gnostice rezultatele sunt [i mai precare, chiar dac\,
precum Toma, poart\ numele de evanghelie. Astfel, Evanghelia lui Filip,
Evanghelia Mariei, Evanghelia Adev\rului sunt, de fapt, elabor\ri ale mitului
gnostic îmbr\cat într-o form\ care se vrea mai mult sau mai pu]in narativ\. Este
vorba de tratate teologice care nu ofer\ nici o conexiune cu tradi]ia despre Iisus.
Rezultatele nu sunt mai bune nici într-o serie de scrieri gnostice care se refer\ la
dialogul lui Iisus dup\ înviere cu ucenicii s\i. {i în acest caz ar fi nepotrivit s\ se
vorbeasc\, în sens strict, de evanghelii. Aceste dialoguri, mai ales Apocrifa lui
Iacob (Nag Hammadi I/2) [i Dialogul Mântuitorului (Nag Hammadi III/5), din sec.
II, se înscriu într-o schem\ a revela]iei de înv\]\turi secrete, chiar dac\ nu trebuie
exclus c\ pot conserva vreun element din tradi]ia apropiat\ de Iisus. A[a pare a se
deduce din aceast\ scurt\ parabol\: „Asemenea este Împ\r\]ia Cerului cu o
boab\ de grâu dup\ ce a încol]it în câmp. Dup\ sem\nat, [i-a scuturat rodul [i a
umplut iar\ câmpul de grâu pentru un alt an” (Apocrifa lui Iacob 12,22–27).
Evanghelia Egiptenilor, din sec. II, men]ionat\ de Clement din Alexandria, de
tendin]\ encratit\, este un alt document gnostic în care Iisus dialogheaz\ cu o
ucenic\, în acest caz Salomeea.

2.1.2.2. Evanghelia lui Petru

O stare de lucruri similar\ lui Toma prezint\ a[a-numita Evanghelie a lui Petru,
manuscris grec incomplet, care nareaz\ unele p\r]i din patimile [i învierea lui
Iisus. Manuscrisul, databil în sec. VII–IX, a fost descoperit la Akhmim (Egiptul de
Sus) la sfâr[itul sec. XIX. {i în acest caz, dou\ papirusuri din Oxyrhynchus (nr. 2949
[i 4009) dovedesc c\ Evanghelia lui Petru exista deja în sec. II, de[i diferen]ele de
text fa]\ de manuscris sunt, ca [i la Toma, importante. {tim c\ episcopul Serapion
din Antiohia (cca 190 d.H.) a cunoscut Evanghelia lui Petru [i a interzis citirea ei în
timpul liturghiei când a v\zut c\ era folosit\ de adep]ii docetismului, cre[tini care
sus]ineau c\ Iisus a fost doar în aparen]\ fiin]\ uman\.
 S-a pus problema dac\ Evanghelia lui Petru con]ine cel mai vechi nucleu din
relatarea patimilor [i învierii lui Iisus (J. D. Crossan ap\r\ aceast\ ipotez\ [i
nume[te acest nucleu evanghelia crucii). Majoritatea autorilor cred îns\ c\ este
posibil ca Evanghelia lui Petru s\ cuprind\ unele elemente timpurii dar c\, în
esen]\, se limiteaz\ la extinderea textului evangheliilor lui Matei, Luca [i Ioan (nu
pare s\ fie nimic din Marcu). A demonstrat-o conving\tor R. E. Brown. Modul în
care Evanghelia lui Petru nareaz\ învierea lui Iisus demonstreaz\ caracterul s\u
secundar: „[solda]ii care f\ceau de paz\ la mormântul lui Iisus] au v\zut cum
ie[eau din mormânt trei b\rba]i [i doi dintre ei îl sprijineau pe cel\lalt [i o cruce îi
urma [i capul celor doi atingea cerul, dar capul celui purtat trecea deasupra
cerurilor. {i ei [solda]ii] au auzit o voce din cer spunând: „Ai predicat celor
adormi]i [= mor]i]? {i de la cruce s-a auzit un r\spuns: «Da»” (39–42). Dac\ la
aceasta ad\ug\m evidenta necunoa[tere a Legii iudaice de c\tre autor, e clar c\
valoarea Evangheliei lui Petru ca izvor istoric despre Iisus este redus\. Dar trebuie
avut\ în vedere pentru tema supliciului [i învierii lui Iisus (v. 6.2. [i 6.3.).

2.1.2.3. Papirusul Egerton 2

A treia scriere necanonic\ ce trebuie examinat\ este papirusul Egerton 2, numit de

unii Evanghelia Egerton, databil între 150 [i 200 d.H., provenit din Egipt [i publicat în
1935. În 1987 s-a dovedit c\ un alt mic fragment p\strat la Köln (255) apar]ine tot lui
Egerton 2. Papirusul Egerton 2 (dou\ foi [i jum\tate dintr-un codex în proast\ stare de
conservare) cuprinde unele episoade din via]a lui Iisus, toate legate de cele din
evangheliile canonice – între care le remarc\m pe urm\toarele: a) o disput\ a lui Iisus
cu înv\]\torii Legii despre o eventual\ înc\lcare a Legii de c\tre Iisus, în care se fac
sim]ite ecouri ale frazelor din Evanghelia dup\ Ioan (capitolele 5 [i 9); b) vindecarea
unui lepros, care evoc\ episodul din Evanghelia dup\ Marcu (1,40–45) [i episoadele
paralele din evangheliile lui Matei (8,1–4) [i Luca (5,12–16) [i integreaz\ fraze din Ioan,
dar care cuprinde detalii neverosimile pentru mediul iudaic (leprosul afirm\ c\ mânca
cu al]i lepro[i într-un han!); c) întrebarea despre plata d\rii c\tre „regi” (nu c\tre
Cezar), privit\ ca o problem\ generic\ [i nu ca o alternativ\ între Dumnezeu [i
suveranul/suveranii din aceast\ lume, care evoc\ episodul din Matei (22,15–22) [i
pe cele paralele din Marcu (12,13–17) [i Luca (20,20–26); un miracol al lui Iisus la
râul Iordan, neatestat în nici un alt loc [i care seam\n\ mai mult cu o istorioar\
prodigioas\ decât cu un miracol precum cele prezentate în cele patru evanghelii.
Se poate afirma c\ aceste materiale provin din tradi]ia oral\ din jurul anilor 50
[i, ca atare, sunt într-adev\r apropiate în timp de activitatea lui Iisus? Sau, cum
afirm\ E. Norelli, este vorba despre o reconstituire teologic\ despre Iisus bazat\ pe
Evanghelia dup\ Ioan [i care trebuie situat\ într-un mediu cre[tin elenizat din sec.
II d.H., ceea ce ar justifica afinit\]ile lui Egerton 2 cu textul evangheliilor canonice?
Oricare ar fi alternativa aleas\, trebuie recunoscut c\ vorbele atribuite lui Iisus în
Egerton 2 se potrivesc cu greu cu restul celor care i se atribuie. Probabil valoarea
principal\ a papirusului rezid\ în faptul c\ ne ajut\ s\ în]elegem evolu]ia tradi]iei
despre Iisus.
2.1.2.4. „Papirusul” Oxyrhynchus 840

A patra m\rturie dintre sursele necanonice ce trebuie examinat\ este Oxyrhynchus

840, un fragment de pergament – nu papirus – g\sit în aceast\ localitate din Egipt în
anul 1905. Fragmentul, databil în anul 400 d.H., era purtat probabil într-o casetu]\ la
gât, ca amulet\. În 45 de rânduri apar dou\ episoade care-l au ca protagonist pe Iisus
[i care sunt situate în Ierusalim: a) concluzia unei cuvânt\ri adresate de Iisus
ucenicilor s\i ca s\ evite comiterea oric\rui r\u sau oric\rei nedrept\]i; b) o disput\
între Iisus [i Levi, sacerdot apropiat fariseilor, despre purifica]iile rituale prescrise în
incinta Templului, pe care o evoc\ Marcu 7 [i Matei 23; Iisus sfâr[e[te condamnând
cur\]enia exterioar\ [i r\utatea interioar\ [i, în plus, vorbe[te despre botez ca
purificare a p\catelor (v. Ioan 4 [i 7). Aportul acestor texte din punct de vedere istoric
const\ în confirmarea diferen]ei dintre pozi]ia lui Iisus [i a fariseilor fa]\ de purific\rile
rituale. A[a se deduce din interpelarea pe care c\petenia farisee o adreseaz\ lui Iisus:
„Cine ]i-a îng\duit s\ p\[e[ti în acest loc pur [Templul] [i s\-]i îndrep]i privirea spre
aceste sfinte vase când nu te-ai îmb\iat, iar picioarele ucenicilor t\i n-au fost
sp\late?”

2.1.2.5. Papirusul Oxyrhynchus 1224

A cincea m\rturie necanonic\ este Oxyrhynchus 1224. Acest fragment de papirus este
poate tot ce a r\mas dintr-un document întreg, poate o evanghelie sau o culegere de
cuvinte ale lui Iisus, de felul lui Q sau Toma. Con]ine trei sentin]e atribuite lui Iisus.
Primele dou\ sunt asem\n\toare cu Matei 5,44 [i, respectiv, Luca 9,50. A treia îns\ nu
se g\se[te în evangheliile canonice: „[Cel care ast\zi] este departe, mâine fi-va
aproape [de tine]”.
Nu sunt semnificative pentru cercetarea asupra lui Iisus ca persoan\ istoric\
papirusul 10375 de la Cairo, Fragmentul de la Fayyum [i papirusul copt de la
Strasbourg.

2.1.2.6. Evanghelia secret\ a lui Marcu

Al [aselea dintre textele necanonice ce trebuie prezentat nu doar c\ aduce o

contribu]ie limitat\, dar este [i foarte dubios în ceea ce prive[te autenticitatea. Dup\
Morton Smith, cercet\torul care l-a f\cut public în 1973, ar exista o scrisoare
necunoscut\ a lui Clement din Alexandria din jurul anului 200 d.H., care con]ine cca
20 de rânduri dintr-un text ce ar avea titlul „Evanghelia secret\ a lui Marcu”. De[i
Smith a sus]inut c\ a descoperit textul la m\n\stirea Mar Saba, din de[ertul Iudeei,
de lâng\ Ierusalim, în mod ciudat, nimeni nu a putut vedea niciodat\ manuscrisul
original al respectivei scrisori. De aceea mul]i cred c\ este vorba de un fals, antic
sau modern.
 Scrisoarea respectiv\ afirm\ c\ Marcu a scris o a doua evanghelie, o
„evanghelie secret\”, în afara celei canonice, cu o serie de episoade la care
aceasta nu se refer\. Fragmentul din Evanghelia secret\ a lui Marcu ar con]ine
unul din aceste episoade, relatarea învierii unui tân\r dintr-o familie bogat\, a
c\rui sor\, anterior, cere lui Iisus s\ aib\ mil\ de ea. Totul pare un remake al
episodului învierii lui Laz\r, fratele Mariei [i al Martei (Ioan 11). Surpriza vine la
finalul textului, unde se spune c\ Iisus, care era g\zduit în casa tân\rului, este
vizitat noaptea de acesta „îmbr\cat într-o tunic\ de in peste trupul gol. El [tân\rul]
a r\mas cu Iisus noaptea aceea [i Iisus l-a înv\]at misterul Împ\r\]iei lui
Dumnezeu.” Ereticii carpocratieni voiser\ s\ interpreteze fraza în termeni sexuali
[i a[a face [i Morton Smith, dar motivul tân\rului acoperit doar cu o pânz\ [i cel al
înv\]\turii nocturne a lui Iisus se g\sesc în evangheliile lui Marcu (14,51) [i Ioan
(3,2); în prima se vorbe[te de discipolul care s-a desf\cut din pânz\ [i a fugit gol
din gr\dina M\slinilor, în cea de-a doua se men]ioneaz\ vizita nocturn\ a lui
Nicodim – un frunta[ fariseu – la Iisus. În fond, sau a[a-numita „Evanghelie secret\
a lui Marcu” e un montaj – [i nu lipsesc motivele pentru a crede acest lucru – sau
e o scriere care depinde de evangheliile lui Ioan [i Marcu [i, ca atare, nu are
valoare ca surs\ istoric\ pentru Iisus.

2.1.2.7. Evangheliile iudeo-cre[tine

A [aptea m\rturie necanonic\ legat\ de via]a lui Iisus sunt evangheliile iudeo-cre[tine.
Pu]inele fragmente p\strate sunt inserate, sub form\ de citate, în operele P\rin]ilor
Bisericii [i, ca atare, certitudinea textual\ nu este foarte mare, c\ci de obicei P\rin]ii
citeaz\ destul de imprecis. Trei sunt evangheliile iudeo-cre[tine: a Nazarinenilor, a
Evreilor [i a Ebioni]ilor. Toate trebuie datate în prima jum\tate a sec. II, sigur în
primele decenii, ca texte ale unor comunit\]i iudeo-cre[tine, probabil secte, citite
împreun\ cu Evanghelia dup\ Matei, cu rang de evanghelii, adic\ de relat\ri
autorizate despre Iisus, Mesia.
Evanghelia Nazarinenilor este un fel de parafraz\ dup\ Evanghelia lui Matei,
care ar fi fost scris\ în aramaic\ sau siriac\ de un grup de cre[tini stabili]i la Berea
din Siria (actualul Alep). Contribu]ia ei cea mai remarcabil\ sunt unele fraze
atribuite lui Iisus, ca, de exemplu, „Eu i-am ales pe cei mai demni; cei mai demni
sunt cei pe care mi i-a dat Tat\l ceresc” (citat din Eusebiu din Caesarea; nr. 23, în
numerotarea dat\ de Schneemelcher). Sau unele preciz\ri, a c\ror vechime nu
este foarte sigur\. Astfel, despre b\rbatul cu mâna paralizat\ vindecat de Iisus (v.
Matei 12,9-14) se spune c\ era zidar [i c\ l-a rugat astfel pe vindec\torul lui: „Te
rog, Iisus: red\-mi s\n\tatea, s\ nu mai fiu nevoit s\-mi cer[esc hrana” (citat din
Sf. Ieronim; nr. 10). Sau, dup\ fraza lui Matei 18,22, în care Iisus afirm\ c\ trebuie
iertat de [aptezeci de ori câte [apte, Evanghelia Nazarinenilor ad\uga drept cuvânt
al Înv\]\torului: „Chiar [i la profe]i, un[i cu Duhul Sfânt, s-a aflat p\cat” (citat tot
din Sf. Ieronim; nr. 15 a).
 Din Evanghelia Evreilor, folosit\ de iudeo-cre[tinii din Alexandria (Egipt), se
p\streaz\ doar [apte fragmente care las\ s\ se întrevad\ un cre[tinism cu tent\
gnostic\. Un exemplu de cuvinte atribuite lui Iisus: „Cel ce va c\uta nu se va opri
pân\ nu va g\si, iar cel ce va g\si va r\mâne minunat. Minunat va împ\r\]i; dup\
ce va împ\r\]i, se va odihni” (citat din Clement din Alexandria, nr. 4 a). Alte fraze
îns\ prezint\ o coloratur\ mult mai apropiat\ de tradi]ia evanghelic\: „S\ fi]i
mul]umi]i doar când ve]i privi cu iubire pe fratele vostru” (citat din Sf. Ieronim; nr.
5). Iar altele presupun ca limb\ ebraica, precum aceea care face din Duhul Sfânt o
figur\ feminin\, dat fiind c\ în ebraic\ cuvântul cu sensul „duh” (rúah) era
feminin: „Tocmai m-a prins mama mea, Duhul Sfânt, de un fir de p\r [i m-a dus
pe muntele înalt Tabor” (citat din Origene; num. 3).
În ceea ce prive[te Evanghelia Ebioni]ilor, un grup iudeo-cre[tin din
Transiordania, cuvintele lui Iisus, luate din Matei, Marcu [i Luca, sunt mult
schimbate, în acord cu teologia sectar\ a grupului, [i este greu de g\sit în ea
materiale pentru istoria lui Iisus.
Pe scurt, conservarea indirect\ [i constanta introducere a unor doctrine
teologice particulare, deseori de tip sectar, în tradi]ia despre Iisus, diminueaz\
mult contribu]ia evangheliilor iudeo-cre[tine.

2.1.3. Alte izvoare cre[tine

2.1.3.1. O serie de manuscrise ale evangheliilor

Exist\ unele fragmente care nu au fost incluse în edi]iile critice [i în traducerile

evangheliilor canonice, deoarece se g\sesc doar într-unul sau în câteva manuscrise.
Este cazul celui cu numele de Logion Freer, atestat într-un singur manuscris uncial,
Codex Freerianus, în care este a[ezat dup\ Marcu 16,14. Este vorba despre un scurt
dialog între ucenici [i Iisus, în care ace[tia deplâng faptul c\ lumea este supus\ lui
Satana [i este plin\ de nedreptate [i necredin]\ [i-i cer lui Iisus s\ arate dreptatea sa.
Iisus r\spunde astfel: „Vremea puterii lui Satana s-a s\vâr[it, dar alte lucruri
înfrico[\toare se apropie: de aceea am fost eu h\r\zit mor]ii, ca aceia care au
p\c\tuit s\ se converteasc\ la adev\r [i s\ nu mai p\c\tuiasc\, s\ mo[teneasc\
slava [i nepieritoarea glorie a drept\]ii cere[ti”. Întrebarea este dac\ un fragment
ca acesta reflect\ cuvintele lui Iisus sau este mai degrab\ o interpretare teologic\
posterioar\.
O întrebare similar\ se poate ridica [i în cazul frazei pe care Codex Bezae o
adaug\ la Luca 6,4 [i pe care Iisus ar fi adresat-o cuiva care lucra sâmb\ta, zi de
odihn\ conform Legii iudaice: „Omule, binecuvântat e[ti dac\ [tii ce faci, dar,
dac\ nu [tii, blestemat e[ti [i calci Legea”.
 Multe manuscrise includ cuvintele de dojan\ adresate lui Iacob [i Ioan de
c\tre Iisus, dup\ ce ace[ti doi ucenici ar fi cerut s\ coboare foc din cer [i s\-i ard\
pe samaritenii care n-au vrut s\-l primeasc\ (v. Luca 9,55–56): „Nu [ti]i, oare, fiii
c\rui duh sunte]i? C\ci Fiul omului n-a venit ca s\ piard\ sufletele oamenilor, ci ca
s\ le mântuiasc\”. Este vorba despre o fraz\ oportun\ în context [i se potrive[te cu
predicile lui Iisus. Dar nu se poate exclude posibilitatea de a fi o extindere
generat\ de absen]a r\spunsului în textul original din Luca 55 care se limita la:
„Dar Iisus s-a întors [i i-a certat”1. Dou\ texte asem\n\toare (Luca 19,10 [i Ioan
3,17) vor fi facilitat adausul.

2.1.3.2. Noul Testament minus evangheliile

Pe lâng\ cele patru evanghelii, [i celelalte scrieri din Noul Testament cuprind unele
cuvinte ale lui Iisus, citate dispersat. Unul dintre cele mai cunoscute a fost inserat în
cuvântarea lui Pavel c\tre capii comunit\]ii din Efes reuni]i la Milet: „[…] s\ v\ aduce]i
aminte de cuvintele Domnului Iisus, c\ci el a zis: Mai fericit este a da decât a lua”
(Faptele 20,35).
Apostolul Pavel nu citeaz\ direct nici o fraz\ a lui Iisus în epistolele lui, dar se
refer\ explicit la atitudinea lui Iisus fa]\ de divor], prezent\ [i în Marcu 10,6–9.11–
12: „Iar celor ce sunt c\s\tori]i, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia s\ nu se
despart\ de b\rbat! Iar dac\ s-a desp\r]it, s\ r\mân\ nem\ritat\, sau s\ se împace
cu b\rbatul s\u; tot a[a b\rbatul s\ nu-[i lase femeia” (I Corinteni 7,10-11).
Într-un mod asem\n\tor, referindu-se la misiunea sa, Pavel men]ioneaz\
norma conform c\reia misionarul cre[tin trebuie s\-[i tr\iasc\ menirea (v. Matei
10,10 [i Luca 10,7): „Domnul celor ce propov\duiesc Evanghelia, ca s\ tr\iasc\ din
Evanghelie” (I Corinteni 9,14).
În Epistola întâia c\tre Corinteni (11,23–25), Pavel repet\ [i cuvintele
euharistice rostite de Iisus la ultima cin\ pe care le g\sim, de[i cu mici varia]ii, în
Luca 22,19-20; Matei 26,26-29 [i Marcu 14,22-25. Pavel se exprim\ astfel: „C\ci eu
de la Domnul am primit ceea ce v-am dat [i vou\: C\ Domnul Iisus, în noaptea în
care a fost vândut, a luat pâine. {i, mul]umind, a frânt [i a zis: «Lua]i, mânca]i;
acesta este trupul meu care se frânge pentru voi. Aceasta s\ face]i spre pomenirea
mea. Asemenea [i paharul dup\ Cin\, zicând: Acest pahar este Legea cea nou\
întru sângele meu. Aceasta s\ face]i ori de câte ori ve]i bea, spre pomenirea
mea»” (v. 6.1.3.). În Epistola întâia c\tre Tesaloniceni (4,15–17) se atribuie
„cuvântului Domnului” [tirea întâlnirii cu el care va avea loc la sfâr[itul istoriei:
mor]ii vor învia [i cei ce atunci vor fi în via]\ se vor al\tura cortegiului triumfal al lui
Iisus Hristos cel ce a cunoscut slava divin\.
Un ultim text din Epistola întâia c\tre Corinteni (15,3–8) nu con]ine nici un
cuvânt de-al lui Iisus, ci un rezumat al vie]ii [i apari]iilor lui Iisus înviat: „Hristos a
murit … {i… a fost îngropat [i … a înviat a treia zi… {i… s-a ar\tat lui Chefa, apoi
celor doisprezece; În urm\ s-a ar\tat deodat\ la peste cinci sute de fra]i, dintre
care cei mai mul]i tr\iesc pân\ ast\zi, iar unii au [i adormit; Dup\ aceea s-a ar\tat
lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; Iar la urma tuturor, ca unui n\scut înainte de
vreme, mi s-a ar\tat [i mie” (v. 6.3.).
 Restul textelor, destul de numeroase, atât din epistolele lui Pavel, cât [i din
Epistola lui Iacob sau din Epistola întâia a lui Petru, sunt aluzii la cuvintele lui Iisus
pe care le cunoa[tem din evanghelii. În aceste epistole, spre deosebire de Faptele
Apostolilor (20,35), de Epistola întâia c\tre Corinteni (7,10–11; 9,14; 11,23–25) [i de
Epistola întâia c\tre Tesaloniceni (4,15–17), nu se spune explicit c\ sunt cuvinte ce
vin de la Iisus, Domnul. Ca exemplu, se poate aminti referirea la porunca iubirii
(s\ iube[ti pe aproapele t\u ca pe tine însu]i), atestat\ [i în Pavel (Romani 13,9;
Galateni 5,14) [i în evanghelii (Matei 22,39 || Marcu 12,31 || Luca 10,27) [i în Epistola
lui Iacov (2,8). Acest ultim document ofer\ nu pu]ine fraze similare celor care în
cele patru evanghelii sunt rostite de Iisus. Astfel, îndemnul la rug\ciunea în
credin]\ („[…] S\ cear\ îns\ cu credin]\, f\r\ s\ aib\ nici o îndoial\”, Iacov 1,6)
este apropiat de fraza lui Iisus din Marcu 11,24: „Toate câte cere]i, rugându-v\, s\
crede]i c\ le-a]i primit [i le ve]i avea”. Sau, în spatele interpel\rii din Iacov 4,12
(„Iar tu cine e[ti, care judeci pe aproapele?”) este ecoul urm\toarei afirma]ii a lui
Iisus: „Nu judeca]i, ca s\ nu fi]i judeca]i” (Matei 7,1 || Luca 6,37).
Reflexul cuvintelor lui Iisus este vizibil [i în Epistola întâia a lui Petru. Aici o
fraz\ ca „Dar de ve]i [i p\timi pentru dreptate, ferici]i ve]i fi” (3,14) se explic\ u[or
ca un ecou al celei de-a opta fericiri din Evanghelia dup\ Matei: „Ferici]i cei
prigoni]i pentru dreptate, c\ a lor este împ\r\]ia cerurilor” (5,10). Asem\narea este
[i mai evident\ între Matei 5,16 („a[a încât s\ vad\ faptele voastre cele bune [i s\
sl\veasc\ pe Tat\l vostru Cel din ceruri”) [i Întâia epistol\ a lui Petru 2,12 („vor
vedea faptele voastre bune [i-l vor sl\vi pe Domnul în ziua sosirii lui”)1.

2.1.3.3. P\rin]ii apostolici

Scriitorii cre[tini de la sfâr[itul sec. I [i din prima jum\tate a sec. II, cunoscu]i sub
numele de P\rin]i apostolici, au re]inut [i transmis unele episoade [i cuvinte ale lui
Iisus pe care, în unele cazuri, le-au primit chiar ei prin tradi]ie oral\ sau prin
documente necunoscute de noi. Nici aici recolta nu este abundent\, dar
demonstreaz\ c\ nu este izolat cazul, deja men]ionat, al lui Papius de Hierapolis, din
Frigia, autorul unei voluminoase culegeri de cuvinte ale Domnului (informa]ia se afl\
în Istoria ecleziastic\ a lui Eusebiu din Caesarea, 3,39,3–4). Ultimii ani ai sec. I [i
primul sfert al sec. II se caracterizeaz\ prin coexisten]a tradi]iilor scrise despre Iisus,
majoritare, [i a tradi]iilor orale care persist\ în memoria celor care i-au cunoscut pe
apostoli. De exemplu, unul dintre documentele cre[tine cele mai vechi – posterior
îns\ evangheliilor – este Didahia sau Înv\]\tura celor Doisprezece Apostoli, o culegere
de instruc]iuni care ar fi fost date de Iisus. Aceast\ scriere cuprinde elemente destul
de interesante referitoare la via]a itinerant\ a lui Iisus [i a ucenicilor s\i, prezentat\ ca
model pentru misionarii cre[tini din zona siriac\ la sfâr[itul sec. I. Multe dintre
cuvintele lui Iisus cuprinse în Didahia sunt apropiate de cele din Matei, evanghelie
n\scut\ probabil la Antiohia, în Siria, dar nu trebuie exclus\ ipoteza c\, ocazional, se
pot g\si [i materiale mai vechi. Astfel în Didahia 1,5 se spune referitor la poman\: „d\
fiec\ruia ce-]i cere; [[i apoi] nu-i cere”. Aceast\ fraz\, atribuit\ implicit lui Iisus, apare
ca rostit\ de el [i în Luca 6,30: „Oricui î]i cere, d\-i; [i de la cel care ia lucrurile tale, nu
cere înapoi”. În Matei 5,42, fraza are un ton pu]in diferit: „Celui care cere de la tine, d\-
i; [i de la cel ce voie[te s\ se împrumute de la tine, nu întoarce fa]a ta”.
 Din aceea[i epoc\ (în jurul anului 95) se p\streaz\ prima epistol\ a lui
Clement Romanul c\tre Corinteni. În acest interesant document sunt incluse [apte
fraze ale lui Iisus, cunoscute din predica de pe munte (Matei) sau predica de pe
câmp (Luca), dar exprimate cu un parfum foarte vechi, poate luate dintr-un izvor
independent de Q [i de aceste dou\ evanghelii. Textul sun\ astfel: „[…] amintind
cuvintele pe care Iisus, Domnul, le-a rostit pe când înv\]a cu umilin]\ [i r\bdare. El
a spus a[a: „Fi]i îng\duitori [i îng\duin]\ ve]i dobândi. Ierta]i [i ve]i fi ierta]i. Ce voi
ve]i face vi se va face. Cum judeca]i, ve]i fi judeca]i. Ave]i îndurare [i îndurare ve]i
primi. Cu m\sura cu care ve]i m\sura, ve]i fi m\sura]i” (13,1–2).
Pu]in mai târzie (spre anul 110), Epistola lui Ignatius al Antiohiei c\tre
Smirneni (3,2) se situeaz\ în cadrul unor curente de tradi]ie independente de cele
patru evanghelii canonice. A[a pare a se deduce dintr-o relatare care nareaz\
întâlnirea dintre Iisus dup\ înviere [i ucenicii s\i, într-o scen\ ce aminte[te
îndeaproape de Luca 24,36-43, pe care Ignatius a putut-o lua din tradi]ia oral\: „{i
când el [Iisus] a ajuns la aceia care erau cu Petru le-a zis: «Pune]i mâna pe mine,
atinge]i-m\ s\ v\ da]i seama c\ nu sunt un duh f\r\ trup». Ei l-au atins îndat\ [i au
crezut, c\ în el erau dimpreun\ trup [i duh[…]. Dup\ ce a înviat din mor]i, a
mâncat [i a b\ut cu ei ca o f\ptur\ cu carne [[i oase], cu toate c\ în duh era unit
Tat\lui”.

2.1.3.4. P\rin]ii Bisericii [i alte izvoare antice

În sfâr[it, cuvinte atribuite lui Iisus sunt citate în diferite izvoare cre[tine antice, literare
[i liturgice, scrieri apocrife [i reglement\ri biserice[ti, dar contribu]iile lor la
cunoa[terea existen]ei istorice a lui Iisus sunt reduse cantitativ, de[i în unele cazuri ar
putea fi autentice. Men]ion\m [ase dintre ele: a) Iustin din Roma, în Dialog cu iudeul
Trifon (35), citeaz\ o fraz\ care prezint\ concordan]e incontestabile cu Matei
(capitolele 10 [i 24): „Vor fi dezbin\ri [i desp\r]iri” (v. [i I Corinteni 11,18–19); b)
Clement din Alexandria, în lucrarea sa Stromata, citeaz\ urm\toarea fraz\: „Caut\ pe
cele mari, pe cele mici ]i le va da Domnul” (1,24,158) (v. Matei 6,33 [i 7,7); c) câ]iva
autori cre[tini, între care Origene, citeaz\ o mic\ – [i enigmatic\ – fraz\ atribuit\ lui
Iisus, al c\rei ecou poate fi în Epistola întâia c\tre Tesaloniceni 5,21: „Fi]i zarafi
pricepu]i” (Omilii Pseudo-Clementine 2,51,1); d) Tertullian citeaz\ o fraz\ foarte
apropiat\ de Faptele Apostolilor (14,22): „Nimeni nu poate dobândi Împ\r\]ia
Cerurilor f\r\ s\ treac\ prin încercare” (Despre botez, 20,2); e) în Faptele lui Petru (10)
g\sim o mic\ fraz\ apropiat\ de Marcu 8,17: „Cei care sunt cu mine nu m-au în]eles”;
f) o omilie siriac\ ne transmite o alt\ scurt\ fraz\: „A[a cum ve]i fi g\si]i, a[a ve]i fi du[i
[la judecat\]” (Liber Graduum 3,3; 15,4) (v. Matei 5,25; 10,17 [i 24,40–41).

2.2.1. Izvoare iudaice

2.2.1.1. Flavius Josephus

Istoricul iudeu Flavius Josephus, n\scut la Ierusalim (37 d.H.) într-o familie înst\rit\ de
mari preo]i, este f\r\ îndoial\ izvorul necre[tin cel mai important pentru via]a [i
activitatea lui Iisus din Nazaret [i, în general, pentru iudaismul din sec. I d.H. Josephus,
afiliat în tinere]e la un grup fariseu, a fost un lider al r\scoalei iudeilor împotriva
armatei lui Vespasian din Galileea, dar a c\zut prizonier [i i-a prezis generalului roman
c\ va ajunge împ\rat. Prezicerea a fost interpretat\ ca un semn bun [i, când s-a
adeverit, noua familie imperial\, Flaviii, l-a protejat [i el a adoptat – în cinstea lor –
supranumele roman Flavius. La Roma a elaborat, în greac\, opera sa literar\, din care
se eviden]iaz\ De bello Judaico (R\zboiul Iudaic, scris ini]ial în aramaic\) [i
Antiquitates Judaicae (Antichit\]i iudaice). Din aceast\ ultim\ lucrare – singura care
d\ informa]ii despre Iisus – se p\streaz\ dou\sprezece manuscrise în greac\ (cele
mai vechi din sec. XI) [i o traducere latin\ anterioar\ (sec. V–VI). Flavius Josephus,
mort în jurul anului 100, a încercat s\ justifice cauzele Primului R\zboi Iudaic,
culpabilizând-i pe zelo]i [i saduchei, absolvindu-i pe farisei de orice responsabilitate
antiroman\. Asta nu l-a scutit de respingerea cona]ionalilor s\i, mul]i dintre ei farisei,
care l-au acuzat de colabora]ionism [i tr\dare. Într-adev\r, cei care au apreciat cel mai
mult scrierile sale au fost autorii cre[tini, în cadrul polemicii antiiudaice care s-a
prelungit în tot Evul Mediu.
Trei sunt textele din Antichit\]i care ne intereseaz\: unul vorbe[te pe larg
despre Ioan Botez\torul (Antichit\]i 18,5,2) [i va fi prezentat mai jos; un altul se
refer\ la moartea violent\ a lui Iacob, fratele lui Iisus (Antichit\]i 20,9,1); al treilea,
cunoscut ca „Testimonium Flavianum”, vorbe[te direct despre Iisus (Antichit\]i
18,3,3).
Referitor la Iacob, Flavius Josephus spune c\ în anul 62, cu patru ani înainte
de izbucnirea Primului R\zboi Iudaic, marele preot Anna [i Sanhedrinul din
Ierusalim, marele tribunal al poporului evreu, l-au condamnat la moarte pe capul
comunit\]ii cre[tine din ora[ [i pe unii membri de seam\ ai grupului cre[tin:
„[Ananus] a convocat sinedriul la judecat\ [i l-a adus în fa]a lui pe fratele lui
Iisus, denumit Hristos (el se chema Iacob), împreun\ cu al]i câ]iva,
acuzându-i c\ înc\lcaser\ Legea [i i-a condamnat s\ fie uci[i cu pietre”
(Antichit\]i 20,9,1).
Nu sunt indicii ale unei interven]ii cre[tine posterioare în acest scurt text (v.
6.2.3.1). Nu se vorbe[te despre Iacob în maniera cre[tin\, ca „fratele Domnului”
(v. Galateni, 1,19). Pe de alt\ parte, a[a cum remarc\ G. Theissen, Iisus e
men]ionat în treac\t [i doar pentru identificarea lui Iacob, presupunându-se c\
acesta este mai pu]in cunoscut de cititori; într-adev\r, Iisus fusese deja men]ionat
anterior (Antichit\]i 18,3,3). În sfâr[it, dac\ Josephus vorbe[te despre „Iisus, cel
numit Mesia / Hristos”, o face ca s\-l disting\ de alte persoane cu acest nume,
frecvent la evrei în sec. I, f\r\ ca aceasta s\ însemne o recunoa[tere special\.
Acest text arat\ c\ Josephus avea o p\rere neutr\ despre Iisus, eventual mai
degrab\ pozitiv\: istoricul evreu d\ de în]eles clar c\ lapidarea lui Iacob a fost
ilegal\ (Sanhedrinul nu putea dicta condamn\ri la moarte, rezervate autorit\]ii
romane) [i c\ mul]i evrei care respectau Legea, în mod concret fariseii, au
dezaprobat execu]ia.
 Cel\lalt text, în care Flavius Josephus vorbe[te despre Iisus, ridic\, mai multe
dificult\]i. Chiar dac\ toate manuscrisele cu Antiquitates Judaicae îl reproduc
integral (18,63-64) [i-l citeaz\ [i istoricul cre[tin Eusebiu din Caesarea (269-339
d.H.), nu este verosimil c\ a[a a ie[it din mâna lui Flavius Josephus. O serie de
cercet\tori, începând cu Reforma, au sus]inut c\ tot fragmentul este o interpolare
cre[tin\ posterioar\ autorului iudeu. Este adev\rat c\ unele fraze sunt clar
cre[tine, dar limbajul [i con]inutul unei bune p\r]i din fragment au pu]in în comun
cu limbajul care ar fi de a[teptat de la un autor cre[tin. În ultimii ani s-a impus teza
c\ a[a-numitul Testimonium Flavianum este un fragment autentic din Flavius
Josephus, în care au fost introduse unele interpol\ri de origine cre[tin\. Textul
rezultat, pe care o bun\ parte din autorii de ast\zi îl accept\ ca bun, este
urm\torul (d\m subliniate probabilele interpol\ri [i între paranteze originalul grec
al celor mai semnificativi termeni, conform propunerii lui J. P. Meier):
„În vremea aceea [cât era Pilat guvernator] a ap\rut Iisus, un om în]elept
(sofos an¥r) dac\ poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uimitoare
minuni (paradox±n) [i a fost înv\]\torul oamenilor care erau bucuro[i s\
afle adev\rul (tal¥th¥). A atras de partea lui o mul]ime de iudei, dar [i o
mul]ime de p\gâni [greci]. Acesta a fost Hristos [Mesia]. Chiar dac\ Pilatus,
datorit\ acuza]iilor aduse de frunta[ii poporului nostru, l-a ]intuit pe cruce,
n-au încetat s\-l iubeasc\ cei ce l-au îndr\git de la început. C\ci li s-a ar\tat
a treia zi iar\[i viu, a[a cum au prezis profe]ii trimi[i de Dumnezeu,
înf\ptuind [i o mie de alte miracole. De atunci [i pân\ azi d\inuie poporul
(fylon) cre[tinilor, care î[i trage numele de la dânsul” (Antichit\]i, 18,3,3).
Partea pe care am considerat-o autentic\ se aseam\n\ mult cu citatul din
Testimonium Flavianum care se g\se[te în traducerea arab\ a istoriei universale a
cre[tinismului scris\ de Agapios, episcop de Hierapolis, în sec. X. Iat\ textul lui
Agapios, salvat de la uitare de istoricul evreu S. Pines:
„[Flavius] Josephus spune[…] c\ în vremea aceea fusese un om înv\]at cu
numele Iisus, care se purtase bine în timpul vie]ii [i fusese cunoscut ca un
om virtuos. Mul]i iudei [i mul]i oameni de alte neamuri s-au f\cut discipolii
lui. {i Pilat l-a condamnat la moarte pe cruce, dar aceia care se f\cuser\
discipolii lui au r\mas mai departe (nu au contenit s\-i predice înv\]\tura)
[i au spus c\ le-a ap\rut la trei zile dup\ moartea lui pe cruce [i c\ era viu.
Poate de asta (dup\ p\rerea lor) era el Mesia despre care profe]ii spuseser\
lucruri uimitoare”.
Ca atare, se pare c\ ipoteza interpel\rilor cre[tine este valid\: în cele trei
interpol\ri se spune c\ Iisus este de condi]ie divin\ (prima), c\ este Mesia al
Israelului (a doua) [i c\ a înviat din mor]i, a[a cum spuser\ profe]ii din Israel (a
treia). Fire[te, numai un cre[tin se poate exprima a[a. Dar, dac\ citim textul f\r\
interpol\ri, reg\sim cuvintele unui autor iudeu, Flavius Josephus, care nu pare a
ar\ta ostilitate cre[tinilor: Iisus a fost un „om în]elept”, care a f\cut miracole [i i-a
înv\]at lucruri sigure pe oamenii din vremea lui, cu un ecou important între ai s\i,
dar [i între str\ini (greci); acuzat de c\peteniile iudaice, a fost condamnat de
guvernatorul roman Pilat la moarte prin crucificare, dar adep]ii lui nu s-au
împr\[tiat, ci i-au p\strat vie amintirea.
2.2.1.2. Scrieri rabinice

Dac\ Flavius Josephus vorbe[te despre Iisus dintr-o perspectiv\ neutr\, scrierile
rabinice o fac prin respingere [i, mai ales, prin t\cere. În ciuda eforturilor unor autori
ca J. Klausner, trebuie spus c\ în Mi[na, partea central\ a Talmudului, [i în Tosefta nu
exist\ nici o referire la Iisus, iar în Ghemara (parte a Talmudului ad\ugat\ Mi[nei)
referirile importante sunt mai degrab\ s\race. Este vorba de dou\ baraitot, adic\ dou\
tradi]ii antice incluse în cartea Sanhedrin din Talmudul Babilonian (redactat la sfâr[itul
sec. V d.H.), care ar putea data din sec. II. Prima baraita, cea mai interesant\, spune:

„În ajun de s\rb\toarea de Pa[te, Ie[ua [= Iisus], din Nazaret, a fost

spânzurat. Timp de patruzeci de zile înainte de s\vâr[ire, un crainic a
anun]at: «Ie[ua din Nazaret va fi lapidat fiindc\ a practicat magia, a
fermecat [i a atras spre r\t\cire Israelul. Oricine are de zis ceva în ap\rarea
lui, s\ vin\ s\ spun\». Dar nu s-a aflat nimeni s\-l apere [i a fost spânzurat
în ajun de Pa[te. Ulla a zis: Crezi c\ ar fi trebuit c\utat cineva s\-i ia
ap\rarea? A fost un proclet, din cei despre care [Dumnezeu] Bunul a spus:
« S\ nu-i ar\]i mil\, nici s\ nu-l ascunzi.» Îns\ cu Ie[ua a fost altceva, c\
avea leg\tur\ cu împ\r\]ia [roman\].” (Sanhedrin 43a)
E dificil de interpretat toate detaliile din acest text. Oricum, se vorbe[te despre
Iisus ca de cineva care este executat (lapidat [i apoi spânzurat) în ziua dinaintea
Pa[telui evreiesc, ca de cineva care avea puteri magice (f\cea adic\ miracole) [i
care, în ultim\ instan]\, a atras spre necredin]\ poporul evreu, l-a purtat spre
r\t\cire, l-a în[elat. Motivele condamn\rii lui sunt, deci, în interiorul ortodoxiei
rabinice, limpede justificate. Expresii asem\n\toare despre persoana lui Iisus se
repet\ în a doua baraita, care las\ s\ se întrevad\ polemica dintre cre[tini [i evrei:
„Într-o zi rabinul Io[ua rostea shema [principala rug\ciune evreiasc\], când
Ie[ua [= Iisus] s-a dus s\-l caute. El s-a ar\tat binevoitor s\-l primeasc\ [i i-
a f\cut un semn. Dar [Ie[ua], crezând c\ îl refuza, a luat o c\r\mid\, a pus-
o jos [i s-a aruncat în genunchi în fa]a lui. [R. Io[ua] i-a zis: «Poc\ie[te-te».
Ie[ua a r\spuns: «Am auzit despre tine c\ nu-i dai putin]\ s\ se poc\iasc\
aceluia care p\c\tuie[te [i-i face [i pe al]ii s\ p\c\tuiasc\». {i un înv\]\tor a
zis: »Ie[ua, din Nazaret, a practicat magia [i a îndemnat Israelul pe calea
necredin]ei»” (Sanhedrin 107b).
 Afirma]ia c\ Iisus a fost un fals profet care a renegat credin]a Israelului [i i-a
f\cut [i pe al]ii s\ o renege, luând în derâdere pe înv\]a]ii iudei, e repetat\, cu mai
mult\ virulen]\, într-un text al tratatului Gitin din Talmudul Babilonian (56b-57a).
Acest text se situeaz\ total în terenul polemicii anticre[tine [i nu aduce nici o
contribu]ie interesant\ la cunoa[terea lui Iisus istoric: Iisus apare asociat cu doi al]i
„sacrilegi” (Titus [i Balaam) [i suport\ o pedeaps\ teribil\. De asemenea,
polemica anticre[tin\, în acest caz împotriva doctrinei evanghelice a na[terii
virginale a lui Iisus, f\r\ interven]ia lui Iosif, prilejuie[te o relatare tenden]ioas\ [i
r\ut\cioas\ despre originea lui Iisus, care se g\se[te în tratatul Shabat din
Talmudul Babilonian (104 b): Iisus este prezentat ca fiu al unei anume Miriam,
„care piept\na p\rul femeilor”, [i al lui Pandera, iubitul ei. O versiune similar\ se
g\se[te în Celsus, filosoful din sec. II care atac\ cre[tinismul: „Mama lui Iisus a fost
repudiat\ de tâmplarul cu care era unit\ prin c\s\torie, fiindc\ a fost g\sit\
vinovat\ de adulter, c\ci concepuse copilul cu un soldat roman numit Panthera”
(citat de Origene în Împotriva lui Celsus 1,32). Este vorba despre versiuni
deformate ale originii lui Iisus menite doar s\ contracareze afirma]iile despre
na[terea lui virginal\, afirmat\ în evangheliile lui Matei [i Luca.

2.2.2. Izvoare romane

2.2.2.1. Tacitus

În anul 116-117 d.H., patricianul roman P. Cornelius Tacitus (56-c. 120 d.H) a scris
Annales, oper\ consacrat\ istoriei Romei de la moartea lui Augustus pân\ la moartea
lui Nero. În sec]iunea dedicat\ lui Nero, Tacitus poveste[te despre incendiul din
Roma, care ar fi fost declan[at de acest împ\rat în anul 64 d. H., de care, în deplin\
impunitate, au fost acuza]i cre[tinii din ora[ pentru a stinge indignarea poporului, cu
consecin]a execut\rii multora dintre ei. Tacitus nu împ\rt\[e[te cruzimea lui Nero, dar
îi eticheteaz\ pe cre[tini ca „r\uf\c\tori care au meritat o pedeaps\ extrem\ [i
exemplar\”. Cre[tinii sunt prezenta]i ca persoane care ur\sc neamul omenesc (odium
humani generis), care, adic\, precum evreii, nu se adapteaz\ normelor [i obiceiurilor
sociale în vigoare. Mai mult, afirm\ Tacitus, apar]in unei „supersti]ii detestabile”, adic\
au o credin]\ care refuz\ cultul oficial al zeilor Romei [i este de aceea periculoas\
pentru stat. Într-un cuvânt, cre[tinii erau suficient de cunoscu]i în Roma lui Nero încât
împ\ratul s\-i poat\ transforma în ]ap isp\[itor. Tacitus explic\ de ce oamenii îi
numesc christiani sau chrestiani:

„Christos (Christus), c\petenia de la care î[i luaser\ numele, pe vremea

împ\ratului Tiberius fusese osândit [supplicio adfectus erat] de c\tre
procuratorul Pontius Pilatus. Credin]a lui d\un\toare, în\bu[it\ pentru un
moment, începu din nou s\ se r\spândeasc\, nu numai în Iudeea, locul de
obâr[ie al acestui r\u, ci chiar [i în Roma, unde se revars\ de pretutindeni
toate groz\viile [i [unde] tot ce e condamnabil cap\t\ faim\” (Annale,
15,44).
2.2.2.2. Suetonius

Caracterizarea cre[tinismului ca o „supersti]ie nou\ [i malefic\” se g\se[te [i în

Suetonius, un alt istoric roman (70-c. 130 d.H.), autorul biografiilor celor doisprezece
cezari sau împ\ra]i care s-au succedat între Iulius Caesar [i Domitianus. În aceast\
oper\, De vita Caesarum, scris\ în jurul anului 120 d.H., P. Suetonius Tranquillus
men]ioneaz\ expulzarea evreilor din Roma decretat\ de Claudius în anul 49 d.H.,
amintit\ [i în Faptele Apostolilor 18,2, unde citim: „{i g\sind [Pavel, la Corint] pe un
iudeu, cu numele Acvila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, [i pe
Priscila, femeia lui, pentru c\ poruncise Claudius ca to]i iudeii s\ plece din Roma,
a venit la ei”. Suetonius justific\ astfel aceast\ m\sur\ a împ\ratului:
„[Claudius] a alungat evreii din Roma din cauza neîntreruptelor r\zmeri]e la
care erau a]â]a]i de Christ [impulsore Chresto]” (Via]a lui Claudius, 25).
Aceast\ scurt\ not\ denot\ o lacun\ de informa]ie sau lectur\ eronat\ a
izvoarelor de c\tre Suetonius, c\ci presupune c\ un anume Christ
(«Christus/Chrestos») era la Roma instigându-i pe evreii romani la r\zmeri]e în
timpul lui Claudius. Oricum, din Suetonius reiese c\ acest personaj a fost cauza
r\zmeri]elor evreilor romani. Foarte probabil, în spatele referin]ei istoricului roman
exist\ controverse relativ virulente, ie[ite din comunitatea iudaic\, asupra
accept\rii sau respingerii lui Iisus ca Mesia (Christus în latin\). Confrunt\rile au
precipitat hot\rârea împ\ratului, pu]in prieten al religiilor orientale, care a decretat
expulzarea din ora[ a tuturor evreilor sau, conform unei alte lecturi posibile a
textului latin, doar a evreilor participan]i la r\zmeri]e. A[adar, divizarea evreilor din
Roma s-ar produce ca o consecin]\ a misiunii cre[tine deosebit de active în cadrul
comunit\]ii iudaice din capitala Imperiului la nici dou\zeci de ani dup\ moartea
lui Iisus.

2.2.2.3. Plinius cel Tân\r

Din aceea[i epoc\ dateaz\ cea de-a treia m\rturie roman\ despre Iisus, numit de
izvoarele romane Christus. Plinius cel Tân\r fusese trimis de împ\ratul Traian în Asia
Mic\, în provinciile Pont [i Bitinia, ca legat. A r\mas acolo între anii 111 [i 113 d.H.,
purtând o coresponden]\ asidu\ cu împ\ratul. Pentru Plinius, ca [i pentru Tacitus [i
Suetonius, cre[tinismul este o „supersti]ie”, pe care o calific\ „pervers\” [i
„extravagant\”. Denun]urile la adresa cre[tinismului cre[teau [i Plinius s-a v\zut
obligat s\-i comunice lui Traian [i s\-[i manifeste pozi]ia lui de neinterven]ie („nu am
vrut s\ intru în anchete [judiciare] în privin]a cre[tinilor”), de[i începuse deja s\-i
condamne pe cre[tini pentru chiar acest lucru. Trebuie spus c\ Traian i-a recomandat
legatului s\u s\ intervin\ doar când un cre[tin încalc\ legile [i s\ nu ia în seam\
acuza]iile f\r\ fundament: a fi cre[tin nu e, în sine, nici un delict.
În cursul coresponden]ei sale, Plinius îl men]ioneaz\ în treac\t pe Iisus; în
scrisoarea 96 din cartea X din Epistulae, apare de trei ori numele Christus. Prima
oar\, Plinius subliniaz\ c\ autenticii cre[tini refuz\ cu fermitate s\ ofere sacrificii
zeilor [i refuz\ astfel s\-l renege pe Iisus (Christo male dicere). În a doua,
guvernatorul include declara]iile unor fo[ti cre[tini, renega]i, [i a dou\ sclave sau
„diaconese” (ministrae) ale comunit\]ii, supuse torturii. Plinius rezum\ astfel
informa]iile strânse de el despre practicile cre[tinilor din provinciile sale:
 „Au obiceiul s\ se întruneasc\ intr-o anumit\ zi, înainte de a se lumina de
ziu\, [i cânt\ un imn lui Cristos, ca unui zeu [carmenque Christo quasi deo
dicere], [i se leag\ prin jur\mânt sa nu fac\ nici o fapt\ rea, s\ nu comit\
furturi, s\ nu tr\iasc\ precum r\uf\c\torii, s\ nu comit\ adulter, s\ nu
încalce cuvântul dat [i s\ nu refuze a p\stra bani dac\ le sunt încredin]a]i”
(Epistulae 10,96).
Referirile la Iisus, numit Christus în cele trei izvoare latine men]ionate, sunt
indubitabile din punct de vedere istoric. Dar nu merg dincolo de câteva afirma]ii,
ce pot fi sintetizate astfel: Hristos (Christus), adic\ Iisus, condamnat de Pilat din
Pont, guvernator al Iudeei în timpul lui Tiberius, a întemeiat grupul cre[tin; acest
grup, r\spândit în ]ara evreilor – unde s-a n\scut – [i ajuns în Asia Mic\ [i la Roma,
îl ador\ pe Hristos ca pe un zeu.

2.2.3. Alte izvoare

2.2.3.1. Izvoare elenistice

Celelalte izvoare de care dispunem sunt pu]ine [i de semnifica]ie minor\. Iisus apare
în ele doar indirect, ca „regele în]elept al iudeilor” sau „crucificatul”. Cei doi autori
necre[tini care îl men]ioneaz\, Mara [i Lucian, sunt din acela[i ora[ elenistic din Siria,
Samosata. Filosoful stoic Mara bar Sarapion, întemni]at la Roma, scrie o carte în
siriac\ fiului s\u în care îl îndeamn\ s\ tr\iasc\ în acord cu ceea ce realmente merit\,
în]elepciunea, luând ca model b\rba]ii în]elep]i. Al\turi de Socrate [i de sculptorul
Pitagora, Mara se refer\, dup\ cum se pare, la Iisus (v. W. Cureton, Spicilegium
Syriacum, Londra, 1855, p. 43-48):

„Sau la ce le-a folosit evreilor s\-[i ucid\ în]eleptul rege, dac\ dup\ aceea
regatul le-a fost luat? Zeul a r\zbunat pe drept pe ace[ti trei în]elep]i
(Socrate, Pitagora [i Iisus); […] evreii au fost m\cel\ri]i [i alunga]i din ]ara
lor [i tr\iesc împr\[tia]i peste tot. Socrate nu e îns\ mort, datorit\ lui Platon;
nu e mort nici Pitagora, datorit\ statuii Herei; nici regele în]elept, datorit\
noii legi ce a dat-o”.
Aceast\ semnificativ\ referin]\ epistolar\ trebuie datat\ dup\ distrugerea
Ierusalimului (70 d.H.), dup\ nenorocirea care a lovit poporul evreu din Palestina.
Înfrângerea zdrobitoare a evreilor de c\tre generalul roman Titus [i deportarea
combatan]ilor evrei supravie]uitori sunt v\zute ca o pedeaps\ divin\, cum le
interpreteaz\, de altfel, izvoarele contemporane atât cre[tine (Matei 22,7; 23,35-36;
27,25), cât [i iudaice (Baruh 2, 1-3 sau Cartea treia a lui Ezdra 4). Mara cunoa[te
tradi]ia cre[tin\ a regalit\]ii lui Iisus, legat\ de supliciul s\u: pe crucea lui Iisus se
putea citi, într-adev\r, „regele iudeilor” (v. 6.2.5.3.). Dar asta nu înseamn\ c\ el era
cre[tin, c\ci afirma]ia c\ Iisus n-a murit este paralel\ cu cele despre Socrate [i
Pitagora, despre care se spune c\ tr\iesc prin opera lor. Mara subliniaz\ c\
filosofia lui Socrate tr\ie[te gra]ie lui Platon, care l-a preluat; arta lui Pitagora
tr\ie[te prin sculpturile sale, ca aceea a zei]ei Hera; iar Iisus a ar\tat o „nou\ lege”,
evanghelia, contrapus\ „legii vechi”, Tora iudaic\. Aceast\ „lege” sau în]elepciune
este considerat\ marea contribu]ie a „regelui” evreu, a „regelui în]elept”.
 Câ]iva ani mai târziu (în a doua jum\tate a sec. II d.H.) [i tot la Samosata, un
alt autor, Lucian, se exprim\ în termeni asem\n\tori cu Mara bar Sarapion. În
opera sa Moartea lui Peregrinus (11 [i 13), Lucian men]ioneaz\ cazul unui b\rbat
care a fost r\stignit în Palestina „fiindc\ adusese în lume un cult nou”. Acesta este
prezentat ca un „sofist”, ca unul care pretindea c\ de]ine în]elepciunea [i care
l\sase discipoli. Dup\ Lucian, ace[ti discipoli, cre[tinii, înc\ îi respect\ „legile”.
Iisus, deci, este asimilat cu un filosof care a propagat o doctrin\ [i un mod de via]\
deosebite, cu ecou în Siria, pe care Lucian o cunoa[te. Cre[tinii, „adoratorii
sofistului r\stignit”, practic\ „legile” acestuia, adic\ evanghelia.
Atât Mara, cât [i Lucian, spun foarte clar c\ Iisus a suferit o moarte violent\.
Lucian vorbe[te explicit de crucificare. Este posibil ca [i un alt autor grec, sau
poate samaritean, din a doua jum\tate a sec. I d.H., Thallus, autorul unei istorii
universale în trei volume, s\ se refere la Iisus. M\rturia lui ne-a parvenit indirect,
prin intermediul lui Iulius Africanus, un istoric cre[tin din sec. III, care utilizeaz\
lucrarea lui Thallus pentru opera sa istoric\. Iulius spune c\, dup\ Thalus, în anul
29 d.H. a fost o eclips\ de soare [i aceast\ eclips\ ar trebui s\ fie identificat\ cu
întunericul care a acoperit p\mântul în timpul agoniei lui Iisus pe cruce (v. Luca
23,44-45). Dac\ citim corect un text pu]in confuz, se pare c\ Thallus voia s\
interpreteze firesc acest întuneric, în timp ce Iulius Africanus refuz\ explica]ia [i
interpreteaz\ întunericul amintit ca pe un miracol pur supranatural. Este, deci,
probabil c\, dac\ lectura textului este corect\, Thallus se refer\ la r\stignirea lui
Iisus [i vrea s\ contrazic\ credin]a cre[tin\ conform c\reia moartea celui r\stignit
a fost înso]it\ de unele fenomene cosmice miraculoase.

2.2.3.2. Izvoare islamice

În completarea izvoarelor necre[tine trebuie men]ionate izvoarele islamice, anume

Coranul, document din sec. VII d.H. Coranul este un izvoric istoric târziu despre via]a
lui Iisus [i depinde de izvoarele cre[tine, canonice [i apocrife, [i de izvoarele iudaice.
Iisus este „Issa Ibnu Mariam”, adic\ Iisus fiul Mariei, c\ruia Alah, Dumnezeu, i-a dat
„puterea de a face minuni, dovezi limpezi de adev\r”: Dumnezeu l-a f\cut un profet
sfânt (sura 2,253). Puterea [i sfin]enia lui Iisus provin din condi]ia sa de fiu al unei
mame fecioare [i se manifest\ în na[terea lui miraculoas\: „În cea care [i-a p\strat
fecioria [Maria], Noi [Dumnezeu] am suflat în ea duh, al Nostru. Am f\cut din cei doi,
din ea [i din fiul ei [Iisus], semn sfânt, miraculos, în toat\ lumea” (sura 21,91). Pe o
linie asem\n\toare, în sura 19 din Coran, intitulat\ Mariam, în întregime dedicat\
Mariei, se relateaz\ vestea pe care i-o d\ îngerul Gabriel. Trimisul lui Dumnezeu îi
comunic\ Mariei c\ Dumnezeu îi d\ruie[te „un fiu frumos, puternic [i curat, perfect”
(aleia 10).
Pe de alt\ parte, Coranul men]ioneaz\ neîncrederea [i opozi]ia pe care le-au
întâmpinat miracolele lui Iisus, concret acuza]ia iudaic\ de magie care, cum am
v\zut (v. 2.2.1.2.), se g\se[te în Talmud. Coranul spune: „[…] când [tu, Iisus] te-ai
dus la ei [evreii] cu semne limpezi [i ei nu au vrut s\ cread\ minunea aceasta [i
ziceau strigând: «Aceasta este neîndoios vr\jitorie»” (sura 5, 110; 61,6). Polemica
cre[tinismului cu iudaismul în Peninsula Arabia, în epoca lui Mahomed, asupra
originii lui Iisus (sfânt sau bastard), ca [i discu]iile teologice în cadrul
cre[tinismului, î[i g\sesc ecou în mai multe locuri din Coran. Cartea sfânt\
islamic\ subliniaz\ sfin]enia lui Iisus, dar neag\ c\ el este fiul lui Dumnezeu, c\ci
„Dumnezeu nu poate avea un fiu” (sura 19,35).
 Totu[i, cum se afirm\ în sura 3, „Al-Imran”, unde este un fel de rezumat al
vie]ii lui Iisus, acesta a fost trimis de Dumnezeu [i merit\ s\ fie numit „Al-Massih”,
adic\ „Mesia”, „Hristos”. Aici Iisus este prezentat ca un „miracol”, creat, ca Adam,
de Dumnezeu însu[i. Iisus este „nobil [i drept” [i „El le va vorbi oamenilor [înc\]
din leag\n, la fel [i când va fi b\rbat între dou\ vârste, [i va fi dintre cei evlavio[i”
[i puterea lui va ajunge pân\ acolo încât „cu voia lui Dumnezeu, s\-i învieze pe
mor]i”. Intrigile [i în[el\toria diavolilor nu au putut face nimic împotriva lui,
Dumnezeu „i-a învins” pe diavoli [i i-a zis: „te voi ridica, te voi face s\ vii lâng\
mine […] [i te voi a[eza deasupra lor [du[manilor], pân\ în ziua când vor învia
to]i”. Se întrez\re[te în aceste ultime cuvinte o aluzie la moartea [i la învierea-
în\l]area la cer a lui Iisus, a[a cum sunt povestite în evanghelii.
În concluzie, potrivit Coranului, Iisus este un trimis divin pe care Dumnezeu,
Alah, „l-a înv\]at scriptura sacr\ [i în]elepciunea sa, At-Taura [Tora sau Scripturile
iudaice] [i Ingil [Evanghelia sau Scripturile cre[tine]. Dar, tot conform Coranului, el
a anun]at „un trimis [i un mesager care va sosi dup\ mine”: profetul Mahomed
(sura 61,6). În Coran referin]ele la Iisus istoric se amestec\ cu reinterpret\rile
proprii doctrinei islamice. Fondul referin]elor este reprezentat de toat\ Biblia, atât
de Vechiul, cât [i de Noul Testament, precum [i de evangheliile apocrife.

Rezultatul lungii incursiuni prin izvoarele istorice despre Iisus din Nazaret este clar:
existen]a istoric\ a personajului este neîndoielnic\. A nega c\ Iisus a existat ar fi o
form\ de iresponsabilitate, chiar dac\ nega]ia s-ar dori fundamentat\ pe o critic\
istoric\ riguroas\ [i exigent\: figura lui Iisus nu este un constructum, un produs
inventat de comunitatea cre[tin\ timpurie. Pe de alt\ parte, nu ar fi legitim s\
adopt\m – fa]\ de izvoarele istorice despre Iisus – o atitudine necritic\, ca [i cum
acestea nu ar avea nici o inten]ionalitate. Dimpotriv\, cercetarea istoric\ valid\
nici nu le contest\ autoritatea, nici nu le accept\ necritic, ci le evalueaz\ [i le
interpreteaz\. Acest lucru îi permite s\ evite atât scepticismul steril, cât [i
apologetica naiv\.
C\utarea lui Iisus istoric devine posibil\ pornind de la datele pe care le avem
despre el [i despre contextul persoanei [i al operei lui. Aici se g\se[te solu]ia: în
situarea corect\ a lui Iisus în timpul s\u [i în citirea izvoarelor istorice în contextul
[i în circumstan]ele corespunz\toare. Pentru a duce la cap\t aceast\
întreprindere, trebuie s\ ne situ\m în ]ara evreilor în sec. I al erei noastre, având în
vedere iudaismul în care Iisus s-a n\scut [i a murit [i comunitatea cre[tin\ care i-a
p\strat memoria. Altfel spus, Iisus trebuie pus într-un mod plauzibil, credibil [i
fundamentat, în rela]ie cu iudaismul contemporan lui [i cu cre[tinismul timpuriu.
Sarcina nu este u[oar\. Într-o vreme nu foarte îndep\rtat\, c\utarea lui Iisus
istoric d\duse prioritate unui criteriu numit de discontinuitate. Se încerca s\ se
ajung\ la nucleul vie]ii lui Iisus îndep\rtând [i eliminând tot ce era legat de
iudaism [i de cre[tinismul timpuriu. Erau l\sate de-o parte similitudinile [i
subliniate diferen]ele, astfel încât s\ ias\ pregnant la iveal\ caracterul unic [i
singular al profetului din Nazaret, încadrat, este adev\rat, în iudaismul timpului
s\u. Într-un cuvânt, se contura imaginea istoric\ a lui Iisus pornindu-se de la ceea
ce nu era [i asta f\cea ca de fiecare dat\ s\ se piard\ foarte mult.
 Alternativa este s\ lu\m în considerare atât ceea ce îl apropie pe Iisus de
iudaism [i de cre[tinismul timpuriu (continuitate), cât [i ceea ce îl desparte de ele
(discontinuitate). G. Theissen a propus ca aceast\ alternativ\ s\ fie numit\
„criteriul plauzibilit\]ii istorice”, iar V. Fusco l-a numit „criteriul explica]iei
suficiente”. Este vorba despre evaluarea, în fiecare caz, a rela]iei dintre Iisus [i
iudaismul contemporan, contextul în care se mi[c\, [i de în]elegerea rela]iei cu
cre[tinismul timpuriu, mediul care a primit impactul personalit\]ii [i al mesajului
s\u. Rezultatul este o combina]ie sugestiv\ de afinit\]i [i surprize, de acorduri [i
tensiuni, de coinciden]e [i deosebiri între Iisus [i iudaism [i, pe de alt\ parte, o
continuitate creatoare între Iisus [i comunitatea cre[tin\ a sec. I, în care î[i au
originea cele patru evanghelii canonice.
S\ vedem, cu câteva exemple, cum func]ioneaz\ plauzibilitatea istoric\
aplicat\ la Iisus din Nazaret. Am ar\tat c\ tradi]ia despre Iisus se diversific\ în [ase
izvoare literare, cu originea în comunitatea cre[tin\ timpurie: culegerea de
sentin]e Q, Evanghelia lui Marcu, materialele proprii lui Matei, materialele proprii
lui Luca, Evanghelia lui Ioan [i colec]ia de sentin]e incluse în Toma. Expresia
„Împ\r\]ia lui Dumnezeu” apare în toate cele [ase surse [i se g\se[te [i în
epistolele lui Pavel: aceast\ multipl\ atestare arat\ c\ este vorba despre o
expresie autentic\ a lui Iisus (v. mai jos 5.1.). Exist\ îns\ [i cazul invers. De
exemplu, referirea la Iisus ca „mânc\cios [i b\utor” apare doar în Q (v. Matei
11,19 [i Luca 7,34), dar o expresie de acest fel este stingheritoare [i cu greu poate
fi crezut c\ au inventat-o primii cre[tini. Trebuie conchis c\ provine din epoca lui
Iisus, în acest caz de la criticii s\i. Iisus afirm\ clar c\ nu este un ascet ca Ioan
Botez\torul, ci se comport\ conform obiceiurilor alimentare curente.
S\ vedem acum cum se încadreaz\ Iisus în iudaismul epocii sale. Exist\ o
coresponden]\ între via]a lui Iisus [i practica unui evreu cucernic al timpului. De
exemplu, Iisus merge sâmb\ta, în ziua de odihn\, la sinagog\, unde ascult\
Scriptura [i, eventual, predic\ (v. Marcu 6,2; Luca 4,16). Aceasta era, într-adev\r,
ceva firesc la evreii practican]i. Iisus, îns\, suprinde prin felul de a ac]iona. Astfel,
tot în leg\tur\ cu sâmb\ta, nu vede nici o opreli[te în a vindeca bolnavi în aceast\
zi sfânt\, în ciuda opozi]iei fariseilor (Marcu 3,1-6; Luca 14, 1-6) (v. mai jos 5.3.2.2.).
Cazul arat\ ce înseamn\ o lectur\ flexibil\ a izvoarelor istorice legate de Iisus: a
uni într-un tot apropierea lui Iisus de iudaismul epocii sale [i distan]area de el.
Într-un cuvânt, criteriul plauzibilit\]ii istorice ajut\ focalizarea [i nuan]area a
ceea ce putem spune despre Iisus, aducând o viziune integratoare, situat\ dincolo
de ambiguitate [i vag. Este evident c\ pentru Iisus, evreu din Galileea, contextul
firesc este iudaismul, mai exact spus iudaismul sec. I. În acest orizont se
profileaz\, viguroas\, singularitatea lui. De aceea, trebuie început prin a în]elege
contextul social [i geografic, istoric [i religios în care a tr\it. Trebuie în]eles în
interiorul lumii lui: iudaismul sau iudaismele sec. I, active în ]ara în care s-a
n\scut, a ac]ionat [i a murit.
3. CONTEXTUL
Lumea lui Iisus [i a discipolilor s\i este, în esen]\, regiunea Galileei, a[a cum era
în]eleas\ în sec. I d.H. Se întindea, conform lui S. Freyne, între lacul Hule [i satul
Naim, situat deasupra v\ii Esdrelon sau Izreel (direc]ia nord-sud, circa 60 de
kilometri) [i între râul Iordan-lacul Genesaret (Ghenizaret) [i Bet-Shearim (direc]ia
est-vest, aproximativ 40 de kilometri). Galileea era un ]inut muntos, cu excep]ia
v\ilor roditoare din jurul lacului. Aceast\ regiune iudaic\ era cuprins\ între
câmpiile mediteraneene, la vest, câmpia Esdrelon, la sud, cu popula]ie non-
iudaic\, [i depresiunea Iordanului, la est, în care lacul Genesaret se afl\ la 200 de
metri sub nivelul M\rii Mediterane. Dincolo de Iordan, la est, din nou dominau cei
de etnie non-iudaic\ [i acela[i lucru se întâmpla în nord, unde Galileea era t\iat\
de teritoriile marilor ora[e feniciene (Tir [i Sidon, Ptolemais sau Ptolemaida) [i de
teritoriul Caesareei Philippi sau Panias, metropola elenistic\ situat\ la izvoarele
râului Iordan.
Teritoriul Galileei apar]inuse Israelului de când, în sec. XIII-XII î.H., canaanenii,
popula]ia b\[tina[\, fuseser\ treptat înlocui]i – nu f\r\ procese de fuziune
cultural\ – de un nou popor, venit, în parte, din Egipt: poporul evreu. Triburile
israelite zabulon [i nephtali ocupaser\ progresiv [i se instalaser\ în teritoriul
cunoscut mai târziu ca Galileea. Dar în anul 722 î.H., când asirienii au distrus unul
dintre cele dou\ regate iudaice, pe cel din nord, Israel, s-a produs o ampl\
mi[care de popula]ie: asirienii i-au deportat pe israeli]i în Haran, în nordul
Mesopotamiei, iar locuitori ai acestei regiuni, care nu erau evrei, ci p\gâni, au fost
obliga]i s\ se mute în Galileea. De aici vechea profe]ie a lui Isaia care anun]a ivirea
„unei mari lumini”, lumina lui Mesia, urma[ul lui David, care va lumina „poporul
ce pribegea în întuneric”, un popor ce-[i va reg\si bucuria dup\ atâtea suferin]e [i
nedrept\]i. Vechea profe]ie, reluat\ în Evanghelia dup\ Matei, spune: „În vremurile
de demult, Domnul a acoperit de ocar\ ]\rile Zabulon [i Neftali: dar acum Domnul
a acoperit de glorie drumul m\rii, cealalt\ parte a Iordanului, Galileea p\gânilor”
(Isaia 8,23)1.
De fapt, p\gânii, neevreii, nu vor mai p\r\si niciodat\ ]ara. Dup\ popula]ia din
nordul Mesopotamiei au sosit altele, de data aceasta de limb\ greac\, dup\
cuceririle lui Alexandru cel Mare (333 î.H.). Popula]ia non-iudaic\ nu a disp\rut
nici m\car când, între sec. III [i II î.H., Galileea a fost recucerit\ de Hasmonei,
suverani evrei, [i a început reiudaizarea prin deplasarea de popula]ie iudaic\ spre
nord. Aceasta a fost opera lui Aristobul I, rege iudeu din dinastia Hasmoneilor
(104-103 î.H.), [i a succesorului s\u, Alexandru Ianeu (Alexandros Iannaios) (103-
76 î.H.). La scurt timp îns\ (63 î.H.), legiunile romane conduse de Pompei ocup\
regatul hasmoneu [i întregul teritoriu, inclusiv Galileea, este anexat Imperiului
Roman. Sosirea lui Pompei implic\ o ampl\ reorganizare politic\, cu consecin]e
asupra întregului vechi regat al lui David. Generalul roman limiteaz\ jurisdic]ia
marelui preot al Ierusalimului la trei teritorii în care popula]ia iudaic\ este
majoritar\: Iudeea, regiunea muntoas\ din jurul Ierusalimului, la vest de Iordan;
Pereea sau Transiordania, regiunea de pe ]\rmul r\s\ritean al Iordanului; [i
Galileea, în nord. În restul teritoriilor vecine, unde evreii sunt o minoritate, ca în
ora[ele elenistice libere ale Decapolisului sau de pe coasta mediteraneean\, sau
inexisten]i, ca în Samaria, nu legile iudaice modeleaz\ via]a comunit\]ii.
 Cu alte cuvinte, vechiul teritoriu al regatului lui David, marele rege al Israelului,
este fragmentat într-un mozaic de unit\]i administrative, cu limbi, culturi, etnii [i
religii diferite, toate sub jurisdic]ia guvernatorului Siriei, marea provincie roman\
din Orient cu capitala la Antiohia pe Oronte. Galileea este un mic teritoriu din
aceast\ întins\ provincie care, în anul 37 î.H., va fi integrat în noul regat al unui
idumeu, Irod, pe care romanii îl recunosc ca rex socius et amicus populi romani.
Noii st\pâni ai ]\rii sunt recunosc\tori lui Irod, înving\torul par]ilor, [i îl numesc
suveran al unui teritoriu aproape la fel de mare ca vechiul regat al lui David. În
timpul lui Irod, regele Iudeei, Samariei [i Idumeei, al Pereei [i Galileei, al
Trahonitidei [i Itureei, se va na[te Iisus, „regele iudeilor”, din tribul lui Iuda [i din
neamul lui David, cunoscut în timpul vie]ii ca Iisus din Nazaret, mic sat din
Galileea.

3.1.1. Ora[ele [i neamurile

Galileea din vremea lui, majoritar iudaic\ [i esen]ial rural\, este lumea în care se
mi[c\ aproape exclusiv Iisus. Locuitorii neevrei sunt în minoritate [i se
concentreaz\ în cele dou\ localit\]i ce meritau numele de ora[: Sepphoris [i
Tiberiada. Aceste dou\ ora[e vor constitui obiectul unei aten]ii speciale din partea
lui Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, tetrarh sau suveran al Galileei dup\ moartea
tat\lui s\u (4 î.H.) pân\ în 39 d.H: patruzeci [i trei de ani, practic toat\ via]a lui
Iisus! În prima parte a lungii lui domnii, capitala lui Antipa va fi Sepphoris, situat\
în mun]ii Galileei, reconstruit\ [i înfrumuse]at\ dup\ ce fusese distrus\ în urma
revoltei din anul 4 î.H. împotriva romanilor [i rebotezat\, în cinstea lui Augustus,
Autocratoris, adic\ „(Ora[ul) Imperial”. Într-adev\r, în istoria ora[ului anul 4 î.H.
constituie o piatr\ de hotar. Din timpul lui Alexandru Ianeu (103-76 î.H.), epoc\ în
care s-a produs reiudaizarea Galileei prin sosirea multor imigran]i din Iudeea,
Sepphoris fusese un ora[ strict iudaic. De aceea a fost centrul galileean al revoltei
care a urmat mor]ii lui Irod (4 î.H.) [i a devenit ora[ul fortificat al lui Iuda, fiul lui
Iezechia, unul dintre capii r\scula]ilor (v. 3.3.3.1.). Trupele lui Varus, guvernatorul
Siriei, au reprimat dur r\scoala: ora[ul a fost incendiat [i locuitorii lui vându]i ca
sclavi. Dup\ aceea, Sepphoris a devenit un ora[ mixt, în care popula]ia iudaic\,
majoritar\, avea o atitudine destul de proroman\ [i în care grupul saducheilor era
mai puternic decât al fariseilor. Poate lec]ia lui Varus î[i f\cuse efectul. Astfel c\
Sepphoris care, dup\ spusele lui Josephus Flavius, era „cel mai mare ora[ din
Galileea”, a fost unica localitate din acest teritoriu care i-a deschis por]ile lui
Vespasian, i-a cerut s\ fie ap\rat\ de o garnizoan\ roman\ [i chiar s-a oferit s\-i
dea sprijin contra „propriilor consângeni” (R\zboiul 3,3,4).
 Vestigiul arheologic cel mai interesant din Sepphoris este un teatru cu
capacitatea de 4 500 de locuri. Dup\ E. [i C. Meyers, construc]ia acestui teatru
trebuie datat\ în prima jum\tate a sec. II d.H., dar majoritatea arheologilor, ca Z.
Weiss – director al [antierului arheologic de aici – este de p\rere c\ teatrul a fost
ridicat la începutul sec. I d.H., în timpul domniei lui Antipa, în cadrul programului
s\u edilitar, când Sepphoris înc\ era capitala Galileei. Josephus Flavius pare s\
confirme aceast\ concluzie, c\ci nume[te ora[ul „podoaba Galileei” (Antichit\]i
18,2,1) [i consemneaz\ activitatea edilitar\ a fiului lui Irod. Rela]iile comerciale ale
ora[ului cu satele din jur sunt dovedite de prezen]a ceramicii de provenien]\
rural\.
În afar\ de teatru, în ora[ au fost descoperite enorme b\i rituale evreie[ti
(miqvaot), ceea ce indic\ propor]ia mare a popula]iei iudaice. {i totu[i, în ciuda
unor opinii contrare, se pare c\ Sepphoris era un ora[ destul de elenizat – dup\
geografia urban\ pe care o cunoa[tem –, dar nu p\gânizat, c\ci nu au fost g\site
temple, nici statui de divinit\]i greco-romane, nici resturi de oase de porc;
locuitorii lui erau majoritatea evrei, favorabili puterii romane, cum a ar\tat Primul
R\zboi Iudaic. În acest sens, nu este întâmpl\tor c\ fariseii sunt foarte pu]ini, în
schimb saducheii, cu nu pu]ine familii sacerdotale, s-au stabilit masiv aici.
Rela]ia lui Iisus cu Sepphoris pare inexistent\. Ora[ul nu este men]ionat
niciodat\ în evanghelii [i, ca atare, n-ar face parte din spa]iul activit\]ii de
predicator a lui Iisus. Dac\ a trecut pe aici sau chiar a lucrat, înainte de a-[i incepe
activitatea public\, e o alt\ problem\ insolubil\ (v. 4.4.1.2.).
În ceea ce prive[te Tiberiada, cel\lalt mare ora[ al Galileei, de[i situat\ la doar
16 kilometri de Cafarnaum (Capernaum) – a doua patrie a lui Iisus dup\ Nazaret –
nici pe aici nu a trecut. Arheologia nu este de mare ajutor în cazul Tiberiadei.
Acest ora[, nou construit, lâng\ lacul Genesaret, a început s\ fie ridicat de Antipa
în anul 19 d.H. ca nou\ capital\ în locul lui Sepphoris. Antipa l-a numit Tiberiada,
în onoarea împ\ratului Tiberius, succesorul lui Augustus (14 d.H.). Se [tie de la
Josephus Flavius c\ ora[ul a fost ridicat pe locul unui vechi cimitir, o nesocotire
clar\ a legisla]iei iudaice referitoare la puritatea ritual\ (v. Antichit\]i 18,2,3). {i
aici, mai mult decât la Sepphoris, construc]ia ora[ului a urmat modele elenistice.
Chiar în palatul lui Antipa erau picturi cu animale, lucru interzis expres de legea
iudaic\. Popula]ia din Tiberiada era, ca [i la Sepphoris, mixt\, dar aici, spre
deosebire de Sepphoris, dup\ izbucnirea revoltei antiromane din anii 66-70 d.H., s-
au impus evreii adep]i ai r\scoalei. De aceea, minoritatea non-iudaic\ a fost
masacrat\.
 Dou\ localit\]i galileene ne intereseaz\ în trasarea profilului biografic al lui
Iisus: Nazaret, unde a copil\rit [i a tr\it pân\ când [i-a început activitatea public\,
situat – [i izolat – în mun]ii Galileei de Jos, [i Cafarnaum, patria sa de adop]ie,
lâng\ lacul Genesaret. Este vorba de dou\ localit\]i relativ minore, f\r\ nici un rol
în istoria politic\ a Galileei sec. I d.H. Nazaret era un sat destul de mic (300-400 de
locuitori, majoritatea ]\rani sau p\stori), aninat pe versantul unui munte, cu familii
dispersate, care deseori foloseau ca locuin]\ cavit\]ile oferite de terenul stâncos,
cu partea exterioar\, în fa]\, încununat\ de un acoperi[. La Nazaret s-au g\sit 23
de morminte elenistico-romane situate pe o raz\ mare, al c\rei punct central este
actuala biseric\ Buna Vestire, ceea ce indic\ nucleul antic al satului [i limitele sale
exterioare. În ultimul timp, la vest de sat, s-au g\sit instala]ii agricole din sec. I d.H.
legate de cultivarea vi]ei de vie: o pres\ de vin, garduri din piatr\ [i trei turnuri
circulare, tot din piatr\ (v. Marcu 12,1).
Cafarnaum era mai mare decât Nazaret. Cifrele propuse pentru num\rul
locuitorilor lui oscileaz\ între 1 000 (Loffreda [i Bagatti) [i 15 000 (Meyers). Reed
estimeaz\ c\ ar fi fost 1 700, r\spândi]i pe o suprafa]\ cuprins\ între [ase [i zece
hectare. Probabil c\ localitatea num\ra în jur de 2 000 de oameni. Cafarnaum nu
avea o geografie urban\, nici edificii publice, nici ziduri defensive. Construc]ia
caselor era s\r\c\cioas\, din blocuri de piatr\ neprelucrate. Dar a[ezarea aceea
iudaic\ de pescari [i ]\rani avea dou\ cl\diri care, într-o anumit\ m\sur\, o
particularizau: o sinagog\ [i un oficiu de colectare a impozitelor (v. Marcu 2, 13-
14). Acesta servea ca vam\, c\ci aici se încasa taxa de trecere. Într-adev\r, la
câ]iva kilometri în direc]ia est, râul Iordan marca sfâr[itul teritoriului lui Antipa [i
începutul teritoriului lui Filip. Dup\ trecerea râului, c\l\torul ajungea curând în
Betsaida.
În ceea ce prive[te sinagoga, se pare c\ fusese subven]ionat\ de un militar din
armata lui Antipa, un centurion non-iudeu din localitate (v. Luca 7,1-5). Reed îl
identific\ drept un ofi]er din aparatul administrativ [i militar al tetrarhului, dar
exclude posibilitatea ca el s\ fi avut în subordine o sut\ de solda]i reziden]i în
Cafarnaum. Funda]ia de bazalt a sinagogii din timpul lui Iisus se afl\ sub
frumoasele vestigii arheologice ale sinagogii ridicate acolo în sec. II/III d.H. Dar
piesa arheologic\ cea mai interesant\ de la Cafarnaum, legat\ de Iisus, este a[a-
numita cas\ a lui Petru, locuin]\ s\rac\ de pescari din sec. I d.H., ulterior
împodobit\ [i utilizat\ ca l\ca[ al unei biserici de familie iudeo-cre[tine. Pe pere]i
sunt grafitti care-i sl\vesc pe Iisus [i Petru. Pe locul acestei case s-a ridicat, în
perioada bizantin\, o splendid\ biseric\ octogonal\ spre a perpetua memoria unei
tradi]ii locale cu originea sigur în sec. I d.H. [i legat\ de povestirile evanghelice (v.,
de ex., Marcu 1,29-34; 2,1-12; 3,20).
Înainte de a continua prezentarea Galileei, s\ ne oprim un moment la
Betsaida, a[ezare apar]inând ]inutului Gaulanitida [i care în timpul lui Iisus f\cea
parte din tetrarhia lui Filip, chiar dac\ evreii din localitate erau considera]i
galileeni. Într-adev\r, Betsaida era situat\ lâng\ lac [i la doar 200 de metri de râul
Iordan, frontiera natural\ dintre teritoriile lui Filip [i ale lui Antipa. Betsaida, la
patru-cinci kilometri de Cafarnaum, este a[ezarea de origine a trei dintre ucenicii
lui Iisus: fra]ii Simon (Petru) [i Andrei [i Filip (v. Ioan 1,44; 12,21: „Betsaida
Galileei”). Ast\zi Betsaida se afl\ la o dep\rtare de doi kilometri [i jum\tate de
malul lacului, dar în timpul lui Iisus d\dea direct în lacul Genesaret. Atunci,
Betsaida, nume aramaic care însemna „casa pescarilor”, era chiar lâng\ ap\.
 În general, casele din Betsaida erau mai bune decât cele din Cafarnaum, iar
locuitorii mai boga]i. Existau chiar [i unit\]i de prelucrare a pe[telui. Popula]ia era
format\ din evrei [i neevrei. Originea mixt\ a locuitorilor s\i [i buna lor situa]ie
economic\ au f\cut, conform lui J. H. Charlesworth, ca, în anul 30 d.H., or\[elul
de pân\ atunci, o k±m¥, s\ devin\ un ora[ elenistic, o polis (v. 3.4.1.1.). Filip l-a
numit Iuliada, în cinstea Iuliei Livia, so]ia lui Augustus [i mama împ\ratului
Tiberius. Josephus Flavius, care pune în leg\tur\ ora[ul cu o alt\ Iulia, fiica lui
Augustus (v. Antichit\]i 18,2,1), îl cunoa[te cu ambele nume, latin (Julias) [i
aramaic (Betsaida). R. Arav, director al [antierului arheologic de la Betsaida,
sus]ine c\ a descoperit aici un templu roman dedicat Iuliei-Livia.

3.1.2. Limbile

Limba evreilor din Galileea [i a unei bune p\r]i a evreilor din Iudeea era aramaica,
vorbit\, în cazul celor dintâi, într-o variant\ dialectal\ proprie, inconfundabil\.
Aramaica a fost limba matern\ a lui Josephus Flavius, n\scut la Ierusalim, [i de
aceea Titus l-a trimis s\ stea de vorb\ cu ap\r\torii cet\]ii [i s\-i conving\ s\ se
predea. Josephus a folosit „limba str\mo[ilor s\i” (R\zboiul 5,9,2). Aramaica era [i
limba care se vorbea în curtea marelui preot când Petru a fost abordat de slujnice
[i de osta[ii de gard\ care l-au identificat ca pe un discipol al lui Iisus. Cei ce sunt
cu el în curtea marelui preot din Ierusalim îi spun: „Cu adev\rat [i tu e[ti dintre ei,
c\ci [i graiul [galileean] te v\de[te” (Matei 26,73). Petru vorbea cu accentul [i
particularit\]ile lingvistice ale dialectului galileean, recunoscute, fire[te, imediat de
ceilal]i, care vorbeau aramaica cu accentul din Iudeea.
Galileenii aveau dificult\]i în pronun]area [i recunoa[terea consoanelor
guturale, [i din aramaic\ [i din ebraic\, ceea ce explic\, de exemplu, c\
pronun]au numele lui Iisus Ieshú în loc de Yeshua (v. 4.1.). Limba matern\ a lui
Iisus era a[adar aramaica din Galileea, în aceast\ limb\ le-a vorbit ucenicilor [i a
predicat oamenilor (v. 4.4.1.1.). Cum am ar\tat, era [i limba lui Petru [i Andrei,
ucenicii originari din Betsaida. Aramaica [i ebraica sunt dou\ limbi diferite [i, de
aceea, la sinagog\, dup\ citirea Scripturii în ebraic\, se traducea fragmentul
respectiv în aramaic\ [i tot în aceast\ limb\ se rostea predica.
A doua limb\ vorbit\ în Galileea era greaca. Zonele rurale erau exclusiv
iudaice [i doar în cele dou\ capitale (Sepphoris, fosta capital\, [i Tiberiada, cea
nou\), cu popula]ie mixt\, iudaic\ [i non-iudaic\, putem presupune c\ greaca era
vorbit\ cel pu]in cât aramaica. O vorbeau, fire[te, non-iudaicii din Galileea, dar [i
tetrarhul Irod Antipa [i curtea lui, demnitarii [i func]ionarii, oamenii importan]i ai
]\rii [i to]i care voiau s\ ajung\ importan]i. O vorbeau [i militarii, atât romani, cât [i
ai lui Irod, [i micii func]ionari, precum publicanii1, care strângeau taxele vamale [i
impozitele, care trebuiau s\-i în]eleag\ pe cei care vorbeau doar greaca [i-[i
prezentau documentele doar în aceast\ limb\ administra]iei irodiene. Greaca era
vorbit\, în diferite grade, [i de un anumit num\r de evrei galileeni sau din
împrejurimile Galileei, unii obliga]i de apartenen]a la clasa conduc\toare, al]ii pur
[i simplu din ra]iuni comerciale, deseori cump\r\torul nefiind evreu.
 {i la Ierusalim se constata o prezen]\ crescând\ a limbii grece[ti: ora[ul era
într-o anumit\ m\sur\ elenizat [i nu doar clasele de sus, dar [i evreii veni]i aici din
diaspora mediteraneean\ vorbeau aceast\ limb\ cu u[urin]\. Greaca, limba
culturii dominante, a administra]iei romane [i a comer]ului, era necesar\ într-un
ora[ care primea pelerini [i negustori, vizitatori curio[i [i neevrei care-l adorau pe
Dumnezeul Israelului, veni]i din interiorul [i din afara Imperiului. M. Hengel
apreciaz\ între 10 [i 15% propor]ia popula]iei din Ierusalim [i din împrejurimi
vorbitoare de greac\. Trebuie avut în vedere un detaliu semnificativ: inscrip]iile de
pe monedele iudaice b\tute în timpul lui Irod sunt exclusiv în limba greac\. În
Galileea situa]ia era mult diferit\.
Cealalt\ limb\ semitic\ utilizat\, în afar\ de aramaic\, era ebraica, limba
religiei iudaice, a Bibliei [i rug\ciunii. To]i evreii de pe teritoriul vechiului Israel î[i
spuneau rug\ciunile, memorate, în ebraic\ [i unii [tiau, tot înv\]ate pe dinafar\,
fragmente din unele sec]iuni ale Bibliei, precum Psalmii sau cele mai importante
preziceri ale profe]ilor. În Iudeea [i, în spe]\, la Ierusalim, ebraica, limba veche [i
proprie a poporului evreu, era prezent\ mai ales în scris, dar nu se poate exclude
nici existen]a unor sectoare în care s\ fi fost vorbit\. Astfel, Ecclesiasticul (Cartea
în]elepciunii lui Isus, fiul lui Sirah) fusese scris în ebraic\ (180 î.H.), dar în Daniel,
scris peste câ]iva ani, devine prezent trilingvismul – ebraica [i aramaica sunt în
egal\ m\sur\ reprezentate [i, de asemenea, exist\ un anumit num\r de termeni
grece[ti. La rândul lor, esenienii din Qumran, promoveaz\ recuperarea ebraicii
clasice, limba Scripturilor, ca limb\ scris\ [i oral\, [i prin aceasta nu se deosebesc
prea mult de rabinii sau înv\]\torii Legii, care utilizeaz\ ebraica în înv\]\mânt [i în
dialogurile dintre ei.
Spre deosebire de Iudeea, unde ebraica este atestat\ în inscrip]ii pe osuarii [i
în documente scrise, în Galileea, în timpul lui Iisus, se pare c\ ebraica nu era
folosit\ oral, cum o vor face mai târziu rabinii care se vor stabili aici în urm\toarele
secole. Dup\ cât se pare, în Galileea aramaica era, la începutul sec. I, unica limb\
a poporului.
Pentru a completa cadrul lingvistic galileean, mai trebuie men]ionat\ latina, a
c\rei prezen]\ era practic nul\. Era vorbit\ în anturajul guvernatorilor romani din
Caesarea, capitala roman\ a Iudeei, [i, în plus, era limba oficial\ a legiunii, dar nu
[i a trupelor lui Antipa, care vorbeau greaca. Alte limbi, precum nabateea sau
araba, î[i f\ceau sim]it\ prezen]a ocazional, datorit\ caravanelor de negustori care
traversau ]ara spre Damasc, Fenicia sau marele port Caesarea Maritima, poarta
comercial\ [i militar\ spre Roma (v. mai jos 4.4.1.1.).

3.1.3. Situa]ia economic\

Galileea era un teritoriu esen]ial agricol, cu o distribu]ie mixt\ a propriet\]ii.
Culturile majore erau vi]a de vie, m\slinul [i cerealele. Mari mo[ii apar]ineau unor
proprietari care tr\iau în afara ]\rii, care investeau în agricultur\ [i apoi î[i l\sau
propriet\]ile în mâinile unui administrator. Impresionanta ferm\ fortificat\ din
Ramat Hanadiv, de la sfâr[itul sec. I d.H., situat\ pe colinele septentrionale ale
Carmelului, din afara Galileei, dar foarte aproape de aceast\ regiune, ilustreaz\ o
tipic\ proprietate agrar\ [i zootehnic\, cu dependi]e pentru locuit. Aceasta implica
existen]a unor terenuri în regim de arendare, ai c\ror arenda[i trebuiau s\ dea
st\pânului o parte din produs, [i prezen]a, în fiecare diminea]\, în pia]\, a unui
num\r considerabil de muncitori zilieri a[teptând s\ le dea cineva de lucru.
Parabolele arenda[ilor omicizi (Marcu 12,1-12) [i a lucr\torilor dintr-o vie (Matei
20,1-15), spuse de Iisus, reflect\ aceast\ situa]ie. Al\turi de p\mânturile în regim
latifundiar, existau micile propriet\]i de familie, transmise din tat\-n fiu, lucrate
direct de proprietari. Problema economic\ fundamental\ a micilor proprietari [i,
în general, a majorit\]ii popula]iei, o constituiau impozitele. Nu erau rare
solicit\rile de reducere a fiscalit\]ii, ca aceea pe care în anul 17 d.H. provincia Siria
a f\cut-o împ\ratului Tiberius, dup\ cum relateaz\ Tacitus (Annale 2,42). Chiar
Irod a decretat în anul 20/19 î.H o reducere a impozitelor datorate de supu[ii lui.
Dac\, începând cu 6 d.H., în Iudeea impozitele erau percepute de guvernatorul
roman, în Galileea fiscalitatea depindea doar de Antipa care, se pare, nu trebuia s\
trimit\ o parte la Roma, fiscului imperial. Impozitele erau de competen]a exclusiv\
a lui [i, conform lui Josephus Flavius (Antichit\]i 17,11,2), îi aduceau anual venituri
de 200 talan]i, adic\, aproximativ 4 500 kilograme de argint, pe lâng\ ce ob]inea
din impozite extraordinare [i din taxele impuse pe recolte [i pe tranzac]iile
comerciale. Se pare, îns\, c\ evreii din Galileea, spre deosebire de cei din Iudeea,
nu trebuiau s\ pl\teasc\ a[a-numitul tributum soli, impozit pe propriet\]ile
agricole, una din componentele sistemului fiscal roman. Cu toate acestea,
rezultatul era o fiscalitate de c. 30%; de aceea, o recolt\ proast\ îi obliga pe mul]i
s\ se îndatoreze ca s\-[i poat\ achita d\rile. Aplicarea a dou\ sisteme de
impozitare diferite începând din 6 d.H., cel irodian în Galileea [i cel roman în
Iudeea, a generat conflicte dure [i tensiuni, ilustrate, de exemplu, de episodul
tributului c\tre Cezar, ce are loc în Iudeea, [i anume la Ierusalim (Marcu 12,13-17)
(v. 3.3.3.2).
Pe scurt, Galileea era o zon\ bogat\ în agricultur\ [i pe[te, dar, spre deosebire
de Ierusalim, aici nu existau mari averi iudaice. Cel mai bogat dintre locuitorii
Galileei era probabil Irod Antipa, tetrarhul, numit popular „rege”. Ceilal]i mari
proprietari agricoli, începând cu împ\ratul însu[i, tr\iau în afara teritoriului [i
propriet\]ile lor erau gestionate de administratori. Evident, comer]ul cu pe[te era
remarcabil în zona lacului. Ora[ele grece[ti din jurul lui [i chiar mai îndep\rtate,
ca Tirul, erau centre comerciale care absorbeau o mare parte a comer]ului
galileean. De[i Josephus Flavius subliniaz\ bun\starea Galileei rurale (Via]a 30),
nu se poate spune c\ poporul ar fi înotat în bel[ug. Micul proprietar agricol [i
zilierul treceau frecvent prin dificult\]i economice, de multe ori legate de
impozite, [i aceste dificult\]i se puteau solda cu vânzarea p\mântului, emigra]ia [i
chiar banditismul.
3.1.4. Un teritoriu cu conflicte?

În lumina celor spuse mai sus, se ridic\ urm\toarea întrebare: care era situa]ia
social\ [i politic\ a Galileei în vremea lui Iisus? Era un teritoriu f\r\ conflicte
(pozi]ia lui S. Freyne) sau exista o continu\ [i crescând\ criz\ social\ (pozi]ia lui
G. Theissen)? Este semnificativ c\ Tacitus, istoricul roman, rezum\ într-o fraz\
laconic\ situa]ia social\ [i politic\ a ]\rii: „sub Tiberio quies”, adic\ „[în ]ara
evreilor] în timpul lui Tiberius a fost lini[te”. S\ remarc\m c\ Tiberius a fost
împ\rat în timpul activit\]ii publice a lui Ioan Botez\torul [i a lui Iisus (14-37 d.H.).
Pe de alt\ parte, lunga domnie a lui Irod Antipa (4 î.H.-39 d.H.) pare s\ indice
acela[i lucru. Galileea [i Pereea erau o lume mic\ pe care Irod o controla
îndeaproape [i care avea grij\ s\ nu supere: pe monedele lui Antipa, spre
deosebire de cele romane ([i de ale lui Filip!), nu era gravat chipul împ\ratului.
Stabilitatea caracterizeaz\ [i guvernarea vecinului [i fratelui s\u Filip, tetrarhul
Itureii, Gaulanitidei [i Traconitidei, teritorii la N [i E de Galileea, din anul 4 pân\ în
34 d.H. Este totu[i de presupus c\ reconstruc]ia ora[ului Sepphoris – capitala
Galileei pân\ în 20 d.H. – [i ridicarea Tiberiadei – noua capital\ – nu s-au f\cut f\r\
poveri fiscale, situa]ie care trebuie s\ fi fost actual\ în timpul activit\]ii lui Iisus.
Conflictul latent dintre Galileea rural\, majoritar\, [i cea urban\, reprezentat\ de
cele dou\ capitale ale lui Antipa, se intensifica. Atitudinea lui Ioan Botez\torul [i
Iisus fa]\ de Irod, direct conflictual\ – la primul, [i implicit critic\ – la cel de-al
doilea, las\ s\ se întrevad\ tensiunile dintre suveran [i supu[i.
Centrul vie]ii iudaice, atât a evreilor din vechiul Israel, cât [i a celor din diaspora,
este Ierusalimul, ora[ul sfânt, inima poporului [i a religiei. Pentru orice evreu, atât
din\untrul, cât [i din afara Imperiului Roman, a merge la Ierusalim însemna
împlinirea cuvintelor psalmului: „Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: ”În casa
Domnului vom merge!” (122,1). Ierusalimul este expresia suprem\ a istoriei [i
identit\]ii iudaice [i, în acela[i timp, ora[ul care sintetizeaz\ f\g\duin]a [i planul
lui Dumnezeu. Poate de aceea va spune Iisus: „[…] nu este cu putin]\ s\ piar\ [=
moar\] prooroc afar\ din Ierusalim”. (Luca 13,33). Chiar dac\, cum vom vedea
(4.6.), mai mult de jum\tate din activitatea public\ a lui Iisus are loc în Galileea,
Ierusalimul este prezent constant în via]a lui, mai ales în ultima faz\: ora[ul îi este
fundal [i hotar. Într-adev\r, se pare c\ Iisus a vizitat Ierusalimul de mai multe ori în
timpul celor aproximativ trei ani cât a durat activitatea sa public\. Determinant a
fost mai ales faptul c\ s-a decis s\ mearg\ la Ierusalim la sfâr[itul vie]ii, cu ocazia
s\rb\torii Pa[telui.
 Ierusalimul fusese capitala istoric\ a Israelului, dup\ ce regele David îl
cucerise de la iebusi]i spre anul 1000 î.H. (v. A doua carte a lui Samuel 5,6-15) [i
fiul s\u Solomon ridicase aici Templul (v. Cartea a treia a Regilor 6). Dar în 931 î.H.
triburile din nord se desp\r]iser\ de cele din sud [i Ierusalimul r\m\sese doar
capitala Regatului Iudeei, condus de un descendent al lui David. Distrus de
Nabucodonosor în 587 î.H., a fost recl\dit de Nehemia între 445 [i 433, de[i
Templul fusese reconstruit înainte (520-515) de Zorobabel (520-515), cu
încuviin]area suveranilor persani. Capitala provinciei Iudeea în timpul st\pânirilor
persan\, ptolemeic\ [i seleucid\, la mijlocul sec. II î.H. Ierusalimul redevine
capitala unui stat iudeu independent, condus acum de dinastia hasmonee. Odat\
cu ocupa]ia roman\ (63 î.H.), î[i pierde independen]a, dar nu [i calitatea de
capital\, men]inut\ în timpul domniei lui Irod cel Mare, regele impus de noii
st\pâni ai ]\rii (37-4 î.H.). A[a cum scrie Flavius Josephus: „[Prin ocuparea
Ierusalimului de c\tre generalul roman Pompei] ne-a fost r\pit\ libertatea [i am
devenit supu[i romanilor” (Antichit\]i 14,4,5). Odat\ cu sosirea guvernatorilor
romani, capitala politic\ a provinciei Iudeea se mut\ la Caesarea Maritima.

3.2.1. Construc]iile lui Irod: lucr\rile la Templu

Irod era de origine idumeu [i, ca atare, un oriental îmbibat de cultura greco-
roman\. De[i, conform Legii, era evreu, c\ci fusese circumcis, nu era un
practicant convins al ei, dar, ca rege al iudeilor, trebuia s\ se comporte ca atare.
Cum o mare parte a supu[ilor s\i erau evrei, nu putea s\-i ignore în stabilirea
programului de guvernare. Irod a desf\[urat o intens\ activitate edilitar\,
construind atât mari fort\re]e (Herodium, Masada, Macherus), cât [i noi ora[e
(Caesarea Maritima, Sebaste); [i Ierusalimul, capitala regatului s\u, a beneficiat de
efectele acestei politici de încurajare a lucr\rilor publice. Se pare c\ a construit
trei opere de factur\ elenistic\ (un hipodrom, un teatru [i un amfiteatru) în ora[
sau în împrejurimi. În ceea ce prive[te zona fortificat\, m\rturie a activit\]ii lui sunt
a[a-numita poart\ a esenienilor, men]ionat\ de Flavius Josephus, poarta de nord,
în al doilea zid (sub poarta Damascului de ast\zi), sau marele palat ridicat în NE
ora[ului cu trei turnuri impozante, dedicate Mariamnei (so]ia cea mai iubit\,
prin]es\ hasmonee), lui Phasael (fratele lui) [i Hipicus (prietenul s\u). Baza unuia
din aceste turnuri se poate vedea [i ast\zi în poarta Jaffa. Palatul regal al lui Irod,
care era fortificat [i putea g\zdui puternice contingente militare, a devenit mai
târziu pretoriul, re[edin]a oficial\ a guvernatorului roman când se afla în vizit\ la
Ierusalim, de exemplu, de Pa[te. În vechiul palat î[i avea cazarma principal\
cohorta sau garnizoana militar\ roman\ sta]ionat\ în Ierusalim, sub comanda unui
tribun (v. Ioan 18,2; Faptele 21,31). Construc]ie magnific\, palatul oferea de pe
turnuri o perspectiv\ optim\ asupra Templului [i asupra ora[ului, ceea ce
permitea controlul lor direct (v. 6.2.4.1.).
 Dar opera cea mai spectaculoas\ a fost l\rgirea [i reconstruc]ia micului
Templu al lui Zorobabel, pe care Irod l-a transformat într-un monument
impresionant. Mii de muncitori au participat la lucr\rile de reconstruc]ie [i, f\r\
îndoial\, aceasta a constituit un ajutor economic pentru locuitorii din Ierusalim [i
din împrejurimi. Lucr\rile au început în anul 20/19 î.H. [i în timpul lui Iisus
continuau înc\, a[a cum citim în Ioan 2,20: „În patruzeci [i [ase de ani s-a zidit
templul acesta!”. S-au terminat în timpul ultimului procurator roman, Albinus (62-
64), cu pu]ini ani înainte de distrugerea lui (70 d.H.). Potrivit lui Flavius Josephus,
la lucr\ri participau permanent optsprezece mii de oameni (Antichit\]i 20,9,7).
Actualul Zid al Plângerii f\cea parte din incinta exterioar\ a Templului lui Irod, a
c\rui esplanad\ a fost dublat\ prin ridicarea a noi ziduri de împrejmuire. În plus,
Irod a ref\cut Templul [i a ridicat în sudul incintei un mare portic regal, spre care
duceau c\ile de acces meridionale (por]ile lui Huldan) [i cele occidentale (mai
ales a[a-numitul arc al lui Robinson, suportul unei enorme sc\ri care rezolva
diferen]a de nivel dintre esplanada Templului [i valea lui Tiropeu sau Ora[ul de
Jos). Irod a construit în apropiere [i noi b\i rituale. Men]ion\m dou\ m\rturii
literare despre Templul din Ierusalim: „Cine nu a v\zut zidirea lui Irod [=
Templul], nu a v\zut niciodat\ o construc]ie frumoas\” (Talmudul Babilonian,
Bava Batra 4a). În evanghelii, unul dintre ucenici, referindu-se la Templu, exclam\
în fa]a lui Iisus: „Înv\]\torule, prive[te ce fel de pietre [i ce cl\diri!” (Marcu 13,1).
Una dintre aceste pietre, ce se g\se[te înc\ in situ în zidul de împrejmuire, la nord
de Zidul Plângerii, cânt\re[te se pare [ase tone!
Dar, înainte de a începe reconstruc]ia Templului, Irod a remodelat vechea
citadel\ Baris, situat\ în NV incintei acestuia, [i a transformat-o într-o construc]ie
defensiv\ de mari dimensiuni. Orientat\ spre esplanada sanctuarului, era cazarma
deta[amentului din cohorta roman\ îns\rcinat cu controlul ariei sacre iudaice [i al
Ierusalimului. Irod a numit fort\re]a Turnul Antonia, în cinstea lui Antonius,
adversarul lui Octavianus Augustus, care fusese primul lui protector.

3.2.2. Situa]ia economic\ [i social\

Ierusalimul era un ora[ cunoscut în întregul Imperiu Roman. Evreii r\spândi]i în

Imperiu, care, potrivit unor izvoare antice, reprezentau circa 10% din totalul
popula]iei, îl f\cuser\ vestit. Dac\ Galileea era o regiune bogat\ în agricultur\, la
Ierusalim [i, în general, în Iudeea, aceasta era mai degrab\ una de subzisten]\; în
schimb, cre[terea animalelor era o activitate economic\ înfloritoare, mai ales în
de[ertul Iudeei, între masivul muntos central [i Marea Moart\. Apa se g\sea din
abunden]\ în câmpia Ierihonului, unde smochinii [i chitrii d\deau rod bogat. Nu
departe, în oaza En Gedi se producea faimosul balsam, exportat pretutindeni.
 Activitatea economic\ a Ierusalimului se concentra îns\ în jurul Templului: era
un ora[ comercial [i de servicii. Dispozitivele pentru primirea pelerinilor,
infrastructurile destinate vânz\rii de animale pentru sacrificii, casele de schimb
(unica moned\ acceptat\ era cea din Tir), locurile de munc\ legate direct de
Templu (preo]ii care ofereau sacrificii, levi]ii care le f\ceau [i care între]ineau în
bune condi]ii incinta, membrii g\rzilor de paz\) [i cele legate de el indirect
(brutari, me[te[ugari, fierari, cerami[ti, bijutieri, vânz\tori de mirodenii), toate
acestea f\ceau din Templu o institu]ie cu un mare poten]ial economic. Mai mult,
fiecare evreu, fie c\ tr\ia în Israel, fie în diaspora, era obligat s\ contribuie cu o
dare la Templu. Aceast\ tax\ consta într-o didrahm\ (jum\tate de sicul),
echivalentul a dou\ zile de munc\ (v. Matei 17,24-27). Nu [tim în ce m\sur\ se
îndeplinea efectiv aceast\ obliga]ie, se pare c\ într-un grad destul de înalt, dar la
Ierusalim ajungeau mari sume de bani destina]i Templului.
Acest sistem economic concentrat în Templu a dus la apari]ia unei p\turi
sociale superioare, limitat\ la câteva familii, între care se repartizau func]iile de
conducere (cei numi]i în evanghelii arhierei) [i care, cel pu]in în parte, se
identificau cu oligarhia economic\ a ora[ului (c\peteniile din evanghelii). În vârful
piramidei se afla marele preot, c\petenia Templului [i a Sanhedrinului (marele
tribunal iudaic), numit de reprezentantul autorit\]ii politice. Cazul cel mai
emblematic este cel al lui Anna, numit de guvernatorul Siriei, Quirinius, care a
exercitat func]ia între 6 [i 15 d.H. Cinci dintre fiii s\i (Eleazar, Ionathan, Matthias [i
Anan) [i, poate, doi nepo]i (Elioneu [i Matthias) au fost [i ei mari preo]i în mici
intervale între anii 16 [i 66 d.H. La fel Iosif, supranumit Caiafa, ginerele lui Anna,
cum men]ioneaz\ Ioan 18,13. Caiafa, numit de procuratorul Valerius Gratus, a fost
marele preot din aceast\ perioad\ care a r\mas cel mai mult în func]ie: 18 ani
(între 18 [i 36 d.H.). Rolul lui în procesul [i în condamnarea la moarte a lui Iisus a
fost determinant (v. 6.2.3.1.).
Dac\ în zonele rurale din Iudeea domina proletariatul rural, s\rac, Ierusalimul
era un ora[ prosper [i, pân\ la un anumit punct, cosmopolit, cel pu]in în interiorul
lumii iudaice. În timpul lui Irod multe familii din comunit\]ile iudaice din Egipt [i
Babilonia imigraser\ la Ierusalim, unde au devenit curând membri ai elitelor
Iudeei. Inclusiv evrei de limb\ greac\, veni]i din diaspora, s-au stabilit în ora[,
unde [i-au construit propriile sinagogi. Este cazul sinagogii lui Theodotus (Corpus
Inscriptionum Judaicarum II, 1404) sau al aceleia a liber]ilor (Faptele 6,9).
Ierusalimul atr\gea mul]i evrei cu academiile sale sau „casele de studiu”, conduse
de renumi]i înv\]\tori ai Legii, ca Hillel, iar marile s\rb\tori iudaice transformau
ora[ul într-un microcosmos. E suficient s\ citim lista teritoriilor [i popoarelor din
care proveneau evreii aduna]i la Ierusalim cu ocazia Cincizecimii (Faptele 2,9-11).
Pe de alt\ parte, al\turi de marile averi, exista majoritatea popula]iei, supus\ unei
fiscalit\]i ap\s\toare [i cu o situa]ie economic\ pu]in satisf\c\toare. Între ace[tia
se aflau nu pu]ini preo]i care slujeau în Templu doar o s\pt\mân\-dou\ pe an [i
apoi trebuiau s\ supravie]uiasc\ dintr-o munc\ manual\ exercitat\, de obicei, în
afara Ierusalimului. Situa]ia lor era mult diferit\ de a aristocra]iei sacerdotale,
format\ din membrii familiior preo]e[ti influente care controlau veniturile [i d\rile
ce intrau la institu]ia suprem\ a Ierusalimului. Este evident, deci, c\ revolta iudaic\
din 66 d.H. cuprinde o bun\ doz\ de criz\ [i nemul]umire social\, care afecteaz\
[i Templul [i contribuie la ruina lui.
 Dar, în jurul anului 30, epoca în care Iisus este prezent la Ierusalim, se poate
aplica ora[ului caracterizarea lui Tacitus men]ionat\ mai sus, referitoare la
Galileea: „sub Tiberio quies”. Tocmai aceast\ lini[te [i dorin]a înaltelor c\petenii
ale Templului de a men]ine statu quo-ul explic\, în parte, sfâr[itul tragic al vie]ii
profetului din Nazaret. Opozi]ia dintre sat [i ora[ [i, în cazul lui Iisus, dintre
Galileea – de orientare antiroman\ – [i Ierusalim – înclinat s\ men]in\ forme de
colaborare cu romanii – explic\ suspiciunea cu care, de la bun început, este privit
un profet galileean care vine în ora[ înso]it de un grup de adep]i. Ultima lui vizit\
este deranjant\ în mod deosebit, c\ci i se face o intrare triumfal\, aclamat ca
Mesia [i trimis al lui Dumnezeu. Nu erau înc\ 25 de ani de când un alt galileean,
Iuda, venise la Ierusalim a]â]ând lumea s\ nu ia parte la recens\mântul lui
Quirinus [i s\ nu pl\teasc\ impozitele cerute de administra]ia roman\. Iuda
Galileeanul înfruntase puterea roman\. Iisus din Nazaret, un alt galileean, nu o va
înfrunta, de[i va fi condamnat la pedeapsa capital\ de guvernatorul roman Pilat
din Pont, prefectul Iudeei.
Cu nuan]ele [i distinc]iile necesare, trebuie afirmat\ unitatea religioas\ a întregului
popor evreu, atât a celui care tr\ia în Palestina, cât [i a celui din diaspora – greco-
roman\ [i oriental\ – din afara frontierelor Imperiului. Ierusalimul este centrul
unei credin]e unitare care se articuleaz\ în jurul unor piloni general împ\rt\[i]i. E.
P. Sanders îi define[te astfel: adora]ia Dumnezeului unic exprimat\ în rug\ciunea
cotidian\ „Ascult\, Israel” (Shema Israel); cultul în sanctuarul central din
Ierusalim, mai ales cu ocazia marilor s\rb\tori, de pelerinaj; rug\ciunea zilnic\ în
familie [i s\pt\mânal\ în sinagog\, cu lectura Legii sau Torei; respectarea
preceptelor rituale ale Legii (circumcizia, sâmb\ta ca zi de odihn\, normele
purit\]ii rituale); respectarea preceptelor morale.
Apoi, descoperirile arheologice recente au pus în eviden]\ unitatea religioas\
[i cultural\ a evreilor din Iudeea [i Galileea, cu originea în vremea Hasmoneilor, o
dovad\ a ei constituind-o monedele din timpul acestei dinastii g\site în cele dou\
teritorii. Conform lui J. H. Charlesworth, arheologia indic\ înc\ trei elemente ale
unit\]ii Iudeei [i Galileei: sisteme identice de purificare ritual\ (folosirea de vase
din piatr\ destinate ablu]iunilor [i de b\i [miqvaot]), acelea[i tehnici de
înmormântare [i absen]a oaselor de porc printre vestigiile animaliere. Izvoarele
scrise men]ioneaz\ îns\, nu de pu]ine ori, sentimentul de superioritate al evreilor
din Iudeea fa]\ de cei din Galileea. G. Vermes consemneaz\ o exclama]ie
atribuit\ rabinului Johanan ben Zakkai (a doua jum\tate a sec. I d.H.), care critic\
practicarea deficitar\ a Legii de c\tre galileeni: „Galileea, Galileea, tu ur\[ti
Legea” (Talmudul din Ierusalim, Shabat XVI, 15d). Nu este departe de aceast\
opinie r\spunsul pe care c\peteniile iudaice i-l dau lui Nicodim referitor la Iisus:
„Cerceteaz\ [Scriptura] [i [o s\] vezi c\ din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan
7,52).

3.3.1. Pilonii religiei iudaice: Legea, Templul

[i ]ara-familie
3.3.1.1. Legea

Via]a [i pietatea iudaice se articuleaz\ în jurul adeziunii necondi]ionate la Lege, la

Tora, în]eleas\ ca expresie a voin]ei lui Dumnezeu fa]\ de Israel, poporul s\u, a[a cum
se manifest\ în Sfânta Scriptur\, adic\ Biblia. Respectarea Legii este izvorul binelui [i
fericirii. Cum spune psalmul: „Ferici]i cei f\r\ prihan\ în cale, care umbl\ în legea
Domnului” (118,1). Sau, cu vorbele lui Josephus Flavius: „Moise a a[ezat Legea ca
norm\ [i canon, c\ci cârmui]i de ea, ca de un tat\ sau un st\pân, s\ nu p\c\tuim, nici
cu vrere, nici f\r\ vrere” (Împotriva lui Apion 2, 174). Pentru evrei, Legea este pricipiul
sacru al vie]ii, respectarea ei este izvorul fericirii, Legea este nemuritoare. În ea sunt
cuprinse toate virtu]ile, astfel c\ întreaga via]\ trebuie îndreptat\ spre sl\virea
Dumnezeului unic, prin respectarea legilor stabilite de el. Prescrip]iile Legii acoper\
toate domeniile existen]ei, atât personale, cât [i sociale, prin aceasta ea este ca un zid
care împiedic\ Israelul s\ fac\ r\u [i îl fere[te de contaminarea cu obiceiurile gre[ite
ale altor popoare. De aceea trebuie ascultat\, cum se face la sinagog\, [i înv\]at\, spre
a o respecta [i transmite mai departe. Hillel a spus: „Cel ce nu cunoa[te [Legea] nu
poate fi credincios” (Avot 2,6).
Preceptele Legii încep cu recunoa[terea lui Dumnezeu, creator a toate [i
des\vâr[it, atât de mare, încât nu poate fi reprezentat prin imagini materiale, dar
include [i respectul absolut pentru p\rin]i, fidelitatea conjugal\ în cadrul familiei
monogame, interdic]ia avortului, grija pentru înhumarea mor]ilor, ajutorul pentru
cei s\rmani, rug\ciunea [i postul, primirea neevreilor interesa]i de Lege,
sacrificiile în Templu, practicile de purificare ritual\ legate de mâncare,
sexualitate, contactul cu cadavre [i oameni sau lucruri impure… într-un cuvânt
legisla]ia care apare sau deriv\ din cele cinci c\r]i ale lui Moise, Pentateuhul
(Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii [i Deuteronomul).
În acest ultim punct exist\ diferen]e fundamentale între farisei [i saduchei,
cele dou\ grup\ri, [coli sau tendin]e majoritare în iudaismul sec. I, despre care
vom vorbi în paragraful 3.3.2. Pentru înv\]\torii Legii din grupul saducheu, a
respecta Legea însemna a respecta în detaliu, f\r\ omisiuni sau modific\ri,
normele înscrise în Pentateuh. Doar acestea merit\ numele de Lege sau Tora [i
din ele trebuie extrase toate regulile vie]ii. Pentru farisei, îns\, al\turi de Legea
scris\, cea fixat\ în Pentateuh, aveau valoare normativ\ [i c\r]ile Profe]ilor, chiar
dac\ într-un grad mai mic. Mai mult, fariseii sus]ineau c\, chiar odat\ cu Moise
începuse o „tradi]ie” interpretativ\ a Legii, transmis\ de înv\]\torii Legii posteriori,
atât antici (Ezdra), cât [i moderni (de exemplu Hillel). La rândul lor, ace[ti înv\]\-
tori reinterpretaser\ [i amplificaser\ tradi]ia pentru a o adapta la noile [i diferitele
circumstan]e ale vie]ii [i a o face astfel mai practicabil\. De aceea, conform
înv\]\torilor Legii cu simpatii farisee, al\turi de Legea scris\ (Pentateuhul biblic),
avea valoare [i a[a-numita tradi]ie a b\trânilor, care, ulterior, va fi considerat\ ca
Lege oral\.
 Fariseii [i saducheii î[i disputau influen]a în interiorul Sanhedrinului, marele
tribunal iudaic, cu sediul la Ierusalim, organul suprem legislativ [i judec\toresc al
evreilor de pretutindeni, nu doar al celor care tr\iau în teritorii cu popula]ie
majoritar iudaic\ (Iudeea, Galileea, Pereea). Într-adev\r, chiar dac\ doar în Iudeea
autorit\]ile romane recuno[teau obligativitatea hot\rârilor Sanhedrinului,
decretele lui obligau moral orice evreu, oriunde s-ar fi aflat. Sanhedrinul din
Ierusalim era format din 71 de membri [i era prezidat de marele preot, capul
vizibil al na]iunii iudaice. Aristocra]ia sacerdotal\, adic\ „marii preo]i” sau membri
ai familiilor de sacerdo]i care conduceau Templul, domina Sanhedrinul, al\turi de
„c\petenii” sau membri ai p\turilor avute din ora[, apar]inând, to]i, grupului
saducheu. Dar influen]a înv\]\torilor Legii de disciplin\ farisee era destul de mare
[i ace[tia, mult mai populari decât doctorii saduchei, câ[tigau teren.
În special, la Ierusalim, unde locuiau conduc\torii celor dou\ grupuri, exista o
mare competi]ie pentru influen]\ [i putere. Nu [tim în ce m\sur\ numeroasele
sinagogi reprezint\ un spa]iu de lupt\ pentru influen]\ între cele dou\ grup\ri, în
fa]a num\rului mare de oameni veni]i s\ asculte predicile [i interpret\rile capilor
sinagogii [i ale eventualilor înv\]\tori ai Legii sau rabini care vorbeau acolo.
Pe de alt\ parte, suntem pu]in informa]i despre evreii galileeni din sec. I, nu
cunoa[tem practic înv\]\tori ai Legii contemporani cu Iisus care s\ predice în
sinagogile galileene. Putem deduce, poate, c\ galileenilor le era mai greu s\
respecte practicile de purificare ritual\, având în vedere c\ ocupa]iile lor
principale erau agricultura [i cre[terea vitelor, care ofereau numeroase ocazii de
impurificare (atingerea de animale moarte f\r\ a fi sacrificate, contacte cu
animale interzise de Lege etc.). Cel pu]in, a[a cum subliniaz\ G. Vermes, aceasta
era acuza]ia ce li se aducea din Iudeea. Este evident c\ oamenilor simpli le era
greu s\ respecte minu]ios toate preceptele Legii, nu atât din rea-voin]\, cât
datorit\ num\rului mare de prescrip]ii. Dar asta nu înseamn\ c\ Galileea nu era
un teritoriu cu caracteristici iudaice, care încerca s\ respecte Legea lui Moise.
Sinagoga este centrul vie]ii iudaice în a[ez\rile mijlocii din Galileea, precum
Cafarnaum [i, probabil, [i în cele mici, ca Nazaret. Chiar dac\ arheologia nu ne-a
permis s\ tras\m o hart\ exact\ a sinagogilor din Galileea sec. I, este evident c\
mersul sâmb\ta diminea]a la serviciul religios de la sinagog\ era un obicei stabilit.
Sinagogile erau locul de întâlnire a comunit\]ii pentru lectura Legii, pentru
instruc]ie [i rug\ciune. A[a spune inscrip]ia provenit\ de la sinagoga lui
Theodotus, din Ierusalim: „Theodotus […] a ridicat sinagoga spre citirea Legii [i
înv\]area poruncilor ei” (Corpus Inscriptionum Judaicarum II, 1404). Cl\dirile
sinagogilor din Galileea rural\ erau simple [i mici [i, în unele cazuri, probabil erau
folosite cu aceast\ func]ie [i case particulare mai spa]ioase. De plan rectangular,
aveau b\nci de piatr\ sau de c\r\mid\ puse lâng\ pere]i, pentru credincio[i, [i,
poate, un mic podium cu un scaun special pentru cel ce ]inea predica (v. Luca
4,20). Instrumentarul era cel strict necesar: o l\di]\ pentru p\strarea sulurilor,
învelite în pânz\, pe care erau copiate c\r]ile Legii (Pentateuhul) [i ale Profe]ilor
(de la Iosua la Maleahi) [i, poate, un amvon pe care s\ se a[eze ruloul c\ruia i se
da citire. B\rba]ii [i femeile se rugau separat: ei, în fa]\, ele, în spate. Lâng\
sinagog\ existau probabil o baie ritual\ [i vase destinate ablu]iunilor dinaintea
rug\ciunii.
 Autoritatea suprem\ a comunit\]ii [i a sinagogii era sfatul b\trânilor sau
c\peteniile (v. Luca 7,3, referitor la Cafarnaum). Dintre ei era ales capul sau capii
sinagogii, omul sau oamenii îns\rcina]i s\ supravegheze cultul, serviciul liturgic, [i
s\ gestioneze în general cl\direa. Capii sinagogii hot\rau cine dintre cei prezen]i
urma s\ fac\ rug\ciunea [i cine era invitat s\ predice asisten]ei (v. Marcu 5,22,
unde apare Iair, „unul din mai-marii sinagogii”). Cel ce se ocupa direct de
gestionarea rug\ciunii [i a [colii pentru copii de pe lâng\ sinagog\ era „slujitorul”
(v. 4.4.2.) Acesta r\spundea [i de p\strarea sulului sau a volumului utilizat în
lectur\ (v. Luca 4,20) sau cânta la corn sâmb\ta [i de marile s\rb\tori (mai ales de
Anul Nou). Serviciul liturgic începea cu rug\ciunile Shemei [i cu cele Optsprezece
Binecuvânt\ri (rug\ciuni zilnice obligatorii pentru fiecare evreu), recitate de
cineva [i repetate de to]i; urma apoi lectura unui fragment din Lege sau Pentateuh
[i a unui fragment din c\r]ile Profe]ilor; dup\ încheierea lecturilor, se f\cea
traducerea în aramaic\ – limba vorbit\ de popor – a textelor biblice, care erau în
ebraic\, înso]it\ de predic\, comentariul textelor citite, de asemenea în aramaic\;
slujba se încheia cu o binecuvântare final\ (dac\ era de fa]\ – caz rar în Galileea –
un preot). Sinagoga galileean\ era sufletul unui popor care tr\ia înconjurat de
culturi [i forme de via]\ non-iudaice [i pentru care Templul din Ierusalim era
departe. Sinagoga era casa Legii, locul unde aceasta era ascultat\ [i comentat\,
spa]iul instruc]iei [i înaint\rii în cunoa[terea voin]ei lui Dumnezeu.

3.3.1.2. Templul

Conduita riguroas\ a evreilor din Galileea, apreciat\ din perspectiva rela]iei cu Legea,
se confirm\ [i în rela]ia cu Templul din Ierusalim. Am spus deja c\ Templul era, din
punct de vedere economic, marea institu]ie a ora[ului care, în timpul lui Iisus, num\ra
între 25 000 [i 50 000 de locuitori. Dar era mult mai mult: iudaismul se identific\ cu
Templul, ales ca l\ca[ de Dumnezeu Preaînaltul. O proclam\ Psalmii: „C\ a ales
Domnul Sionul [i l-a ales ca locuin]\ Lui” (131, 13) [i o repet\ neîntrerupt literatura
iudaic\ („C\ n-a ales Domnul pe poporul S\u pentru acest loc, ci locul acesta pentru
poporul S\u”, Cartea a doua a Macabeilor 5, 19). De aici respectul incontestabil,
necondi]ionat, pentru spa]iul care face prezen]a divin\ vizibil\, care serve[te de punte
între Dumnezeu [i Israel. Acesta este rolul sacrificiilor [i al cultului, oferite unicului
Dumnezeu într-un unic altar, cel din Ierusalim (Antichit\]i 4,4,4). În acest sens,
capul suprem al Templului, marele preot, dincolo de atitudinea împ\ciuitoare fa]\
de romani [i de tensiunile implicate de func]ie, reprezenta în acela[i timp
na]iunea iudaic\ în fa]a Romei [i poporul leg\mântului, Israelul, în fa]a lui
Dumnezeu.
 La rândul lui, poporul îi cinstea pe preo]ii care ofereau sacrificiile (animale) [i
ofrandele (produse ale p\mântului: ulei, f\in\ [i vin) prescrise de Lege [i care
d\deau binecuvântarea celor care le prezentau. Sacrificiul permanent, cotidian, în
fiecare sear\, oferit de întregul Israel, semnifica leg\tura constant\ a poporului cu
Dumnezeul s\u. În plus, în fiecare zi se oferea o victim\ împ\ratului Romei.
Inclusiv non-iudaicii vizitau splendidul complex al Templului din Ierusalim [i mul]i
dintre ei, simpatizan]i ai iudaismului, se rugau aici [i f\ceau daruri tezaurului s\u.
În atriul gentililor sau p\gânilor, inscrip]ii în piatr\ indicau „zidul desp\r]itor”,
limita din incint\ dincolo de care neevreii nu puteau trece, înc\lcarea regulii
soldându-se cu pedeapsa capital\. În partea din incint\ rezervat\ evreilor de neam
[i religie era o curte pentru femei [i alta pentru b\rba]i. Altarul sacrificiilor fumega
în fa]a sanctuarului, care avea dou\ p\r]i: locul sfânt, cu altarul cu miresme,
sfe[nicul cu cele [apte bra]e [i masa cu pâinea de ofrand\, [i locul cel mai sfânt –
gol în sec. I – în care în vechime fusese Chivotul Legii. Aici, în „Sfânta Sfintelor”,
putea intra doar marele preot, în ve[minte speciale, de Ziua Isp\[irii, Yom Kippur.
Str\lucirea ceremoniilor [i m\re]ia cl\dirilor erau, evident, pe m\sura
devotamentului pe care to]i evreii îl sim]eau pentru Templu. Nici cei care criticau
func]ionarea lui [i abuzurile c\peteniilor nu se ar\tau indiferen]i în fa]a locului
celui mai sacru din Israel!
În Galileea, devo]iunea fa]\ de Templu se exprima prin pelerinaje la Ierusalim
de marile s\rb\tori (mai ales Pa[tele, S\rb\toarea Corturilor) (v. Luca 2,41-52).
Apoi, evreii de aici pl\teau darea anual\ datorat\ Templului, de[i nu [tim câ]i o
achitau, dat\ fiind situa]ia economic\ a celor foarte s\raci. De asemenea, rabinii
farisei presau la plata zeciuielii în natur\ c\tre Templu, scrupulo[i pân\ [i în
lucruri m\runte, ca menta sau legumele (v. Luca 11,42). Afec]iunea galileenilor
pentru Templu este eviden]iat\ de un episod relatat de Josephus Flavius. În anul
39 d.H. a fost un protest masiv al evreilor galileeni [i al altora veni]i din Iudeea la
Tiberiada, capitala Galileei în acea vreme, la aflarea ve[tii c\ împ\ratul Caligula
inten]iona s\-[i ridice o statuie în Templul din Ierusalim (Antichit\]i 18,8,1-8).
Protestele au fost eficiente, proiectul a fost abandonat.
3.3.1.3. P\mântul [i familia

P\mântul [i familia sunt al treilea pilon al religiei iudaice. Familia este vatra fireasc\ a
transmiterii religiei lui Avraam [i Moise. Practicarea Legii se sprijin\ pe rela]iile strânse
în interiorul grupului familial (nu numai nucleul lui) [i pe sistemul convingerilor
transmise în acest cadru. Familia este primul mediu al practic\rii Legii [i marile
s\rb\tori iudaice sunt de tip familial. Astfel, pentru a serba prim\vara Pa[tele –
s\rb\toare care comemoreaz\ eliberarea Israelului [i ie[irea din Egipt – familiile se
reuneau frecvent la mas\, c\ci regula cerea s\ fie cel pu]in zece b\rba]i de fa]\ (pe
lâng\ femei [i copii). Cele [apte zile ale S\rb\torii Corturilor, când pe terase sau lâng\
fiecare cas\ se ridicau colibe din ramuri de palmier [i trestie ce aminteau timpul
petrecut în de[ert, erau o foarte vesel\ s\rb\toare de familie de toamn\, dup\
strângerea recoltei. Sâmb\ta, ziua de s\rb\toare s\pt\mânal\, se rememora sc\parea
din robia Egiptului datorat\ interven]iei eliberatoare a lui Dumnezeu [i, în acela[i timp,
a [aptea zi de la crea]ie, când Domnul „s-a odihnit de toate lucrurile sale, pe care le-a
f\cut [i le-a pus în rânduial\” (Geneza 2,3). Elementul central al s\rb\torii
s\pt\mânale era cina în familie, care se celebra vineri seara, la l\sarea întunericului,
[i, de fapt, începutul noii zile. Într-adev\r, repausul sabatic începea în seara de
vineri [i se încheia dup\ apusul soarelui, sâmb\t\ seara.
Familia era mediul în care copilul înv\]a s\ tr\iasc\ conform Legii [i s\ se
roage, adic\ s\ p\streze în inim\ amintirea Domnului: „Cuvintele acestea… s\ le
ai în inima ta [i în sufletul t\u; S\ le s\de[ti în fiii t\i [i s\ vorbe[ti de ele când [ezi
în casa ta, când mergi pe cale, când te culci [i când te scoli. … S\ le scrii pe u[orii
casei tale [i pe por]ile tale” (Deuteronomul 6, 6-9). Intrarea în comunitatea lui
Israel se face prin intermediul circumciziei, ceremonia constând în t\ierea
prepu]ului copilului de sex b\rb\tesc dup\ opt zile de la na[tere. Circumcizia, care
se f\cea acas\ [i includea atribuirea de nume copilului, era un semn al
leg\mântului lui Dumnezeu cu poporul lui Israel [i un semn indubitabil al
apartenen]ei iudaice. Cultura dominant\ greco-roman\ lua în derâdere
circumcizia [i o considera o mutilare ru[inoas\. Pentru evrei, îns\, era într-o
asemenea m\sur\ semnul identit\]ii lor, încât î[i spuneau cu bucurie poporul
circumciziei. A[adar, de la începutul vie]ii, p\rin]ii sunt primii responsabili de
educa]ia religioas\ a copiilor. Filon din Alexandria exprim\ astfel acest lucru:
„Întrucât [evreii] consider\ c\ legile lor sunt cuvinte revelate divin [i le înva]\ de
mici, poart\ imaginea poruncilor lor în inim\” (Ambasad\ la Caius 210).
P\mântul Israelului constituie un bun pre]ios pe care Domnul, în virtutea
f\g\duin]ei, i l-a d\ruit lui Avraam, p\rintele poporului evreu, [i urma[ilor s\i.
Când Moise a avut prima revela]ie divin\, cuvintele primite de la Dumnezeu au
fost: „M-am pogorât dar s\-l izb\vesc din mâna Egiptenilor, s\-l scot din ]ara
aceasta [i s\-l duc într-un p\mânt roditor [i larg, în ]ara unde curge miere [i
lapte…” (Exodul 3,8). P\mântul, a[adar, este proprietate divin\ [i cei care-l
invadeaz\, în acest caz romanii, profaneaz\ numele Dumnezeului lui Israel:
întreaga ]ar\ e p\rta[\ la sanctitatea templului [i a ora[ului Ierusalim. De aici vine
leg\tura indisolubil\ a poporului evreu cu teritoriul [i necesitatea de a-l cur\]a de
zeii [i de obiceiurile altor popoare, eventual prin solu]ia radical\ a r\zboiului.
 Mai ales evreii din Galileea tr\iau un intens sentiment de nemul]umire
interioar\ pentru ocuparea unui p\mânt care apar]inea, în ultim\ instan]\, lui
Dumnezeu [i poporului s\u [i pe care acum îl considerau înc\lcat [i, în bun\
parte, profanat. Galileea era, într-adev\r, o enclav\ iudaic\ între teritorii locuite de
p\gâni, adic\ de neevrei: Samaria, Gaulanitida, Decapolis. Nemul]umirea
interioar\ s-a exteriorizat tot mai mult în sec. I, deseori violent, pân\ la izbucnirea
marelui conflict care a fost Primul R\zboi Iudaic, la care au participat mul]i evrei
galileeni. Pe scurt: galileenii erau evreii cei mai na]ionali[ti. Sentimentul identit\]ii
iudaice era mai puternic în teritoriul situat mai departe de Ierusalim. Când s-a
n\scut Iisus, era doar un secol de când Galileea redevenise un teritoriu locuit în
majoritate de evrei, veni]i mai ales din Iudeea.

3.3.2. Grup\rile religioase: farisei, saduchei, esenieni

Atât Josephus Flavius, cât [i Filon din Alexandria, doi autori iudei, dar [i Plinius cel
B\trân, un autor roman, ofer\ informa]ii despre diferitele curente sau grupuri
existente în iudaismul sec. I d.H., în timpul lui Iisus. Unii cercet\tori insist\ chiar s\
se vorbeasc\ despre iudaisme, la plural, spre a indica diversitatea [i pluralismul
caracteristice epocii. Termenul nu este chiar lipsit de temei, c\ci, în perioada
cuprins\ între revolta Macabeilor din 167 î.H. împotriva suveranului seleucid
Antioh IV Epiphanes [i distrugerea Templului din Ierusalim (70 d.H.), iudaismul
prezint\ diferite fa]ete, corespunz\toare diferitelor tendin]e [i sensibilit\]i: fariseii,
cu r\d\cini în lumea me[te[ug\reasc\ [i intelectual\, lideri [i îndrum\tori ai
p\turilor populare, saducheii, elita legat\ de aristocra]ia sacerdotal\ [i de p\turile
avute din Ierusalim, [i esenienii, grup provenit din aristocra]ia sacerdotal\ a
Ierusalimului care se automarginalizeaz\ în m\n\stirea din Qumran, lâng\ Marea
Moart\. Josephus Flavius, nu f\r\ exagerare, va echivala aceste grup\ri cu cele trei
„filosofii” sau [coli filosofice grece[ti, stabilind analogii între esenieni [i pitagoreici,
între saduchei [i epicureici, între farisei [i stoici. Ultima e, f\r\ îndoial\, cea mai
justificat\. E suficient s\ amintim contactele literare [i conceptuale dintre Pavel,
marele misionar cre[tin, un „fariseu” convertit la noua credin]\ (Filipeni 3,5), [i
gândirea stoic\ popular\.

3.3.2.1. Antecedente istorice (175-152 î.H.)

Lupta împotriva eleniz\rii

Numitorul comun al acestor trei grup\ri este voin]a de regenerare a iudaismului în
fa]a provoc\rii reprezentate de cultura, religia [i formele de via]\ elenistice [i,
ulterior, romane. Punctul de plecare trebuie situat în victoria lui Antioh III cel Mare
asupra lui Ptolemeu V în anul 200 î.H., moment în care seleucizii devin noii
suverani ai poporului evreu. Dac\ Antioh III a acordat înc\ privilegii evreilor [i le-a
protejat religia, fiul lui, Antioh IV Epiphanes (175-164 î.H.), a dezl\n]uit o mare criz\
ini]iind un program metodic de elenizare a iudaismului: „{i a scris regele Antioh la
toat\ împ\r\]ia sa s\ fie to]i un popor [i s\ p\r\seasc\ fiecare legea sa” (Cartea
întâi a Macabeilor 1,46). Campania a avut la început un succes remarcabil – s\
reamintim c\ elenismul ajunsese în Israel în 332 î.H., cu Alexandru cel Mare – [i
acest succes a produs o scindare traumatic\ în poporul iudeu. Dup\ cât se pare,
urmând ordinele regelui, unii evrei, sus]in\tori ai adapt\rii iudaismului la elenism,
au început s\ ofere sacrificii în stilul grecesc, s\ asimileze Dumnezeul lui Israel
zeilor greci, s\ nu mai respecte repausul sabatic [i chiar, unii, s\ nu mai fac\ fiilor
circumcizie [i s\ m\nânce carne de porc [i de alte animale interzise de Legea lui
Moise.
În planurile lui Antioh IV, Ierusalimul trebuia s\ se converteasc\ într-un ora[
integral elenistic (urbanism, obiceiuri, credin]e) [i pentru asta avea nevoie de
sprijinul p\turilor conduc\toare, al aristocra]iei sacerdotale [i laice din ora[. În
acel moment familiile sacerdotale legate de Templu s-au împ\r]it: unii, în grade
diferite, acceptau proiectele lui Antioh IV, al]ii li se opuneau f\]i[. Marele preot
Iason (175 î.H.), un descendent al lui Sadoc, poate cu gândul de a nu provoca o
ruptur\ cu regele, a înclinat spre reformi[tii modera]i. Ace[tia propuneau nu atât o
transformare radical\ a religiei iudaice, ci o acultura]ie, o preluare a elementelor
culturii grece[ti dominante, de exemplu introducerea de modele grece[ti în
educa]ie. Dar Antioh voia mai mult [i l-a numit (172 î.H.) în locul lui Iason ca mare
preot pe Menelau. Membru al aristocra]iei sacerdotale, dar din afara neamului lui
Sadoc, acesta a uzurpat în mod nelegitim func]ia cea mai reprezentativ\ a
iudaismului. Cu Menelau s-au impus cei care promovau pur [i simplu sincretismul
religiei lui Moise cu credin]ele [i divinit\]ile grece[ti, ceea ce se întâmplase cu
religiile autohtone ale tuturor popoarelor vecine cu Israelul. Aceasta era [i
op]iunea lui Antioh: Dumnezeul lui Israel s\ fie asimilat divinit\]ilor panteonului
grec, [i anume lui Zeus, p\rintele zeilor.
Regele a sporit presiunea asupra celor ce practicau cu stricte]e religia iudaic\
[i-a început o persecu]ie în toat\ regula, amenin]ând cu moartea pe opozan]i [i cu
arderea sulurilor cu c\r]ile sfinte iudaice. Programul elenizant a atins apogeul în
decembrie 167 î.H., când Antioh IV a pus s\ fie construit un nou altar pe altarul de
jertf\ din Templul din Ierusalim [i l-a dedicat lui Zeus din Olimp, divinitatea
suprem\ a panteonului grec, care trebuia s\ unifice credin]ele religioase ale
tuturor supu[ilor s\i. Regele mersese prea departe [i Matatia – preot din Ierusalim
care p\r\sise ora[ul, stabilindu-se în îndep\rtatul sat Modein, cu cei cinci fii ai s\i,
supranumi]i Macabei („ciocane”) – a dezl\n]uit r\scoala în numele fidelit\]ii fa]\
de Legea [i religia p\rin]ilor.
 Din pe[teri [i ascunz\tori din de[ertul Iudeei, r\scula]ii au început o lupt\ de
gheril\ încununat\ de succes, care le-a asigurat controlul unor zone din ]ar\. În
164 î.H. a murit Antioh IV [i Iuda Macabeul a reu[it, pân\ la urm\, s\ controleze o
parte din Ierusalim, inclusiv colina pe care fusese ridicat Templul. Imediat cl\direa
cea mai sacr\ a fost purificat\ [i restaurat\, cu un nou altar pentru cultul
Dumnezeului lui Israel. Dup\ pu]in timp, Antioh V Eupator (164-162 î.H.),
succesorul lui Epiphanes, oferea pace iudeilor [i accepta ca ei s\ tr\iasc\ „dup\
legile lor ca [i mai înainte”, adic\ în conformitate cu Legea p\rin]ilor (Cartea întâi
a Macabeilor 6, 59).
R\scoala lui Matatia [i a fiilor s\i a avut sprijinul imediat al asideilor
(hassidim), al „pio[ilor”, grup\ri „devotate trup [i suflet Legii” (Cartea întâi a
Macabeilor 2, 42)1. Aceste grup\ri reprezint\ o ampl\ mi[care de reînnoire a
evlaviei [i religiei iudaice. Pe m\sur\ ce, odat\ cu Antioh IV Epiphanes, presiunea
proelenistic\ cre[tea, se accentua în popor sentimentul de adeziune la religia
p\rin]ilor [i de ap\rare a obiceiurilor iudaice. Pentru mul]i, refuzul oric\rei leg\turi
sincretiste cu religia greac\ trebuia s\ fie total, c\ci era în joc îns\[i existen]a
religiei iudaice.
Cum remarc\ P. Grelot, amenin]area reprezentat\ de Antioh IV apare
concludent în cartea lui Daniel, scris\ într-un stil apocaliptic, apropiat de cel
hassidim. În fa]a unui prezent considerat dezastruos, aceast\ oper\ cuprinde o
succesiune de revela]ii divine asupra istoriei umane, v\zut\ ca scen\ a triumfului
lui Dumnezeu. Astfel, cu a[teptarea instaur\rii Împ\r\]iei lui Dumnezeu, se
deschide o speran]\ dup\ moarte, ca r\splat\ pentru cei ce au rezistat cu
fidelitate. În mod asem\n\tor, într-un alt text, Cartea Visurilor (inserat\ într-o
scriere apocrif\, Cartea întâia a lui Enoch, capitolele 83-90), se contempl\ un
sfâr[it gradios al istoriei umane prin ridicarea unui nou templu unde se reunesc
to]i cei ce au respectat pân\ la cap\t Legea. Aceste idei se r\spândeau în popor [i
Iisus le va folosi pentru a spune c\ Dumnezeu a început s\ devin\ prezent în
istoria omenirii, cu alte cuvinte, c\ Împ\r\]ia lui este deja aici: „S-a împlinit
vremea [i s-a apropiat împ\r\]ia lui Dumnezeu” (Marcu 1,15).
Unul din nucleele mi[c\rii hassidim sau a asideilor, „pio[ii,” va fi reprezentat
de înv\]\torii Legii, laici speciali[ti în Sfintele Scripturi, care se dedic\ studierii [i
interpret\rii Legii. Treptat, al\turi de preo]i care cunosc Legea [i îndrum\ poporul
cum s\ o respecte, apar al]i exper]i, laici, care promoveaz\ respectarea Legii ca
prim semn al religiei lui Israel. Pe lâng\ respectarea Legii, asideii subliniaz\ c\
istoria este un spa]iu în care Dumnezeu se va manifesta total [i c\ aceast\
manifestare nu poate întârzia. Istoria trebuie privit\, deci, cu ochii profe]iei [i în ea
trebuie v\zut\ brazda l\sat\ de f\g\duin]a lui Dumnezeu.
 Asideii, renovatori religio[i, se mi[c\ într-un teren îndep\rtat de strategiile
politice. Aceasta îi va distan]a tot mai mult de Macabei [i de cei care, cu ei, lupt\
pentru triumful unui anumit proiect politic. Concret, grupurile de asidei se vor
disocia de Macabei când Alcimus, din familia sacerdotal\ legitim\ a lui Sadoc, va
fi numit mare preot de Demetrios I Soter în 162 î.H: o bun\ parte a asideilor sau
„pio[ilor” vor face pace cu el, în timp ce Macabeii i se opun ferm. Macabeii î[i vor
continua lupta militar\ [i politic\ atacând monarhii seleucizi, tot mai sl\bi]i. Iuda,
c\petenia militar\ mitic\ a Macabeilor, a murit în 160 î.H. în lupta împotriva lui
Bachides, guvernatorul Transeufratului, provincie seleucid\ din care f\cea parte
Iudeea. Comanda a fost preluat\ de fratele lui, Ionatan, un abil politician care va
[ti s\ profite de intrigile [i schimb\rile permanente din monarhia seleucid\, astfel
încât în anul 152 î.H. monarhul seleucid îl va numi mare preot [i Ionatan î[i va
împlini obiectivul: s\ devin\ c\petenia poporului evreu, cu jurisdic]ie direct\
asupra teritoriului Iudeei.

Na[terea diferitelor grup\ri

Sinteza anterioar\ a complexei istorii a poporului evreu între 175 î.H., anul urc\rii pe
tron a lui Antioh IV Epiphanes, [i 152 î.H., data accederii lui Ionatan Macabeul la
func]ia de mare preot, este util\ pentru a încadra apari]ia în scen\ a celor mai
importante trei grup\ri iudaice din timpul lui Iisus: farisei, saduchei [i esenieni. Într-
adev\r, ascensiunea lui Ionatan la marea preo]ie zdruncin\ structurile puterii. S\ nu
uit\m c\ oficiul de mare preot era suprema func]ie iudaic\, concomitent politic\ [i
religioas\, care pân\ atunci p\strase o anumit\ independen]\, sub descenden]ii lui
Sadoc, de când cu peste opt sute de ani în urm\ a[a hot\râse regele Solomon. Ca
atare, numirea lui Ionatan ar putea fi interpretat\, dintr-o perspectiv\ popular\, ca
victoria ap\r\torilor Legii în fa]a eleniz\rii, inamic\ a specificului iudaic, [i ca o
posibil\ poart\ spre un viitor stat iudaic; dar, din perspectiva p\turilor sacerdotale
conduc\toare, aceast\ numire implica o uzurpare a marii preo]ii legitime (a
descenden]ilor lui Sadoc) cu unica finalitate de a consolida puterea politic\ a
Macabeilor, noii st\pâni ai situa]iei. Faptele ulterioare au dat motive pentru ambele
interpret\ri: peste zece ani, odat\ cu Simon Macabeul (142-134 î.H.), fratele lui
Ionatan, va ap\rea un stat iudaic independent [i va începe dinastia hasmonee, care va
dura pân\ în 63 î.H., dat\ la care romanii ocup\ ]ara.
Harta for]elor a fost deci zdruncinat\ prin venirea lui Ionatan la putere. Au fost
afecta]i to]i, dar mai ales aristocra]ia din Ierusalim, atât cea sacerdotal\ – care
controla pân\ atunci Templul –, cât [i cea laic\ – care domina ora[ul. În clasa
conduc\toare, pân\ atunci condus\ de descenden]ii lui Sadoc care de]ineau
marele sacerdo]iu, se produc trei reac]ii.
În primul rând, membrii familiei Oniazilor, din neamul lui Sadoc, de]in\torii
func]iei sacerdotale supreme pân\ în 175 î.H., îndep\rta]i de Antioh IV, î[i v\d
acum posibilit\]ile limitate [i hot\r\sc s\ se exileze într-o ]ar\ prieten\, Egipt, unde
întemeiaz\, la Leontopolis, un templu schismatic. Templul, care n-a reu[it s\
treac\ de statutul unei capele de familie, dup\ opinia justificat\ a lui Tcherikover,
a fost închis de Vespasian în 72-74 d.H. Ultimul mare preot din aceast\ familie la
Ierusalim fusese Onias III, „om evlavios [i necru]\tor cu r\ul”, „ap\r\torul Legii”
(Cartea a doua a Macabeilor 3,1; 4,2)1, „c\petenie a leg\mântului” (Daniel 11,22),
asasinat la Antiohia pe Oronte. Acest personaj charismatic reprezentase cea mai
autentic\ tradi]ie israelit\ de fidelitate fa]\ de leg\mânt [i adversar\ a oric\rui
compromis cu elenismul.
 A doua reac]ie a avut ca protagonist un personaj anonim, Înv\]\torul Drept\]ii,
adversarul Preotului cel Hain conform scrierilor din Qumran, care va întemeia
grupul esenienilor. Când Ionatan, probabil Preotul cel Hain, a ob]inut pe nedrept
calitatea de mare preot, cel care pân\ atunci împlinise atribu]iile acestei func]ii
sau se considera aspirantul firesc, Înv\]\torul Drept\]ii, tr\ie[te un fel de exil
interior. Ulterior, acest personaj (sau, mai probabil, unul din succesorii lui la
conducerea grup\rii eseniene) a optat pentru retragerea lâng\ Marea Moart\, la
Qumran, unde reune[te o comunitate monastic\ cultual\ [i sacerdotal\, o replic\
spiritual\ a Templului din Ierusalim. Marele personaj anonim din neamul lui Sadoc
împ\rt\[e[te obiectivul fundamental al hassidim, respectarea strict\ a Legii,
completat\ de studiul riguros, pân\ la limita unei radicalit\]i extreme. Nu este de
mirare c\ mul]i „pio[i” se simt apropia]i spiritual de comunitatea din Qumran [i c\
unii dintre ei vor îngro[a rândurile unui iudaism marginal [i sectar, în opozi]ie cu
preo]ii care controleaz\ Templul din Ierusalim.
A treia reac]ie este aceea a aristocra]iei sacerdotale care r\mâne la Ierusalim,
dispus\ s\ colaboreze cu noua putere a Macabeilor-Hasmonei, cum colaborase
înainte, cel pu]in în parte, cu monarhia seleucid\. Acum, îns\, mi[carea hassidim
a zguduit spiritual poporul iudeu [i l-a f\cut din nou s\ se axeze pe Lege [i
preceptele ei. Membrii marilor familii preo]e[ti subliniaz\ rolul lor în popor [i, ca
„fii” sau descenden]i ai lui Sadoc/Saduc (ambele forme circul\ în ebraic\), se
autodenumesc saduchei. Pe linia „pio[ilor”, se proclam\ practican]i ai Legii, chiar
dac\ vor tolera, la nevoie, tendin]ele elenizante [i autocrate ale unor guvernan]i
Hasmonei ca Ioan Hircan [i Alexandru Ianeu. Faptul c\ un grup de farisei este deja
organizat – cum consemneaz\ Josephus Flavius (Antichit\]i 13,10,5) – [i nevoia de
a crea un „lobby” pe lâng\ noii dina[ti Hasmonei, care, în plus, de]in [i func]ia de
mare preot, contribuie la na[terea grup\rii saduchee. Pragmatismul aristocra]iei
sacerdotale le va asigura saducheilor controlul Sanhedrinului [i conducerea
Templului, de[i, deocamdat\, nu ocup\ func]ia de mare preot, rezervat\
suveranului hasmoneu. Ulterior, în timpul lui Irod [i al romanilor, dup\ c\derea
Hasmoneilor, vor putea recupera întreaga influen]\ [i, pân\ la urm\, [i func]ia de
mare preot.
Succesorii cei mai direc]i ai mi[c\rii hassidim vor fi fariseii. Probabil c\, în
noua situa]ie creat\ prin accederea lui Ionatan la func]ia de mare preot, primii
care s-au organizat au fost cei care erau cel mai departe de putere. Ace[tia,
fariseii, se ar\tau preocupa]i s\ p\streze vii principiile care permiseser\ dep\[irea
crizei din timpul lui Antioh IV: adeziunea la religia p\rin]ilor prin ap\rarea cu orice
pre] a practic\rii Legii. Persecu]ia lui Antioh, înso]it\ de martiriul unor persoane
devotate Legii, l\sase o impresie profund\ în sufletul poporului. Trebuia men]inut
viu spiritul leg\turii cu Legea care se manifestase cu atâta entuziasm într-o
important\ parte a poporului iudeu. „Pio[ii” proveni]i din cercuri cu o anumit\
pozi]ie social\, din care nu lipsesc înv\]\torii Legii – intelectualii epocii – se arat\
preocupa]i de proiectele lui Ionatan, care ascund o strategie cu caracter pur
politic. Fariseii sunt convin[i c\ ceea ce va salva Israelul este, în primul rând,
sfin]enia vie]ii poporului, ob]inut\ prin respectarea tuturor preceptelor Legii. De
aici numele lor, farisei, care înseamn\ „cei ce disting cu precizie” (paroixim),
oamenii exactit\]ii scrupuloase, ai detaliului în respectarea Legii. Aceast\
interpretare a numelui este preferabil\ semnifica]iei „separa]ii” (peruixim).
3.3.2.2. Fariseii

Interpretarea Legii
Probabil cea dintâi dintre cele trei grup\ri care a luat na[tere, fariseii reac]ioneaz\
în fa]a noii situa]ii recuperând spiritul [i oamenii mi[c\rii hassidim, a „pio[ilor”.
Este posibil chiar ca deja înainte s\ accead\ la putere Ionatan, ei – poate uni]i în
„fr\]ii” (haburot) – s\ fi fost constitui]i ca grup diferen]iat. De la bun început
fariseii, majoritatea laici, se prezint\ ca fideli leg\mântului, drept congrega]ia celor
ce respect\ cu stricte]e Legea (în particular cele zece porunci), [i-[i concentreaz\
aten]ia pe anumite probleme: normele purit\]ii rituale legate de lichide [i
mânc\ruri [i de contactul cu cadavrele, normele rituale în cultul din Templu, plata
zeciuielilor; respectarea odihnei sâmb\ta [i în timpul s\rb\torilor; normele
referitoare la divor] [i practicarea faptelor de pietate (rug\ciunea, postul,
pomana). Prin asta se deosebesc [i vor s\ se deosebeasc\ de evreii incapabili s\
practice Tora: mul]imea incult\, „care nu cunoa[te Legea,… blestemat\” (Ioan
7,49), cei ce tr\iesc în p\cat (publicani, prostituate etc.). Pentru asta, în opinia lor,
trebuie evitat cu grij\ contactul cu str\inii [i, în particular, cu samaritenii.
Fariseii g\sesc simpatie între oameni, c\ci la ei apropierea de Lege este
înc\rcat\ de o profund\ umanitate, dorin]a lor ultim\ fiind ca Legea s\ fie
practicabil\ oricând, în orice circumstan]\ de via]\. De aceea, îmbin\ o
minu]iozitate extrem\ (conform doctorilor farisei, Legea se desface în 613 porunci
care trebuie f\r\ excep]ie îndeplinite!) cu o interpretare flexibil\ [i inovatoare a
poruncilor, care încearc\ s\ le adapteze [i s\ le fac\ practicabile. De exemplu, la
fiecare [apte ani era an sabatic [i, conform Legii, terenurile, atât cele cu
sem\n\turi, cât [i viile, trebuiau p\r\site (Exodul 23,10-11). Ceea ce aducea grave
prejudicii ]\ranilor care, la fiecare [apte ani, se vedeau lipsi]i de recoltele
respective. Din aceast\ cauz\ Hillel, cel mai faimos înv\]\tor al Legii din epoc\, a
elaborat o interpretare aparte a acestui precept, care permitea renun]area la anul
sabatic: a[a-numitul prozbol.
Aceasta [i alte reglement\ri rezultate din interpretarea farisee a Legii (halakot)
s-au acumulat formând „tradi]ia b\trânilor”, c\reia fariseii îi d\deau o importan]\
similar\ – probabil nu identic\ – aceleia a Sfintelor Scripturi sau Legea scris\.
Josephus Flavius spune: „fariseii au dat poporului multe porunci venite de la
str\mo[i, care n-au fost îns\ înscrise în cartea de legi a lui Moise” (Antichit\]i
13,9,6). Cu timpul, „tradi]ia b\trânilor” va deveni a[a-numita Lege nescris\ care,
foarte dezvoltat\ în timpul lui Iisus, va fi pus\ în scris spre 200 d.H. sub numele de
Mi[na. Mi[na va constitui baza Talmudului. Pozi]ia fariseilor fa]\ de importan]a
„tradi]iei b\trânilor” (v. Marcu 7,5) era respins\ de plano de saduchei [i va fi [i de
Iisus. Un al doilea punct important de divergen]\ între farisei [i saduchei se referea
la unele doctrine din Scripturi, c\r]ile biblice mai recente: doctrina învierii [i a
nemuririi ca r\splat\ pentru cei ce fac binele (v. Daniel 12,2) [i doctrina îngerilor
ca f\pturi personale intermediare între Dumnezeu [i oameni (v. Daniel 10, 20-21).
Iisus – [i cre[tinismul – vor accepta aceste dou\ doctrine, în timp ce saducheii le
neag\ hot\rât: în opinia lor, „sufletele mor împreun\ cu trupurile” (Antichit\]i
18,1,4).
Influen]a asupra poporului
La sfâr[itul sec. I î.H., fariseii, datorit\ înv\]\torilor Legii, vor deveni liderii spirituali ai
poporului iudeu, începând cu Ierusalimul [i celelalte centre urbane din interiorul [i din
afara ]\rii iudeilor. Ei nu-[i vor limita activitatea la stimularea înnoirii spirituale în
cadrul iudaismului palestininan, influen]a lor va ajunge pân\ la comunit\]ile iudaice
importante din diaspora sirian\ (Damasc, Antiohia). Fariseii reprezint\, probabil, în
sec. I d.H., o form\ a iudaismului non-marginal\, pe aceea[i lungime de und\ cu
poporul, chiar dac\ nu toate propunerile lor legate de modul de respectare a Legii
sunt urmate în aceea[i m\sur\.
Fariseii formau un grup inovator, în plin avânt, iar diferen]ele dintre înv\]\torii
Legii din diferitele [coli, arat\ c\ erau o grupare în efervescen]\ [i formare.
M\rturie a acestui fapt sunt cele cinci perechi de înv\]\tori ai Legii care sunt capii
[colilor corespunz\toare de interpretare (anii 150 î.H.-30 d.H.). Conform unui text
din Mi[na (Avot 1,4-15), perechea cea mai faimoas\ este format\ din Hillel – mai
deschis ca orientare – [i {ammai – mai rigid –, ai c\ror discipoli direc]i sunt
contemporani cu Iisus. Într-adev\r, fariseii dep\[eau deprinderile [i obiceiurile
primite, reprezentate mai degrab\ de saduchei, [i interpretarea Legii dat\ în
mediile preo]e[ti ale Templului. Dar nu avem elemente spre a decide dac\
iudaismul majoritar, considerat global, era mai aproape de mediile preo]e[ti, cum
sus]ine E. P. Sanders, sau de mediile farisee. Dac\ judec\m dup\ evanghelii [i
dup\ Josephus Flavius, se pare c\, mai ales în Galileea – teritoriul iudaic mai
îndep\rtat geografic de Ierusalim –, via]a religioas\ iudaic\ beneficia de înv\]\torii
Legii apropia]i sau membri ai grupului fariseu. În Iudeea, greutatea obiceiurilor
primite [i a mediilor preo]e[ti trebuie s\ fi fost mai mare, în ciuda avântului
crescând al fariseilor. Oricum, nu erau mul]i (circa [ase mii, dup\ Josephus
Flavius), dar influen]a lor se f\cea sim]it\ în popor (Antichit\]i, 18,1,3).
 Respecta]i [i asculta]i inclusiv de saduchei, adversarii lor naturali, [i de adep]ii
lui Irod [i ai fiilor acestuia, fariseii [i-au câ[tigat simpatia poporului. Trei sunt
motivele: primul, non-apartene]a lor la aristocra]ia sacerdotal\ [i laic\ din
Ierusalim, de[i printre farisei se g\seau oameni lega]i de p\turile conduc\toare
(s\-l amintim pe Nicodim, un simpatizant al lui Iisus, sau pe Josephus Flavius,
istoricul iudeu, dintr-o familie de preo]i). Al doilea motiv este adeziunea,
m\rturisit\ public, a fariseilor la Lege, caracterizat\, în general, prin sinceritate [i
autoexigen]\ în practicarea religiei: „caut\ s\ înf\ptuiasc\ tot ce le-a prescris
judecata” (Antichit\]i, 18,1,3). Invectivele contra lor, în leg\tur\ cu acest aspect,
atestate de tradi]ia cre[tin\ cea mai timpurie, [i anume în documentul Q (v. Luca
11,39-52 [i Matei 23,13-33), vin din denun]area de c\tre Iisus a unei religiozit\]i
prea sigure [i mul]umite de sine, care tinde s\-i exclud\ pe cei ce nu practic\
Legea. În alte cazuri, invectivele din evanghelii sunt expresia polemicii, activ\
dup\ d\râmarea Templului din Ierusalim (70 d.H.), dintre comunitatea timpurie [i
iudaismul din epoc\, acum dominat total de gruparea farisee. Al treilea motiv al
succesului fariseilor trebuie c\utat într-un fapt deja amintit: apropierea de
problemele concrete cotidiene de care se loveau cei ce voiau s\ tr\iasc\ strict
conform Legii. Doctorii farisei le rezolvau cu creativitate [i deschidere, dar în
acela[i timp acumulau precepte [i reglement\ri. Asta f\cea ca practicarea Legii s\
fie complex\ [i minu]ioas\ [i, ca atare, s\ r\mân\ departe de oamenii mai simpli
din popor. Dar, compara]i cu esenienii, fariseii adoptau pozi]ii largi [i echilibrate,
nu de caracter elitist. Astfel, în problema teologic\ dac\ ac]iunile omului sunt
hot\râte de Dumnezeu sau dac\ voin]a uman\ este liber\, exist\ un contrast între
diversele pozi]ii. În timp ce esenienii subliniau „c\ nu se petrece nimic la oameni
care s\ nu fie conform cu hot\rârea divin\”, saducheii ap\rau teza „c\ suntem
responsabili de propriul nostru bine [i c\ suferim ca urmare a modului nostru de a
gândi”. Fariseii afirmau, cum rezult\ tot din Flavius Josephus (Antichit\]i 13,1,3),
c\ „o parte, dar nu toate faptele stau la îndemâna sor]ii [providen]a divin\], c\ci
unele pot s\ fie sau s\ nu fie în puterea noastr\”.

Pozi]ia politic\
Fariseii au intervenit activ în via]a intern\ iudaic\, deseori la remorca influen]ei
saduchee, dominant\ în sferele puterii. Astfel, la începuturile lui Ioan Hircan (134-104
î.H.), fiul lui Simon Macabeul, fariseii se vor bucura de bun\voin]a suveranului
hasmoneu, dar apoi o vor pierde [i vor trece în opozi]ie. Aceast\ schimbare este
legat\ de comportamentul, tot mai accentuat, al lui Ioan Hircan asemenea unui
guvernator elenist, departe de idealurile care-i animau pe farisei. Concomitent, lobby-
ul aristocra]iei din Ierusalim, grupul saducheilor, a devenit marele aliat al lui Hircan.
Situa]ia s-a agravat în timpul lui Alexandru Ianeu (103-76 î.H.), fiul lui Hircan, care a
ordonat crucificarea a opt sute de opozan]i, între care nu pu]ini farisei. Doar în timpul
reginei Salomeea Alexandra (76-67 î.H.) au fost fariseii reabilita]i [i atunci s-au
r\zbunat eliminându-i pe fo[tii persecutori [i reinstaurând normele legale impuse de
ei, care fuseser\ abolite de Ioan Hircan. Dup\ aceea, fariseii au f\cut parte din
Sanhedrin al\turi de saduchei [i [i-au p\strat influen]a activ\ în via]a poporului
iudeu.
 Cum am ar\tat deja, fariseii era „activi[ti” ai practic\rii Legii, op]iune care, în
contextul epocii, avea concomitent un versant religios [i unul politic, public [i
privat. Nu este surprinz\tor, de exemplu, c\ refuz\ s\ presteze jur\mânt de
fidelitate lui Irod (Antichit\]i 15,10,4) sau c\ revolta popular\ împotriva tributului
pentru Cezar, condus\ de Iuda Galileeanul în anul 6 d.H., a avut sprijinul unor
farisei (Antichit\]i 18,1,6). Nu este surprinz\tor nici c\ fariseii au împ\rt\[it
speran]ele populare într-un Mesia puternic, ie[it din casa lui David, care-i va
alunga pe romani din ]ar\ cu armele, a[a cum sunt exprimate în Psalmii lui
Solomon (cap. 17,18), scriere din sec. I î.H. de probabil\ origine fariseic\.
Este evident c\, pentru un evreu convins de suveranitatea lui Dumnezeu [i de
valoarea absolut\ a Legii, era o ru[ine ca p\gânii s\ supun\ poporul leg\mântului
[i s\-l oblige s\ pl\teasc\ tribut lui Cezar. Dar dac\ st\pânirea respectiv\ nu
împiedica respectarea Legii, se putea tolera un compromis [i se putea accepta.
Fariseii din timpul lui Irod [i al romanilor se mi[c\ deci, într-o anumit\
ambiguitate, între speran]ele populare de eliberare, împ\rt\[ite de orice evreu, [i
dificult\]ile obiective de a le realiza. Poate aceast\ ambiguitate i-a ap\rat pe farisei
s\ nu fie târâ]i [i înghi]i]i de înfrângerea din Primul R\zboi Iudaic, spre deosebire
de saduchei [i esenieni, care vor disp\rea pentru totdeauna din istorie. Fariseii vor
opta pentru calea posibilului [i se vor distan]a de radicalismul zelo]ilor. De aceea,
dup\ dezastrul din anul 70 d.H., fariseii vor fi piesa-cheie în formarea iudaismului
rabinic. Înv\]\torii Legii apropia]i de ei, intelectualitatea Torei, vor deveni singurii
conduc\tori ai poporului iudeu [i vor promova supravie]uirea [i reconfigurarea
unui iudaism f\r\ templu, ap\rat de un zid spiritual, nu material: studiul [i
respectarea fidel\ a Legii.

3.3.2.3. Saducheii

Pu]in\tatea materialelor referitoare la saduchei [i dificultatea interpret\rii lor nu ne

îng\duie s\ contur\m cu precizie imaginea acestei importante grup\ri iudaice din
timpul lui Iisus. Motivul principal e c\ saducheii vor disp\rea odat\ cu distrugerea
Templului din Ierusalim de c\tre legiunile romane (70 d.H.), f\r\ s\ fi l\sat documente
proprii care s\ le reflecte tradi]ia. Prin aceasta se deosebesc de farisei [i de esenieni.
Pe de alt\ parte, tradi]iile saduchee strânse de Josephus Flavius, de Noul Testament [i
de literatura rabinic\ (Mi[na [i Talmudul) sunt pu]ine, iar informa]ia pe care o ofer\
este foarte fragmentar\. La toate acestea se adaug\ imaginile denaturate, conturate în
timpurile moderne, care-i prezint\ pe saduchei ca pe ni[te personaje întunecate [i
sinistre, la mijloc de drum între o religiozitate fictiv\, un stil de via]\ mai mult
grecesc decât iudaic [i un colabora]ionism interesat cu romanii.
Identitatea saduchee
Realitatea nu este îns\ chiar a[a. Sigur, gruparea saduchee apare ca un lobby al
p\turilor conduc\toare avute din Ierusalim, atât aristocra]ia sacerdotal\ (cei numi]i, la
plural, marii preo]i), cât [i oligarhia laic\ a ora[ului (cei numi]i c\peteniile), unite prin
leg\turi de familie [i interese comune. Cum spune Josephus Flavius, adep]ii
saducheilor sunt „de condi]ie bun\” (Antichit\]i, 13,1,4), cu toate c\, evident, nu to]i
membrii p\turilor de sus apar]ineau acestui grup. Oricum, saducheii î[i vor atrage
protec]ia puterilor politice succesive (Hasmonei, irodieni, romani) asigurându-[i
controlul Templului [i, începând din anul 6 d.H., când Iudeea devine o provincie
roman\, vor ocupa aproape exclusiv func]ia de mare preot. Mai mult, din timpul lui
Ioan Hircan vor domina Sanhedrinul din Ierusalim, chiar dac\, odat\ cu victoria
fariseilor în timpul reginei hasmonee Salomeea Alexandra (76-67 î.H.), vor trebui s\-i
accepte pe farisei în marele tribunal iudaic. În cursul sec. I d.H., fariseii vor câ[tiga
putere [i prestigiu în popor, ceea ce se va solda cu un echilibru de for]e în
Sanhedrin, inegale totu[i, de vreme ce func]ia de mare preot apar]inea
saducheilor.
Într-adev\r, în timp ce fariseii reprezentau sentimentele claselor populare,
puternica [i pu]in numeroasa elit\ saduchee este legat\ de p\tura bogat\. Nu
trebuie îns\ subestimat\ influen]a saducheilor în rândurile poporului, mai ales în
Iudeea, influen]\ vehiculat\ de Templu ca loc de adunare [i instruc]ie, unde
lumea vine s\ se roage [i s\ aduc\ victime pentru sacrificii [i ofrande vegetale, dar
[i s\-i asculte pe preo]ii care oficiaz\.
Am spus deja c\ saducheii apar în timpul marii crize generate de programul
elenizator al lui Antioh IV [i a reac]iei reprezentate de mi[carea asideilor sau
hassidim. Pe de alt\ parte, ei pretind c\ reprezint\ mo[tenirea sadochi]ilor, adic\
a familiior sacerdotale din care provine marele preot. Un bun tablou al unui
saducheu avant la lettre este Isus, fiul lui Sirah [i nepotul lui Eleazar, un înv\]at din
Ierusalim, dedicat, prin profesie, s\ instruiasc\ copiii familiilor avute din ora[,
care-[i rezum\ înv\]\turile în cartea ce-i poart\ numele, Cartea în]elepciunii lui
Isus, fiul lui Sirah.
Acest personaj, care a tr\it spre anul 200 î.H., apare ca un b\rbat cosmopolit [i
în acela[i timp practicant fervent al Legii lui Israel, poporul s\u, devotat cultului
din Templu [i îmbibat de în]elepciunea ce se identific\ cu iubirea de Dumnezeu
creator [i providen]ial, tr\it\ în rug\ciune. Ben Sirah îi laud\ pe cei care se dedic\
studiului Legii [i nu ezit\ s\ elogieze marile figuri ale Israelului, de la Adam [i Enoh
pân\ la Nehemia [i la marele preot Simon, contemporanul s\u. Faptele acestor
personaje sunt comparate cu cele ale celor mai renumi]i eroi greci.
Responsabilitatea propriilor acte, purtarea dreapt\ [i sincer\, rela]iile sociale
(familie, prieteni, via]\ public\, guvern), virtu]ile (modestia, pruden]a,
generozitatea, st\pânirea de sine), viciile (trufia, minciuna, l\comia) ocup\ un loc
important în discursul lui. Sunt absente, îns\, temele referitoare la nemurire [i
înviere, r\splat\ [i pedeaps\ dup\ aceast\ via]\. Personajul ce iese la iveal\ din
cartea lui Sirah este un evreu fidel Legii care se afl\ între dou\ lumi, iudaic\ [i
greac\, sau, mai bine spus, un om cu adânci r\d\cini în credin]a p\rin]ilor, dar nu
închis din aceast\ cauz\ formelor culturii [i vie]ii grece[ti, care atrag atât de mult
noile genera]ii din familiile avute din Ierusalim. Pozi]ia lui Ben Sirah este a unui
elenist moderat care-[i scrie opera în ebraic\ – limba Israelului – nu în greac\ [i
care se mi[c\ într-o societate bogat\ [i elitist\, p\tura avut\ din Ierusalim, dornic\
de deschidere fa]\ de lumea elenistic\.
Saducheii [i Roma
Portretul lui Ben Sirah, schi]at mai sus, indic\ destul de exact substratul religios [i
cultural al saducheilor, chiar dac\, dup\ criza din timpul lui Antioh IV Epiphanes [i
reac]ia ulterioar\ a hassidim, se va modifica printr-o insisten]\ mai mare pe
respectarea Legii. E de ad\ugat apoi versantul politic. Deseori saducheii din timpul lui
Iisus au fost eticheta]i ca simpli colabora]ioni[ti ai romanilor, care ar fi profitat de
puterea lor pentru a-[i men]ine statutul [i a trage cât mai mult profit posibil. Realitatea
este c\ saducheii ac]ioneaz\ cu o evident\ con[tiin]\ a responsabilit\]ii în calitate de
c\petenii ale Templului [i Sanhedrinului, cele dou\ institu]ii fundamentale ale
poporului iudeu. Ata[amentul lor fa]\ de patrie [i religie este neîndoielnic. Gândesc în
func]ie de binele colectiv sau de ceea ce în]eleg ei prin acesta. O demonstreaz\
cuvintele marelui preot Caiafa în fa]a întregului Sanhedrin când vrea s\ justifice
utilitatea elimin\rii lui Iisus „decât s\ piar\ tot neamul”, adic\ înainte s\ vin\ romanii
s\ ne distrug\ „locul nostru sfânt [Templul] [i tot neamul” (Ioan 11, 48.50)1.
Sigur, Templul nu este doar centrul vizibil al iudaismului, ci [i institu]ia care
constituie ra]iunea de a fi a saducheilor: f\r\ Templu, vor disp\rea, a[a cum a
demonstrat-o anul 70 d.H. Dar saducheii se consider\ p\zitorii poporului iudeu [i
pragmatismul lor politic pe aceast\ convingere se întemeiaz\. Religie [i stat
formeaz\, în cazul lor mai mult decât în oricare altul, un tot indivizibil ce-i poate
purta pe calea pruden]ei interesate sau chiar a nedrept\]ii celei mai flagrante. Sau
îi poate conduce pe calea unui na]ionalism radical [i violent – ca acela al zelo]ilor
– care se autodistruge printr-o idee teocratic\ dus\ pân\ la ultimele consecin]e:
Dumnezeu ca unic St\pân al Israelului [i romanii ca inamici ai lui Dumnezeu.
Templul [i saducheii vor disp\rea împreun\.

Interpretarea Legii
Gruparea saduchee se va dizolva în anul 70 d.H., înghi]it\ de catastrofa Primului
R\zboi Iudaic, care va implica [i distrugerea, cu doi ani mai devreme, a esenienilor
din Qumran. Strategia politic\ a saducheilor trecea prin pactul cu romanii [i adaptarea
la circumstan]e, oricât de dificile, [i, în plus, ideile lor religioase erau total refractare
speran]elor populare de transformare radical\ a realit\]ii prezente de opresiune [i
nedreptate. Ideile apocaliptice despre o interven]ie divin\ hot\râtoare în istorie, cu o
judecat\ divin\ care s\ fie r\splat\ etern\ pentru unii [i pedeaps\ pentru al]ii, înso]it\
de învierea mor]ilor, înfl\c\rau nu pu]ine spirite. Astfel, fariseii – [i Iisus – vor accepta
învierea mor]ilor [i, în parte, unele idei apropiate discursului apocaliptic (Mesia,
Împ\r\]ia lui Dumnezeu), în timp ce saducheii le vor respinge de plano: „saducheii
[…] zic c\ nu este înviere” (Luca 20,27). Motivul este foarte simplu: în cele cinci c\r]i
ale Pentateuhului, unicele c\r]i biblice normative pentru saduchei, nu exist\ nici o
men]iune despre învierea mor]ilor. Potrivit Faptelor 23,8, saducheii negau [i existen]a
îngerilor [i a spiritelor, adic\ a demonilor. În Pentateuh apar îns\ îngerii ca trimi[i ai
Domnului (de exemplu, în Geneza 28,12, Iacob vede în vise îngerii lui Dumnezeu care
coboar\ [i urc\ între cer [i p\mânt). Ca atare, poate c\ saducheii neag\ doar faptul c\
fiecare om are îngerul s\u p\zitor, cel ce pururea vede „fa]a Tat\lui ” (Matei 18,10):
refuzul saducheilor de a recunoa[te existen]a îngerilor p\zitori (nu a îngerilor în
general) s-ar putea explica prin dorin]a lor de a nu diminua valoarea voin]ei [i
libert\]ii fiec\rui om.
 Din cele spuse, se deduce c\ saducheii consider\ Pentateuhul sau Tora
(Legea în sens strict) ca unica Scriptur\ cu caracter nemijlocit normativ. Celelalte
c\r]i biblice, mai ales c\r]ile profe]ilor, ar avea valoare doar cu referire la pietate [i
îmb\rb\tare. De aceea saducheii c\utau doar în Pentateuh bazele pe care s\-[i
întemeieze argumenta]iile. Spre deosebire de farisei, nu vor recurge niciodat\ la
frazele sau opiniile doctorilor Legii anteriori lor, adic\ la „tradi]ia b\trânilor” ca
argument de autoritate pentru a justifica o anumit\ interpretare. Flavius Josephus
spune c\ saducheii între]in „dispute despre în]elepciune cu dasc\lii proprii”
(Antichit\]i 18,1,6). Într-o manier\ similar\, se comenteaz\ despre Iisus c\ „îi
înv\]a precum cineva cu autoritate, nu ca înv\]\torii Legii” (Marcu 1,22)1. Aceasta
nu înseamn\ c\ n-au existat interpret\ri ale Legii comune tuturor saducheilor.
Trebuie subliniat îns\ c\ opiniile dasc\lilor saduchei nu sunt normative nici pentru
ei în[i[i [i, ca atare, potrivit lor, nu exist\ nici o „tradi]ie a b\trânilor” care s\
reprezinte autoritatea. Cu alte cuvinte, pentru saduchei, opiniile propriilor
înv\]\tori ai Legii au o valoare temporar\ [i circumstan]ial\ [i pot fi modificate:
singurul lucru inamovibil e Legea ca atare. Nu pot exista adausuri de nici un fel la
Tora scris\.
Fire[te, problemele vie]ii de zi cu zi sunt foarte diferite [i multe nu apar în
Pentateuh. Saducheii ofer\ r\spunsuri, ca [i fariseii. Din nefericire, materialul
disponibil se reduce la foarte pu]ine texte. În cel mai explicit, care se afl\ în
tratatul Iadaim din Mi[na (4, 6-8), se fac referiri la diverse probleme care sunt
obiect de controvers\ între farisei [i saduchei: norme ale purific\rii rituale (oase
de animale, vase, apa care iese dintr-un cimitir), responsabilitatea unui st\pân
pentru sclavul lui [i modul de redactare a unui act de divor]. Merit\ men]ionat c\
în acest text saducheii se arat\ mai pu]in rigori[ti ca fariseii! În schimb, într-un alt
caz, referitor la relaxarea repausului sabatic, cunoscut\ ca eruv, fariseii sunt cei ce
se dovedesc mai flexibili (tratat Eruvin 6,2). Acesta [i alte cazuri, precum aplicarea
pedepsei capitale celui care a m\rturisit strâmb (tratat Makot 1,6), arat\ c\
accentele fariseilor [i saducheilor sunt diferite, dar procedeele exegetice utilizate
de ei sunt similare. Diferen]a st\ în valoarea, normativ\ sau nu, pe care o acord\
sentin]elor „b\trânilor”, înv\]\torii Legii recunoscu]i. Saducheii nu vor forma
niciodat\ un corpus al tradi]iei cu interpret\ri proprii, spre deosebire de farisei.
Acesta va fi un alt motiv pentru care vor r\mâne, cum remarc\ J. P. Meier, figuri
estompate în umbra istoriei.

3.3.2.4. Esenienii

Esenienii [i Qumranul
Cu toate rezervele ar\tate de unii cercet\tori, comunitatea din Qumran, de lâng\
Marea Moart\, a fost, se pare, centrul esenienilor, o grupare iudaic\ despre care
dau informa]ii Plinius cel B\trân, Filon din Alexandria [i, fire[te, Josephus Flavius.
Cum am spus anterior (3.3.2.1.), originea esenienilor trebuie situat\ spre 150 î.H.
(dup\ unele opinii spre 140/130), când o parte a aristocra]iei sacerdotale din
Ierusalim rupe rela]iile cu Macabeii-Hasmonei. Asta se întâmpl\ probabil în timpul
lui Ionatan, numit Preotul cel Hain în documentele g\site la Qumran, cel care a
ajuns în mod nelegitim mare preot înlocuind un descendent al lui Sadoc care
ocupa sau trebuia s\ ocupe aceast\ func]ie sau care îi îndeplinea atribu]iile; cel
numit – criptic – Înv\]\torul Drept\]ii. Acest personaj necunoscut îl înfrunt\ pe
Ionatan, rupe leg\turile cu propriul cerc, aristocra]ia sacerdotal\ din Ierusalim, [i
întemeiaz\ gruparea esenian\.
Se pare c\ între anii 150 [i 135 î.H. un mic grup de oameni se instaleaz\ într-o
fort\rea]\ abandonat\ de la Khirbet Qumran, lâng\ Marea Moart\. Doar într-un al
doilea moment, între anii 125 [i 100 î.H., un num\r considerabil de persoane –
nucleul central al esenienilor – se a[az\ definitiv în complexul de la Qumran, în
plin de[ert al Iudeei, la cca 30 km de Ierusalim. Acest complex const\ dintr-o cas\
mare cu un refectoriu sau sal\ de mese, un birou, un atelier de ceramic\, mari s\li
de reuniuni (folosite [i ca dormitoare?), depozite, trei mari rezervoare
(aprovizionate cu ap\ printr-o conduct\), diferite b\i rituale [i un turn de paz\. Nu
[tim dac\ atunci când se construie[te m\n\stirea liderul grupului este tot
fondatorul sau, mai probabil, acum grupul este condus de unul dintre succesorii
lui, care se nume[te tot Înv\]\torul Drept\]ii [i continu\ s\-l înfrunte pe suveranul
hasmoneu în func]ie [i pe marele preot (Ioan Hircan?), Preotul cel Hain din textele
qumraniene.
Cauzele exacte ale ruperii [i automarginaliz\rii esenienilor, ca [i istoria lor, se
pot afla – cu toate dificult\]ile – din documentele comunit\]ii qumraniene. Reiese
cu claritate c\ Înv\]\torul Drept\]ii a vrut s\ se despart\ de „oamenii r\i” (Regula
Comunit\]ii 5, 1-2). Plinius cel B\trân o confirm\, nu f\r\ a sugera un anume
exotism: „[Esenienii sunt] o ras\ singuratic\ [i admirabil\… doar palmierii (în
vestul M\rii Moarte) îi ]in companie” (Istoria natural\ 5,15). Acolo, comunitatea
din Qumran, care are con[tiin]\ [i comportament de „sect\” în rela]ie cu restul
iudaismului, se configureaz\ dup\ un model sacerdotal [i cultual, în care
purific\rile rituale ocup\ un loc central.
Pe de alt\ parte, studiul [i respectarea Legii sunt purtate pe un teren de mare
radicalitate [i exigen]\. Via]a comunitar\, de tip monastic, se desf\[oar\ într-un
climat spiritual profund, înso]it de o puternic\ tensiune escatologic\: cei din
Qumran se consider\ Israelul autentic, cu misiunea de a preg\ti marea lupt\ de la
sfâr[itul istoriei, care se va sfâr[i prin triumful str\lucitor al celor fideli Domnului.
Nu este de mirare c\ autorii antici care vorbesc despre esenieni o fac cu mare
respect. Scrie Josephus Flavius: „[esenienii] merit\ s\ fie admira]i pentru
dreptatea lor, prea pu]in cultivat\ de greci sau de barbari” (Antichit\]i 18,1,5). Cu
posibilitatea de a citi din surs\ direct\ o parte important\ a bibliotecii din Qumran,
lectorul de ast\zi este izbit de bog\]ia spiritual\ [i literar\ a unor opere ca Psalmii
de recuno[tin]\ (Hodayot), g\si]i în prima pe[ter\, sau rug\ciunile liturgice, între
care Cânt\rile de sacrificiu de sâmb\t\, din a patra pe[ter\, care reflect\ liturghia
cereasc\ [i îngereasc\ la care particip\ cei ce sunt ca îngerii, membrii comunit\]ii
qumranite.
O comunitate separat\
Gruparea esenienilor nu se reduce îns\ la membrii comunit\]ii din Qumran care
tr\iesc, ca s\ folosim cuvintele lui Plinius, „f\r\ femei [i f\r\ bani”. În afara
Qumranului, în sate [i ora[e din Palestina, poate [i în diaspora, exist\ comunit\]i
eseniene care practic\ religia iudaic\ conform principiilor [i normelor proprii, dar
se c\s\toresc (nu „de dragul desf\t\rilor, ci din dorin]a de a avea copii”, cum
subliniaz\ Flavius Josephus, R\zboiul 2,8,13) [i dispun de propriet\]i private,
provenite din munca agricol\ [i din activit\]i comerciale. Sunt, îns\, obliga]i s\
contribuie la fondul comunitar cu o cot\ lunar\ corespunz\toare la dou\ zile de
munc\ [i s\ acorde ospitalitate nelimitat\ membrilor grup\rii care îi viziteaz\. A[a
consemneaz\ manuscrisul denumit Documentul de la Damasc, g\sit în sinagoga
din Cairo în 1896, care reprezint\ un regulament pentru comunit\]ile eseniene ce
tr\iesc în afara Qumranului. Purtarea auster\, profundul sentiment de fraternitate
[i generozitatea extrem\ între ei trezesc înc\ o dat\ elogiul lui Flavius Josephus:
„fiecare d\ din avu]ia sa celui care este nevoia[ [i prime[te la rândul s\u de la
cel\lalt ceea ce îi lipse[te” (R\zboiul 2,8,4).
Esenienii se consider\ vestigiul Israelului autentic, ale[i între cei ale[i, c\rora
Dumnezeu le-a d\ruit un Înv\]\tor al Drept\]ii care s\-i conduc\ pe calea inimii”
(Documentul de la Damasc 1,11). Dumnezeu a f\cut cu ei un leg\mânt ve[nic [i
le-a f\g\duit calea sfin]eniei [i adev\rului. De aceea, poate, Filon vrea s\ explice
termenul essenis (essaioi) pornind de la cuvântul pentru „sfin]i” (hosioi în greac\)
(Hypothetica 11,1). Sau, cu o alt\ imagine, esenienii sunt cei ce se adap\ din
fântâna cu ap\ din abunden]\, Legea, s\pat\ de preo]i [i de laici („în]elep]ii
Israelului”) care s-au rupt de Templul din Ierusalim [i s-au retras în de[ert, unde
au realizat „interpretarea exact\ a Legii” (Documentul de la Damasc 4,8).
Dar care sunt normele de via]\, comportamentul concret, drept [i pios, al
b\rba]ilor [i femeilor din comunit\]ile eseniene? Esenienii opteaz\ pentru familia
monogam\ [i fidel\, pentru dispre]ul bog\]iilor, pentru respectarea legilor morale
(de exemplu, ajutarea s\racilor, a v\duvelor, orfanilor, chiar a str\inilor),
împlinirea cu scrupulozitate a legilor rituale (de exemplu, absen]a rela]iilor
sexuale în perioada ciclului menstrual) [i respectarea s\rb\torilor (conform
calendarului [i normelor eseniene). Într-un cuvânt, î[i propun „s\ se întoarc\ la
Legea lui Moise, c\ci în ea totul este statornicit” (Documentul de la Damasc 16,2).
Intrarea în comunitate implic\ o înnoire spiritual\ profund\, tr\it\
concomitent în pace [i în mustrarea, f\r\ du[m\nie, a fratelui. Lectura
Documentului de la Damasc ofer\ imaginea unei comunit\]i riguros ierarhizate,
dar dominat\ de spiritul fratern care implic\ folosirea în comun a bunurilor: este
evident c\ printre esenieni nu exist\ s\raci; c\s\toria sub 20 de ani este interzis\
(Regula Congrega]iei 1,9-11). În fa]a unei asemenea atitudini, nu este surprinz\tor
c\ nu-[i precupe]esc laudele la adresa esenienilor nici autori contemporani, ca E.
P. Sanders, care-i caracterizeaz\ drept „evreii cei mai pio[i, cei mai riguro[i [i
devota]i Legii, cei mai con[tien]i de sl\biciunea uman\, cei mai încrez\tori în
gra]ia divin\, cei mai radicali, cei mai deosebi]i”. Num\rul lor este evaluat de
Flavius Josephus la circa patru mii (Antichit\]i 18,1,5).
 Una dintre comunit\]ile mixte de esenieni, cu femei [i copii, era poate situat\
în actualul Ain Feshka, la câ]iva kilometri sud de Qumran, unde au fost
descoperite îngr\dituri pentru gr\dini [i ]arcuri pentru turme, ca [i un cimitir cu
vestigii umane – de b\rba]i [i femei. Este posibil ca acest mic nucleu esenian s\ fi
reprezentat un sprijin pentru m\n\stirea qumranit\ din apropiere, format\
exclusiv din b\rba]ii. La Qumran, cum se poate deduce din documentele sectei,
tr\iau doar b\rba]i în regim de celibat. S-a afirmat frecvent c\ ra]iunea acestei
practici, singulare – ca grup – în cadrul iudaismului trebuie c\utat\ într-o
concep]ie despre rela]iile sexuale ca generatoare de impuritate. Qumrani]ii ar fi
împins pân\ la extrem norma abstinen]ei sexuale a sacerdo]ilor, valabil\ doar
când se aflau în serviciu la Templu: acum, norma ar implica întreaga via]\.
Celibatul, înso]it de castitate, ar fi un mijloc evident de a p\stra permanent
puritatea ritual\.
Dar poate fi [i o alt\ ra]iune: cei din Qumran se consider\ solda]i ai lui Israel
care trebuie s\ lupte împotriva du[manilor lui Dumnezeu în marea b\t\lie a
sfâr[itului timpurilor [i, prin urmare, trebuie s\ fie „perfec]i trupe[te [i spiritual”,
c\ci trebuie s\ lupte al\turi de îngeri, care nu cunosc rela]iile trupe[ti (Regula
R\zboiului 7,5-7). Preg\tirea spiritual\ pentru aceast\ lupt\ decisiv\ ar însemna s\
tr\iasc\ în celibat [i s\ evite comportamente care trezesc dorin]a sexual\ (de
exemplu, s\ umbli, f\r\ motiv, gol Regula Comunit\]ii 7,12). În orice caz, este
exclus\, ca ra]iune pentru practicarea continen]ei sexuale, autoap\rarea în fa]a
presupusei lascivit\]i femine, motivul dat de Flavius Josephus: „fiindc\ au
convingerea c\ nici una dintre ele nu-[i p\streaz\ credin]a fa]\ de un singur om”
(R\zboiul 2,8,2). Filon din Alexandria se exprim\ în termeni similari (Hypothetica
11,14-17). Celibatul din motive misogine nu concord\ cu afirma]ia din Regula
Comunit\]ii conform c\reia comunitatea Israelului „în ultimele zile” – comunitatea
esenian\ adic\ – include „copii [i femei”, care trebuie instrui]i „în toate preceptele
leg\mântului” (1,1-5).
În ceea ce prive[te bog\]ia, pozi]ia esenienilor din Qumran este mult mai
strict\, evident, decât a esenienilor din ora[e [i sate. La Qumran se exclude total
proprietatea privat\: cel admis definitiv în comunitate trebuie s\-[i pun\ averea la
dispozi]ia acesteia. Acest lucru îl afirm\ Flavius Josephus (R\zboiul 2,8,4) [i îl
confirm\ Regula Comunit\]ii g\sit\ în prima pe[ter\: dup\ ce a r\mas doi ani în
m\n\stire, novicele este votat [i, dac\ votul e pozitiv, este înscris ca frate în
comunitate „pentru Lege, pentru judecat\, pentru puritate [i pentru comunitatea
bunurilor” (6,22). Acestea sunt cele patru angajamente fundamentale pe care [i le
ia un nou membru al m\n\stirii qumranite: s\ respecte Legea cu fidelitate
conform normelor [i interpret\rilor sectei, s\ fie ascultat în deciziile comune, s\
îndeplineasc\ preceptele referitoare la puritatea strict\ (qumrani]ii urmeaz\
norme de purificare de parc\ ei to]i, sacerdo]i sau laici, ar sluji la Templu) [i s\
renun]e la posesiunea asupra bunurilor proprii, intrate într-un regim de uz comun
în m\n\stire. Singurele lucruri particulare sunt o sap\ pentru acoperirea
excrementelor proprii, o pies\ de lenjerie intim\ [i o tunic\ alb\ pentru mas\ [i
pentru întâlnirile comunitare.
 Bunurile comunitare trec în gestiunea membrilor de origine sacerdotal\.
Ace[tia formeaz\ consiliul director [i au autoritate deplin\ de decizie, execu]ie [i,
dac\ este cazul, de corectare [i pedepsire a gre[elilor comise, care poate ajunge
pân\ la excluderea din comunitate. Este cazul celui care def\imeaz\ pe fondator
sau pe conduc\tori, al celui care blasfemiaz\ sau încalc\ un precept important al
Legii. Ierarhizarea strict\ a organiza]iei qumranite ar putea sprijini supozi]ia c\
arbitrariul responsabililor domin\ via]a comun\. Nimic mai departe de adev\r!
Este suficient\ lectura normelor c\rora trebuia s\ i se supun\ Instructorul, cel care
prezideaz\ sfatul comunit\]ii: b\rbat în]elept, care s\ respecte voin]a divin\,
Instructorul trebuie s\-[i sus]in\ fra]ii, distingând ceea ce e mai convenabil,
înv\]ându-i [i conducându-i cu dragoste, c\ci „este timpul preg\tirii drumului în
pustie” înainte de timpurile finale (Regula Comunit\]ii 9,19-20).

Respectarea Legii
Un element central la Qumran este practicarea normelor de puritate ritual\ [i o
respectare foarte strict\ a Legii. De exemplu, esenienii interpreteaz\ cu o asemenea
rigoare legea odihnei de sâmb\t\ c\, dac\ un animal cade într-un pu] sau într-o
groap\ în aceast\ zi, nu este îng\duit s\ fie scos (Documentul de la Damasc 11, 13-14).
Nu aceasta este pozi]ia înv\]\torilor Legii apropia]i de farisei [i nu este nici a lui Iisus.
Dimpotriv\, acesta afirm\: „Care dintre voi, de-i va c\dea fiul sau boul în fântân\, nu-l
va scoate îndat\ în ziua sâmbetei?” (Luca 14,5; v. Matei 12,11). Un document
qumranit, numit „Carta halakica”, g\sit în pe[tera a patra, este deosebit de relevant
pentru normele rituale [i juridice ale dasc\lilor esenieni, clar diferite de cele ale
fariseilor [i, din pu]inul pe care-l cunoa[tem, de interpret\rile saduchee. Probleme
legate de Templu ca sacrificiile [i ofrandele f\cute de p\gâni, juninca ro[ie (v.
Numerii 19,1-10), burdufurile din piele de animal folosite pentru transportul
lichidelor, tipurile de animale ce pot fi sacrificate, zeciuielile din fructe [i animale
ce trebuie pl\tite preo]ilor… [i mai ales tema calendarului indic\, în spatele
autoexcluderii Înv\]\torului Drept\]ii, fondatorul esenienilor, existen]a unei
confrunt\ri în interiorul aristocra]iei sacerdotale din Ierusalim asupra tuturor
acestor probleme.
Cum am ar\tat deja, accederea lui Ionatan la func]ia de mare preot trebuie s\
fi presupus victoria unei fac]iuni, cea a viitorilor sadoci]i sau saduchei, [i
înfrângerea celuilalt grup, în frunte cu Înv\]\torul Drept\]ii, care-[i revendic\ [i el
apartene]a la neamul lui Sadoc. Într-adev\r, în Regula Comunit\]ii citim c\ aceia
care vor s\ se cure]e de orice r\u trebuie s\ se depart\ de „oamenii pierzaniei”
(sau de „oamenii grotei”, 10,19) [i s\ formeze o singur\ comunitate sub
autoritatea „fiilor lui Sadoc, preo]ii care p\streaz\ leg\mântul” (5,1-2).
 Punctul celei mai virulente confrunt\ri dintre cele dou\ grupuri sacerdotale
era, neîndoielnic, problema calendarului utilizat la Templu, care reglementa data
s\rb\torilor în Israel. Se pare c\ în prima jum\tate a sec. II î.H. calendarul lunar,
fixat în func]ie de fazele lunii ([i folosit înainte de exilul babilonian), ar fi substituit
calendarul solar (dou\sprezece luni a treizeci zile, plus patru zile ca s\ se ajung\
la 364), pân\ atunci oficial în Templu. Aceast\ modificare însemna schimbarea
datei marilor s\rb\tori care se celebrau, în opinia esenienilor, într-o zi eronat\. Nu
este deci surprinz\tor c\ la Qumran s-au g\sit o duzin\ de còpii ale C\r]ii
Jubileelor, întocmite pe baza calendarului solar, [i multe texte astronomice – e
adev\rat, extrem de fragmentare [i cu elemente de tip ezoteric cum ar fi
amestecul de alfabete în acela[i text – referitoare la mi[carea corpurilor cere[ti,
fixarea s\rb\torilor iudaice [i serviciul sacerdo]ilor în Templu.
Se pare deci c\ exilul interior al esenienilor î[i are originea, în bun\ parte, în
confruntarea dintre dou\ grup\ri ale aristocra]iei sacerdotale din Ierusalim în
probleme juridice [i de cult: saducheii, alia]i cu Ionatan [i cu succesorii lui, [i
esenienii, care se consider\ autenticii fii ai leg\mântului [i ap\r\torii purit\]ii
cultului în opozi]ie cu un Templu profanat, care va fi renovat doar de Înv\]\torul
Drept\]ii. Mai mult, Sulul Templului – g\sit în pe[tera a unsprezecea – care
amestec\ elemente din Deuteronom cu norme nebiblice, se prezint\ ca o
revela]ie divin\, c\ci Dumnezeu vorbe[te aici la persoana întâi: con[tiin]a
qumranit\ a alegerii îi conduce spre a se considera depozitari direc]i ai cuvântului
lui Dumnezeu. Faptul c\ multe alte c\r]i biblice g\site în biblioteca din Qumran au
fost rescrise [i l\rgite cu materiale noi arat\ apropierea qumrani]ilor de gândirea
apocaliptic\: comunitatea se conduce, în ultim\ instan]\, dup\ „cele revelate
despre timpurile orânduite [de Dumnezeu]” (Regula Comunit\]ii 1,9).

Autenticul Israel
Preocuparea pentru toate aceste probleme cultice [i rituale nu trebuie s\ ne fac\ s\
uit\m defini]ia pe care esenienii din Qumran [i-o dau lor în[i[i: „o comunitate întru
adev\r, bun\ umilin]\, iubire milostiv\ [i dreapt\ gândire”, în care se intr\ dup\
„schimbarea vie]ii”, cea ce înseamn\ sfâr[itul „înd\r\tniciei propriei inimi” (Regula
Comunit\]ii 2,24; 3,1-3). Intrarea în „leg\mântul lui Dumnezeu” trebuie s\ fie curat\ [i
sincer\, c\ci, dac\ cineva refuz\ cunoa[terea care i se d\ [i nu-[i p\streaz\ ferm\
decizia de a-[i schimba via]a, „nu va fi îndrituit […], nu va fi cur\]at prin isp\[iri, apa
ablu]iunilor nu-l va cur\]a” (3,3-5). Cinstea inimii [i sinceritatea vie]ii sunt elemente
fundamentale pentru a apar]ine „fiilor luminii” [i pentru a fi salvat „prin mila lui
Dumnezeu”, chiar dac\ vor exista obstacole [i dureri: dreptatea bun\ [i salvatoare a
lui Dumnezeu, afirm\ Regula Comunit\]ii qumraniene, „va cur\]a pentru totdeauna
p\catele mele […], m\ va purifica de necur\]ia proprie fiin]ei omene[ti” (11,14).
 Se stabile[te o balan]\ foarte echilibrat\ între ceea ce trebuie s\ fac\ omul [i
ceea ce Dumnezeu face posibil în inima lui. În inima fiec\ruia se înfrunt\ dou\
spirite, al adev\rului [i al minciunii, care-[i au originea în lumin\ [i în întuneric,
ambele create de Dumnezeu, dar în opozi]ie unul cu altul. Aceste dou\ spirite sunt
prezente în „istoria tuturor oamenilor” (4,15). Iar sfâr[itul timpului se
caracterizeaz\ prin sfâr[itul nedrept\]ii [i al minciunii [i prin triumful sfin]eniei [i
adev\rului. Lupta feroce se d\ acum [i se va rezolva apoi: a[a a hot\rât Dumnezeu
„în tainele [tiin]ei sale [i în în]elepciunea gloriei sale” (4,18). Speran]a înflore[te la
sfâr[it, când sose[te Mesia, trimisul lui Dumnezeu, [i se împline[te tot ceea ce
indic\ o nou\ lume: cei drep]i vor fi r\spl\ti]i, bolnavii se vor vindeca [i mor]ii se
vor întoarce la via]\. Dumnezeu îi va înt\ri pe cei slabi [i, în cele din urm\, va da
„ve[ti bune celor s\raci”. Aceasta apare într-un interesant fragment din pe[tera a
patra (4Q521), care aminte[te de unele pasaje din profetul Isaia [i de un text din
evanghelii în care Iisus î[i rezum\ misiunea: „Orbii î[i cap\t\ vederea [i [chiopii
umbl\, lepro[ii se cur\]esc [i surzii aud, mor]ii înviaz\ [i s\racilor li se
bineveste[te” (Matei 11,5 || Luca 7,22).
Esenienii se consider\ unicul Israel autentic, „poporul lui Dumnezeu” (Regula
R\zboiului 3,13), „fiii luminii”, „restul poporului” chemat s\ uneasc\ „to]i fiii lui
Israel” […] în comunitatea lui Dumnezeu, conform „planului [divin] etern” Regula
Comunit\]ii 2, 22-23). În concluzie, unica solu]ie posibil\ fa]\ de istorie este ca
întregul Israel s\ abandoneze c\ile pierzaniei, s\ se îndep\rteze de cei ce l-au dus
pe c\i gre[ite [i s\ recunoasc\ rolul de lideri al c\peteniilor sacerdotale din
Qumran. Dintre ele va ie[i marele preot care, în ziua b\t\liei finale, va conduce
armata format\ din ceilal]i preo]i, din levi]ii [i b\rba]ii comunit\]ii, transforma]i în
solda]i, care vor zdrobi oastea du[manilor lui Dumnezeu: „pe regele neamului
kitim [= romanii] [i toat\ armata lui Belial”, „principele împ\r\]iei r\ului” (Regula
R\zboiului 15,2-4; 17,5).
În alte texte se vorbe[te despre Mesia preo]esc – Mesia lui Aaron, [i despre
Mesia al Israelului (Mesia politic), care se a[az\ împreun\ la masa comunit\]ii,
de[i primul loc îi va reveni celui preo]esc (v. Regula Congrega]iei 2,12-21). Regula
Comunit\]ii men]ioneaz\ [i venirea final\ a „profetului [i a mesiilor lui Aaron [i
Israel” (9,11), dar în Documentul de la Damasc pare a fi vorba despre un singur
Mesia (12,23-13,1). În orice caz, se stabile[te o distinc]ie net\ între comunitatea
esenian\, aleas\ spre a juca rolul principal în lupta final\, sprijinit\ de Dumnezeu
[i de îngerii s\i, [i for]ele du[mane: obiectivul victoriei este de a înfrânge
„întunericul […] [i de a face s\ creasc\ lumina” (Regula R\zboiului 13,15), adic\
Dumnezeu s\ fie recunoscut ca Suveran al suveranilor pe tot p\mântul.
Pe lâng\ acest antagonism total fa]\ de du[manii trecu]i, prezen]i [i viitori ai
Israelului, exist\ o diviziune profund\ în interiorul Israelului însu[i. Pe de o parte,
sunt cei care s-au angajat liber s\ „înf\ptuiasc\ adev\rul, dreptatea [i cinstea pe
p\mânt” [i de aceea au aderat la comunitate [i au intrat în leg\mântul cu
Dumnezeu (Regula Comunit\]ii 1,5-6); pe de alt\ parte, exist\ mul]imea
„oamenilor r\i” (5,1-2), între care cei care au vrut s\ se despart\ [i cu care nu
trebuie avute leg\turi. Separarea între sfin]i [i r\i, „fiii întunericului”, este absolut\;
qumrani]ii au con[tiin]a c\ au fost chema]i la „sfin]enia des\vâr[it\” (8,20) [i, ca
atare, trebuie s\ ignore „oamenii grotei” [i s\ p\streze o atitudine interioar\ de
„ur\ ve[nic\” fa]\ de ei (9,21-22). Înv\]\torul Drept\]ii scrie coreligionarilor lui:
„Ne-am desp\r]it de cei mai mul]i din popor” (Carta halakica, fragmentele 7 [i 8).
 Dragostea fr\]easc\ intens\ din interiorul comunit\]ii contrasteaz\ cu ura f\r\
drept de apel pentru cei care nu-i apar]in: esenienii tr\iesc puternic închi[i în
propriul grup, respingându-i pe cei din afar\ sau neavând încredere în ei. Este
astfel de în]eles c\ elita esenian\ nu arat\, la fel ca saducheii [i spre deosebire de
farisei, un minim interes prozelitist. Sistemul separa]iilor include, fire[te, pe cei
care sunt impuri de la natur\ c\ci, conform Legii, lor le este interzis s\ intre în
Templu. Paraliticii, orbii, ologii, lepro[ii, cei ce au un defect fizic nu pot fi admi[i în
Qumran. Sunt exclu[i, chiar dac\ temporar, [i cei ce se g\sesc într-o stare de
necur\]ie ritual\: nu le este permis s\ intre în adunarea comunitar\ pân\ nu se
purific\ (Regula Congrega]iei 2,3-4). Normal, starea de necur\]ie ritual\ nu le
permite nici participarea la marea lupt\ final\ a istoriei, al\turi de îngerii sfin]i, a[a
cum afirm\ Regula R\zboiului (7,4-6).

Un final dramatic
Nu [tim ce s-a întâmplat exact spre sfâr[itul anului 68 d.H. când un deta[ament al
legiunii Decima Fretensis, care tocmai cucerise Ierihonul, a pornit împotriva
Qumranului. De[i qumrani]ii nu fabricau arme, fiind de aceea numi]i de Josephus
Flavius „slujitorii p\cii” (R\zboiul 2,8,6), se pare c\ armata lui Vespasian a întâmpinat
rezisten]\ armat\ din partea membrilor comunit\]ii. Ceea ce este indicat [i de stratul
de cenu[\ [i vârfuri de s\ge]i descoperit de arheologi, care poate fi datat din aceast\
epoc\. Cei ce i-au înfruntat pe romani nu erau, cu siguran]\, o forma]iune în stilul
celor descrise în Regula R\zboiului, cu mii de oameni perfect instrui]i [i echipa]i.
Realitatea trebuie s\ fi fost destul de modest\, chiar minor\, pentru legionarii care au
asediat [i distrus Qumranul. Pentru qumrani]i, poate, era ceasul luptei finale contra
neamului kitim, nume criptic care, cum am v\zut, îi desemna în Regula R\zboiului pe
romani. Acolo citim c\ kitim trebuie s\ fie zdrobi]i (18,3).
Nu [tim dac\ qumrani]ii au opus rezisten]\ crezând c\ se ajunsese la b\t\lia
final\ între Mihail [i Belial, între fiii luminii [i fiii întunericului, b\t\lia care trebuia
s\ se termine cu „supunerea neamului kitim” (Regula R\zboiului 1,6) [i s\ aduc\
pacea universal\, care trebuia s\ însemne „st\pânirea Israelului asupra tuturor”
(17,7). Este evident, oricum, c\ esenienii dispar complet din istorie, nu înainte de
a-[i fi ascuns în pe[terile vecine din de[ertul Iudeei biblioteca. Gra]ie acestei
previziuni providen]iale, putem avea acces direct la gândirea [i via]a unei grup\ri
unice [i singulare în iudaismul din timpul lui Iisus. Sunt înc\ destule dificult\]ile de
interpretare a textelor qumranite, actualmente toate publicate. De exemplu,
r\mâne de cercetat sensul faimosului [i enigmaticului Manuscris de Aram\, g\sit
în pe[tera a treia, care cuprinde un inventar de comori fabuloase, ascunse în
întreaga ]ar\.

3.3.3. Mi[c\rile populare [i rezisten]ii

Lunga domnie a lui Irod (37-4 î.H.), exercitat\ cu mân\ de fier [i frecvente v\rs\ri
de sânge, nu a permis nici cea mai mic\ opozi]ie. Irod a în]eles lec]ia de la
începutul domniei când a trebuit s\ lupte, chiar s\ înfrunte pericolul mor]ii, înainte
de a-i învinge pe cei ce se ridicaser\ contra lui. Doar a[a a putut începe s\
guverneze de facto regatul ce-i fusese încredin]at de Roma. Cum a ajuns îns\ s\
controleze situa]ia, a în\bu[it cu cruzime orice încercare de împotrivire. Flavius
Josephus nu d\ informa]ii despre grupuri de opozan]i [i probabil c\ în timpul
domniei lui Irod opozi]ia fa]\ de el [i fa]\ de împ\ratul roman nu a g\sit nici cel
mai mic spa]iu de manifestare (Antichit\]i 15, 9,5). Dar, de la moartea lui (4 î.H.) [i
pân\ la cucerirea Ierusalimului de c\tre romani (70 d.H.), fiecare schimbare
politic\ a fost înso]it\ de încerc\ri de revolt\ popular\, locale la început,
generalizate apoi când, în anul 66 d.H., izbucne[te o puternic\ r\scoal\
antiroman\. Aceasta nu înseamn\ îns\ c\ sec. I d.H. se caracterizeaz\ prin
r\zvr\tiri constante. Marile dificult\]i nu vor începe pân\ în anii 50, odat\ cu
consolidarea progresiv\ a rezisten]ei armate contra Romei. Înainte de aceasta se
constat\ o atmosfer\ difuz\ de protest [i revolt\ contra puterii romane, chiar dac\
numai în câteva ocazii aceast\ atmosfer\ se converte[te într-o revolt\ popular\,
de tonalitate mesianic\, teocratic\ sau profetic\.

3.3.3.1. Mi[c\ri populare de tip mesianic

Dup\ moartea lui Irod (4 î.H.)

Moartea lui Irod [i golul de putere ce a urmat dispari]iei tiranului a provocat o
explozie de revolte spontane. Unii se autoproclam\ „rege”, unul dintre ei, un
anume Simon, sclav al lui Herodot, reu[e[te chiar s\-[i pun\ diadema regal\
(Antichit\]i 17,10,6). Fervoarea popular\ pe care acest personaj obscur o treze[te
indic\ sentimentele de refuz [i mânie fa]\ de un guvern care doar formal
ac]ionase ca iudaic, f\r\ s\ se fi sim]it niciodat\ astfel. Simon, cu cei ce-l urmau,
„o mul]ime de aventurieri”, mai ales din Pereea, potrivit lui Josephus Flavius, au
pr\dat câteva din palatele regale construite din ordinul lui Irod, începând chiar cu
Ierihonul. Gratus, un ofi]er al lui Irod, i-a ie[it înainte cu armata monarhului
defunct [i, cu ajutorul romanilor, a în\bu[it mi[carea [i l-a executat pe Simon.
Un alt pretendent regal care a profitat de moartea lui Irod este Athronges, un
cioban neînsemnat, originar din Emaus, care, dup\ Josephus Flavius (Antichit\]i
17,10,7), a strâns „o mare mul]ime” de lupt\tori. Se pare c\ Athronges nu doar [i-a
pus coroana regal\, dar a p\strat puterea „mult\ vreme” [i a eliminat nu pu]ini
oameni de-ai lui Irod, ca [i romani, acuza]i, primii, de arogan]\ [i, ceilal]i, de
nedrept\]i. Varus, guvernatorul Siriei, a pus cap\t revoltei lui Athronges, care se
prezenta ca un nou David, miticul rege al Israelului, [i el p\stor, [i el, ca Athronges,
cu fra]i puternici [i curajo[i.
 Un al treilea pretendent, ie[it tot din p\turile populare dup\ moartea lui Irod,
ac]ioneaz\ în Galileea. Numele lui este Iudas, fiul unei c\petenii de band\ de
tâlhari, Ezechias. El [i adep]ii s\i, „o ceat\ de oameni deprava]i” dup\ Josephus
Flavius (Antichit\]i 17,10,5), n\v\lesc în palatul regal din Sepphoris, pe atunci
capitala Galileei, pun st\pânire pe armamentul din arsenal [i iau cu ei tot ce
g\sesc. Ulterior, Iudas se va dedica banditismului [i extorc\rii, de[i „a dorit [i
domnia”, [i e urmat de oameni pe care administra]ia irodian\ îi aruncase
literalmente în mizerie. Pân\ la urm\ Iudas – care luase în st\pânire Sepphoris –
este învins de armata lui Varus, legatul roman al Siriei. Sepphoris este distrus, iar
locuitorii lui – to]i partizani ai lui Iudas – sunt f\cu]i sclavi (R\zboiul 2,5,1).
E de remarcat c\ versantul religios [i revolta social\ sunt prezente în toate
aceste r\zvr\tiri armate contra Romei. Nici m\car în revolta lui Iudas, fiul lui
Ezechias [i c\petenie de tâlhari, nu lipsesc referin]ele religioase provenite din
tradi]ia israelian\ (regele David, de exemplu). Pe de alt\ parte, cei ce-i urmeaz\
pe ace[ti lideri spontani sunt oameni într-o situa]ie economic\ disperat\, zilieri
sau chiar mici proprietari asupra c\rora a c\zut cu mai mult\ duritate povara
fiscal\ a regelui Irod. Atât Iudas, cât [i Athronges, dar [i Simon, provin din zonele
rurale ale ]\rii [i atac\ zonele urbane [i centrele de putere. Succesul momentan al
acestor „mesia”, care reu[esc s\ mobilizeze un num\r considerabil de ]\rani din
Pereea, Iudeea [i Galileea, se explic\ doar prin faptul c\ dau expresie concret\
speran]elor populare în eliberarea imediat\ de opresori [i restabilirea drept\]ii
sociale. Vechea aspira]ie apocaliptic\ devine realitate, chiar dac\ pentru pu]in
timp.

În timpul Primului R\zboi Iudaic (66-70 d.H.)

Figurile mesianice vor reap\rea în for]\ în timpul Primului R\zboi Iudaic, mai ales la
Ierusalim. Între liderii rezisten]ei armate contra romanilor care au adoptat forme [i
practici regale se afl\ Menahem, c\petenia grupului de lupt\tori care ocupase
fort\rea]a Masada, devenit apoi, la Ierusalim, primul conduc\tor al r\scula]ilor contra
Romei. Menahem, care se plimba prin ora[ în ve[minte regale, a fost asasinat de
zelo]ii grupului lui Eleazar, fiul lui Simon, un preot (R\zboiul 2,7,8). Poate nu a fost
str\in de asasinat faptul c\ zelotismul radical cu greu putea accepta ca o figur\
monarhic\ s\ ocupe, într-o form\ sau alta, locul lui Dumnezeu.
Un al doilea pretendent regal din aceast\ perioad\ a fost, probabil, Simon bar
Giora, originar din sudul Iudeei sau, poate, din Gerasa (Decapolis). Simon a
organizat un puternic grup de [oc, promi]ând eliberarea de]inu]ilor – ac]iune tipic
mesianic\ – din toat\ Iudeea înainte de a intra în Ierusalim [i de a-l ocupa. Grupul
lui Simon bar Giora s-a baricadat în palatul regal al lui Irod – ultimul focar al
rezisten]ei iudaice în capital\ – pe care legiunile lui Titus, generalul roman, l-au
putut ocupa doar dup\ câteva zile de la distrugerea Templului. Dus la Roma ca
prizonier de r\zboi, Simon a fost purtat în lan]uri în cortegiul triumfal al generalului
victorios; apoi a fost executat ca pretendent regal [i, ca atare, acuzat de înalt\
tr\dare fa]\ de Cezar.

3.3.3.2. Mi[c\ri populare de tip teocratic

Iuda Galileeanul (6 d.H.)

Nu este deloc sigur c\ pretenden]ii mesianici ap\ru]i dup\ moartea lui Irod (4
d.H.) ar fi avut idei teocratice, ar fi luptat, adic\, pentru instaurarea unui regim
politic guvernat doar de Legea lui Dumnezeu, unicul st\pân al p\mântului (nu
împ\ratul Romei, intrus [i blasfemator!). Motiva]ia religioas\ domin\ îns\
mi[carea popular\ ini]iat\ de Iuda Galileeanul, în anul 6 d.H., cu ocazia unei alte
schimb\ri politice importante: destituirea lui Arhelau, fiul lui Irod, din func]ia de
etnarh al Iudeei [i transformarea acesteia în provincie roman\.
Iuda era originar din Gaulanitida, teritoriu vecin Galileei – de aici porecla
Galileeanul –, dar ac]ioneaz\ în Iudeea, incitând popula]ia contra Romei [i
declan[ând o r\scoal\ legat\ de tributum soli, pe care romanii vor s\-l impun\.
Principiul lui Iuda este clar: p\mântul este al lui Dumnezeu, nu al împ\ratului. De
aceea, acesta din urm\ nu are nici un drept s\ greveze posesiunea p\mântului cu
un impozit. Mi[carea condus\ de Iuda este o combina]ie între ideologia teocratic\
[i protestul social împotriva în\bu[itoarei fiscalit\]i sub care se afla popula]ia [i
împotriva noilor preten]ii ale romanilor.
Tema impozitelor ap\ruse deja în plângerile adresate lui Arhelau, la numirea
acestuia ca etnarh în anul 4 î.H. Josephus Flavius le prezint\ astfel: „Unii au cerut
prin strig\te sc\derea impozitelor, al]ii suprimarea taxelor vamale [i, ceilal]i,
eliberarea de]inu]ilor” (R\zboiul 2,1,2). Lucrurile se înr\ut\]iser\ dup\ 10 ani când,
odat\ cu exilarea lui Arhelau, Iudeea (cu Idumeea) [i Samaria se transform\ în
provincia roman\ Iudeea [i depind direct de un prefect sau guvernator, un înalt
func]ionar imperial, cu jurisdic]ie judec\toreasc\ [i fiscal\ direct\. Atunci,
Quirinius, legatul roman al Siriei, ordon\ s\ se fac\ censul popula]iei din noua
provincie pentru stabilirea bazelor de impozitare, a impozitelor care, începând de
acum, vor îngro[a tezaurul statului roman. Din acest moment, regimul fiscal al
Iudeei va fi subordonat direct Romei. În celelalte dou\ teritorii iudaice (Galileea [i
Pereea), impozitele vor fi colectate îns\ de Antipa, guvernant irodian [i, deci,
evreu.
Dar m\sura fiscal\ adoptat\ de autoritatea roman\ din Iudeea contrazice
principiile religioase iudaice, a[a cum le interpreteaz\ Iuda Galileeanul, un
„înv\]\tor [al Legii]”, c\ruia i se al\tur\, dup\ cum relateaz\ Josephus Flavius
(Antichit\]i 18,1,1), un anume Sadoc, un fariseu. Pentru Iuda, censul roman este o
inova]ie care atenteaz\ la principiul sfânt al p\mântului ca proprietate exclusiv\ a
Domnului, în m\sura în care se dore[te evaluarea lui [i impunerea unui tributum
soli corespunz\tor. Aceast\ evaluare (apotim¥sis) este, pentru Israel, o sclavie
înjositoare (Antichit\]i 18,1,1) care încalc\ drepturile lui Dumnezeu [i sistemul
obi[nuit de recens\minte al poporului evreu, care implica doar plata de tributum
capitis, adic\ impozit per capita (despre tema recens\mântului, v. mai jos 4.2.).
 Astfel încât, nu pare exagerat s\ vedem în doctrina lui Iuda Galileeanul – care
va constitui, ulterior, baza teoretic\ a grupurilor de rezisten]i [i de zelo]i – o
radicalizare a teoriilor politico-religioase ale fariseilor. Într-adev\r, cum observ\ M.
Hengel, unii farisei apropia]i lui {ammai, înv\]\torul Legii, priveau cu simpatie
violen]a revolu]ionar\. Iuda Galileeanul nu este un zelot (acest grup nu se va
organiza pân\ la sfâr[itul Primului R\zboi Iudaic), dar ideile acestui înv\]\tor al
Legii vor fi puse în practic\ [i vor contribui la declan[area înfrunt\rii militare
directe cu romanii. Într-un limbaj mai actual, s-ar putea spune c\ doctrina lui Iuda
Galileeanul reprezint\ puntea între na]ionalismul non-violent al fariseilor [i
na]ionalismul hot\rât violent al zelo]ilor, lupt\torii contra Romei. Trebuie remarcat
îns\ c\ problema nu e pur [i simplu de teorie politic\, ci esen]ial religioas\, cu
toate evidentele consecin]e politice pe care le implic\. Într-adev\r, Iuda
Galileeanul nu pare a fi fost un activist politic în sens strict, chiar dac\ – a[a cum
afirm\ Faptele Apostolilor (5,37) – a avut numero[i adep]i [i moartea lui a fost
probabil violent\. Unii autori îi atribuie un anumit rol de lider mesianic, dar ideea
mesianic\ nu este în mod necesar legat\ de teocra]ie, afirmarea radical\ a unicei
st\pâniri a lui Dumnezeu.
Este de în]eles, din toate aceste motive, c\ Josephus Flavius îl calific\ pe Iuda
Galileeanul drept fondator al unei „a patra filosofii” a poporului iudeu (Antichit\]i
18,1,6), care se adaug\ doctrinelor sau „filosofiilor” fariseilor, saducheilor [i
esenienilor. Principiile lui vor triumfa hot\rât în urma revoltei contra Romei, care
va implica ruperea imediat\ a rela]iilor cu împ\ratul: se va suprima sacrificiul
zilnic oferit pentru el în templul din Ierusalim [i se va întrerupe total plata tributului
c\tre fiscul roman. În acord cu teoriile lui despre libertatea na]iunii iudaice,
monedele b\tute la Ierusalim în timpul Primului R\zboi Iudaic (66-70) vor purta
inscrip]ia: Libertate/Izb\virea Sionului.
Mai trebuie observat c\ tributul se pl\tea cezarului în dinari, moneda roman\
pe care era gravat\ figura acestuia, ceea ce înc\lca primul precept al Legii, în care
este inclus\ interdic]ia idolatriei: „S\ nu-]i faci chip cioplit [i nici un fel de
asem\nare a nici unui lucru din câte sunt […] pe p\mânt, jos […]” (Exodul 20,4;
Deuteronomul 5,8). Dogma esen]ial\ a religiei iudaice, repetat\ zilnic de fiecare
israelit („Ascult\, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”,
Deuteronomul 6,4), era interpretat\ escatologic, ca [i cum ar fi sosit timpul final al
istoriei [i ca [i cum autoritatea oric\rui suveran p\mântean, precum împ\ratul
roman, n-ar fi avut nici o validitate. Pentru Iuda Galileeanul nimeni pe p\mânt nu
putea fi numit domn fiindc\ Dumnezeu, nu cezarul, era Domn în Israel [i pe
întregul p\mânt. Trebuia, deci, p\strat\ Legea cu fidelitate [i f\r\ echivoc [i, dac\
lupta pentru ca suveranitatea lui Dumnezeu s\ fie efectiv\ implica pierderea
propriei vie]i, exista certitudinea unei vie]i viitoare pentru cei care se angajaser\
s\-l serveasc\ pe Dumnezeu, pe nimeni altcineva, dându-i ceea ce i se cuvenea.
Credin]a în înviere, ap\rat\ de farisei, f\cea parte [i din speran]a teocratic\ a
rezisten]ilor.
Problema tributului c\tre Cezar
Ideile teocratice ale lui Iuda Galileeanul au avut ecou în sec. I, mai ales în Iudeea. O
dovad\ este întrebarea de natur\ politico-religioas\ pe care i-o pun lui Iisus unii farisei
[i irodieni, legat\ de plata tributului c\tre împ\ratul roman (v. Marcu 12,13-17 || Matei
22,15-22 || Luca 20,20-26). Ne afl\m la Ierusalim, în anii 29-30 d.H. Fariseii sunt
interesa]i de dimensiunea religioas\ a problemei: „Se cuvine [conform Legii] a da
dajdie Cezarului sau nu?” (Marcu 12,14). În ultim\ instan]\, îl întreab\ pe Iisus ce
crede despre interpretarea Legii propus\ de Iuda Galileeanul.
Pe de alt\ parte, fariseii sunt înso]i]i de irodieni, adep]ii suveranilor din dinastia
lui Irod cel Mare: Irod Antipa, pe atunci tetrah al Galileei [i Pereei, [i Irod Filip, care
guverneaz\ Gaulanitida [i alte teritorii din nord-estul Iordanului. Cum am ar\tat,
suveranii irodieni colecteaz\ ei în[i[i impozitele de la popor, astfel c\ supu[ii lor
evrei nu sunt obliga]i s\ pl\teasc\ impozit direct cezarului. Pentru irodieni, a[adar,
pozi]ia lui Iisus fa]\ de tribut are [i relevan]\ politic\: „S\ d\m sau s\ nu d\m?”
(Marcu, 12-14). Cu aceast\ a doua întrebare, mult mai pragmatic\, irodienii vor s\
afle, ca [i fariseii, dac\ Iisus se va ar\ta de acord cu tezele lui Iuda Galileeanul [i
se va pronun]a contra Romei sau dac\ va da un r\spuns politic corect (cu un
„depinde”), distingând între regimul fiscal roman [i cel irodian. În acest al doilea
caz, ar fi ap\rut semnificativ sl\bit\ radicalitatea pe care se presupunea c\ ar
trebui s\ o aib\ un înv\]\tor al Legii ca Iisus, cineva care, în ochii poporului,
trebuia s\ apere drepturile lui Dumnezeu, nu ale cezarului.
R\spunsul lui Iisus con]ine principiul religios indiscutabil al doctrinei lui Iuda
Galileeanul: „Da]i lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. Nu leag\ îns\ acest
principiu de opozi]ia direct\ [i violent\ fa]\ de împ\rat, pentru ap\rarea libert\]ii
politice a Israelului, cum cerea Iuda. Cu alte cuvinte, Iisus nu se înscrie în nici o
teocra]ie; dar nici nu ia atitudine în favoarea sau împotriva puterii romane.
Propozi]ia „Da]i cezarului cele ce sunt ale cezarului” e de o remarcabil\
ambiguitate, apropiat\ de ambiguitatea întreb\rii ce i-a fost pus\. Nu este clar
dac\ sensul frazei este refuzul de a pl\ti, formulat ironic („lua]i banul \sta [i da]i-i-l
înapoi cezarului: s\ [i-l p\streze, c\ e al lui!”); sau un asentiment bazat pe
pruden]\ („pl\ti]i tributul celui ce are puterea, s\ nu vin\ el [i s\ fie mai r\u”) sau
fraza nu exprim\, pân\ la urm\, decât o anumit\ indiferen]\ („s\ fac\ fiecare ce
crede cu banul lui: problema important\ e alta”). Dup\ Iisus, important e s\ se
recunoasc\ întâietatea lui Dumnezeu [i s\ i se dea ceea ce i se cuvine: adeziunea
din inim\, f\r\ condi]ii [i f\r\ condi]ion\ri. De aceea greutatea r\spunsului cade
pe afirma]ia final\: „Da]i lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. Pe bun\ dreptate
G. Theissen compar\ acest r\spuns cu o alt\ afirma]ie asem\n\toare a lui Iisus:
„nu pute]i s\ sluji]i deodat\ [i pe Dumnezeu [i banii” (Matei 6,24; Luca 16,13)1.
În anul 44 d.H. Agrippa I, care reu[ise s\ reunifice într-un singur regat teritoriile
bunicului s\u Irod [i care era bine privit de iudei, moare [i, odat\ cu el, se
sfâr[e[te visul unui suveran nestr\in. Acum, toate trei teritoriile cu popula]ie
majoritar iudaic\ (Iudeea, Galileea [i Pereea) devin dependente direct de un
procurator roman (v. 3.4.2.). Tema tributului se pune cu intensitate sporit\. În
acest context, doi fii ai lui Iuda Galileeanul, Iacob [i Simon, reiau principiile
teocratice ale tat\lui [i reaprind revolta contra Romei. Nu [tim cât de larg a fost
sprijinul popular. E sigur doar c\ Tiberius Alexandru, guvernatorul Iudeei între 46 [i
48 d.H., evreu de origine, dar care-[i renegase credin]a, i-a crucificat (Antichit\]i
20,5,2).
3.3.3.3. Mi[c\ri populare de tip profetic

Ioan Botez\torul [i Iisus din Nazaret (anii 20-30 d.H.)

Prima figur\ profetic\ din sec. I d.H. cunoscut\ este aceea a lui Ioan Botez\torul,
activ în de[ertul Iudeei [i în regiunea Iordanului, [i anume în teritoriul Pereei [i,
poate, [i în Iudeea, în deceniul 2. Regiunea Pereea sau Transiordania apar]inea
atunci domeniilor lui Irod Antipa (4 î.H.-39 d.H.), suveranul care va ordona
uciderea lui Ioan dup\ ce acesta va predica poc\in]a înainte de sosirea iminent\ a
sfâr[itului. Ioan este a[adar un profet escatologic [i a[a se [i prezint\, cu o via]\
total auster\, în contrast cu luxul lui Antipa, [i care predic\ tuturor, boga]i [i s\raci,
drep]i [i p\c\to[i, practican]i ai Legii [i ignoran]i ai ei. Figura lui – asem\n\toare
marilor profe]i ai Israelului – impresioneaz\ prin autenticitate [i atrage simpatia
oamenilor, veni]i din tot teritoriul iudaic. Ioan „b\rbat drept [i sfânt”, va ajunge s\
aib\ un grup numeros de discipoli care vor boteza [i ei [i-i vor p\stra memoria [i
dup\ moartea violent\. Totul sus]ine ipoteza c\, în 28/29 d.H., Ioan a fost executat
de Antipa, instigat de a doua lui so]ie, Irodiada, nepoata lui Irod cel Mare [i, ca
atare, nepoat\ lui Antipa însu[i. Critica public\ a unei situa]ii matrimoniale care
înc\lca direct Legea iudaic\ [i sentimentele religioase ale poporului îi va aduce
moartea (v. 4.5.2.3.).
{i Iisus din Nazaret, pe care Ioan îl botezase, împ\rt\[e[te spiritul profetic al
acestuia. Predicarea lui începe prin anun]area manifest\rii regalit\]ii lui
Dumnezeu, a Împ\r\]iei lui Dumnezeu, acum [i aici. Aceast\ bun\ veste, deschis\
tuturor, dar adresat\ mai ales s\racilor [i dezmo[teni]ilor, bolnavilor [i p\c\to[ilor,
cere poc\in]a. Iisus ac]ioneaz\ în\untrul [i în afara Galileei, merge la Ierusalim [i,
deci, nu duce o via]\ ascetic\ în de[ert, ci se mi[c\ dintr-un loc într-altul, mai ales
prin zonele rurale din Galileea de Jos, urmat de un grup de ucenici care-[i împart
via]a cu el. Comportamentul lui profetic se manifest\ în vindec\ri, exorcisme [i
alte semne neobi[nuite, primite cu entuziasm de oameni care-[i aduc la el
bolnavii [i-i ascult\ predicile. Iisus evit\ confruntarea direct\ cu Antipa [i cu
puterea roman\ [i-[i îndreapt\ cuvântul profetic împotriva Templului din
Ierusalim, de la care cere purificare spiritual\. Aristocra]ia sacerdotal\ a Templului
este cea care îl consider\ o amenin]are [i face presiuni asupra guvernatorului
roman, Pilat din Pont (26-36 d.H.), s\ îl condamne la moarte. Iisus din Nazaret va
muri r\stignit în ajunul Pa[telui, foarte probabil vineri 7 aprilie, anul 30 d.H.

Epoca anterioar\ Primului R\zboi Iudaic (anii 30-66 d.H.)

{tirea singular\ despre un profet samaritean care a chemat oamenii pe muntele
Garizim sus]inând c\ acolo vor g\si vasele sfinte îngropate de Moise trebuie situat\ în
jurul anului 36 d.H. Era vorba de o mul]ime inofensiv\, dar guvernatorul roman Pilat
din Pont a ordonat s\ fie masacra]i. Protestele samaritenilor s-au soldat cu
îndep\rtarea lui Pilat din func]ie (Antichit\]i 18,4,1).
 Restul profe]ilor sunt evrei. Sub procuratorul Cuspius Fadus (44-46 d.H.),
Teudas a convins un mare num\r de oameni (Faptele 5,36 vorbesc de 400) s\-l
urmeze în de[ert pân\ la Iordan. Spunea c\ este profet [i c\, la porunca lui, apele
râului se vor desp\r]i [i-l vor putea trece cu piciorul pe uscat. Fadus a atacat [i ucis
câ]iva adep]i ai lui Teudas [i pe Teudas însu[i, al c\rui cap a fost dus [i expus la
Ierusalim (Antichit\]i 20, 5,1). E evident c\ Teudas voia s\ realizeze un semn
profetic, repetând trecerea miraculoas\ a Iordanului din timpul lui Iosua. Aceast\
minune trebuia s\ indice o nou\ cucerire a ]\rii, de aceast\ dat\ de la romani,
actualii ocupan]i.
În timpul guvern\rii procuratorului Antonius Felix (52-60 d.H.), un personaj
cunoscut drept Egipteanul a adunat „patru mii de sicari”, conform Faptele 21,38
(Josephus Flavius vorbe[te de 30 000, R\zboiul 2,13,5) [i i-a dus în de[ert [i de
acolo pe Muntele M\slinilor. Egipteanul – care „s-a dat drept proroc” – anun]ase
c\, la ordinul lui, zidurile Ierusalimului se vor pr\bu[i, cum c\zuser\ miraculos
zidurile Ierihonului în timpul lui Iosua, [i ei vor intra triumfal în ora[, vor învinge
garnizoana roman\ [i vor instaura un regim politic [i religios bazat exclusiv pe
Legea iudaic\ (Antichit\]i 20,8,6). Trupele romane sta]ionate în ora[ au ie[it [i au
ucis în mas\ pe revolta]i, cel ce-i a]â]ase sc\pând.
Tot în timpul guvern\rii lui Felix ac]ioneaz\ un profet anonim care anun]\ c\
se vor produce în de[ert semne ale eliber\rii, cu referire la timpul exodului
(Antichit\]i 20,8,6; R\zboiul 2,13,4).
Un alt personaj, un „[arlatan” potrivit lui Josephus Flavius, a condus lumea în
de[ert în timpul procuratorului Porcius Festus (60-62 d.H.), cu promisiunea
mântuirii [i eliber\rii de toate relele, anun]ând, adic\, un nou exod (Antichit\]i 20,
8, 10). Totul se sfâr[e[te printr-un alt masacru înf\ptuit de trupele romane.
S\ remarc\m c\ circumstan]ele în care ac]ioneaz\ to]i ace[ti profe]i din anii
40, 50 [i 60 sunt foarte asem\n\toare. Flavius Josephus rezum\ astfel activitatea
lor în timpul lui Felix: „… au ap\rut [arlatani [i oameni plini de vicle[uguri, care
sf\tuiau mul]imea s\-i înso]easc\ în pustiu, unde urmau ei s\ fac\ semne [i
minuni cu ajutorul proniei divine” (Antichit\]i 20,8,6). Dar descrierea este valabil\
pentru ansamblul ultimei epoci a procuratorilor romani (44-66 d.H.). Situa]iile se
repet\. Personaje charismatice anun]\ c\ ac]iunea eliberatoare final\ a lui
Dumnezeu este iminent\ [i c\ to]i pot lua parte la ea. Prevestirea acestei eliber\ri
atât de a[teptate va fi un semn miraculos, explicabil doar prin interven]ia divin\,
care evoc\ una dintre minunile f\cute de Dumnezeu în timpul exodului:
traversarea de[ertului [i sosirea pe p\mântul f\g\duin]ei cu ajutorul lui Moise
[i/sau Iosua. De aceea este men]ionat deseori exodul în promisiunile acestor
profe]i. Latura revolu]ionar\ se vede în convingerea c\ du[manii, romanii, vor
disp\rea [i se va restabili dreptatea pentru to]i. Mai mult, acest lucru se va
întâmpla într-un mod miraculos – prin interven]ia lui Dumnezeu – în concordan]\
cu gesturile f\cute de el în trecut, la trecerea Iordanului sau la c\derea zidurilor
Ierihonului.
Oamenii simpli, p\turile de jos, a[teapt\ cu bucurie un eveniment definitiv
care s\ pun\ cap\t inegalit\]ilor sociale [i nedrept\]ii în care tr\iesc, împin[i de
incompeten]a [i corup]ia autorit\]ilor romane: eliberarea divin\ implic\ sfâr[itul
brusc al tuturor relelor. Febra profetic\, indiciu al disper\rii multora, nu s-a oprit
nici în ultimele zile ale asediului Ierusalimului când, în timp ce Templul era în
fl\c\ri, unii a[teptau înc\ un semn din cer care s\ le aduc\ eliberarea atât de
râvnit\.
 În contrast cu toate aceste figuri de tip profetic care mobilizeaz\ mul]imile
cele mai defavorizate [i chinuite [i le târ\sc spre dezastru, apare, în anul 62 d.H.,
figura unui profet charismatic: Iisus, fiul lui Ananias. Josephus Flavius spune c\ era
un ]\ran f\r\ cultur\ care str\b\tea Ierusalimul anun]ând c\ ora[ul [i Templul vor
fi distruse. Lovit cu s\lb\ticie, nu s-a ap\rat [i nu s-a v\ic\rit. Repeta doar strig\tul
c\ nenorocirea se va abate asupra ora[ului. Dus în fa]a procuratorului, nu a cerut
iertare [i nu a plâns [i acesta, dup\ ce a pus s\ fie biciuit, l-a l\sat s\ plece
socotindu-l nebun. Profetul a continuat s\ prevesteasc\ distrugerea ora[ului pân\
la moartea sa, în Ierusalim, în timpul asediului (R\zboiul, 6,5,3) (v. 6.2.1.3.).
G. Theissen observ\ cu îndrept\]ire c\, dintre to]i ace[ti profe]i, doar Ioan
Botez\torul, Iisus din Nazaret [i Iisus, fiul lui Ananias, vorbesc în mesajul lor
despre judecata care impune poc\in]a întregului popor în fa]a sosirii iminente sau
prezente a lui Dumnezeu. Celelalte figuri profetice promit o salvare care va veni o
dat\ pentru totdeauna, în mod miraculos [i impetuos: minunile cele mai mari din
istoria Israelului se vor repeta întocmai. Deznod\mântul a fost îns\ total diferit.

3.3.3.4. Grupurile de rezisten]i. Zelo]ii

Rezisten]a armat\ împotriva romanilor a început, probabil, ca fenomen curent,

abia dup\ moartea lui Agrippa I (44 d.H.), regele care a întruchipat în ochii multor
evrei speran]ele mai mult sau mai pu]in imediate de eliberare de sub jugul roman.
Nu trebuie uitat c\ Agrippa era nepotul popularei Mariamne, ultima prin]es\ din
dinastia hasmoneilor – suverani ai unui stat independent – cu care Irod, idumeu
de origine, se c\s\torise spre a se lega cu casa regal\ iudaic\. Rela]iile dintre rege
– blând la fire – [i supu[ii s\i au fost bune, f\r\ semne r\u prevestitoare.
Agrippa era v\zut ca un om care respecta scrupulos Legea [i participa la
ritualul Templului într-o asemenea m\sur\ încât de S\rb\toarea Corturilor, în anul
41 d.H., a citit chiar public un fragment din Sfintele Scripturi. Venea des la
Ierusalim [i a început lucr\rile celui de-al treilea zid, destinat s\ înt\reasc\ flancul
nordic, cel mai slab, al ap\r\rii ora[ului. Pe monedele b\tute în timpul s\u la
Ierusalim nu este gravat\ nici o figur\ uman\, în conformitate cu Legea iudaic\ [i
exigen]ele teocratice, dar cele b\tute în ora[ele greco-iudaice, ca Tiberiada,
poart\ efigia împ\ratului, iar cele din Caesarea Maritima efigia sa. În ciuda acestei
duplicit\]i, Josephus Flavius nu înceteaz\ s\ se refere encomiastic la practicarea
religiei iudaice de c\tre Agrippa care, „nu l\sa s\ treac\ o zi f\r\ s\ aduc\ jertfa
înd\tinat\” (Antichit\]i 19,7,3). Fariseii în special s-au ar\tat ferven]i adep]i ai
regelui iudeu. Pe de alt\ parte, Agrippa a fost foarte ostil comunit\]ii cre[tine din
Ierusalim: a ordonat execu]ia lui Iacob, fiul lui Zevedeu, [i l-a închis pe Petru,
c\petenia celor doisprezece apostoli.
 Agrippa fusese educat la curtea imperial\ [i-l cuno[tea personal pe împ\rat
(Caligula întâi, apoi Claudius). Încrederea de care se bucura la curte i-a adus
reunirea, sub jurisdic]ia lui, a teritoriilor bunicului s\u Irod. Dar Agrippa, ca [i Irod,
avea un regat bicefal, în parte iudaic, în parte grecesc, [i trebuia s\ dea satisfac]ie
tuturor supu[ilor. Printre rânduri citim în Josephus Flavius c\ Agrippa, cum f\cuse
[i Irod, s-a comportat ca un suveran elenistic când trebuia, f\r\ s\ se constate în
acest punct reticen]e deosebite. Astfel Josephus Flavius (Antichit\]i 19,8,2) [i Noul
Testament (Faptele 12,19-23) spun c\ moartea rapid\ a regelui a fost precedat\ de
un strig\t de entuziasm al mul]imii adunate în teatrul din Caesarea Maritima, în
timp ce i se adresa îmbr\cat într-un ve[mânt de argint: „Acesta e glas
dumnezeiesc, nu omenesc!” Ambi]iile politice ale lui Agrippa par, deci, clare.
Chiar din timpul vie]ii, Claudius i-a interzis s\ termine al treilea zid al Ierusalimului,
iar dup\ moartea lui, consilierii împ\ratului au blocat trecerea regatului fiului s\u,
tân\rul Agrippa II (Antichit\]i 19,9,2). Frustrarea iudeilor a fost imens\ [i a reaprins,
cu mai mult\ putere, focul care avea s\ cuprind\ ]ara [i s\ o devasteze, odat\ cu
dezastruosul Prim R\zboi Iudaic. În anul 44 d.H., Iudeea, de data asta împreun\ cu
Galileea [i Pereea, vor trece sub autoritatea direct\ a procuratorului roman.

În timpul celei de-a doua etape a guvernatorilor romani

Am v\zut c\ revenirea guvernatorilor, dup\ paranteza reprezentat\ de Agrippa I, a
suscitat reac]ii populare imediate, nu lipsite de o anumit\ disperare (ca în cazul
liderului profetic numit Egipteanul). Dar starea de revolt\ contra Romei s-a intensificat
în anii 50, odat\ cu procuratorul Felix, despre care Tacitus spune: „B\rbat cât se poate
de crud [i libidinos, a exercitat puterea împ\ratului cu fire de sclav (servili ingenio)”
(Istorii 5,9). Înc\lcând Legea iudaic\, ce interzicea c\s\toriile mixte, Felix s-a c\s\torit
cu Drusila, fiica lui Agrippa, [i n-a încetat s\ taie [i s\ spânzure [i s\ jigneasc\
constant poporul iudeu. Furia contra Romei a devenit imens\, mai ales în
rândurile p\turilor populare. Pân\ atunci, violen]a contra ocupantului fusese
episodic\, dar acum încep s\ circule prin ]ar\ cete de „tâlhari”, termen peiorativ
folosit de Flavius Josephus pentru a desemna grupurile situate tot mai aproape de
protestul politic: ace[ti „tâlhari” se prezint\ ca du[mani ai claselor avute [i ai
ocupan]ilor romani. Represaliile lui Felix au fost de maxim\ duritate, cu crucific\ri
[i toate celelalte pedepse posibile.
Cetelor de „tâlhari” li s-au ad\ugat curând grupuri de „sicari”, care comiteau
asasinate, mai ales în zonele urbane, cu un pumnal scurt (sica): din Faptele 21,38,
reiese c\ un lider ca Egipteanul a reu[it s\ uneasc\ patru mii. De[i sicarii eliminau
romani sau evrei considera]i colabora]ioni[ti, frontiera cu crima organizat\ era
fluid\. Josephus Flavius men]ioneaz\ cazul fostului mare preot Ionathan, fiul lui
Anna, asasinat de un sicar la instigarea procuratorului Felix însu[i (Antichit\]i
20,8,5).
 Cetele de tâlhari [i sicari nu erau ceva cu totul nou. Deja în procesul lui Iisus
(anul 30 d.H.) apare figura lui Baraba, un „tâlhar” (Ioan 18,40), un personaj „vestit”
(Matei 27,16) care, potrivit lui Marcu 15,7 [i Luca 23,19, fusese întemni]at pentru un
asasinat cu un grup de r\zvr\ti]i, în timpul unor tulbur\ri la Ierusalim (v. 6.2.4.4.).
Acum, îns\, situa]ia se înr\ut\]e[te, odat\ cu degradarea comportamentului
guvernatorilor romani, tot mai corup]i [i incapabili, [i cu interven]ia figurilor
profetice care, cum am v\zut, vesteau eliber\ri divine spectaculoase, soldate cu
alungarea ocupan]ilor romani [i independen]a ]\rii. În spatele acestor figuri [i
grupuri sunt speran]e de tip mesianic care se aprind [i se tempereaz\ în func]ie de
circumstan]e, dar care formeaz\ un orizont constant în via]a poporului iudeu.
Confrunt\rile din Ierusalim nu ocolesc nici m\car clasa sacerdotal\. Aristocra]ia
sacerdotal\, în bune rela]ii cu Felix, comitea constant abuzuri, însu[indu-[i chiar
unele zeciuieli care apar]ineau preo]ilor din p\turile inferioare. Astfel încât, când a
izbucnit r\zboiul, în 66 d.H., a izbucnit concomitent [i o revolt\ social\ împotriva
establishmentului Templului, în timpul c\reia au fost asasina]i nu pu]ini capi ai
acestei institu]ii.

În timpul Primului R\zboi Iudaic (66-70 d.H.)

Istoria Primului R\zboi Iudaic (66-70 d.H.) este un amestec de ac]iuni curajoase [i
aproape disperate contra unui inamic mult superior, format din trei sau patru
legiuni, cohorte auxiliare, cavalerie [i trupe auxiliare ale regilor asocia]i cu Roma
(între care un evreu, Agrippa II, pe atunci suveran al unei p\r]i din Galileea [i
Pereea), al\turi de lupte interne între evreii în[i[i, care vor înceta doar când
inamicul comun ajunge la por]ile Ierusalimului, ultima redut\ dup\ Masada. Dup\
ce întreaga Galilee cade în mâinile romanilor ([i Josephus Flavius, comandantul
iudeu, este f\cut prizonier), r\zboiul se concentreaz\ în asediul Ierusalimului.
În capitala iudaic\ se refugiaz\, dup\ dezastruoasa campanie din Galileea,
Ioan din Giscala. Ioan e un personaj f\r\ prea multe scrupule care, împreun\ cu
grupul s\u armat, devine curând st\pânul ora[ului. C\peteniile claselor avute din
Ierusalim – cu Sanhedrinul ca organ suprem – care-[i împ\r]iser\ conducerea
opera]iilor contra romanilor, sunt dep\[ite de evenimente. Oamenii lui Ioan din
Giscala au eliminat pe Anan [i pe Iisus, fiul lui Gamaliel, care ocupaser\ func]ia de
mare preot, [i al]i membri ai aristocra]iei sacerdotale [i laice. Acum, mai mult ca
oricând, r\zboiul iudaic devine un r\zboi popular, f\r\ organizare, condus de lideri
charismatici, în mâinile c\rora se afl\ destinul politic al iudaismului. Sosirea unui
alt lider al rezisten]ei, Simon bar Giora, transform\ Ierusalimul într-un câmp de
b\t\lie cu grupul rival al lui Ioan din Giscala, care î[i împ\r]ise ora[ul în zone de
influen]\ cu Eleazar. Situa]ia ajunge sub controlul total al zelo]ilor, nume generic
cu care Josephus Flavius desemneaz\ grupurile rezisten]ilor, veni]i din diferite
puncte ale ]\rii, care particip\ la ap\rarea Ierusalimului în fa]a romanilor.
 De fapt, doar Ioan din Giscala – galileean – [i Eleazar, fiul lui Simon – sacerdot
– pot fi numi]i zelo]i, c\ci Simon bar Giora [i Menahem sunt lideri de tip mesianic
care, cum am v\zut (3.3.3.1.) se prezint\ ca pretenden]i regali. Zelo]ii sunt
rezisten]ii cei mai radicali. Devotamentul lor pentru cauza lui Dumnezeu, pentru
Templu [i pentru Lege se voia absolut, f\r\ concesii, asemenea celui al lui Finees,
nepotul lui Aaron, uciga[ul unui evreu apostat care adorase zeii moabi]i (v.
Numerii 25,1-15). În acela[i timp, speran]a într-o interven]ie iminent\ [i decisiv\ a
lui Dumnezeu împotriva romanilor, inamicii Israelului, îi f\cea s\ treac\ peste
toate nenorocirile [i prin cele mai dure încerc\ri cu un curaj extraordinar. Nu e
deci de mirare c\ marele zbucium [i suferin]ele din timpul asediului Ierusalimului
au fost interpretate de zelo]i ca un semn al sosirii sfâr[itului. Lupta lor îndârjit\
împotriva romanilor avea accente escatologice.
În acest punct, exist\ asem\n\ri evidente între zelo]i [i esenieni. {i nu este
lipsit de justificare s\ presupunem c\ esenienii supravie]uitori dup\ distrugerea
Qumranului s-au putut îndrepta spre Ierusalim: romanii le distruseser\ m\n\stirea
de la Marea Moart\, ceea ce ar\ta, din perspectiva lor, c\ sfâr[itul lumii b\tea la
u[\. Poate în acest context, de convingere profund\ în apropierea sfâr[itului [i în
iminen]a manifest\rii victorioase a lui Dumnezeu, trebuie interpretat\ arderea
proviziilor de c\tre zelo]i în plin asediu: „ei priveau cu fe]e vesele la cetatea în
fl\c\ri [i î[i spuneau c\ sunt gata s\-[i primeasc\ sfâr[itul…” (R\zboiul 6,7,2).
Potrivit lui Josephus Flavius, chiar dup\ ocuparea [i distrugerea sanctuarului de
c\tre romani, zelo]ii, înfrân]i [i lua]i prizonieri, i-au cerut, f\r\ succes, generalului
Titus s\ le permit\ s\ se retrag\ în de[ert spre a a[tepta acolo ceea ce, dup\ ei,
era pe punctul s\ se împlineasc\: eliberarea divin\ care trebuia s\ coincid\ cu
sfâr[itul istoriei, ale c\rui semne erau, în concep]ia lor [i în apocaliptica popular\,
distrugerea Ierusalimului [i distrugerea Templului.

Rezisten]i în timpul lui Iisus?

Reflec]iile anterioare asupra activit\]ii rezisten]ilor în epoca posterioar\ lui Iisus ne
ajut\ s\ distingem situa]ia din anii 40-60 de cea din timpul vie]ii lui Iisus. Grupurile
armate ale rezisten]ilor, cu activitate continu\ împotriva puterii romane, apar doar
începând din anii 50; zelo]ii, cei mai radicali dintre rezisten]ii antiromani, sunt
activi [i organiza]i odat\ cu începutul r\zboiului contra Romei (66 d.H.). Din punct
de vedere istoric, nu se poate vorbi despre zelo]i înainte de anul 50 d.H. În timpul
lui Iisus nu exist\ o rezisten]\ armat\ sistematic\ împotriva Romei [i, cu atât mai
pu]in, ac]iuni r\zboinice ale zelo]ilor.
 Exist\, este adev\rat, probleme fierbin]i, precum plata tributului c\tre cezar,
foarte dezb\tute (v. 3.3.3.2.). Exist\ [i protest social [i tâlh\rie, multe speran]e
neîmplinite, oameni, ca Baraba, [i cete care se g\sesc la grani]a dintre tâlh\rie [i
rezisten]\ antiroman\. Pe de alt\ parte, ap\rarea Legii caracterizeaz\ toate
grup\rile religioase ale epocii, în primul rând pe farisei. Pe o linie nu foarte
dep\rtat\ de aceea a fariseilor sunt al]i „militan]i” ai Legii, zelo[ii Legii, care
îmbin\ radicalismul religios [i na]ionalismul politic [i care, f\r\ a practica violen]a,
sunt înclina]i s\ o justifice, cel pu]in din punct de vedere teoretic. Se poate ca unul
dintre ace[tia s\ fi fost Simon Zelosul (nu Zelotul), un membru al grupului celor
doisprezece ucenici, cercul intim al lui Iisus (v. Marcu 3,18). Probabil c\, dup\
acceptarea chem\rii lui Iisus, lucrurile nu au fost deloc u[oare pentru Simon, nici
pentru Natanael Bartolomeu, „cu adev\rat israelit” (Ioan 1,47), expresie care ar
putea indica o afinitate între convingerile acestor doi ucenici. (V. 4.5.3.3.) Oricum,
refuzul oric\rei violen]e, iubirea fa]\ de du[mani, afec]iunea pentru str\ini (mai
ales samariteni), severitatea atenuat\ a modului de a concepe respectarea
sabatului, faptul de a se a[eza la mas\ cu p\c\to[i publici, precum prostituatele [i
colectorii de impozite, [i, în sfâr[it, prezen]a unuia dintre ace[tia, Levi, în grupul
ucenicilor, toate acestea reprezentau pentru oamenii devota]i Legii lui Moise,
chema]i s\ devin\ ucenici ai lui Iisus, o schimbare substan]ial\ de perspectiv\. (V.
4.5.3.3.)

3.4.1. Rela]iile evreilor cu grecii (sau p\gânii)

În timpul lui Iisus cele trei teritorii iudaice ale Palestinei (Iudeea, Galileea, Pereea)
erau înconjurate de popula]ie, cultur\ [i forme de via]\ non-iudaice. În zonele
rurale popula]ia era exclusiv iudaic\, dar în ora[e, chiar dac\ pe teritoriu teoretic
iudaic, convie]uiau cele dou\ na]ionalit\]i, ebraic\ [i „greac\”. Acesta este cazul,
cum am ar\tat, al celor dou\ capitale ale Galileei: cea veche, Sepphoris, [i cea
nou\, Tiberiada (v. 3.1.1.). Sau cazul Liviei-Julia (Bet-Haran biblic), ora[ul din
Pereea unde Irod construise un palat, distrus în tulbur\rile de dup\ moartea sa [i
reconstruit ulterior de fiul s\u Antipa [i dedicat Juliei-Livia, so]ia lui Augustus [i
mama lui Tiberius (v. Antichit\]i 18,2,1).

3.4.1.1. Ora[ele grece[ti

{i în ora[ele din apropierea celor trei teritorii situa]ia era asem\n\toare, de[i din punct
de vedere administrativ erau ora[e elenistice. Astfel, Iamnia, ora[ liber la grani]ele
provinciei Iudeea, care devenise proprietatea particular\ a împ\ratului Tiberius prin
dona]ia Salomeei, fiica lui Irod, avea o popula]ie mixt\, de[i evreii erau majoritari. La
Iaffa – situat\ ca [i Iamnia pe coasta mediteran\ [i dependent\ probabil de
guvernatorul roman al Iudeei – tot evreii formau majoritatea popula]iei, cum s-a v\zut
în Primul R\zboi Iudaic, când ora[ul a devenit un nucleu al rezisten]ei antiromane
[i a fost distrus de dou\ ori.
 În ceea ce prive[te Galileea, ]\rmul lacului cu acela[i nume – numit [i lacul
Genesaret sau Tiberiada – se împ\r]ea în dou\ zone: ]\rmul occidental, iudaic, [i
]\rmul oriental, grec. Dou\ erau ora[ele iudaice ale lacului: Tiberiada, în vest, [i
Taricheia, în sud. Aici popula]ia era mixt\ [i se dedica ocupa]iilor legate de pe[te.
}\rmul oriental era îns\ teritoriu non-iudaic, împ\r]it între ora[ele elenistice
Gergesa, Hipos [i Gadara; ultimele dou\ f\ceau parte din Decapolis, confedera]ie
de ora[e stabilit\ de Pompeius când ]ara a intrat în st\pânirea romanilor. În nord-
estul lacului, aproape de v\rsarea Iordanului, era satul iudaic Betsaida, devenit
Julias, noul ora[ elenistic construit de Filip (v. 3.1.1.). Nu se poate preciza de fapt
dac\ Filip a ridicat ora[ul grec lâng\ Betsaida sau dac\, a[a cum pare a sugera
Flavius Josephus, a transformat micul sat de pescari în ora[. Nu sunt clare la Julias
nici dimensiunile, nici statutul de municipiu, dac\ l-a avut, c\ci, în mod ciudat,
numele lui nu apare deloc în timpul Primului R\zboi Iudaic.
Cele dou\ mari ora[e de pe ]\rmul oriental al lacului sunt Hipos [i Gadara,
incluse în Decapolis. Este posibil ca pe teritoriul Gadarei (nu în ora[) s\ fi vindecat
Iisus un b\rbat demonizat, care tr\ia în ni[te caverne tombale lâng\ o pr\pastie
care d\dea spre lac (v. Matei, 8,28 [i Marcu 5,1, de[i în acest ultim text se vorbe[te
despre Gerasa, un alt mare ora[ al Decapolisului, situat la 55 km sud de lac).
Gadara era un important ora[ elenistic, situat lâng\ izvoare de ap\ cald\ care îl
f\cuser\ faimos, în care exista o neînsemnat\ comunitate iudaic\. Josephus
Flavius îl nume[te „ora[ul grec” (Antichit\]i 17,11,4; R\zboiul 2,6,3). Strabon ne
informeaz\ despre persoanele ilustre n\scute aici, între care poetul Meleagru,
care într-o epigram\ nume[te Gadara „patria atic\ între sirieni”. Într-adev\r, într-o
inscrip]ie tombal\, Gadara este omagiat\ ca „ora[ al literelor”, leag\n de scriitori [i
oratori. Pe monedele b\tute aici apare gravat\ o corabie, c\ci teritoriul ei d\dea
spre lacul Galileea, la distan]\ de nou\ kilometri de care se g\sea ora[ul propriu-
zis. Monedele din cel\lalt ora[ grec, Hipos – în acord cu etimologia numelui –
aveau gravat\ figura unui cal. Atât Gadara, cât [i Hipos, de[i ora[e libere,
apar]inuser\ regatului lui Irod, iar dup\ moartea acestuia intraser\ în componen]a
provinciei romane Siria. Evreii le considerau ora[e du[mane [i, în timpul Primului
R\zboi Iudaic, teritoriile lor (nu ora[ele) au fost devastate de galileenii ridica]i
contra Romei: r\zbunarea a fost masacrul minorit\]ii iudaice atât din Hipos, cât [i
din Gadara.
O situa]ie diferit\ prezint\ un alt ora[ greco-roman, Caesarea Philippi sau
Panias, fondat de Filip, fiul lui Irod, lâng\ gurile râului Iordan, unde, din sec. III î.H.,
era o grot\ dedicat\ zeului Pan (de unde al doilea nume al ora[ului). Iisus a
c\l\torit cu ucenicii s\i în teritoriul care apar]inea administrativ de Caesarea.
Marcu se refer\ la acest lucru men]ionând c\ Iisus mergea „prin satele din
preajma Cezareii lui Filip”, dar, ca [i în cazul Gadarei, e pu]in probabil s\ fi intrat în
ora[ (8,27). Lâng\ pe[tera lui Pan, Irod a construit un splendid templu dedicat lui
Augustus. Ora[ul era atât de frumos [i pl\cut, înconjurat de ap\ [i plin de
verdea]\, la poalele marelui munte Hermon, încât Vespasianus [i Titus acolo s-au
dus s\ se odihneasc\ între campaniile din Primul R\zboi Iudaic. În Caesarea
Philippi, ora[ elenistic nou întemeiat, practic nu existau evrei.
3.4.1.2. O rela]ie dificil\

Tabloul conturat mai sus indic\, în ordine descrescând\, diversele tipuri de prezen]\
iudaic\ în ora[ele din zona palestinian\ în sec. I d.H. Deducem c\, a[a cum cum
afirm\ D. Flusser, nici imigran]ii din Grecia [i Macedonia (pe lâng\ veteranii din
armat\ proveni]i din alte locuri, cu care suveranii elenistici colonizaser\ ]ara), nici
popula]iile autohtone non-iudaice care, dup\ sosirea limbii [i religiei grece[ti, se
elenizaser\, nu aveau cum s\ se simt\ str\ini într-o ]ar\ care era [i a lor. De[i nu am
analizat situa]ia în fiecare ora[ din Palestina, formele de via]\, religia [i organizarea
civic\ ale non-iudeilor erau – ca în oricare alt loc din Orient – cele proprii lumii greco-
romane. Zonele de popula]ie exclusiv iudaic\ erau destul de concentrate dac\ avem
în vedere, în toat\ întinderea sa, regatul lui Irod: Iudeea, Galileea [i Pereea erau redute
ale iudaismului într-un regat în care popula]ia non-iudee era superioar\ numeric.
Evreii, mai ales galileenii, suportau cu greu prezen]a greac\ în ]ar\, foarte
vizibil\ pe rutele comerciale [i mai pu]in semnificativ\ în interior. }ara era unul
din pilonii religiei iudaice [i faptul c\ p\gânii, non-iudeii, erau instala]i aici trezea
sentimente de refuz [i de neputin]\ surd\. De aceea, când în anul 66 d.H. a
izbucnit revolta împotriva romanilor în toat\ Galileea, minorit\]ile non-iudaice din
ora[e ca Tiberiada sau Iaffa au fost masacrate [i cete de galileeni au atacat
teritoriile ora[elor grece[ti Hipos [i Gadara. Un caz aparte a fost Scithopolis
(anticul Beit Shean), în valea Iordanului: ora[ independent care apar]inea
confedera]iei Decapolis [i în care minoritatea iudaic\ a fost al\turi de ceilal]i
locuitori în ap\rarea ora[ului împotriva cetelor de evrei venite din Galileea:
insolitul gest nu le-a folosit prea mult, c\ci locuitorii ora[ului, odat\ salvat\ situa]ia,
s-au întors contra minorit\]ii iudaice [i au distrus-o.
Ura izbucnit\ de ambele p\r]i în timpul Primului R\zboi Iudaic arat\ tensiunea
anterior latent\ dintre evrei [i neevrei, care, în timpul lui Iisus, se manifesta prin
ignorare [i dispre] reciproc. Ora[ele grece[ti suferiser\ de pe urma politicii
expansioniste iudaice din timpul Hasmoneilor, când fuseser\ cucerite [i integrate
într-un regat iudeu cu capitala la Ierusalim. Pompeius le eliberase, dar în timpul lui
Irod cel Mare [i al lui Agrippa I, nepotul s\u, au revenit sub guvernarea iudeilor, în
ciuda originii idumee a familiei lui Irod. La rândul lor, evreii, mai ales din Galileea
[i Pereea, trebuiau s\ suporte vecin\tatea non-iudeilor [i puterea economic\ a
ora[elor, grece[ti sau mixte, determinante în activitatea acestor dou\ regiuni.
Iudeea, situat\ într-o zon\ muntoas\ delimitat\ de câmpia litoral\, de râul Iordan
[i de Negev în sud, era mai „imun\” la contactul cu popula]ia non-iudaic\. Lacul
Genesaret sau Galileea era îns\ o zon\ de trecere [i de comer] între bogatele v\i
ale Esdrelonului [i Iordanului, cu mari exploata]ii agricole, [i regiunile din N [i E,
Siria, Golan [i Decapolis. Circula]ia m\rfurilor era amplificat\ de trecerea
caravanelor nabateene [i de relativa apropiere a portului Caesarea Maritima,
centrul roman al exportului în Palestina. Economia de produc]ie, nu de simpl\
subzisten]\, impunea popula]iei iudaice – majoritar rural\ – s\ intre în contact cu
popula]ia non-iudaic\ care, se pare, era principalul factor economic.
 Dar cea mai important\ cauz\ a nepl\cerii venea din zona religiei. Evreii, strict
monotei[ti, trebuiau s\ suporte prezen]a în teritoriu a religiei grece[ti, cu templele
[i cultele ei. Asta presupunea pentru ei o profanare intolerabil\ a p\mântului sfânt
al Israelului, o agresiune c\reia nu-i puteau r\spunde. Vechii zei cananeeni [i
sirieni se identificaser\ cu noile divinit\]i ale panteonului grec [i, pe de alt\ parte,
imigran]ii de limb\ greac\ integraser\ divinit\]ile locale. Sincretismul rezultat, tipic
întregii lumi elenistice, ofensa brutal sensibilitatea religioas\ iudaic\ [i, mai ales,
normele de puritate ritual\ care interziceau contactul cu orice obiect sau
reprezentare idolatr\.
Din acest motiv, evreii galileeni – dintre care mul]i practican]i stric]i ai Legii –
nu c\lcau în ora[ele p\gâne pline de temple [i monumente dedicate divinit\]ilor
grece[ti [i nu se aventurau prea mult nici prin împrejurimile acestor ora[e, unde
nu lipseau statuile (hermae), tumulii [i monumentele votive cu caracter religios la
r\spântii de drumuri. Pentru un evreu cu convingeri profunde era foarte dificil\
convie]uirea cu lumea greac\ [i religiozitatea ei, abundent\ [i expansiv\. Erau
dou\ lumi fizic apropiate, dar mental la mare distan]\, a c\ror rela]ie era de
ignorare reciproc\. Aceast\ distan]\ era un fel de garan]ie de supravie]uire pentru
cultura mai slab\, cea iudaic\, care r\mânea astfel imun\ la pericolul
sincretismului cu cultura [i religia greac\. În acest punct, pun]ile de dialog [i
convie]uire cu lumea greac\ pe care iudaismul diasporei a încercat s\ le
construiasc\ – Filon din Alexandria este cazul cel mai emblematic – arat\ o
diferen]\ important\ între iudaismul din Palestina [i iudaismul din afara vechiului
Israel.
În privin]a rela]iilor dintre evrei [i neevrei în Palestina, este semnificativ\
absen]a controverselor pe teme religioase între înv\]\torii evrei [i gânditorii
neevrei. Sigur c\ în Talmud se g\sesc unele r\spunsuri date de rabini p\gânilor
care pun întreb\ri sau ridic\ probleme legate de natura religiei iudaice, dar
ini]iativa nu porne[te niciodat\ din partea evreilor. În aceste condi]ii, e de în]eles
de ce Iisus î[i restrânge activitatea la popula]ia iudaic\ [i nu are contacte în mod
obi[nuit cu neevreii. Iisus nu tr\ie[te în teritoriu p\gân [i, când c\l\tore[te aici,
intr\ în leg\tur\ cu str\ini doar dac\ este vorba despre o vindecare. Este cazul
c\l\toriei în ora[ul Tir, marea metropol\ fenician\ unde, de[i vrea s\ treac\
neobservat, este abordat de o femeie neevreic\ („de neam din Fenicia Siriei”,
precizeaz\ Evanghelia dup\ Marcu), care-l roag\ s\-i vindece fiica demonizat\:
r\spunsul lui Iisus, evaziv, chiar rece, reflect\ distan]a dintre „fii” (evreii) [i „c\]ei”
(p\gânii) (v. Marcu 7,24-30 || Matei 15,21-28). Evrei [i p\gâni, cum subliniaz\ D.
Flusser, merg fiecare pe drumul lui, de[i tr\ind al\turi. De aceea, în Palestina sunt
foarte pu]ini prozeli]i, adic\ p\gâni ce se apropie de iudaism [i-i adopt\ unele (sau
toate!) obiceiuri [i credin]e.
 Ierusalimul, îns\, atrage mul]imi de evrei, dar [i prozeli]i, veni]i din ]\rile lor,
unde au cunoscut iudaismul [i au r\mas fascina]i de doctrina zeului unic [i de
înalta implicare moral\ a religiei iudaice. Mai ales cu ocazia marilor s\rb\tori,
ora[ul se umple de pelerini care merg la Templu s\ se roage, s\ ofere sacrificii [i
s\ aduc\ ofrande, chiar dac\ doar evreii de etnie sau grecii deveni]i evrei prin
circumcizie [i acceptarea practic\rii Legii au acces în atriumurile sau cur]ile
interioare care înconjoar\ direct sanctuarul. Ceilal]i, p\gânii care, în grade [i
forme diferite, simpatizeaz\ iudaismul, trebuie s\ r\mân\ în curtea exterioar\
(curtea p\gânilor, gentiles atrium) (v. 3.3.1.2.). De aici importan]a pe care o
dobânde[te, în Evanghelia lui Ioan, rug\mintea „unor greci” de a-l vedea pe Iisus
(12,21).

3.4.2. Rela]iile evreilor cu romanii. Irodienii

În anul 6 d.H. este creat\ noua provincie roman\ Iudeea. Depinde direct de
împ\rat [i este guvernat\ de un prefect cu largi atribu]ii militare, aflat, în ciuda
autonomiei lui, sub tutela legatului Siriei, cu sediul la Antiohia pe Oronte.
Guvernatorul se instaleaz\ la Caesarea Maritima, marele port de pe coasta
mediteraneean\, la sud de Tir: Caesarea a fost reconstruit\ [i remodelat\ s\ fie
cap de pod spre Roma. Ora[ul, numit Caesarea în cinstea lui Iulius Caesar, va fi,
începând de acum, cum spune Tacitus, „Iudaeae caput” (capitala Iudeei) (Istorii
2,78). Fire[te, acesta este punctul de vedere roman, c\ci, pentru evrei, singura
capital\ a ]\rii este Ierusalim.

3.4.2.1. Guvernatorii romani

Iudeea era numele oficial al provinciei romane care cuprindea vechile teritorii ale lui
Arhelau (Iudeea, Idumeea [i Samaria). A[a indic\ inscrip]ia descoperit\ în teatrul din
Caesarea Maritima, unde Pontius Pilatus – guvernator roman între 26 [i 36 d.H. –
prime[te titlul de [...Praef]ectus Iuda[ea]e. Pilat a fost guvernatorul care a pronun]at
sentin]a de moarte a lui Iisus, profetul galileean. Prefec]ii, numi]i din timpul
împ\ratului Claudius procuratori, exercitau suprema autoritate juridic\ [i militar\
asupra celor care nu erau cet\]eni romani [i tot ei gestionau finan]ele, adic\
impozitele. Atât guvernatorul roman, cât [i suveranii irodieni (Antipa [i Filip), în
teritoriile lor, aveau competen]e depline în domeniile militar, administrativ [i
juridic.
 Pilat este descris în tonuri deloc encomiastice de Filon din Alexandria,
scriitorul iudeu din sec. I d.H., care-l consider\ un personaj inflexibil, corupt, crud
[i r\zbun\tor (Ambasad\ la Caius 302-303). Poate e mai corect s\-l vedem ca pe
un guvernator care a [tiut s\ se arate suficient de atent fa]\ de împ\rat încât s\
r\mân\ în func]ie zece ani, dar n-a reu[it s\-[i atrag\ simpatia supu[ilor, în
particular a evreilor, a c\ror sensibilitate religioas\ aparte nu a în]eles-o. Gre[elile
lui arat\ în general lips\ de tact, dar nu o r\utate special\. De exemplu, a pus
trupele romane s\ intre în Ierusalim cu stindardele cu figura împ\ratului în\l]ate,
ceea ce r\nea strictul monoteism religios; de asemenea, a vrut s\ foloseasc\
tezaurul Templului pentru a construi un apeduct în Ierusalim, lucru intolerabil,
c\ci tezaurul se alimenta din dona]ii [i ofrande ale oamenilor (v. 6.2.4.4.). Aceasta
nu înseamn\ c\ n-a fost un personaj expeditiv, f\r\ s\ stea prea mult pe gânduri,
când îi convenea. O demonstreaz\ episodul samaritenilor reuni]i din ra]iuni
religioase lâng\ muntele Garizim, asasina]i f\r\ nici un motiv, de parc\ ar fi fost
rebeli politici (Antichit\]i 18,4,1). Aceast\ ultim\ ac]iune a provocat protestul
energic al samaritenilor [i Pilat a fost destituit de Vitellius, guvernatorul Siriei.

3.4.2.2. Armata

Doar în probleme de mare importan]\, când era în joc securitatea Imperiului, devenea
necesar\ interven]ia legatului roman din Siria, capul armatei de pe Eufrat, care ap\ra
dificila grani]\ oriental\ a Imperiului [i supraveghea îndeaproape evenimentele din
Iudeea. Am v\zut c\ între moartea lui Irod cel Mare (4 î.H.) [i Primul R\zboi Iudaic
(66-70 d.H.) legiunile au trebuit s\ intervin\ de mai multe ori în teritoriul iudaic spre a
în\bu[i diverse revolte sau s\ impun\ ordinea. În sec. I armata din Orient era alc\tuit\
din patru legiuni, formate din solda]i profesioni[ti recruta]i, în bun\ parte, dintre
supu[ii orientali, nu exclusiv din solda]i proveni]i din Italia. Singurii romani în sensul
strict al termenului, care aveau onoarea [i titlul de cet\]eni romani, erau ofi]erii
superiori, precum tribunii cohortelor (v. Ioan 18,12) sau comandan]ii
escadroanelor de cavalerie. Situa]ia nu era prea diferit\ în provincia roman\
Iudeea (în care erau incluse Samaria [i Idumeea) [i în teritoriul lui Filip, ai c\rui
supu[i evrei erau o minoritate.
Cei ce erau evrei de neam erau scuti]i de recrut\ri [i, ca atare, nu puteau fi
înrola]i în armata roman\. Acest statut special, unic în tot Imperiul, acordat de
Iulius Caesar tuturor evreilor, atât din Palestina, cât [i din diaspora, avea ca scop
s\ evite înc\lcarea Legii iudaice, în special a normelor referitoare la alimente, la
puritatea ritual\ [i la odihna sabatic\ (imposibil de îndeplinit într-o armat\ ca
aceea roman\), dar [i s\-i fereasc\ pe evrei s\ aduc\ omagiu acvilelor [i
stindardelor, simboluri religioase [i militare totodat\. Asta înseamn\ c\ în for]ele
militare aflate sub ordinele procuratorilor romani nu existau evrei.
 Dar prezen]a militar\ în via]a cotidian\ avea o considerabil\ pondere. În
Caesarea Maritima, capitala politic\ a Palestinei [i sediul guvernatorului roman,
erau încartiruite patru sau cinci cohorte de trupe auxiliare (auxilia) [i un
deta[ament de cavalerie (ala), cu efective de peste trei mii de oameni, pu]in mai
mult decât o jum\tate de legiune. Existau îns\ [i mici garnizoane în diferite ora[e
[i fort\re]e din ]ar\. La Ascalon, vechea Filistea, ora[ aflat în proprietatea familiei
imperiale, [i la Ierusalim, capitala religioas\ a iudaismului, erau permanent
sta]ionate cohorte. Cohorta din Ierusalim î[i avea cazarma în fostul palat al lui Irod,
în vestul ora[ului, folosit ca pretoriu sau reziden]\ a guvernatorului roman când
acesta mergea la Ierusalim cu ocazia marilor s\rb\tori iudaice. Acestea atr\geau
mari mul]imi de pelerini, de aceea un deta[ament de solda]i controla permanent
zona Templului din Turnul Antonia, situat în nord-vestul incintei sacre iudaice. În
vechiul palat al lui Irod a avut loc, foarte probabil, procesul lui Iisus (v. 6.2.4.1.).
Structura militar\ a tetrarhiilor lui Antipa [i Filip nu era mult diferit\. Ambele
dispuneau de for]e militare profesioniste regulate [i permanente, distribuite pe tot
teritoriul, mai ales în ora[e [i fort\re]e, ca, de exemplu, Tiberiada [i, respectiv,
Macherus. Aceste for]e se al\turau adesea legiunilor romane, în campaniile
acestora contra par]ilor sau arabilor. Dar rareori erau folosite în lupta împotriva
altor suverani vecini, alia]i cu Roma, ale c\ror teritorii se aflau în interiorul
frontierelor Imperiului. Acesta a fost totu[i cazul lui Antipa care, pentru o problem\
de grani]e, în anul 36 d.H. s-a confruntat dezastruos cu regele nabateu Aretas, aliat
al Romei. Altfel, trupele lui Antipa [i ale lui Filip aveau misiunea de a veghea la
securitatea ]\rii [i, în special, a c\ilor de comunica]ie, ap\rându-le de tâlhari [i de
orice alt pericol. În acest sens, mici garnizoane comandate de un centurion
garantau securitatea ora[elor, precum Cafarnaum, unde era un oficiu de colectare
a impozitelor care probabil servea [i ca vam\ între teritoriile lui Antipa [i Filip (v.
Matei 8,5 [i Luca 7,1-10).
Am spus c\ for]ele militare sta]ionate în cele trei teritorii iudaice din Palestina
erau predominant de origine non-iudaic\. Asta nu înseamn\ îns\ c\ erau venite
din exterior. Dimpotriv\, erau formate din locuitori ai Palestinei pentru care
înrolarea în armata roman\ era un modus vivendi. Se pare c\, în cazul Iudeei,
mul]i solda]i proveneau din teritoriile Caesareei [i Sebastei, mai ales din aceasta
din urm\, care era capitala Samariei. Aceste trupe nutreau sentimente antiiudaice,
cum o demonstreaz\ în anul 44 d.H. explozia de satisfac]ie pe care o manifest\ la
moartea lui Agrippa I, regele favorabil evreilor, provocând blamul împ\ratului
Claudius însu[i. Nu cunoa[tem originea exact\ a solda]ilor micii armate a lui
Antipa, organizat\ dup\ model roman. Ofi]erii ei superiori sunt numi]i „tribuni”
(Marcu 6,21) sau capi ai unei cohorte, în timp ce centurionii, ca aceia din
Cafarnaum, comand\ mici garnizoane sau deta[amente. Nu este de neconceput
ca printre solda]ii de profesie ai unui guvernant aliat cu Roma ca Antipa s\ fi fost [i
evrei într-o vreme în care mul]i aveau venituri minime sau nule: înscrierea într-o
armat\ „local\” ca aceea a lui Antipa, unde nu exista regulamentul legiunilor sau
al cohortelor auxiliare romane, putea s\ convin\ multor evrei f\r\ lucru din
Galileea sau Pereea (v. Luca 3,14).
 Evident, nu to]i militarii erau atât de favorabili iudaismului precum centurionul
din garnizoana de la Cafarnaum care, potrivit lui Luca 7,5, a luat asupra lui
cheltuielile construc]iei unei sinagogi din ora[ul galileean. Mai degrab\ era invers.
Solda]ii lui Antipa îndeplineau misiuni de veghe, dar [i poli]iene[ti, care puteau
devia în abuzuri [i extorc\ri: Ioan Botez\torul îi îndeamn\ „S\ nu asupri]i pe
nimeni, nici s\ învinui]i pe nedrept, [i s\ fi]i mul]umi]i cu solda voastr\” (Luca
3,14). Prestarea de munc\ de c\tre b\rba]i, cu cai, la o lucrare public\ (angaria)
era frecvent impus\ de c\tre militari (sau func]ionari din administra]ia public\)
care, f\r\ prea multe discu]ii, obligau oamenii s\ fac\ servicii punctuale în
transportul de materiale, de exemplu, de-a lungul unei mile, adic\ aproape un
kilometru [i jum\tate (v. Matei 5,41). Astfel, Simon, un evreu imigrant din
Cirenaica – provincie roman\ în Libia de azi – care se întorcea de la câmp în
ajunul Pa[telui, a întâlnit din întâmplare un convoi de condamna]i la moarte care
se îndrepta spre Golgota [i a fost obligat s\ „poarte crucea” unuia dintre ei, Iisus
din Nazaret. Centurionului care comanda execu]ia i-a fost, cu siguran]\, team\ ca
nu cumva condamnatul s\ moar\ înainte de a ajunge la locul execu]iei [i de
aceea l-a luat pe Simon (Marcu 15,21). Era o practic\ obi[nuit\ (v. 6.2.5.2.).

3.4.3. Rela]iile evreilor cu samaritenii

3.4.3.1. Originea samaritenilor

Samaria era teritoriul cuprins între Galileea [i Iudeea. Capitala ei greco-roman\ era
Sebaste, nume grec corespunz\tor latinului Augusta. Irod cel Mare a numit-o astfel în
cinstea lui Octavian Augustus, c\ruia i-a dedicat templul ridicat în splendidul ora[
elenistic, reconstruit dup\ ce fusese distrus de Ioan Hircan, regele hasmoneu. Mai
târziu, Irod a repopulat ora[ul cu fo[ti solda]i [i popula]ie din împrejurimi [i de
aceea structura locuitorilor s\i era eterogen\.
Aceast\ situa]ie se întâlnea în tot teritoriul samaritean. Istoria complex\ a
teritoriului Samariei explic\ amestecul semnificativ de etnii [i credin]e. Dar, a[a
cum subliniaz\ J. P. Meier, trebuie f\cut\ distinc]ia între punctul de vedere etnic [i
cel religios: din punct de vedere etnic, Samaria era un amestec de neamuri destul
de greu de descâlcit, în care dominau, mai ales în ora[e (în primul rând în
Samaria, capitala), colonii greci sau cei care se elenizaser\ [i practicau religia
greco-roman\. În schimb, samaritenii, majoritari în anumite zone rurale, erau o
etnie ce venerau pe Dumnezeul lui Israel [i practicau, în variante proprii [i în linii
mari, Legea lui Moise. Centrul religios samaritean era muntele Garizim, lâng\
ora[ul Sichem. Pân\ la un punct se repeta schema din Galileea, dar invers: în
Samaria, cei care practicau monoteismul Torei nu erau majoritatea, ci o
minoritate tolerat\ într-un context elenizat.
 În sec. I d.H. credin]ele samaritenilor nu erau în esen]\ prea diferite de ale
evreilor epocii. Astfel, de exemplu, samaritenii, ca [i saducheii, considerau doar
cele cinci c\r]i ale Pentateuhului ca Scriere Sfânt\, revelat\ de Dumnezeu
poporului s\u; inclusiv textul Pentateuhului samaritean era foarte asem\n\tor
Pentateuhului evreu pân\ la grani]a secolelor II [i I î.H., momentul distrugerii
brutale a ]\rii de c\tre Ioan Hircan, suveranul iudeu. De atunci, distan]a dintre
evrei [i samariteni s-a transformat în r\ceal\ absolut\, eventual, ur\. Samaritenii
au continuat îns\ s\ practice religia lui Moise [i a p\rin]ilor, adorând Dumnezeul
unic, f\când circumcizie b\ie]ilor [i ]inând sâmbetele [i s\rb\torile prescrise de
Lege, mai ales Pa[tele. Nu par îns\ s\ fi acordat o aten]ie deosebit\ regulilor
purit\]ii rituale, unul dintre semnele distinctive ale diverselor grup\ri de renovare a
iudaismului între sec. II î.H. [i I d.H., dup\ criza din timpul lui Antioh IV Epiphanes.
Samaritenii împ\rt\[eau [i speran]ele mesianice ale evreilor, de[i cu figuri proprii:
în textele samaritene târzii nu sunt men]iona]i mesia preo]esc [i regal, ci se
vorbe[te de un profet al timpului ultim numit simplu taheb (‘cel ce va veni’), un fel
de nou Moise (v. Deuteronomul 18,15).

3.4.3.2. Conflictul dintre evrei [i samariteni

Ruptura [i începutul confrunt\rii dintre evrei [i samariteni s-au produs în jurul anului
330 î.H., când cei din urm\ au construit un altar (mai mult decât un templu) pe
muntele Garizim, lâng\ Sichem. Începând de atunci, s-a n\scut o puternic\ disput\
între ei, reflectat\ [i în cuvintele adresate de femeia samaritean\ lui Iisus: „P\rin]ii
no[tri s-au închinat pe acest munte [Garizim], iar voi [evreii] zice]i c\ în Ierusalim este
locul unde trebuie s\ ne închin\m” (Ioan 4,20). Cu expresia „p\rin]ii no[tri” femeia se
refer\ la Moise, care, într-adev\r, ceruse construirea unui altar („jertfelnic”) pe
Garizim pentru sacrificii (v. Deuteronomul 27,4-13). Decizia samaritenilor contra-
zicea îns\ violent legitimitatea pe care Vechiul Testament, în ansamblu, o acord\
doar Ierusalimului [i Templului ca loc unde Dumnezeu trebuie adorat (v., ca ex.,
Psalmul 132).
Sentimentele ostile ale evreilor fa]\ de samariteni transpar clar în ultimul
proverb numeric din Cartea În]elepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah: „Dou\ neamuri
ur\sc [i un al treilea care nici nu e neam: locuitorii muntelui Seir [edomi]ii],
filistenii [i poporul cel prost care tr\ie[te în Sichem [samaritenii]” (50, 25-26)1.
Lunga istorie a neîn]elegerilor dintre evrei [i samariteni este ilustrat\ [i de pu]inele
texte ale evangheliilor care-i amintesc pe ace[tia din urm\. În Evanghelia dup\
Ioan, c\peteniilor iudaice care refuz\ s\ accepte c\ Iisus este de descenden]\
divin\ li se atribuie o fraz\ de mare duritate: „Oare, nu zicem noi bine c\ tu e[ti
samarinean [i ai demon?” (8,48). Invectiva se explic\ prin polemica acid\ dintre
evrei [i cre[tini la sfâr[itul sec. I d.H., în afara c\reia nu r\mân samaritenii, c\ci
mesajul cre[tin avusese ecou în rândurile popula]iei samaritene.
 Dar nu doar autorit\]ile iudaice arat\ sentimente de ostilitate [i refuz fa]\ de
samariteni. Într-o singur\ ocazie, li se al\tur\ [i doi ucenici de-ai lui Iisus, care, în
felul acesta, nu sunt departe de atitudinea curent\ printre evreii epocii. Iisus
porne[te spre Ierusalim cu ocazia Pa[telui, ini]iind c\l\toria ce-l va purta spre
moarte. La început inten]ioneaz\ s\ r\mân\ într-un sat samaritean, dar locuitorii
lui nu vor s\-l primeasc\ „fiindc\ mergea la Ierusalim”. Acest motiv sau aceast\
scuz\ arat\ clar sentimentele samaritenilor fa]\ de evreii care merg la Ierusalim,
ora[ul lor sfânt. În fa]a refuzului samaritenilor, Iacob [i Ioan, doi ucenici ai lui Iisus,
numi]i „fiii tunetului”, î[i onoreaz\ supranumele [i cer distrugerea imediat\ [i
violent\ a oamenilor din sat: „… s\ se coboare foc din cer [i s\-i mistuie…” (Luca
9,51-56). Iisus se opune hot\rât [i, se pare, schimb\ ruta, nu trece prin Samaria.
Dintr-un punct de vedere mai pu]in polemic, samaritenii sunt considera]i de
evrei pur [i simplu „str\ini”, ceea ce î[i g\se[te reflectarea [i în comentariul lui
Iisus când vede c\, din zece lepro[i vindeca]i (nou\ evrei [i un samaritean), doar
ultimul îl sl\ve[te pe Domnul [i mul]ume[te celui ce l-a vindecat: „Nu s-a g\sit s\
se întoarc\ s\ dea slav\ lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam”
(Luca 17,18). Iar în Evanghelia dup\ Ioan, aceast\ stare de lucruri este afirmat\
astfel: „Pentru c\ iudeii nu au amestec cu samarinenii”. (4,9). Cu toate acestea, în
parabola bunului samaritean (Luca 10,30-37) Iisus exprim\ o mare simpatie fa]\
de samariteanul care [i-a riscat via]a ajutând un necunoscut lovit [i aproape mort
pe marginea drumului.

4. PERSONAJUL
Toate izvoarele istorice coincid în desemnarea personajului care constituie
obiectul acestei c\r]i cu numele de Iisus, în latin\ Jesus, provenit, la rândul lui, din
forma greac\ I¥sous1 Forma ebraic\ sau aramaic\ este Ie[ua, iar în dialectul
galileean al aramaicii, limba matern\ a lui Iisus, numele se pronun]a Ie[ú. Mai
târziu, începând din sec. III, în aramaica babilonian\ [i în siriac\ accentul s-a
deplasat pe silaba anterioar\ [i pronun]area a devenit Ié[u. Pe de alt\ parte,
numele propriu Ie[ua este abrevierea formei Ieho[ua, singura utilizat\ pân\ în
epoca exilului babilonian (sec. VI î.H.): a[a se numea, de exemplu, charismaticul
succesor al lui Moise2.
Este vorba despre un nume biblic cunoscut, al mai multor figuri care apar în
Scripturile iudaice [i care, printre evreii din Palestina sec. I î.H.–II d.H., era foarte
frecvent. O dovedesc inscrip]iile de pe osuarele din epoc\ [i Josephus Flavius,
care îl men]ioneaz\ în scrierile sale de dou\zeci de ori, în forma greac\ (I¥sous).
Cum subliniaz\ G. Barbaglio, se întâlne[te de la rezisten]i antiromani (Iisus, fiul lui
{afat; v. R\zboiul 3,9,6) pân\ la profe]i (Iisus, fiul lui Ananias; v. R\zboiul 6,5,3);
este [i numele unui mare preot de la Templul din Ierusalim: Iisus, fiul lui Phabes
(Antichit\]i, 15,9,3).
Uzul frecvent face necesar\ ad\ugarea unei determin\ri care s\ precizeze
persoana despre care e vorba. Iisus este numit dup\ satul s\u de origine (Nazaret)
sau cu supranumele (Crist, Cristos, Hristos, care înseamn\ „unsul”, traducerea
greac\ a lui Mesia). Supranumele va înlocui repede numele, astfel c\ Josephus
Flavius se refer\ la Iisus ca la cel „care este numit Mesia/Crist” (v. 2.2.1.1.). La fel
se refer\ autorii romani Tacitus, Plinius [i Suetonius (v. 2.2.2.). În comunit\]ile
cre[tine timpurii ap\rute în afara cadrului iudaismului (de exemplu, comunit\]ile
pauline), se vor men]ine îns\ [i numele [i supranumele, aici ap\rând forma mixt\:
«Iisus Hristos» sau pur [i simplu (în multe limbi) «Jesuscrist/Jesuschrist».
 Evangheliile lui Matei [i Luca afirm\ c\ lui Iisus numele nu i-a fost dat
întâmpl\tor. Cum se obi[nuie[te la marile personaje biblice, numele este
indisolubil legat de misiunea sa [i, ca atare, în ultim\ instan]\, r\spunde planului
divin. Explica]ia dat\ de Evanghelia dup\ Matei pune în leg\tur\ numele de Iisus
(Ie[ua) cu substantivul pentru „salvare, mântuire” (ye[ua). „… [i vei chema
numele Lui: Iisus, c\ci El va mântui poporul S\u de p\catele lor”, îi spune îngerul,
mesagerul divin, lui Iosif, b\rbatul Mariei, mama lui Iisus (Matei 1,21). O
etimologie similar\, inteligibil\ numai pornind de la limba ebraic\, se g\se[te în
Filip din Alexandria, evreu de cultur\ elenist\ (10 î.H.-60 d.H.). Acesta explic\
astfel etimologia numelui lui Iisus, succesorul lui Moise: „Iosua/Iisus [înseamn\]
mântuirea Domnului” (Schimb\ri de nume 121). Evanghelia lui Luca merge pe
aceea[i linie, de[i nu total explicit, când nareaz\ vizita îngerului la Maria, ca s\ o
anun]e c\ va z\misli un fiu [i va ad\uga: „[i vei chema numele lui Iisus” (1,31). În
alt loc, în aceea[i evanghelie, fiul Mariei este pus de trei ori în leg\tur\ cu termenul
mântuire (1,69; 1,77; 2,11). Merit\ re]inut ultimul citat, care corespunde unui alt
anun] al îngerului, în acest caz f\cut p\storilor, care face trimitere la na[terea lui
Iisus: „C\ vi s-a n\scut azi Mântuitor” [s±ter]. În acest fel, în Evanghelia dup\ Luca
semnifica]ia numelui lui Iisus anticipeaz\ atribuirea propriu-zis\ a numelui, în ziua
circumciziei (2,21).
Numele lui Iisus este ales de p\rin]ii s\i chiar dac\, potrivit evangheliilor, le
este comunicat de un mesager divin: lui Iosif (Evanghelia lui Matei) [i Mariei
(Evanghelia lui Luca). Urmeaz\ Iosif [i Maria obiceiul contemporan de a pune
copilului un nume luat din galeria marilor eroi ai Israelului, într-un moment în care
identitatea iudaic\ vrea s\ se afirme în fa]a puternicului ocupant roman? S\ fi fost
acesta Iosua, c\petenia victorioas\ care a condus poporul Israelului s\ ocupe
p\mântul f\g\duit de Dumnezeu [i s\-i alunge pe du[mani? Motiva]ia adus\ de
cele dou\ evanghelii canonice (Matei [i Luca) care nareaz\ episoade din copil\ria
lui Iisus este aceea[i: numele pe care-l prime[te copilul este obiectul unei revela]ii
divine [i trimite la o misiune care transcende întreaga perspectiv\, inclusiv pe
aceea a eliber\rii politice. Cu alte cuvinte, normalitatea numelui lui Iisus printre
galileenii sec. I va fi întrerupt\ de singularitatea purt\torului. În ultim\ instan]\,
via]a lui Iisus va ar\ta importan]a numelui pe care îl poart\.
M\rturia izvoarelor istorice despre locul de origine a lui Iisus este unanim\:
Nazaret. O afirm\ documentele Noului Testament, atât evangheliile, cât [i Faptele
Apostolilor (2,22; 3,6; 4,10; 6,14 [. a.). Nazaret este prezentat ca „satul lui”1 (Marcu
6,1 || Matei 13,54) [i ca „satul lor” [al lui Iosif [i al Mariei]” (Luca 2,39)2, unde le
tr\iesc familiile. Un galileu ca Iisus, Natanael, viitor ucenic, se poate întreba cu
ironie: „Din Nazaret poate fi [ie[i] ceva bun?” (Ioan 1,46). Mul]imea care-l înso]e[te
pe Iisus în intrarea lui triumfal\ în Ierusalim, cu câteva zile înaintea Patimilor,
spune: „Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii” (Matei 21,11). La
cealalt\ extrem\, autorit\]ile religioase din Ierusalim replic\ astfel lui Nicodim, o
c\petenie a evreilor care îndr\znise s\ se duc\ la Iisus noaptea: „Nu cumva [i tu
e[ti din Galileea? Cerceteaz\ [Scriptura] [i vezi c\ din Galileea nu s-a ridicat
prooroc ” (Ioan 7,52).
 În Talmud, Iisus (Ie[u) este invariabil ha-notsrí, adjectiv care înseamn\
„Nazarineanul”. De[i diferite, adjectivele grece[ti nazar¥nos [i naz±raios merg în
aceea[i direc]ie, ca [i substantivul grec Nazara, care apare al\turi de Nazaret,
denumirea greac\ cea mai obi[nuit\. Iar în ebraica modern\, cre[tinii sunt
desemna]i ca ha-notsrim, „nazarinenii”, în acord cu uzul din Talmud, atestat în
Noul Testament: „secta nazarinenilor”3 este expresia utilizat\ de avocatul
Tertullus, care vorbe[te în numele c\peteniilor Sanhedrinului, acuzându-l pe Paul
în fa]a procuratorului Felix (Faptele 24,5).
În fa]a num\rului notabil de atest\ri [i a concordan]ei dintre ele, mul]i autori
au ap\rat teza rela]iei exclusive a lui Iisus cu localitatea galileean\ Nazaret. Iisus,
galileean, s-ar fi n\scut [i ar fi tr\it în aceast\ a[ezare din Galileea de Jos pân\ la
vârsta de circa treizeci de ani. Dar evangheliile lui Matei [i Luca fac distinc]ie între
locul na[terii [i locul de origine al lui Iisus. Betleem, în Iudeea, ar fi locul unde s-a
n\scut, iar Nazaret – locul unde [i-a petrecut copil\ria, adolescen]a [i tinere]ea.
Mai ales în Evanghelia dup\ Luca se spune explicit c\ localitatea galileean\
Nazaret este locul „unde fusese crescut” (4,16), în timp ce na[terea este situat\ în
Betleem (2,4.6-7; la fel Matei 2,1).
Trebuie, a[adar, s\ ne întreb\m unde s-a n\scut Iisus: în Nazaretul Galileei sau
în Betleemul Iudeei? Care este valoarea istoric\ a tradi]iei cre[tine care situeaz\
na[terea lui Iisus în Betleem, satul lui David, marele rege al Israelului?

4.2.1. Locul: Betleem

Nara]iunile din evangheliile lui Matei [i Luca despre copil\ria lui Iisus coincid în
multe puncte, dar prezint\ [i unele divergen]e. Cele mai importante puncte de
divergen]\ privesc succesiunea faptelor [i situa]ia legal\ a lui Iosif [i a Mariei la
na[terea lui Iisus.
În Matei, informa]ia despre na[tere [i despre prima perioad\ din via]a copilului
Iisus este asociat\ exclusiv cu Betleem, chiar dac\ îngerul îi apare în somn lui Iosif
într-un loc nedeterminat. De la începutul Evangheliei, Betleem este unica a[ezare
men]ionat\ [i într-o „cas\” din Betleemul Iudeii în]elep]ii veni]i din Orient îi g\sesc
pe Maria [i pe fiul ei Iisus (2,11). E o cas\ care apar]ine lui Iosif, descendent al lui
David [i membru al familiei marelui rege al Israelului, sau Iosif, Maria [i Iisus stau
în casa unei rude a lui Iosif, [i ea din neamul lui David? Matei spune [i c\ Irod
porunce[te s\ fie uci[i to]i copiii din Betleem „de doi ani [i mai jos, dup\ timpul
pe care îl aflase de la magi” (2,16). Aceast\ informa]ie ne face s\ presupunem c\
vizita în]elep]ilor are loc la un anumit timp dup\ na[terea lui Iisus, nu imediat.
Dup\ ce ei dispar din scen\, începe persecu]ia lui Irod. Matei consemneaz\ c\
Iosif, cu Maria [i copilul, trebuie s\ plece noaptea în grab\ [i s\ se exileze în Egipt.
La Betleem nu se vor mai întoarce: Iosif se teme s\ revin\ în Iudeea (2,22),
guvernat\ de Arhelau, fiul lui Irod, persecutorul acum mort, [i-[i duce familia la
Nazaret, un mic sat din Galileea, unde vor începe o nou\ via]\.
 Perspectiva lui Luca este diferit\. Maria locuie[te la Nazaret [i acolo, în casa
ei, prime[te vizita îngerului Gavriil. Despre Iosif nu se spune explicit unde
locuie[te, dar, potrivit lui Luca, trebuie s\ mearg\ s\ se înscrie în Betleemul Iudeii:
„s-a suit din Galileea, din cetatea Nazaret” (2,4) ca s\ se înscrie „în cetatea sa”
(2,3). Pe de alt\ parte, când, dup\ na[terea lui Iisus, se vor întoarce din Iudeea în
Nazaret, Iosif [i Maria vor merge „în cetatea lor Nazaret” (2,39). Pare c\ Iosif ar
avea dou\ sate de origine: Betleem [i Nazaret. În orice caz, nu are cas\ în
Betleem, nici, cel pu]in la început, nu-l prime[te vreo rud\ de vreme ce, a[a cum
spune Luca, so]ia lui na[te în grajdul unui l\ca[ public destinat primirii caravanelor
[i g\zduirii c\l\torilor. Dup\ opt zile de la na[terea lui Iisus, copilul este circumcis,
a[a cum cere Legea lui Moise, se pare chiar la Betleem. La patruzeci de zile dup\
na[tere se duc la Templul din Ierusalim pentru ritualul de purificare a mamei,
Maria, tot în conformitate cu Legea lui Moise. De la Ierusalim nu se mai întorc la
Betleem, ci se duc în Galileea, în satul lor, Nazaret (2,39). Se întorc deci în satul
din care au plecat spre Betleem.
Al doilea punct de divergen]\ între Matei [i Luca se refer\ la situa]ia legal\ în
care se g\sesc Iosif [i Maria la na[terea lui Iisus. Ambele evanghelii coincid în a
afirma c\, atunci când Iisus este z\mislit în pântecele Mariei, aceasta [i Iosif sunt
uni]i prin acord matrimonial1, sunt, adic\, legal so] [i so]ie, chiar dac\ nu locuiesc
împreun\ (Matei 1,18; Luca 1,34). Problema st\ în a afla când încep convie]uirea
matrimonial\. Dup\ Matei, înainte de na[terea lui Iisus. Îngerul Domnului îl
sf\tuie[te pe Iosif s\ o primeasc\ (acas\) pe cea care legal îi este so]ie (1,20) [i
Iosif se supune imediat (1,24): Iosif [i Maria devin so] [i so]ie în sensul deplin al
termenilor, legal, dar mai ales social, c\ci tr\iesc sub acela[i acoperi[. Situa]ia pe
care o presupune Evanghelia lui Matei corespunde obiceiurilor evreie[ti ale
timpului: se semna ketubah sau acordul matrimonial, dar proaspe]ii so]i nu î[i
începeau convie]uirea, ci î[i preg\teau noul c\min, mai ales so]ia, care r\mânea
în casa p\rin]ilor punându-[i la punct zestrea. Dup\ un an se f\cea nunta, cu
ocazia c\reia mireasa era adus\ în noul c\min.
Dup\ Luca 1,27 [i 2,5, când Iosif [i Maria ajung la Betleem [i se na[te Iisus, ei
sunt în aceea[i situa]ie de la Nazaret. Sunt legal c\s\tori]i, dar ceremonia nun]ii nu
pare a fi avut loc. Se men]ine, a[adar, o situa]ie ciudat\ în ochii oamenilor, c\ci
Iosif va fi tat\l legal al unui copil (acordul matrimonial cu Maria î[i produce toate
efectele) f\r\ s\ fi convie]uit cu so]ia lui legitim\. Cu alte cuvinte, situa]ia lui Iosif [i
a Mariei este neobi[nuit\ din punct de vedere social, c\ci nu corespunde
obiceiurilor nup]iale stabilite [i aceast\ situa]ie poate provoca chiar clevetiri legate
de adev\ratul tat\ al copilului care trebuie s\ se nasc\. Într-adev\r, au existat
atunci [i au continuat s\ existe dubii, ale lui Iosif, care, în fa]a sarcinii nea[teptate
a Mariei, vrea s\ divor]eze (Matei 1,19), [i ale oamenilor din Nazaret care, în mod
semnificativ, îl identific\ pe Iisus dup\ mam\, nu dup\ tat\: „fiul Mariei” (Marcu
6,3). (V. 4.3)
R\mân îns \ dou\ afirma]ii comune lui Matei [i Luca. Prima este legat\ de locul
na[terii lui Iisus: Betleem (Matei 2,1 [i Luca 2,4.15). De ce aceste dou\ izvoare
istorice, independente [i destul de divergente între ele, coincid în aceast\
informa]ie? De unde le-a parvenit? Dup\ unele opinii, tradi]ia cre[tin\ timpurie a
situat na[terea lui Iisus la Betleem pentru a justifica – [i demonstra, în fa]a
obiec]iilor iudaice! – c\ Iisus este realmente Mesia al Israelului, cel a[teptat. Într-
adev\r, Mesia trebuia s\ fie urma[ al lui David, iar ora[ul lui David este Betleem.
Afirma]iile lui Matei (1,20; 2,6) [i Luca (1,27; 1,32-33; 1,69; 2,4; 2,11) despre Iisus ca
Mesia descendent din David ar putea induce ideea c\ op]iunea pentru Betleem e
mai mult o dat\ de tip teologic, decât una strict istoric\. Dar, dac\ este o
informa]ie menit\ a „dovedi” c\ Iisus este descendent al lui David, creat\ de
comunitatea timpurie, de ce nu sunt mai multe afinit\]i în relat\rile despre
copil\ria lui în Matei [i Luca [i, concret, în referirile la Betleem în cele dou\
evanghelii?
A doua afirma]ie în care coincid Matei [i Luca se refer\ la o deplasare
intempestiv\ [i dificil\ în contextul evenimentelor legate de na[terea lui Iisus. La
Matei, aceasta se concretizeaz\ în fuga brusc\, în timpul nop]ii, din Betleem – pe
atunci domiciliul lui Iisus copil – [i o c\l\torie incert\ în Egipt provocat\ de
persecu]ia lui Irod, soldat\ cu exilul întregii familii (p\rin]ii [i copilul), care se va
prelungi pân\ la moartea persecutorului (Matei 2,1-23). La Luca, are loc o
deplasare legat\ tot de o decizie politic\, aceea a unui cens universal pe care l-ar
fi ordonat împ\ratul roman Augustus. Acest fapt implic\ riscanta c\l\torie a unei
femei, cu sarcina în faz\ avansat\, de la Nazaret, localitatea de domiciliu, la
Betleem, [i o na[tere în condi]ii foarte dificile, departe de cas\ [i f\r\ nici un fel de
ajutor. În relatarea lui Matei, Iisus este un fugar [i un exilat; în Luca, un emigrant [i
un str\in. Betleemul este în centrul evenimentelor. Dup\ Matei, fiul Mariei, urm\rit
de Irod, trebuie s\ p\r\seasc\ noaptea Betleemul [i s\ fug\ în Egipt. Ce
verosimilitate istoric\ are aceast\ c\l\torie în afara Israelului, care include
r\mânerea, mai mult sau mai pu]in timp, într-o ]ar\ str\in\? S-a remarcat deseori
c\ relatarea lui Matei despre fuga în Egipt se situeaz\ în ni[te parametri de
caracter tipologic. S-a vrut stabilirea unui paralelism între destinul lui Iisus exilat [i
destinul Israelului, poporul s\u, mul]i ani sclav în aceast\ ]ar\. De aceea, perioada
egiptean\ a lui Iisus ar avea pu]in\ baz\ istoric\. În Luca, într-adev\r, nu este
men]ionat\. Dar Luca ar avea ra]iuni „teologice” s\ treac\ sub t\cere un element
ca acesta. Într-adev\r, în Evanghelia sa, Luca evit\ cu grij\ c\l\toriile lui Iisus adult
în afara teritoriului Israelului: c\l\toria în Fenicia (v. Marcu 7,24), trecerea
ulterioar\ prin Decapolis (v. Marcu 7,31), o alt\ c\l\torie, anterioar\, la Decapolis
(v. Marcu 5,20) [i una în Caesarea lui Filip (v. Marcu 8,27). Dup\ Luca, itinerariul
lui Iisus începe în Galileea [i se sfâr[e[te la Ierusalim. Doar prima comunitate
cre[tin\ va dep\[i grani]ele Israelului [i-i va predica Evanghelia: Samaria (Faptele
8,5), Siria (9,22), Fenicia (11,19)… Ca atare, dac\ Matei se arat\ interesat s\
sublinieze destinul lui Iisus ca exilat, Luca are motive s\-l re]in\ în Israel. R\mâne,
deci, deschis\, din punct de vedere istoric, posibilitatea ca Iisus, cu p\rin]ii s\i, s\
fi trebuit s\ fug\ în Egipt ca s\ scape de amenin]area mor]ii venit\ dinspre Irod,
întruchipat\ de relatarea despre masacrul copiilor din Betleem.
 În ceea ce prive[te celelalte dou\ evanghelii – Marcu [i Ioan – datele sunt
foarte s\race. În Marcu nu e nici o referire la Betleem. Nara]iunea îl prezint\
pentru prima oar\ pe Iisus venind din Nazaretul Galileei (1,9). Este vorba despre o
informa]ie comun\ celor patru evanghelii [i care, cum am spus, trebuie acceptat\
ca dovedit\: Nazaret este localitatea de origine a lui Iisus. De aceea, t\cerea lui
Marcu în ce prive[te Betleem ca locul na[terii lui Iisus nu permite nici o concluzie.
În Evanghelia lui Ioan, unica referin]\ ce se poate analiza este 7,42. J. P. Meier
subliniaz\ pe bun\ dreptate amibiguitatea acestui verset: „N-a zis, oare, Scriptura
c\ Hristos va s\ vin\ din s\mân]a lui David [i din Betleem, cetatea lui David?” Dac\
fraza se ia în sens propriu, ea afirm\ c\ Iisus, prin faptul de a nu se fi n\scut în
Betleem, nu poate fi Mesia. Dar dac\ e citit\ în cheie ironic\, atunci cei care o
rostesc afirm\, de fapt, ceea ce vor s\ nege: trebuie presupus doar c\ cititorii [tiu
c\ Iisus s-a n\scut la Betleem, în timp ce aceia care o pronun]\ ignor\ acest lucru.
În consecin]\, ceea ce se vrea o nega]ie devine în fapt o afirma]ie, o dovad\ în
sprijinul mesianismului lui Iisus. Nu ar fi unicul caz în Evanghelia lui Ioan de ironie
fin\ [i copioas\. La fel, solda]ii care îl batjocoresc pe Iisus [i îl salut\ cu: „Salve,
rege al iudeilor!” (Ioan 19,3)1 afirm\ – crezând c\ neag\ – ceea ce cititorul [tie [i
recunoa[te: c\ Iisus e rege. Cu inscrip]ia de pe cruce („Iisus Nazarineanul, Regele
iudeilor”, 19,19) se întâmpl\ un lucru asem\n\tor. A[a încât, este foarte posibil ca
în Ioan 7,42, cei ce vorbesc s\ afirme contrariul a ceea ce vor s\ afirme, adic\
exact ceea ce vrea evanghelistul s\-i fac\ s\ spun\. Nu ar fi de mirare ca Ioan 7,42
s\ se refere de facto la Betleem, satul lui David, ca locul na[terii lui Iisus.

Rezumând, nu exist\ argumente decisive împotriva afirma]iei lui Matei [i Luca c\

Iisus s-a n\scut în Betleemul Iudeei, localitate unde au ajuns Maria, îns\rcinat\, [i
so]ul ei legal Iosif, dup\ o lung\ c\l\torie de circa dou\ sute de kilometri. E vorba,
probabil, de o c\l\torie complicat\ de sarcina Mariei, dar nu [tim în ce lun\ era
când s-a mutat în Betleem cu Iosif. Dup\ o perioad\ de durat\ necunoscut\, în
timpul c\reia s-a n\scut copilul pe care Maria îl purta în pântece, se întorc la
Nazaret. Nu poate fi exclus, îns\, ca înainte de asta s\ se fi refugiat în Egipt, în fa]a
amenin]\rii cu moartea a lui Irod. Acesta ar fi nucleul istoric al evenimentelor
legate de na[terea lui Iisus.

4.2.2. Motivul: un cens al lui Irod în timpul lui August

Întrebarea care se impune imediat este: ce motiv a determinat na[terea lui Iisus în
afara Nazaretului [i ce i-a f\cut pe p\rin]ii lui, Iosif [i Maria, s\ plece la Betleem?
Evanghelia lui Luca atribuie deplasarea la Betleem unui cens (apograf¥) decretat
de împ\ratul Octavianus Augustus în tot Imperiul (2,1) [i-l pune în leg\tur\ cu
Quirinius, guvernatorul Siriei (2,2). Iosif [i Maria s-ar fi dus s\ se declare la Betleem
pentru a se supune decretului. Dar, în timpul domniei lui Augustus (29 î.H.-14
d.H.), Quirinius a fost guvernator al Siriei, cu atribu]ii asupra noii provincii Iudeea
doar începând din anul 6 d.H., când Arhelau, fiul lui Irod, a fost demis [i Iudeea a
devenit provincie roman\ (Antichit\]i 17,8,2; 17,13,2). În acel moment Augustus a
decretat, prin intermediul lui Quirinius, un cens provincial (nu în tot Imperiul) care
avea ca obiectiv ultim organizarea pl\]ii impozitelor din noua provincie c\tre fiscul
imperial (nu [i în Galileea [i Pereea, guvernate de Antipa, sau în Traconitida,
guvernat\ de Filip, ambii – fii ai lui Irod). Acest cens a provocat revolta condus\ de
Iuda Galileeanul, în\bu[it\ chiar de Quirinius (Faptele 5,37; Antichit\]i 18,1,1) (v.
3.3.3.2.). Ca atare, nu acesta a putut fi censul care i-a purtat pe Iosif [i Maria la
Betleem, c\ci, când s-a n\scut Iisus, regele Iudeei era Irod (Matei 2,1; Luca 1,5),
iar acesta a murit în anul 4 î.H., cu zece ani înainte de censul lui Quirinius.
În plus, în timpul ultimilor ani ai lui Irod, guvernatorii Siriei au fost al]ii: C.
Sentius Saturninus (10/9-7/6 î.H.) [i P. Quinctilius Varus (7/6-4 î.H.). Ceea ce ne
determin\ s\ credem c\ censul men]ionat de Luca 2,2 corespunde ultimului din
cele dou\ decretate de Irod, cel din 7/6 î.H. – în tot regatul, în conformitate cu
nevoile interne ale administra]iei sale fiscale, complet autonom\ fa]\ de Roma, [i
în dorin]a de a-i face pe plac împ\ratului Augustus. Se [tie c\ Augustus a
impulsionat organizarea de censuri în Imperiu, atât în provinciile de rang imperial
– cum era Iudeea începând din anul 6 d.H. – sau senatorial, cât [i în teritoriile
guvernate de regi alia]i ai Romei. Pe de alt\ parte, tocmai se încheiase censul
cet\]enilor romani din Imperiul Roman promovat de Augustus în anul 8 î.H. Lui
Irod nu i-a sc\pat interesul împ\ratului pentru censuri, într-un moment când era
interesat s\-i câ[tige bun\voin]a în urma unor dificult\]i politice pe care le avusese
cu el.
Sunt deci dou\ posibilit\]i de explicare a informa]iei din Luca 2,1 despre un
cens general în tot imperiul care ar fi fost decretat de Augustus. Ori Luca a
concentrat diversele censuri provinciale într-unul singur, care ar fi fost general
(cum, în fapt, Augustus nu a convocat niciodat\); ori se refer\ la censul general al
cet\]enilor romani (nu al locuitorilor din tot Imperiul) din anul 8 î.H, convocat de
împ\rat. Oricum, este limpede voin]a Evangheliei de a sublinia importan]a istoric\
a na[terii lui Iisus, punând-o în leg\tur\ cu Augustus [i censul lui Quirinius.
Pe de alt\ parte, trebuie remarcat c\ Irod nu mai f\cuse de 14 ani
recens\mântul supu[ilor s\i. Ultimul fusese în anul 20/19 î.H. [i probabil c\ acum
trebuiau actualizate datele. Censul decretat de Irod în 7/6 î.H., care includea un
jur\mânt de fidelitate fa]\ de Augustus [i fa]\ de el, este consemnat explicit de
Josephus Flavius (Antichit\]i 15,10,4). {i Luca 2,2. face aluzie la censul lui Irod într-
un text care trebuie tradus astfel: „aceast\ înscriere (= censul lui Irod din anul 7/6
î.H.) a fost anterioar\ aceleia care s-a f\cut când Quirinius era guvernator al Siriei
(anul 6 d.H.)”. Într-adev\r, a[a cum men]ioneaz\ Tertullian (Împotriva lui Marcion
4,19,10), guvernatorul Siriei era Saturninus când Irod, regele Iudeei, a decretat
ultimul lui census.
Pe de alt\ parte, se pare c\ Irod, rege aliat al Romei, dar autonom, f\cea
recens\mintele în conformitate cu obiceiurile tradi]ionale evreie[ti [i nu în stilul
censurilor provinciale romane. Sistemul tradi]ional al recens\mintelor în Israel,
men]inut din 200 î.H. – [i probabil deja dinainte, din timpul perioadei post-exil –
era obligatoriu [i pentru b\rba]i [i pentru femei; mai mult, criteriul censului [i
tax\rii, spre deosebire de cel al censurilor provinciale romane – erau persoanele
fizice (tributum capitis), nu propriet\]ile (tributum soli). De aceea censul realizat
de Quirinius, la ordinul lui Augustus, a fost unul tipic roman când, pentru prima
oar\ [i nu f\r\ o puternic\ opozi]ie a evreilor, s-a elaborat un cadastru al
propriet\]ilor pornind de la o declara]ie sub jur\mânt (akroasis) (Antichit\]i
18,1,1). Censul tradi]ional iudeu – pe care Irod, cu pragmatismul s\u politic, nu l-a
modificat – avea ca obiectiv înregistrarea tuturor persoanelor fizice între 12-14 [i
65 de ani, în vederea stabilirii impozitului per capita, anual [i egal pentru to]i. Deja
Legea lui Moise preciza aceast\ egalitate (Exodul 30,12-15: „S\ nu dea bogatul mai
mult, nici s\racul mai pu]in”).
Impozitul pe propriet\]ile agricole era tipic roman, c\ci, potrivit mentalit\]ii
iudaice, p\mântul apar]ine numai lui Dumnezeu, nu poate fi deci evaluat, nici
înregistrat cadastral în vederea impunerii fiscale: Domnul i-a dat ]ara poporului
s\u, el îi este unicul proprietar [i nici o alt\ autoritate n-o poate supune sau
domina (v. 3.3.3.2.). Fiscalitatea era împov\r\toare în timpul lui Irod, dat fiind c\
monarhul avea nevoie de bani mul]i pentru marile lucr\ri publice din regatul s\u
[i pentru darurile c\tre ora[ele grece[ti din afar\. Regele a decretat tot felul de
impozite pe recolte [i comer], dar s-a ab]inut de la tributum soli, care ar fi lezat
profund sensibilitatea iudaic\.

A[adar, c\l\toria lui Iosif [i a Mariei din Nazaret la Betleem poate fi în]eleas\ mai
bine din perspectiva censului lui Irod din 7/6 î.H. Obiectivul era înscrierea pe listele
menite a ajuta stabilirea de tributum capitis pentru fiecare locuitor adult, b\rbat
sau femeie, din regatul lui Irod. Fiecare trebuia s\ se înregistreze „în cetatea sa”
(Luca 2,3). Decretul lui Irod l\sa libertate de interpretare în acest punct. Iosif ar fi
putut s\ o fac\ la Nazaret, unde-[i avea domiciliul, dar a ales Betleemul,
localitatea de origine. Decizia era de în]eles în cazul unui b\rbat ca el, evreu pios
din neamul lui David, marele rege al Israelului. C\ci familia lui Iosif provenea din
Betleem [i emigrase de pu]ine genera]ii în Galileea unde, evident, originea îi era
cunoscut\ [i respectat\. A[a c\ a hot\rât – în conformitate cu Legea lui Moise [i
cu facilit\]ile acordate de Irod – s\ se înscrie în localitatea de origine a tribului
(tribul lui Iuda) [i a neamului s\u (neamul lui David) [i s\ se supun\ astfel
decretului lui Irod.
Pe de alt\ parte, decizia lui a fost probabil înt\rit\ de situa]ia anormal\ [i
neobi[nuit\ social, care declan[ase criticile [i clevetirile oamenilor din Nazaret: o
fat\ din acela[i sat, Maria, cu care Iosif era unit prin acord matrimonial, r\m\sese
îns\rcinat\ înainte de începerea convie]uirii lor. Iosif nu a divor]at îns\ de Maria [i
a men]inut acordul matrimonial. Puternica presiune social\ [i dubiile mali]ioase
despre paternitatea real\ a copilului au fost un motiv în plus ca Iosif s\-[i ia so]ia [i
s\ porneasc\ împreun\ spre Betleem. Reac]ia rudelor de aici nu pare s\ fi fost
pozitiv\, de vreme ce Maria a dat na[tere copilului în condi]ii precare într-un grajd
din afara ora[ului.
 Oricum, amintirea na[terii lui Iisus s-a fixat curând în memoria comunit\]ii
cre[tine din Iudeea. Doar a[a se explic\ interesul împ\ratului Hadrian de a elimina
orice urm\, p\gânizând locul. C\ci imediat dup\ al Doilea R\zboi Iudaic (132-135
d.H.), Hadrian a ordonat [tergerea amintirilor cre[tine din locul de la Ierusalim
unde murise [i fusese înmormântat Iisus [i a dispus ridicarea unui l\ca[ de cult
greco-roman într-un alt punct la fel de sacru pentru evreii cre[tini: pe[tera din
Betleem legat\ de na[terea lui. În pe[ter\, a[a cum poveste[te Sfântul Ieronim
(Epistula ad Paulinum 58), se va institui cultul lui Tammuz-Adonis, iubitul lui
Venus, mort [i plâns de cei ce-l cinsteau. Poate în jurul pe[terii a fost chiar
plantat\ o p\durice sacr\, care va disp\rea în sec. IV, când Constantin va ridica,
deasupra pe[terii, Biserica Na[terii Domnului.
Maria nu trebuie s\ fi r\mas mult în grajdul în care a avut loc na[terea c\ci,
conform Evangheliei lui Matei, când în]elep]ii din Orient, magii, au vizitat
Betleemul, au g\sit-o împreun\ cu copilul într-o „cas\” (2,1). Într-adev\r, tradi]ia
leag\ perioada de dup\ na[terea lui Iisus de o cas\. Nu pare s\ fi fost proprietatea
lui Iosif, ai c\rui înainta[i, de[i originari din Betleem, emigraser\ în Galileea. Mai
degrab\ putea apar]ine rudelor, din neamul lui David ca [i el. Dup\ câteva zile de
via]\ (versiunea Luca) sau dup\ câteva luni (versiunea Matei), Iisus va p\r\si
aceast\ cas\ [i, dup\ o eventual\ perioad\ în Egipt determinat\ de persecu]ia lui
Irod (Matei 2,1-23), va merge în Nazaret, localitate ce va deveni „satul s\u”, „patria
sa”. Va cre[te în casa lui Iosif, tat\l s\u, sub ocrotirea acestuia [i a Mariei, mama
sa.

4.2.3. Data: anul 7/6 î.H.

Este incontestabil c\ Iisus s-a n\scut în timpul împ\ratului roman Octavianus
Augustus (29 î.H-14 d.H.) [i al lui Irod, regele iudeilor (37-4 î.H.) (v. Matei 2,1; Luca
1,5; 2,1). Având în vedere c\ Irod a murit în martie sau aprilie anul 750 de la
fondarea Romei (Antichit\]i 17,8,1), nu putem trece de anul 4 î.H. Aceast\
curioas\ anomalie cronologic\ – Iisus se na[te înaintea erei cre[tine – se
datoreaz\ erorii comise de Dionisius Exiguus (cel Mic) în sec. VI. Când acest
c\lug\r a vrut s\ fixeze începutul erei cre[tine, l-a fixat în anul 754 de la fondarea
Romei [i nu în anul 750, anul mor]ii lui Irod, respectiv cu cel pu]in patru ani mai
târziu. Pe de alt\ parte, reflec]iile din paragraful anterior asupra censului lui Irod
indic\ anul 7/6 î.H. ca dat\ înainte de care nu se poate situa na[terea lui Iisus.
Faptul c\ Irod decide s\ fie uci[i to]i copiii din Betleem [i din împrejurimi „de doi
ani [i mai jos” (Matei 2,16) arat\ c\, potrivit Evangheliei lui Matei, na[terea lui Iisus
trebuie situat\ într-o marj\ de timp nu mai mare de trei ani înainte de moartea lui
Irod, care se produce când, dup\ datele din aceea[i evanghelie (2,19), familia sa
este în Egipt. Pare limpede, deci, c\ este vorba de intervalul dintre anii 7/6 [i 4 î.H.
Se poate preciza mai mult? Totul depinde de valoarea cronologic\ ce se atribuie
informa]iilor aduse de Evanghelia lui Matei, concret fenomenului stelei v\zute de
în]elep]ii din Orient (2,2.9-10) [i identificate de ei drept semn al na[terii regelui
iudeilor. Trebuie spus c\ rela]ia dintre o stea [i na[terea unui mare personaj este
frecvent\ în Antichitate. Astfel, Cicero (Despre divina]ie 1,23,47) spune c\ în
noaptea în care a ars marele templu al Artemidei din Efes [i s-a n\scut Alexandru
cel Mare, în]elep]ii persani au v\zut în asta prevestirea na[terii unui mare personaj
care va pune în pericol întreaga Asie. {i na[terea lui Augustus [i a lui Mithridate a
fost înso]it\ de semne cere[ti. Motivul stelei are, deci, ecouri elenistice [i orientale
incontestabile. Din punct de vedere astronomic, steaua men]ionat\ în Matei 2
poate fi interpretat\ drept o nov\ foarte str\lucitoare (care a ap\rut în martie [i
aprilie 5 î.H., dup\ astronomii chinezi [i coreeni), sau drept conjunc]ia lui Jupiter [i
Saturn în constela]ia Pe[tilor, care s-a repetat de trei ori (mai-iunie, septembrie-
octombrie, decembrie) în cursul anului 7 î.H. sau conjunc]ia lui Jupiter, Saturn [i
Marte (februarie 6 î.H.) sau alinierea lui Jupiter cu Luna cu ocultarea lui Jupiter în
constela]ia Pe[tilor („constela]ia iudaic\”) (20 februarie anul 5 î.Hr.). Sau – mai
probabil – convergen]a tuturor acestor date. M. Kidger identific\ amintita nov\ cu
DO Aquilae.
Pe de alt\ parte, tema stelei are o component\ literar\ foarte iudaic\.
Considera]iile astronomice sunt inseparabile de referin]a la oracolele lui Valaam
(Balaam), un în]elept neevreu care profe]ise apari]ia unui mare rege în sânul
poporului evreu: „o stea r\sare din Iacov; un toiag [sceptru] se ridic\ din Israel”
(Numerii 24,17). Se [tie c\ acest pasaj era citit în cheie mesianic\ în Targum,
traducerea în aramaic\ a Bibliei, obi[nuit\ în sinagogi deja în sec. I d.H. Targum
interpreta astfel acest verset: „un rege se va ridica din Iacob [i Mesia va fi uns în
Israel” (Targum Onkelos). A[adar, motivul stelei reune[te dou\ sensibilit\]i: greco-
roman\ [i iudaic\.
 Dac\ ne raport\m la computul siriac, pe care pare a-l utiliza Luca (3,1) în
fixarea începutului activit\]ii publice a lui Iisus, na[terea lui ar trebui s\ fie situat\
între 1 octombrie anul 7 î.Hr. [i 30 septembrie 6 î.Hr. (v. 4.5.1.). Stabilirea, mai
departe, a lunii [i a zilei devine mai degrab\ ipotetic\. Toate încerc\rile de a
elucida data exact\ se lovesc de lipsa datelor. {i, în ciuda eforturilor pentru
rezolvarea problemei, atât cu ajutorul datelor astronomice, cât [i pornind de la
computurile calendarelor antice, cercet\rile sfâr[esc de obicei în pure conjecturi.
De fapt, cel mai mare interes pentru cre[tinii din primele secole l-a prezentat data
celebr\rii Pa[telui, o dat\ ce depinde de fazele lunii [i, ca atare, e mobil\. În
schimb, Cr\ciunul, de când a fost fixat în sec. IV în timpul lui Constantin, se
celebreaz\ la o dat\ fix\: 25 decembrie.
De solsti]iul de iarn\, perioada din an când ziua începe s\ se m\reasc\ [i
cre[te lumina soarelui, era deja legat\ s\rb\toarea roman\ a soarelui neînvins, sol
invictus, foarte popular\ în tot Imperiul în sec. III. Soarele neînvins este
personificat de diferite figuri, ca aceea a lui Mithra, zeul care are în mâini un cu]it
[i o tor]\ cu care lumineaz\ în întuneric, n\scut dintr-o piatr\ [i asistat de p\stori;
dar sol invictus este reprezentat [i de imaginea împ\ratului, echivalat cu astrul
solar [i reprezentat cu atributele lui de suveran al universului, autentic\
manifestare a divinit\]ii. S\rb\toarea cre[tin\ implic\ [i ea imaginea soarelui [i a
luminii care cre[te odat\ cu Iisus Hristos, „soarele ce vine din cer [„R\s\ritul cel
de Sus”], în exprimarea evangheliilor (Luca 1,78), [i, de aceea, unicul care merit\
s\ fie adorat ca „Dumnezeu din Dumnezeu, lumin\ din lumin\”, în formularea
crezului niceo-constantinopolitan (385 d.Hr.).
Prin urmare, din cauza lacunelor de informa]ie existente în izvoarele istorice,
nu [tim ziua în care s-a n\scut Iisus, [i de aceea, data de 25 decembrie are o
valoare redus\ din punctul de vedere al istoriei lui (este o posibilitate din 365!).
Valoarea ei este îns\ mare din punctul de vedere al istoriei cre[tinismului, c\ci
stabilirea s\rb\torii na[terii lui Iisus, coincizând cu solsti]iul de iarn\ [i s\rb\toarea
soarelui neînvins, reprezint\ începutul declinului religiei greco-romane [i
ascensiunea, în tot Imperiul, a religiei cre[tine.

4.3.1. P\rin]ii, Iosif [i Maria

Iisus este prezentat în izvoarele documentare ca „fiul lui Iosif” (Luca 3,23; 4,22 [i
Ioan 6,42), „fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1,45), „fiul tâmplarului”1, dar [i ca „fiul
Mariei” (Marcu 6,3). E evident c\ pe mama lui Iisus o cheam\ Maria: la fel este
numit\ [i în Faptele Apostolilor 1,14. Numele Mariei, ca mam\ a lui Iisus, lipse[te
din Evanghelia dup\ Ioan, din ra]iuni interne scrierii, dar este prezent atât în Matei
(1,18; 2,11; 13,35), cât [i în Marcu (6,3) [i Luca (1,41-42; 2,5-7; 2,34). Asta nu
înseamn\ c\ în diverse circumstan]e nu sunt referiri la „mama” lui Iisus [i în Ioan,
de[i nu i se men]ioneaz\ numele: în vizita pe care ea [i fra]ii lui Iisus i-o fac la
Cafarnaum (Marcu 4,31-35 || Matei 12,46-50 || Luca 8,19-21), în episodul nun]ii din
Cana (Ioan 2,1-12) [i în episodul de lâng\ cruce (Ioan 19,25-27; v. [i 6,42). Iosif [i
Maria formeaz\ o familie legitim\ [i acest lucru este exprimat în diferite texte care-
l numesc pe Iosif „so]ul” Mariei (Matei 1,16.19)2 sau care spun c\ Iosif [i Maria
erau uni]i „prin acord matrimonial”, ceea ce-i leag\ pe cei implica]i ca so] [i so]ie
(Matei 1,18-19; Luca 1,27; 2,5).
 Tocmai aici începe îns\ dificultatea legat\ de geneza lui Iisus. Cum am
men]ionat, Iosif [i Maria sunt legal so] [i so]ie dar, înainte s\ aib\ loc nunta [i s\
înceap\ convie]uirea, Maria r\mâne îns\rcinat\ cu un b\iat, care va fi primul ei
copil. Aceast\ anomalie este exprimat\ în diferite feluri. În primul rând, în Nazaret,
satul ei, Iisus este numit „fiul Mariei” (Marcu 6,3), nu doar „fiul lui Iosif”, cum este
obiceiul în lumea biblic\ [i iudaic\, în care linia genealogic\ folosit\ pentru a
desemna filia]ia cuiva este, aproape întotdeauna, cea patern\, nu cea matern\. În
acest sens, Luca 3,23 se refer\ la Iosif cu urm\toarea precizare: „[Iisus] precum se
socotea, fiu al lui Iosif.” Matei este [i mai explicit: „{i f\r\ s\ fi cunoscut-o pe ea
Iosif, Maria a n\scut pe fiul s\u […], c\ruia i-a pus numele Iisus” (1,25). Pe scurt,
Iisus este un copil conceput [i, probabil, n\scut în afara rela]iei conjugale între
p\rin]ii s\i, Iosif [i Maria, c\s\tori]i legal, dar netr\ind înc\ sub acela[i acoperi[. La
venirea pe lume situa]ia lui e aparte [i faptul c\ oamenii din Nazaret îi spun fiul
Mariei asta pare s\ indice. Dar indicarea lui [i ca „fiul lui Iosif” arat\ [i c\ aceast\
anormalitate nu devine un stigmat care s\-l fi urm\rit toat\ via]a.
La textele care pot fi legate de aceast\ tem\, este de ad\ugat [i Ioan 8,41, în
care c\peteniile iudaice care discut\ cu Iisus afirm\: „Noi nu ne-am n\scut din
desfrânare. Un tat\ avem: pe Dumnezeu”. Cum afirm\ J. P. Meier, a doua parte a
frazei e o încercare de autojustificare a adversarilor lui Iisus, pe care el îi acuz\ c\
au ca tat\ pe diavol (v. Ioan 8,44). În ceea ce prive[te prima parte, poate reflecta o
[tire care circul\ despre Iisus [i care eviden]iaz\ misterul ce înconjoar\ concep]ia
[i na[terea lui. Polemica acid\ dintre evrei [i cre[tini la sfâr[itul sec. I, când este
scris\ Evanghelia dup\ Ioan în redactarea actual\, are ecouri în capitolele 7 [i 8
ale acestei evanghelii, în care problema în dezbatere este aceea a originilor lui
Iisus: vârsta (8,57-58), locul de provenien]\ (7,27.52), fra]ii (7,3-4.10), apartenen]a
lui Mesia la familia lui David [i originea în Betleem (7, 42). În acest context, plin de
referiri la istoria concret\ a lui Iisus, Ioan 8,41 face o aluzie la caracterul singular al
originii lui. O parte a iudaismului sec. I înclin\ s\ afirme originea nelegitim\ a lui
Iisus: acesta ar fi sensul termenului desfrânare. De aceea, textul din Ioan se
traduce deseori astfel: „Noi nu suntem bastarzi [subîn]eles: ca tine].”. Interpretarea
mali]ioas\ a originilor lui Iisus presupune cunoa[terea – [i interpretarea într-o
cheie burlesc\ – a tradi]iei cre[tine asupra concep]iei lui virginale, a[a cum va fi
preluat\ de Matei [i Luca, [i va fi difuzat\ în unele cercuri iudaice [i non-iudaice
din sec. II [i mai târziu (v. 2.2.1.2).
Evangheliile îi prezint\ pe Iosif [i pe Maria ca p\rin]ii lui Iisus în timpul
copil\riei [i adolescen]ei la Nazaret. Ultimul episod în care apar to]i trei este
pelerinajul la Ierusalim de s\rb\toarea Pa[telui, „când a fost el [Iisus] de
doisprezece ani” (Luca 2,41-42). Mult mai târziu, când, dup\ ce împlinise 30 de
ani, Iisus a plecat din Nazaret [i-a început s\ predice în toat\ Galileea, nu se mai
face nici o men]iune despre Iosif; este amintit\ doar Maria, mama sa. Cea mai
verosimil\ cauz\ a t\cerii despre Iosif este c\, în momentul acela, era deja mort.
Numai a[a se explic\ de ce textele nu men]ioneaz\ capul familiei. E posibil, deci,
ca Iosif s\ fi murit la Nazaret la o vârst\ necunoscut\, între 50 [i 70 de ani.
 Tradi]ia despre moartea timpurie a lui Iosif a fost inclus\, de[i într-o manier\
indirect\, în Protoevanghelia lui Iacob, scriere apocrif\ din jurul anului 200 care
nareaz\ via]a Fecioarei Maria [i na[terea fiului ei, Iisus. Aici Iosif apare ca un
b\rbat în vârst\, v\duv [i cu copii deja adul]i, care consimte s\ ia în custodie ca
so]ie pe Maria, o fat\ care tocmai a împlinit doisprezece ani [i care nu l-a n\scut
înc\ pe Iisus (9,3; 19,1). În sec. IV aceast\ tradi]ie este integral inclus\ într-o alt\
apocrif\, Istoria lui Iosif tâmplarul, [i în diver[i autori cre[tini greci [i sirieni,
precum Clement din Alexandria (sec. III). Pare clar c\, atunci când Iisus î[i începe
activitatea departe de Nazaret, Iosif e mort. Epifanius situeaz\ aceast\ moarte în
adolescen]a lui Iisus, pu]in dup\ ce a împlinit 12 ani (Panarion 3,78). Motivul e
foarte simplu: cum am ar\tat, la aceast\ vârst\ Iisus merge la Ierusalim, într-un
grup de pelerini galileeni între care se afl\ mama [i tat\l lui împreun\ cu alte rude
[i cunoscu]i. Pe de alt\ parte, dac\ judec\m dup\ Ioan 6,42 Iosif nu putea s\ fi
murit când Iisus avea o vârst\ foarte fraged\. C\ci în episodul înmul]irii pâinilor,
lâng\ lacul Galileea sau Tiberiada, lumea care-l ascult\ pe Iisus face urm\torul
comentariu: „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, [i nu [tim noi pe tat\l s\u [i pe
mama sa?” Fraza nu implic\ în mod necesar c\ Iosif e în via]\, ci c\ în Galileea to]i
[tiu cine este Iisus [i cine sunt (sau au fost) p\rin]ii lui.
Cât despre Maria, a supravie]uit fiului ei un timp. În timp ce Iisus str\bate
Galileea, mama sa locuie[te în continuare la Nazaret cu restul familiei [i men]ine
leg\turi cu fiii ei vitregi, fra]ii [i surorile lui Iisus. Evangheliile o prezint\ al\turi de
ace[tia într-o vizit\ pe care i-o fac lui Iisus la Cafarnaum (Marcu 3,31-35 || Matei
12,46-50 || Luca 8,19-21). Cu ei este [i la o nunt\ dintr-un sat aproape de Nazaret,
Cana, la care a fost invitat „Iisus [i ucenicii s\i” (Ioan 2,2). Când Iisus viziteaz\
Nazaretul în timpul predic\rii, Maria apare ca o persoan\ din sat pe care toat\
lumea o cunoa[te drept mama lui (Marcu 6,3).
Maria va r\mâne la Nazaret pân\ la sfâr[itul vie]ii lui Iisus, când se va duce la
Ierusalim [i, dup\ cât se pare, va r\mâne acolo. Evanghelia lui Ioan o înf\]i[eaz\
de fa]\ la r\stignirea [i moartea fiului ei, iar Luca, în Faptele Apostolilor, o prezint\
împreun\ cu ucenicii într-o înc\pere a unei case din ora[, numit\ de tradi]ia
cre[tin\ cenaculum, dup\ învierea lui Iisus [i înainte de evenimentul din ziua
Cincizecimii (Faptele 1,14; 2,1). Acolo, conform explica]iei lui Marcu, Maria, cu
ucenicii, al]i discipoli, câteva femei [i fra]ii lui Iisus, a[teapt\ sosirea Duhului Sfânt.
To]i ace[ti galileeni („ca la o sut\ dou\zeci”, se spune în Faptele 1,15) merseser\
la Ierusalim cu ocazia ultimei c\l\torii a lui Iisus în ora[ul sfânt [i nu au mai plecat.
Conform unei informa]ii ce se afl\ în multe din c\r]ile apocrife care relateaz\
moartea sau adormirea ei [i în\l]area la cer, Maria ar fi murit la Ierusalim la doi ani
dup\ Iisus. Admi]ând c\ ar fi fost mam\ la [aisprezece ani – o vârst\ foarte
obi[nuit\ în epoc\ –, moartea ar trebui fixat\ în jurul vârstei de 55 de ani. Maria va
fi înmormântat\ în apropierea râului Cedron, în locul care [i ast\zi e venerat ca
mormântul ei. O alt\ tradi]ie, men]ionat\ deja de Irineu din Lyon, situeaz\
moartea Mariei în Efes, unde ar fi fost primit\ în casa lui de Ioan, unul din cei
Doisprezece. Ambele tradi]ii îi atribuie Mariei o slav\ cereasc\ dup\ moarte,
asem\n\toare învierii lui Iisus, fiul ei.

4.3.2. Iisus, un copil aparte

Na[terea lui Iisus s-a produs în circumstan]e neobi[nuite [i anormale, care o
singularizeaz\. Aceast\ na[tere cuprinde o „tain\”, un nucleu pe care o critic\
istoric\ riguroas\, dincolo de apriorisme, nu poate s\-l p\trund\ [i s\-l rezolve.
Trei sunt reac]iile la aceast\ tain\. Prima, total pozitiv\, este a lui Iosif, care apare
în toate textele ca tat\l lui Iisus [i, ca atare, ca acela care a acceptat s\ fie tat\l
legal al fiului Mariei. Al doilea r\spuns, cu o nuan]\ dispre]uitoare, vine de la
rudele lui Iisus [i de la oamenii din Nazaret, care se simt stingheri]i în prezen]a lui
[i refuz\ s\ cread\ în el (v. Marcu 6,4; Ioan 7,5). Al treilea, pozitiv, este cel al
tradi]iei cre[tine timpurii, conturat în dou\ izvoare documentare: nara]iunile
despre copil\rie din evangheliile lui Matei [i Luca – independente între ele – scrise
înainte de anul 90 d.H. Aceast\ tradi]ie afirm\ limpede concep]ia virginal\ a
Mariei, f\r\ tonul apologetic al unor scrieri posterioare, ca Protoevanghelia lui
Iacob. Pe de alt\ parte, dac\ Maria tr\ia [i locuia la Ierusalim cu fra]ii [i ucenicii lui
Iisus când comunitatea timpurie [i-a început existen]a (v. Faptele 1,14), nimic nu
se opune ca începuturile acestei tradi]ii s\ se nutreasc\ din cuvintele ei.
Nucleul comun al vizitelor angelice, cea primit\ de Iosif (Matei 1,18-25) [i cea
primit\ de Maria (Luca 1,26-38), este afirma]ia c\ originea lui Iisus se afl\ într-o
ac]iune preaputernic\, decisiv\ [i unic\ a Duhului lui Dumnezeu, cel care creeaz\
via]\ acolo unde nu exista. Astfel se exprim\ cei doi mesageri cere[ti: „c\ ce s-a
z\mislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1,20) sau „Duhul Sfânt se va pogorî
peste tine [Maria] […]; pentru aceea [i cel ce se va na[te din tine va fi sfânt [i se va
chema Fiul lui Dumnezeu”1 (Luca 1,35). Cu alte cuvinte, maternitatea Mariei f\r\
interven]ia uman\, prin lucrarea puterii divine, determin\ identitatea celui ce se va
na[te: Fiul lui Dumnezeu Preaînalt. Cum spune G. Barbaglio, concep]ia virginal\
eviden]iaz\ credin]a primilor cre[tini în Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu însu[i [i arat\
c\ pentru el „nimic nu este cu neputin]\” (Luca 1,37). S\ observ\m c\ va mai
exista o a doua interven]ie deosebit\ [i unic\ a Duhului Sfânt, cea care se produce
la învierea lui Iisus, dup\ ce el a murit. Aceast\ interven]ie, în mod asem\n\tor,
creeaz\ via]\ acolo unde nu era, mai mult, acolo unde nu era decât putreziciune:
„[Iisus]… a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, dup\ Duhul sfin]eniei,
prin învierea lui din mor]i” (Romani 1,4).
Aceast\ compara]ie este suficient\ pentru a îndep\rta ideea conform c\reia
maternitatea virginal\ a Mariei, mama lui Iisus, ar fi simpla adaptare cre[tin\ a
unui mit din alte religii. În evanghelii, Duhul Sfânt nu ac]ioneaz\ ca partner
masculin de origine divin\ care ar fecunda o femeie din aceast\ lume, ca în cazul
lui Romulus, întemeietorul Romei, considerat fiu al vestalei Rea Silvia [i al zeului
Marte, sau al împ\ratului Octavianus Augustus, care se considera fiul Atiei [i al
zeului Apollo. Nu este de folos nici trimiterea la relat\rile despre întemeietorii de
mari religii, ca Krishna sau Buddha: în cazul Mariei, elementul miraculos se
reduce la cuvântul divin, purtat de înger, care anun]\ ceea ce deja s-a întâmplat
(Matei) sau urmeaz\ s\ se întâmple (Luca).
 Într-un cuvânt, nara]iunea despre conceperea virginal\ lui Iisus a ie[it din
straturile cele mai vechi ale tradi]iei cre[tine, ca reflex al unui element ireductibil,
o parte esen]ial\ a persoanei Mariei din Nazaret, [i, în consecin]\, a fiului ei.
Anonimatul aproape total care înconjoar\ personajele (Maria, dar [i Iosif) care
intervin în conceperea [i na[terea lui Iisus este o garan]ie în favoarea a ceea ce
las\ s\ se în]eleag\ evangheliile lui Matei [i Luca. Nara]iunile acestor dou\
evanghelii sunt diferite, dar tradi]ia e veche [i unic\. În acest sens, Matei – mereu
dornic s\ vad\ în figura lui Iisus împlinirea profe]iilor din Vechiul Testament – a
luat din Isaia 7,14 (citat dup\ Septuaginta sau vechea versiune greac\) un oracol
pe care l-a aplicat la Maria: „Fecioara va avea în pântece [i va na[te fiu [i vor
chema numele lui Emanuel, care se tâlcuie[te: Cu noi este Dumnezeu” (Matei
1,23). Termenul grec parthenos poate semnifica „fecioar\” sau, pur [i simplu, „fat\
tân\r\, la vârsta c\s\toriei”, [i este dificil de precizat în ce sens este folosit în
Septuaginta. Matei îns\ l-a aplicat clar la virginitatea Mariei, care r\mâne fecioar\
în ciuda conceperii fiului ei Iisus, al c\rui supranume este Emanuel.

4.3.3. Iisus, din neamul lui David

Textele repet\ de mai multe ori c\ Iosif, tat\l legal al lui Iisus, este descendent al
lui David. J. P. Meier observ\, cu juste]e, c\ în lumea iudaic\ – [i, am putea
ad\uga, în lumea greco-roman\ [i occidental\ de ast\zi – tat\l legal este
adev\ratul tat\, indiferent dac\ este sau nu [i tat\l biologic. A spune, deci, c\ Iisus
este fiul lui Iosif înseamn\ c\ acesta îi e tat\l legal, nu în mod necesar tat\l
biologic. {i, prin Iosif, Iisus devine descendent al lui David, a[a cum arat\
evangheliile lui Matei (1,6.16.20) [i Luca (1,27; 2,4; 3,23.31).
 Desemnarea, direct\ sau indirect\, a lui Iisus ca„ fiu al lui David”, apare peste
tot în Noul Testament. O g\sim în evangheliile lui Matei (9,27; 12,23; 15,22;
20,30.31; 21,9.15), Marcu (10,47.48; 11,10) [i Luca (1,32; 1,69; 18,30.39). Dar [i în
dou\ formul\ri foarte vechi, apar]inând m\rturisirilor de credin]\ ale primilor
cre[tini: Iisus este „din s\mân]a lui David, dup\ trup” (Romani 1,3); „din neamul
lui David” (II Timotei 2,8). Autorul c\r]ii Apocalipsei a inclus aceea[i tradi]ie în 3,7
(Iisus este „cel ce are cheia lui David”) [i 22,16 („r\d\cina [i odrasla lui David”). În
Noul Testament se identific\ [i tribul c\ruia îi apar]ineau David [i urma[ii lui:
„[Iisus] a r\s\rit din Iuda” (Evrei 7,14); „a biruit leul din semin]ia lui Iuda, r\d\cina
lui David” (Apocalipsa 5,5). L\rgind [i mai mult sfera, se afirm\ c\ Iisus este
israelit, din neamul patriarhilor ([i, printre patriarhi sau p\rin]i ai poporului, se
num\r\ David, cum apare în Faptele 2,29): „din care dup\ trup [kata sarka] este
Hristos” (Romani 9,5). În afar\ de Noul Testament, ascenden]a davidic\ a lui Iisus
este afirmat\, între altele, în Didahia, scriere cre[tin\ de la începutul sec. II. Iar
cele dou\ genealogii din evangheliile canonice (Matei 1,1-17 [i Luca 3,23-38)
vizeaz\ justificarea descenden]ei lui Iisus. E vorba de dou\ texte singulare,
divergente între ele, care con]in dou\ liste genealogice, una de la Avraam pân\ la
Iisus (Matei), cealalt\ de la Iisus pân\ la Adam (Luca). Cum bine remarc\ J.
Jeremias, în gândirea biblic\ o genealogie nu este o curiozitate, ci un instrument
care garanteaz\ apartenen]a legitim\ [i f\r\ umbre la poporul lui Israel [i, ca atare,
participarea la mântuirea viitoare [i definitiv\. O genealogie este rezultatul
investig\rii minu]ioase a istoriei trecute a unei persoane [i a unui neam, care astfel
sunt legate de istoria unui popor. În acest caz investiga]ia urmeaz\ c\i diferite,
de[i ajungând la acela[i rezultat: Iisus, fiul lui Iosif, este descendent al lui
Zorobabel, fiul lui Salatiel, [i al lui David, fiul lui Iesei. E vorba, grosso modo, de o
mie de ani de istorie, acoperi]i de 20 (Luca) sau 14 (Matei) nume pentru fiecare
500 de ani. S\ observ\m, îns\, c\ între Iisus, Zorobabel (perioada exilului) [i David
(începutul monarhiei) nu coincide aproape nici un nume. Se pare c\ s-au ales
dou\ linii diferite de înainta[i. Matei urmeaz\ linia regal\, cea care trece prin
Solomon, fiul lui David, în timp ce Luca urmeaz\ o linie non-regal\, cea care
începe cu Natan, un alt fiu al lui David (v. II Regi 5,14). În mod asem\n\tor, dup\
Zorobabel, Matei elaboreaz\ lista pornind de la Abiud, în timp ce Luca o face
pornind de la Resa; în nici unul dintre cazuri nu putem identifica un model biblic.
Surprinde c\ nu coincide nici m\car bunicul lui Iisus, pe care îl cheam\ Eli (Luca)
sau Iacob (Matei). În schimb, numele str\bunicului (Matat [i, respectiv, Matan) e
aproape acela[i. Pe de alt\ parte, trebuie remarcat c\, pentru perioada anterioar\
lui David, listele lui Matei [i Luca sunt foarte asem\n\toare.
Problema istoric\, în cazul acestor genealogii, este complex\. Tradi]ia
genealogic\ care ajunge la Matei este mai „oficial\” [i urmeaz\, nu f\r\ unele
imprecizii, lista regilor lui Iuda prezent\ în cele dou\ c\r]i biblice ale regilor. Luca
pare mai autentic decât Matei. Astfel încât exist\ dou\ posibilit\]i: fie este vorba de
dou\ tentative diferite care trimit la dou\ tradi]ii diferite, fie lista lui Luca, mai
veche, a fost masiv modificat\ [i a devenit actuala list\ a lui Matei, foarte
simetric\, ce tinde a for]a introducerea de nume în diversele perioade istorice.
Poate a doua explica]ie ar fi preferabil\, date fiind unele detalii singulare, de
exemplu coinciden]a în considerarea lui Salatiel, în loc de Pedaia, ca tat\ al lui
Zorobabel (ambele nume apar în Cartea întâia a Cronicilor 3,17-19); pe de alt\
parte, atât în Luca, cât [i în Matei, tat\l lui Salatiel este Iehonia.
 În concluzie, genealogiile indic\ încercarea comunit\]ii timpurii de a-l încadra
pe Iisus în linia lui David, reconstruindu-i ascenden]a [i justificând astfel, în mod
clar, apartenen]a la aceast\ linie [i la poporul lui Avraam. Luca a l\rgit orizontul [i,
ducând genealogia lui Iisus pân\ la Adam, l-a încadrat în istoria întregii umanit\]i.
În afara Noului Testament, mai exist\ o tradi]ie referitoare la apartenen]a lui
Iisus la o familie din neamul lui David. Hegesip – autor n\scut în Palestina care
scrie spre 180 d.H. [i care este citat de Eusebius din Caesarea în a sa Istorie
ecleziastic\ – afirm\ c\ [tie componen]a familiei lui Iisus. Despre Simeon, „fratele
Domnului”, succesorul lui Iacob la conducerea comunit\]ii cre[tine din Ierusalim,
Hegesip spune c\ a fost denun]at ca urma[ al lui David, cu alte cuvinte, ca
persoan\ cu preten]ii mesianice – prin urmare, antiromane – [i de aceea a fost
condamnat la crucificare în timpul lui Traian (98-117 d.H.). O soart\ mai bun\ au
avut cei doi nepo]i ai lui Iuda, un alt frate al lui Iisus (v. Marcu 6,3), care au fost
chema]i în fa]a împ\ratului Domitianus (81-96 d.H.) ca apar]inând familiei lui
David [i, în consecin]\, b\nui]i de leg\turi cu un mesia inamic al Romei. De fapt
era vorba de doi ]\rani care tr\iau dintr-o mic\ proprietate pentru care pl\teau
impozitele. Domitianus a în]eles c\ erau inofensivi [i le-a dat drumul (Istoria
ecleziastic\, 3, 20, 1-6). {i din Iulius Africanus – dintr-o scrisoare adresat\ unui
anume Aristides – reiese c\ familia lui Iisus se mândrea cu originea ei davidic\
(Istoria ecleziastic\, 1,7,13). Se mândreau cu aceast\ origine [i unii rabini, ca Hyya
cel B\trân (200 d.H.) (v. Talmudul Babilonian, Ketubot 62 b)

4.3.4. Fra]ii [i surorile lui Iisus

Izvoarele antice – cre[tine [i iudaice – vorbesc, referindu-se la Iisus, despre „fra]ii

s\i”, „surorile sale” sau desemneaz\ unele persoane ca „fratele lui Iisus”, „fratele
Domnului”… Ar însemna deci o ignorare a eviden]ei surselor s\ se nege c\ Iisus a
avut patru fra]i [i, cel pu]in dou\, surori. Cei patru fra]i au, semnificativ, nume
clasice, ale Israelului patriarhal, frecvente odat\ cu mi[c\rile reformatoare iudaice
din sec. II î.H. Iacob, cel mai mare, poart\ numele patriarhului Iacob, iar ceilal]i
trei au primit numele celor trei fii ai s\i: Iosif, Iuda [i Simeon (Simon) (v. Matei
13,55 [i Marcu 6,3). Numele surorilor nu sunt men]ionate de evangheliile
canonice. Cum trebuie în]eleas\ din punct de vedere istoric aceast\ eviden]\? Ce
sens trebuie dat acestui fapt incontestabil [i, în plus, cu totul firesc în societatea
iudaic\ a epocii? Întrebarea devine [i mai relevant\ dac\ avem în vedere c\ Iisus a
p\r\sit casa, familia [i satul când avea peste 30 de ani [i aceast\ ruptur\ nu s-a
produs f\r\ tensiuni, cum rezult\ din unele texte evanghelice. O dat\, chiar,
membrii familiei lui, probabil p\rin]ii – nu doar fra]ii – au plecat din Nazaret la
Cafarnaum „ca s\-l prind\, c\ ziceau: „{i-a ie[it din fire [din min]i]” (Marcu 3,21).
 Fra]ii lui Iisus formeaz\ un grup bine individualizat, distinct de grupul
ucenicilor, pe care Iisus i-a ales s\-i împ\rt\[easc\ via]a [i misiunea. Cele dou\
grupuri apar semnificativ diferen]iate în episodul nun]ii din Cana, care se încheie
astfel: „Dup\ aceasta s-a coborât în Capernaum, el [Iisus] [i mama sa [i fra]ii [i
ucenicii s\i, [i acolo n-a r\mas decât pu]ine zile” (Ioan 2,12). Conform Faptelor
Apostolilor, cele 120 de persoane care se afl\ în cenaculum din Ierusalim, dup\ ce
Iisus a murit [i ucenicii l-au v\zut înviat, formeaz\ grupuri asem\n\toare: apostolii
– discipolii b\rba]i, ni[te femei – discipoli feminini, „Maria, mama lui Iisus, [i cu
fra]ii lui” (Faptele 1,12-14). Mai târziu „fra]ii lui”, fra]ii lui Iisus adic\, vor deveni
„fra]ii Domnului”. Aceasta este formula care se va impune în comunitatea cre[tin\
timpurie, a[a cum arat\ folosirea ei de c\tre apostolul Pavel (I Corinteni 9,5).
„Fra]ii Domnului” se vor stabili la Ierusalim [i se vor num\ra printre conduc\torii
comunit\]ii cre[tine din ora[. Nu [tim dac\ [i în alte locuri din Iudeea sau din
Galileea, regiune din care proveneau to]i.
Cel mai important dintre fra]i este, f\r\ îndoial\, Iacob, cunoscut în tradi]ia
cre[tin\ sub titlul glorios de „fratele Domnului” (Galateni 1,19). Iacob este, prin
antonomasie, fratele lui Iisus, primul din serie în listele de fra]i care apar în Matei
[i Marcu [i, prin urmare, cel mai mare. În ciuda identit\]ii de nume, acest Iacob nu
trebuie confundat cu unul dintre ucenicii lui Iisus din grupul celor Doisprezece:
Iacob, supranumit cel Mic, fiul lui Alfeu [i al Mariei [i fratele lui Iosif, conform
listelor date când este prezentat\ alegerea celor Doisprezece (Matei 10,3; Marcu
3,18 [i Luca 6,15) [i în alte locuri (Marcu 15,40; 16,1, Matei 27,56 [i Luca 24,10).
Nici cu un alt membru – unul dintre cei mai importan]i – al grupului celor
Doisprezece: Iacob, fiul lui Zevedeu [i fratele lui Ioan, numit tradi]ional cel Mare,
care a fost executat de Agrippa I la Ierusalim în 43 sau 44 d.H.

4.3.4.1. Iacob, fratele cel mare

Iacob, fratele Domnului, apare în Faptele Apostolilor (12,17; 21,18) drept c\petenia
comunit\]ii din Ierusalim. Este liderul cre[tinilor de origine iudaic\ [i de limb\
aramaic\/ebraic\ ce respect\ scrupulos Legea lui Moise [i sus]in c\ nici un evreu nu o
poate înc\lca (Galateni 2,12). Nu pare îns\ s\ fi impus respectarea Legii neevreilor
converti]i la religia cre[tin\ (Galateni 2,9), cum voiau s\ impun\ al]ii (Faptele 15,1.5).
Aceasta explic\ rolul lui hot\râtor, cum rezult\ din Faptele Apostolilor (15,13-21), în
adunarea din Ierusalim, prima mare reunire a Bisericii timpurii. Pavel îl nume[te pe
Iacob „stâlp” al comunit\]ii cre[tine al\turi de Petru/Chefa [i Ioan (Galateni 2,9). Într-
adev\r, Iacob fusese unul dintre cei trei c\rora li se ar\tase, individual, Iisus dup\
înviere, v. I Corinteni 15,5.7) . Dup\ ce Petru a p\r\sit Ierusalimul în anul 43 sau 44,
Iacob a devenit c\petenia unic\ a comunit\]ii din Ierusalim, pân\ la moartea prin
lapidare, în 62 d.H., la instigarea marelui preot saducheu Anan. Execu]ia va avea loc
împotriva voin]ei fariseilor, grup care d\duse nu pu]ini converti]i la cre[tinismul
incipient. Lapidarea lui Iacob, „fratele lui Iisus, denumit Hristos”, o men]ioneaz\ cu
indignare Josephus Flavius, fariseu care deplânge executarea unui evreu pios
(Antichit\]ii 20,5,4). {i tradi]ia iudeo-cre[tin\ i-a p\strat aceast\ imagine. Astfel,
Hegesip, spre 180 d.H., îl nume[te nu doar ca în tot cre[tinismul timpuriu, Iacob,
fratele Domnului (Istoria ecleziastic\, 4,22,1), ci [i „Iacob cel Drept” (Istoria
ecleziastic\, 4,23,1).
 Hegesip d\ o scurt\ informa]ie [i despre Iuda, al treilea frate al lui Iisus,
conform ordinii din Evanghelia lui Marcu (6,3), [i al patrulea, dup\ Matei (13,55). El
spune doar c\ era „frate dup\ trup [kata sarka] al Domnului [i urma[ al lui David
(Istoria ecleziastic\, 3,20,1). Am ar\tat mai sus c\ doi nepo]i ai acestui Iuda au fost
chema]i s\ dea declara]ie în fa]a împ\ratului Domitianus [i c\ acesta, v\zându-i
inofensivi, i-a pus în libertate.
Hegesip îl men]ioneaz\ [i pe Simeon, fiul lui Clopa sau Cleofa, care, ca rud\ a
lui Iisus, i-ar fi urmat lui Iacob la conducerea comunit\]ii din Ierusalim. Cleofa era
fratele lui Iosif, tat\l legal al lui Iisus. Ca atare, Simeon era v\rul lui Iisus [i,
probabil, al lui Iacob. Dac\ aceast\ informa]ie este corect\, ceilal]i trei fra]i ai lui
Iisus (Iosif, Iuda [i Simeon) trebuie s\ fi fost mor]i la alegerea succesorului lui
Iacob (62 d.H.), de vreme ce a trebuit s\ se recurg\ la al doilea grad de rudenie,
cel al verilor.

4.3.4.2. Sensul expresiei „fra]i [i surori ai lui Isus”

Exist\ patru posibilit\]i de interpretare:

1) Fra]ii lui Iisus sunt fra]i în sensul biologic [i legal al termenului. Iosif [i Maria
ar fi p\rin]ii biologici [i legali ai unei familii numeroase, cu, cel pu]in, [apte
copii: cinci b\ie]i [i dou\ (sau, poate, mai multe) fete. Iisus ar fi primul fiu
[i, deci, cel mai mare dintre fra]i.
2) Fra]ii lui Iisus sunt, de fapt, verii s\i. Termenul „fra]i” ar avea un sens figurat:
fra]ii lui Iisus i-ar fi veri primari, fii ai altor ta]i (sau ai unui singur tat\) [i ai
altor mame (sau ai unei singure mame), al]ii decât Iosif [i Maria. Iosif ar fi
doar tat\l legal – nu cel biologic – al lui Iisus, în timp ce Maria ar fi mama sa
biologic\ [i, fire[te, legal\, ca so]ie a lui Iosif. Iisus ar fi fiu unic [i nu ar avea
fra]i, nici biologici, nici legali.
3) Fra]ii lui Iisus sunt doar legal fra]ii s\i. Iosif ar fi tat\l legal al tuturor, dar tat\
biologic doar al fiilor dintr-o prim\ c\s\torie: to]i, minus Iisus. Maria ar fi a
doua so]ie a lui Iosif [i mama biologic\ [i legal\ doar a lui Iisus. Astfel Iisus
ar fi fiu unic, dar, în acela[i timp, mezinul, dac\ se iau în considera]ie to]i
copiii, fiii [i fiicele din cele dou\ c\s\torii ale lui Iosif.
4) Fra]ii lui Iisus sunt fra]i vitregi – consangvini. Maria ar fi mama biologic\ [i
legal\ a tuturor, dar pentru Iisus Iosif ar fi doar tat\l legal, nu [i biologic.
Iisus ar fi doar fiul Mariei, so]ia legal\ a lui Iosif. Dup\ na[terea lui, Iosif [i
Maria ar fi avut cel pu]in [ase fii: patru b\ie]i [i dou\ (sau poate mai multe)
fete. Iisus ar fi primul fiu, deci fratele cel mare.
Nu toate aceste patru posibilit\]i au aceea[i greutate, cum se poate vedea
când sunt confruntate cu izvoarele istorice de care dispunem.
1) Prima posibilitate, a consangvinit\]ii depline a lui Iisus [i a fra]ilor lui, nu poate fi
sus]inut\ dac\ sunt respectate cele dou\ cele mai semnificative izvoare de care
dispunem în leg\tur\ cu aceast\ tem\, independente unul de altul: Matei [i Luca.
Ambele evanghelii afirm\, explicit [i inten]ionat, c\ Iisus nu este rodul unirii
sexuale a Mariei cu Iosif, so]ul ei conform Legii, de care este legat\ prin acord
matrimonial. Aceasta este [i pozi]ia tradi]iei cre[tine timpurii anterioare lui Matei [i
Luca [i nu exist\ nici un text în Noul Testament care s-o infirme.
 În consecin]\, consangvinitatea deplin\ între Iisus [i fra]ii s\i poate fi sus]inut\
doar de pe pozi]ia unui apriorism care, în ultim\ instan]\, for]eaz\ datele de care
dispunem. Matei 1,25, textul care trateaz\ mai direct tema, sus]ine c\, atunci când
Maria l-a n\scut pe Iisus, ea [i Iosif nu avuseser\ rela]ii sexuale. Doar unele grup\ri
iudeo-cre[tine [i gnostice din sec. II [i III spun c\ Iisus a fost z\mislit din s\mân]\
uman\, a lui Iosif (Epifanius, Panarion 30, 2-3). Pozi]ia a reap\rut începând din
sec. XVIII, odat\ cu Iluminismul [i ra]ionalismul.

2) La polul opus se situeaz\ cea de-a doua posibilitate, conform c\reia fra]ii lui
Iisus îi erau rude apropiate, [i anume veri. În exprimarea Sfântului Ieronim –
autorul care a enun]at-o la sfâr[itul sec. IV – Iosif a fost mai mult un „p\zitor”
(custos) decât so] (Contra lui Helvidius, 4; în ace[ti termeni se exprim\ deja
Protoevanghelia lui Iacob 9,1). Argumenta]ia lui Ieronim porne[te de la limba
ebraic\ [i subliniaz\ c\ Lot este nepotul lui Avraam, de[i numit „frate” al s\u (’ah)
în Biblia ebraic\. {i în Genez\ 29,12, se spune c\ Iacob este „frate” al lui Laban,
când, de fapt, îi era nepot [i a[a îl trateaz\ Laban (Geneza 29,15). Într-un alt text
(unic în toat\ Biblia!) se vorbe[te despre „fra]i” când, din context, este clar c\ e
vorba de „veri”: fiicele lui Eleazar se c\s\toresc cu fiii lui Chi[, „verii [literal: fra]ii]
lor” (Cartea întâia a Cronicilor 23,21-22).
Motivul acestor situa]ii lingvistice st\ în s\r\cia limbii ebraice, care obi[nuie[te
s\ foloseasc\ perifraze de tipul „fiica fratelui” pentru a indica o nepoat\ (Geneza
24,48) sau „femeia fratelui” spre a se referi la cumnat\ (Geneza 38,8). În realitate,
deci, fra]ii lui Iisus ar fi verii s\i, iar el ar fi fiu unic. Faptul c\ este numit „întâi-
n\scut” (Luca 2,7.23) nu schimb\ aceast\ concluzie, c\ci, cum bine remarc\
Ieronim, termenul este o desemnare legal\ a primului fiu, indiferent dac\ mama a
mai avut sau nu copii. Ieronim aminte[te, justificat, Exodul 12,29; 34,19-20 [i
Numerii 18,15-17.
Aceast\ argumentare, simpl\ [i nu lipsit\ de fundament, este justificat\ de
uzul lingvistic din Vechiul sau Primul Testament, [i anume de pu]ine cazuri. În
Noul Testament, contextul termenului fra]i nu indic\ niciodat\ clar c\ e vorba de
veri. În plus, în greac\ exist\ un termen propriu (anepsios), folosit în Coloseni 4,10
(chiar dac\ o singur\ dat\ în Noul Testament!) pentru a desemna verii.
Propunerea Sfântului Ieronim nu poate fi exclus\ dac\ se ]ine seama de absen]a
unui termen specific în ebraic\ [i aramaic\, limba matern\ a lui Iisus, pentru
indicarea acestui grad de rudenie. Dar, dac\ s-ar fi vrut s\ se precizeze c\ fra]ii lui
Iisus erau, de fapt, verii s\i, am avea cât de cât un indiciu – oricât de mic – în
textele Noului Testament sau, m\car, în tradi]ia cre[tin\ timpurie. Hegesip îns\,
a[a cum atrage aten]ia J. P. Meier, distinge clar între Iacob, „fratele Domnului”, [i
Simeon, „v\rul Domnului” (Istoria ecleziastic\ 4,22,4, text în care adjectivul „al
doilea” trebuie pus în rela]ie cu termenul „episcop”, nu cu „v\r”). Ca atare, în
conformitate cu Hegesip, autor din sec. II, cu greu ar putea fi considera]i fra]ii
Domnului verii s\i.
 Cum se [tie, ipoteza verilor a fost formulat\ de Sfântul Ieronim în contextul
polemicii cu Helvidius, dup\ ce acesta respinsese ceea ce pân\ atunci fusese
pozi]ia tradi]ional\ – prezentat\ în textul de fa]\ ca a treia posibilitate: fra]ii lui Iisus
erau fra]ii lui legali, din partea lui Iosif, tat\l comun. Ieronim folose[te cuvinte dure
(„apochryphorum deliramenta”) spre a o descalifica, dar nu aduce argumente
împotriv\. Marea autoritate de care s-a bucurat Sfântul Ieronim în întregul Ev
Mediu a f\cut ca „propunerea” lui, bazat\ în ultim\ instan]\ pe aspecte filologice,
s\ sfâr[easc\ prin a se impune în tot Occidentul (Beda, Toma d’Aquino), fiind
ulterior considerat\ drept cea mai adecvat\ [i de reprezentan]ii Reformei (Luther,
Calvinus, Zwingli).

3) A treia posibilitate este cea mai veche, curent\, mai ales în Orient începând din
sec. II, a[a cum arat\ scrierile apocrife din aceast\ epoc\ [i Origene, Clement din
Alexandria, Eusebius [i Epiphanius. Din a doua jum\tate (poate sfâr[itul) sec. II,
din regiunea sirian\ provin trei c\r]i apocrife care men]ioneaz\ firesc, ca pe un
lucru cunoscut [i acceptat de cititori, c\ Iisus avea fra]i, fii dintr-o prim\ c\s\torie a
lui Iosif. În Protoevanghelia lui Iacob – numit\ astfel deoarece este atribuit\ lui
Iacob, fratele lui Iisus – când preotul îi încredin]eaz\ lui Iosif custodia Mariei,
acesta r\spunde ca s\ se scuze: „Am deja cinci fii” (9.2.). Mai târziu, în momentul
plec\rii lui Iosif spre Betleem ca s\ se înscrie la recens\mânt, sunt men]iona]i fiii
lui, împreun\ cu Maria. Iosif, gândind cu voce tare, î[i zice: „O s\-mi înscriu fiii”
(17,1). Iar m\garul pe care c\l\tore[te Maria este mânat de unul dintre fii (17,2).
Ajun[i la Betleem, Iosif „a g\sit o pe[ter\, a pus-o în\untru pe Maria [i i-a l\sat cu
ea pe fiii lui” (18,1). În al doilea text, Nara]iunile lui Toma, se poveste[te c\ o
viper\ l-a mu[cat pe Iacob [i copilul Iisus i-a vindecat mu[c\tura mortal\. Acest
Iacob este prezentat ca fiul (cel mare) al lui Iosif, trimis de tat\l lui s\ taie lemne
(16,1). Din al treilea text, numit Evanghelia lui Petru, se p\streaz\ doar o
informa]ie – nu fragmentul ca atare – furnizat\ de Origen în Comentariul la
Evanghelia lui Matei (10,17), conform c\reia „fra]ii lui Iisus ar fi fiii lui Iosif, n\scu]i
de o prim\ so]ie pe care ar fi avut-o înaintea Mariei.”
Convingerea c\ Iisus avea fra]i, copii dintr-o prim\ c\s\torie a lui Iosif, este
împ\rt\[it\ [i de alte apocrife mai târzii. Men]ion\m Istoria lui Iosif Tâmplarul
(17,2), în care se spune, dup\ modelul Protoevangheliei lui Iacob (8,3), c\ Iosif era
v\duv când s-a unit cu Maria. Tabloului i se adaug\ un Iosif în vârst\, cu fii adul]i
din prima sa c\s\torie. Aceast\ imagine tradi]ional\ a lui Iosif este reflectat\ în
iconografia, literatura [i folclorul cre[tine legate de s\rb\torile de Cr\ciun, atât în
Orient, cât [i în Occident. Un exemplu îl g\sim în colindul catalan „Bate de miezul
nop]ii”: „Mama [i copila[ul sunt mor]i aproape de frig, b\trânul [adic\ Iosif]
tremur\.”
 Trebuie remarcat c\ aceast\ opinie, constant\ în tradi]ia oriental\, mai ales
siriac\ [i greac\, concord\ cu Noul Testament [i cu Josephus Flavius. Cum am
ar\tat, istoricul evreu îl nume[te pe Iacob fratele lui Iisus, pe linia evangheliilor [i a
denumirii celei mai vechi [i naturale a înrudirii dintre cei doi. Dar termenul „frate”
(adelfos) poate desemna pe cineva care este fiu biologic al aceluia[i tat\ [i al
aceleia[i mame sau frate vitreg, fiu biologic al aceluia[i tat\ sau al aceleia[i
mame; sau fiu adoptiv, cineva care, legal, chiar dac\ nu prin leg\tur\ de sânge,
este recunoscut ca fiu cu toate drepturile [i obliga]iile unui fiu. De exemplu,
Josephus Flavius spune c\ Antipa [i Filip erau fii biologici ai lui Irod, dar nu aveau
aceea[i mam\: a lui Antipa era samariteana Maltacia, în timp ce Mariamne, fiica
marelui preot Simon, era mama lui Filip. Cu toate astea, Filip este identificat ca
„fratele” lui Antipa (Matei 14,3; Marcu 6,17; Luca 3,1.19). Dac\ ne raport\m la
lumea greco-roman\, cazurile de paternitate legal\ sunt frecvente. În acest sens,
Tiberius îi succede lui Augustus ca împ\rat pentru c\ acesta, în anul 757 de la
fondarea Romei, îl adoptase, de[i Tiberius era fiu biologic al lui Tiberius Claudius
Nero [i al Liviei, cea care va deveni a doua so]ie a lui Augustus [i va primi numele
de Iulia. Inscrip]iile de pe monede o arat\ constant: „Tiberius divi Augusti filius”. {i
Moise, fiul lui Amram [i Iochebed [i fratele lui Aaron, a fost adoptat de fiica
faraonului, care i-a pus numele Moise (Exodul 2,10).
Cazul de adop]ie legal\ este asem\n\tor – nu identic – aceluia al lui Iisus, c\ci,
la na[terea lui, Iosif [i Maria erau deja so] [i so]ie conform Legii lui Moise [i, ca
atare, Iisus devenea automat, cu toate consecin]ele de rigoare, fiul lui Iosif. De
aceea Luca se refer\ în cel mai firesc mod la Iosif [i la Maria ca la „p\rin]ii” lui
Iisus, dup\ ce spusese clar c\ Iosif nu este tat\l s\u biologic (Luca 2,27.41.43.48).
Ca atare, cum afirm\ R. Bauckham, dac\ Iosif e tat\l lui Iisus f\r\ ca între ei s\ fie
o rela]ie de consangvinitate, e clar c\ referirea la fra]ii [i surorile lui Iisus nu
trebuie s\ implice în mod necesar ca ei s\ fie de acela[i sânge. Cum au acela[i
tat\, se pot considera, [i sunt realmente, fra]i. Conform Legii, între Iisus [i fra]ii s\i
nu este nici o deosebire.
 Dincolo de tradi]ie, cu originile în sec. II, [i de cazurile frecvente de adop]iune
legal\ în lumea antic\ – [i în cea actual\ – trebuie subliniat\ strânsa leg\tur\
dintre Maria [i fra]ii lui Iisus, dup\ ce el p\r\se[te domiciliul familial. Pân\ atunci,
el, unicul fiu, fusese, pentru Maria, principalul sprijin. Dar când î[i începe
activitatea public\ în zona lacului, departe de Nazaret, Maria trece sub protec]ia
mediului familial [i, foarte probabil, a fiilor [i fiicelor lui Iosif, pe care ea îi crescuse
de mici. E semnificativ, în acest sens, c\ în pu]inele ocazii când, în evanghelii, în
timp ce Iisus predic\ în afara Nazaretului, apare Maria, este men]ionat\
întotdeauna în compania celor din familie [i, în mod deosebit, a celor numi]i în
texte „fra]ii lui Iisus.” Astfel, doar „fra]ii” o înso]esc când îl viziteaz\ pe Iisus la
Cafarnaum (Marcu 3,31-35 || Matei 12,46-50 || Luca 8,19-21). Apoi, când Iisus le
întoarce vizita la Nazaret, unicele rude men]ionate sunt, iar\[i, în aceast\ ordine,
Maria, cei patru fra]i [i surorile (Marcu 6,3 || Matei 13,55-56). În episodul Nun]ii din
Cana, sat nu departe de Nazaret, sunt men]iona]i mama, fra]ii lui Iisus [i ucenicii
s\i, care, se spune, pleac\ cu el la Cafarnaum (Ioan 2,12). În sfâr[it, cei ce merg la
Ierusalim în ultima etap\ a vie]ii lui Iisus [i se afl\ înc\ în ora[ înainte de începerea
activit\]ii publice a comunit\]ii cre[tine timpurii sunt „Maria, mama lui Iisus [i cu
fra]ii lui”, al\turi de femei [i ucenici (Faptele 1,14). Unele dintre aceste femei (sora
[i cumnata Mariei [i Maria Magdalena), cu un ucenic, sunt înf\]i[a]i lâng\ cruce,
al\turi de mama lui Iisus (Ioan 19,25). Prezent\ în izvoare atât de diferite ca Marcu
3,31, Ioan 2,12 [i Fapte 1,14, expresia „mama lui [Iisus] [i cu fra]ii lui” pare o
formul\ tradi]ional\. Greu de crezut c\ înso]itorii obi[nui]i ai Mariei ar putea fi
nepo]ii [i nepoatele. Totul cap\t\ mai mult sens dac\ e vorba de fiii [i fiicele ei
adoptivi sau legali, orfani de tat\ [Iosif] [i de mama biologic\. În consecin]\, nici
filologia, nici obiceiul adop]iei legale, nici strânsa leg\tur\ dintre mama [i fra]ii lui
Iisus în evanghelii nu contrazic – mai degrab\ favorizeaz\ – pozi]ia ap\rat\ de
Epifanius în sec. IV în opera Panarion, în concordan]\ cu tradi]ia siriac\ timpurie
(sec. II) [i continuat\ de bisericile de limb\ greac\, ca fiind cea ce pare a
interpreta mai bine datele cuprinse în Noul Testament cu privire la „fra]ii lui Iisus”:
c\ ar fi avut patru fra]i, al c\ror nume este cunoscut, [i cel pu]in dou\ surori ale
c\ror nume nu sunt cunoscute (Maria [i Salomeea, dup\ propunerea lui R.
Bauckham), to]i rod ai uniunii conjugale dintre Iosif [i prima lui so]ie, al c\rei
nume ne este necunoscut.

4) Ultima posibilitate din cele patru men]ionate a cunoscut un anumit succes

dup\ ce au fost eviden]iate dificult\]ile ipotezei propuse de Sfântul Ieronim – a
doua din lucrarea de fa]\ – p\strându-se distan]a de pozi]ia tradi]ional\. {i
ini]iatorul acesteia a fost un mare teolog [i anume Tertullian, scriitor cre[tin din
sec. II, originar din N Africii, nu Irineu din Lyon, cum s-a sugerat uneori. Mai târziu,
Helvidius, contemporan [i adversar al lui Ieronim, i-a dat o formulare sistematic\:
fra]ii lui Iisus ar fi fiii carnali ai lui Iosif [i ai Mariei, n\scu]i dup\ Iisus, care ar fi cel
mai mare dintre ei.
 Tertullian trateaz\ problema în cinci locuri diferite din opera sa, în dou\
explicit [i în trei indirect, în contextul ap\r\rii îndârjite a umanit\]ii lui Iisus
împotriva pozi]iilor docetiste ale lui Marcion [i ale adep]ilor lui. Evident, printre
argumentele folosite în dialectica strâns\ a lui Tertullian este [i aceea a fra]ilor lui
Iisus. Textul cel mai explicit este Împotriva lui Marcion 4,19,6-12, în care se discut\
interpretarea lui Luca 8,19-21 [i, în particular, întrebarea „Cine este mama mea [i
cine sunt fra]ii mei?” (întrebarea se g\se[te de fapt în Matei 12,48). Dup\
Tertullian, în acest pasaj evanghelic, Iisus „transleaz\ leg\tura de sânge” (transtulit
sanguinis nomina) de la mam\ [i fra]i la cei ce-i ascult\ cuvintele [i „pentru cauza
credin]ei se arat\ mai apropia]i de el” (Împotriva lui Marcion 4,19,11). Aceast\
consangvinitate nu poate veni de la Iosif, c\ci Iisus „este fiul omului prin mam\,
nu prin tat\ […] [el] nu are un om ca tat\ (ex matre filius est hominia quia ex patre
non est […] non ex patre homine” (Împotriva lui Marcion 4,10,7). Într-un alt text
(Despre punerea v\lului la fecioare 6,6), Tertullian face o distinc]ie între situa]ia
Mariei înainte de na[tere, caracterizat\ prin virginitate, [i situa]ia ulterioar\,
caracterizat\ prin rela]ii conjugale cu Iosif (virum passam). Tertullian pare deci s\
considere c\, dup\ na[terea lui Iisus, între Maria [i Iosif au existat rela]ii conjugale.
În acest arc temporal ar trebui situat\ na[terea fra]ilor lui Iisus, de[i nu o afirm\
niciodat\ explicit. La fel, chiar dac\ într-o modalitate indirect\, Tertullian pare a
tinde spre viziunea lui Helvidius, al c\rei precursor e: fra]ii lui Iisus ar fi copii, ca el,
ai Mariei, n\scu]i ulterior, din rela]ia Mariei cu Iosif. Valoarea ce trebuie dat\
viziunii lui Tertullian e relativ\ îns\, c\ci ne afl\m într-un context de controvers\ [i
argumenta]ie teologic\. Pozi]ia lui e, în ultim\ instan]\, o inova]ie ie[it\ din
necesitatea de a exprima anumite idei, precum ap\rarea monogamiei, sau de a
replica – justificat – celor ca Marcion [i Apelles, doi autori gnostici, ce neag\ c\
Iisus a fost realmente om.
Pe de alt\ parte, Helvidius î[i bazeaz\ pozi]ia în principal pe Matei 1,18-25, în
special pe versetul 1,25, în care s-ar face distinc]ie, dup\ el, între timpul z\mislirii
lui Iisus [i timpul posterior na[terii lui, când Iosif ar fi avut rela]ii conjugale cu
Maria. Dar Matei 1,25 se refer\ doar la timpul anterior na[terii lui Iisus, caracterizat
prin absen]a rela]iilor conjugale între Iosif [i Maria. De fapt, evangheliile tac – o
t\cere elocvent\ – în privin]a a ceea ce s-a întâmplat dup\ venirea pe lume a lui
Iisus. Aceast\ t\cere nu este rupt\ nici m\car de Matei 12,46 [i 13,55-56, unde
consangvinitatea lui Iisus [i a fra]ilor s\i nu este nici afirmat\, nici dezmin]it\.
Problema originii fra]ilor lui Iisus ar r\mâne, deci, în umbr\, dac\ ne limit\m doar
la textele Noului Testament [i, în particular, la Evanghelia dup\ Matei. Recursul la
tradi]ia cre[tin\ timpurie devine fundamental pentru a afirma virginitatea
permanent\ a Mariei.
În rezumat, a treia posibilitate, corespunzând opiniei majoritare a tradi]iei
începând din sec. II – epoc\ în care începe s\ se pun\ explicit problema originii
fra]ilor lui Iisus – nu for]eaz\ datele din Noul Testament, ci, dimpotriv\, le respect\
[i explic\ suficient. Faptul c\ propunerea, numit\ deseori a lui Epiphanius, se
sprijin\ pe solul tradi]iei e o garan]ie pentru plauzibilitatea ei [i aceasta pare a fi de
preferat: cei patru fra]i [i, cel pu]in, dou\ surori ale lui Iisus ar fi copii dintr-o prim\
c\s\torie a lui Iosif. În acest sens, cea de-a patra posibilitate, numit\ propunerea
lui Helvidius, ap\rat\ anterior de Tertullian, conform c\reia Maria ar fi avut cel
pu]in [apte copii (Iisus [i apoi patru b\ie]i [i dou\ fete) este rezultatul unui
ra]ionament „savant” [i apare, în cazul lui Tertullian, în polemica cu cei ce negau
umanitatea lui Iisus [i întruparea lui, în timp ce, la Helvidius, este rezultatul unei
interpret\ri exegetice proprii a lui Matei 1,25. Propunerea lui Ieronim, a doua din
cele men]ionate aici, apare tocmai ca r\spuns la Helvidius. Ieronim îns\ nu reia
punctul de vedere tradi]ional (fra]ii lui Iisus – copiii lui Iosif dintr-o prim\
c\s\torie), ci, cu o argumenta]ie exegetic\ de caracter filologic aduce o explica]ie
care are ra]iunile ei [i nu poate fi eliminat\ total: fra]ii lui Iisus ar fi, de fapt, verii
s\i. Explica]ia lui Ieronim trece prin identificarea (dup\ opinia noastr\,
problematic\) a lui Iacob [i Iosif „fra]i ” ai lui Iisus (Marcu 6,3) cu Iacob cel Mic [i
Iosif, fiii unei femei cu numele Maria (Marcu 15,40) (v. 4.5.3.3.). Pentru unii,
aceast\ Maria ar fi so]ia lui Alfeu/Cleopa (Marcu 3,18; Ioan 19,25) [i mama a patru
fra]i-veri ai lui Iisus (Iacob, Iosif, Simeon/Simon [i Iuda). Pentru al]ii, Maria,
c\s\torit\ cu un b\rbat al c\rui nume nu ne este cunoscut, ar fi doar mama lui
Iacob [i a lui Iosif, în timp ce Cleopa, a c\rui so]ie ne este necunoscut\, ar fi tat\l
lui Simeon [i Iuda. În sfâr[it, opinia minoritar\, deja prezent\ în sec. II în grupurile
iudeo-cre[tine [i gnostice, conform c\reia Iosif ar fi tat\l biologic al lui Iisus,
contrazice relat\rile lui Matei 1-2 [i Luca 1-2 [i, ca atare, nu poate fi luat\ în
considera]ie.
Din cele spuse pân\ aici cap\t\ sens expresia neobi[nuit\ „fiul Mariei” (Marcu
6,3), care apare la oamenii din Nazaret al\turi, în mod firesc, de expresia „fiul lui
Iosif/fiul tâmplarului” (Matei 13,55; Luca 4,22; Ioan 1,45; 6,42). Motivul cel mai
plauzibil al acestui dublu uz [i, în particular, al expresiei „fiul Mariei” este
caracterul singular al lui Iisus ca fiu unic al Mariei [i existen]a altor persoane,
b\rba]i [i femei, care sunt deopotriv\ „copii ai lui Iosif”: copiii lui Iosif ar fi mai
mul]i, fiul Mariei ar fi unul singur. Astfel, dac\ pe Iisus îl distingea, singulariza, ceva
în Nazaret, acest lucru era faptul de a fi „fiul [unic] al Mariei”. Uzul acestei
denumiri în Marcu 6,3 este poten]at [i de faptul, mai mult decât probabil, c\ Iosif
era deja mort când Iisus a vizitat Nazaretul dup\ ce îl p\r\sise la vârsta de peste 30
de ani. Asta nu înseamn\ c\ Iisus n-ar fi fost cunoscut chiar din timpul vie]ii lui
Iosif ca fiu al Mariei: este evident c\ moartea lui Iosif nu a implicat o schimbare în
desemnarea lui Iisus. Folosirea denumirii de „fiu al Mariei” reflect\ obiceiurile
informale din Nazaret legate de Iisus ca fiu unic al ei [i, ca atare, nu este vorba
despre o crea]ie a primei comunit\]i cre[tine menit\ s\ pun\ bazele z\mislirii
virginale. Celelalte posibile considera]ii în aceast\ problem\ (Iisus ca persoan\
n\scut\ într-o situa]ie social neobi[nuit\ sau fiu al unei v\duve sau fiu al celei de-a
doua so]ii a lui Iosif) sunt adausuri, dar nu substituie centrul primordial de interes
din Marcu 6,3. Între Iisus [i Maria exist\ o rela]ie singular\ care începe odat\ cu
na[terea lui [i continu\ prin faptul c\ r\mâne unicul ei copil.
În concluzie, chiar dac\ nu se poate exclude ca expresia „fra]ii lui Iisus” s\
însemne, de fapt, „verii lui Iisus”, sunt motive întemeiate s\ credem c\ Iisus a avut
fra]i [i surori legali [i, ca atare, reali, de[i nu biologici.
Potrivit lui Matei 2,22-23, Iisus a ajuns la Nazaret pu]in dup\ moartea regelui care
inten]ionase s\-l ucid\, Irod, când fiul acestuia, Arhelau, fusese desemnat de
Augustus etnarh al Iudeei, Samariei [i Idumeei. Ne-am afla, deci, cel pu]in în 4 î.H.,
poate câ]iva ani mai târziu. Informa]ia din Matei despre întoarcerea lui Iisus din
Egipt în Israel îndrept\]e[te supozi]ia c\ sosirea în Nazaret s-ar fi produs în 4/3 î.H.,
când Iisus avea trei-patru ani. Luca (2,39-40), îns\, crede c\ Iisus a sosit în Nazaret
la câteva s\pt\mâni dup\ na[tere. Indiferent care dintre solu]ii se adopt\ – am
spus deja c\ în acest punct nu este clar care dintre informa]ii este de preferat, e
evident c\ Iisus î[i începe via]a în Nazaret de mic copil. {i, foarte probabil, aici va
r\mâne pân\ la 30 de ani, a[a cum spune Luca (3,23). Localitatea galileean\
Nazaret va fi, a[adar, locul copil\riei, adolescen]ei, tinere]ii [i intr\rii în vârsta
adult\ a fiului Mariei [i al lui Iosif.

4.4.1. C\minul: limba [i ocupa]ia

Dac\ ar trebui s\ povestim via]a unui copil din sec. XXI, am începe cu educa]ia lui.
În Nazaretul sec. I, un mic sat din Galileea de Jos, nu exista îns\ înv\]\mânt
organizat [i, ca atare, [coala [i educa]ia într-o prim\ etap\ se f\ceau acas\, în
cadrul familiei, [i, într-o a doua, la sinagog\. Familia mai întâi – mai ales familiile
pioase, ca aceea a lui Iisus – ini]ia copilul în credin]a Israelului, înv\]ându-l s\ se
roage, s\ respecte [i s\ practice Legea lui Dumnezeu. În aceast\ misiune, aveau
un rol activ [i tat\l [i mama, c\rora li se ad\ugau restul nucleului familial, rudele
apropiate [i îndep\rtate [i, în general, oamenii din sat. Religiozitatea evreilor din
Galileea era în acela[i timp profund\ [i simpl\ [i copiii o tr\iau [i [i-o însu[eau de
foarte mici.
În cazul lui Iisus, p\rin]ii, Iosif [i Maria, l-au ghidat pân\ la intrarea la majorat
conform Legii, adic\ pân\ a împlinit 12 ani, a[a cum se deduce din episodul
pelerinajului la Templu al unor galileeni, relatat de Luca (2,41-52). În plus, cum am
ar\tat în capitolul anterior (4.3.), a avut al\turi pe cei patru fra]i [i pe cele dou\
(sau mai multe) surori, mai mari ca el, copiii lui Iosif dintr-o c\s\torie anterioar\,
care, dup\ cât se pare, tr\iau cu el sub acela[i acoperi[. E de presupus, îns\, c\
fra]ii [i surorile lui Iisus s-au c\s\torit [i [i-au întemeiat noi familii, în Nazaret. Când
Iisus, dup\ ce-[i începuse via]a de predicator itinerant, [i-a vizitat o dat\ satul, fra]ii
[i surorile (to]i sau în bun\ parte, minus Iosif, tat\l deja mort) tr\iau acolo. Într-
adev\r, în Marcu 6,3, oamenii din sat comenteaz\: „{i nu sunt, oare, [fra]ii [i]
surorile Lui aici la noi”? Oricum, Iisus pare s\ fi crescut ca mezinul unei familii
numeroase, cu fra]i mult mai mari, cu care probabil n-a r\mas mult împreun\.
 Nu [tim diferen]a de vârst\ dintre cel mai mare, Iacob, [i Iisus, cel mai mic
dintre fra]i, dar, având în vedere data mor]ii lui Iacob (62 d.H.) – indicat\ în
Josephus Flavius (Antichit\]i 20,5,2) – putem presupune c\ nu era mai mare de 13-
14 ani. Conform acestui calcul, Iacob s-ar fi n\scut în 20 sau 19 î.H. [i ar fi murit,
deci, la 81-82 de ani. A[adar, când Iisus a împlinit 12 ani [i s-a dus la Ierusalim cu
p\rin]ii [i alte persoane, „rude [i cunoscu]i” (Luca 2,44), fratele mai mare, Iacob,
avea 25-26 de ani [i era, probabil, c\s\torit. Dat fiind c\, în general, vârsta
c\s\toriei la b\ie]i se situa în jurul vârstei de 20 de ani [i la fete în jur de 16, nu ar fi
nejustificat s\ credem c\ [i ceilal]i fra]i [i surori ai lui Iisus se c\s\toriser\ sau erau
la vârsta c\s\toriei. Continuând acest calcul în via]a lui Iacob, fiul mai mare al lui
Iosif, [i considerând c\ s-ar fi însurat în jurul vârstei de 20 de ani, rezult\ c\ Iosif
avea aproximativ 35 de ani când s-a c\s\torit cu Maria. În acel moment era
probabil v\duv [i avea [ase copii din prima c\s\torie (patru b\ie]i [i, cel pu]in,
dou\ fete), dintre care cel mai mare nu trecea de 13 ani. Maria a crescut to]i ace[ti
copii [i, fire[te, pe fiul ei, Iisus.

4.4.1.1. Trei limbi

Limba evreilor din Galileea [i, deci, a locuitorilor Nazaretului era varianta dialectal\
galileean\ a aramaicii (v. 3.1.2.). Aramaica, p\truns\ masiv în Israel începând din
sec. VI î.H., în timpul domina]iei persane, devenise limba pe care o în]elegeau to]i
evreii din Palestina [i, al\turi de greac\, era limba autohton\ a provinciei romane
Siria. Aramaica era limba matern\ a lui Iisus, evreu din Galileea, dar nu singura pe
care o vorbea sau în]elegea. Ca mul]i evrei din vremea aceea, Iisus [tia, în diferite
grade, trei limbi. În ordine descrescând\, acestea erau aramaica, ebraica [i
greaca. Era, deci, un trilingv.
De ce trei limbi? M. Hengel rezum\ astfel rolul fiec\reia în via]a evreilor din
Palestina sec. I: „Dac\ aramaica era limba colocvial\, vorbit\ de oamenii din
popor, [i ebraica limba sacr\ a cultului religios, greaca devenise mai ales
instrumentul lingvistic al industriei, comer]ului [i admninistra]iei”. În teritoriul
iudaic mai era prezent\ o limb\, latina. Vorbit\ de înal]ii func]ionari romani,
începând cu guvernatorul, [i de familiile lor, latina era limba utilizat\ în inscrip]iile
de pe monumentele oficiale. Dar oamenii locului nu o [tiau, era limba romanilor,
a puterii politice [i militare care st\pânea p\mântul Israelului [i, pe de alt\ parte,
greaca era suficient\ în rela]iile cu administra]ia roman\.
 Aramaica era limba de uz curent între evreii din vremea lui Iisus. Limba în
care Iisus a compus Tat\l Nostru, rug\ciunea ucenicilor s\i. Cum a ar\tat J. A.
Fitzmyer, în a doua parte din Tat\l nostru g\sim urm\toarea rug\minte: „{i ne
iart\ nou\ datoriile1 noastre”. Termenul datorii se în]elege doar pornind de la
aramaic\, unde un singur cuvânt (hoba’) înseamn\ [i „datorie” [i „culp\”,
„ofens\” adus\ unei alte persoane. Apoi, cuvintele aramaice din Noul Testament,
mai ales din Evanghelia lui Marcu, arat\ clar limba lui Iisus. De exemplu, termenul
abbà (‘tat\, p\rinte’) cu care Iisus se adreseaz\ lui Dumnezeu (Marcu 14,36),
reluat de primii cre[tini (Romani 8,15; Galateni 4,6); sau porunca dat\ fiicei lui Iair,
care murise („Talita, cum! Copil\, scoal\-te!”, Marcu 5,41); sau cuvântul prin care
Iisus vindec\ un surdomut („Efatà! Deschide-te!”, Marcu 7,34); sau psalmul 22,2
pe care Iisus îl citeaz\ în aramaic\ în timpul crucific\rii sale („Eloí, Eloí, lèma
sabachthani?” „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai p\r\sit?”, Marcu
15,34) sunt urme din limba în care vorbea [i predica Iisus [i pe care textul
evanghelic le-a p\strat [i le-a tradus în greac\. Supranumele personajelor (Chefa,
Boanerghes), inscrip]iile de pe osuare [i toponimicele din zona Ierusalimului
(Gabata, Golgota, Haceldama) sunt adesea aramaice. Într-un cuvânt, aramaica
este limba matern\ a evreilor din Galileea sec. I [i, deci, a lui Iisus.
Evreii din vechiul Israel au îns\ ebraica drept limb\ a rug\ciunii, personale [i
comunitare, [i pentru unii, mai ales din Iudeea, este limb\ matern\. Chiar dac\
unele rug\ciuni se fac în aramaic\, limba sinagogii, a casei de rug\ciuni a
comunit\]ii, este, în cea mai mare parte, ebraica. Prin asta se deosebesc de evreii
care tr\iesc r\spândi]i în Imperiul Roman, în diaspora, care ascult\ Scripturile [i se
roag\ în greac\, limba lor matern\. Pentru evreii din Vechiul Israel sau chiar din
Babilonia (diaspora din afara Imperiului Roman), utilizarea ebraicii în rug\ciune
nu prezint\ o dificultate insurmontabil\, c\ci ebraica [i aramaica sunt limbi
semitice cu evidente afinit\]i, într-atât, încât în greac\ sunt desemnate amândou\
printr-un singur termen (v. Ioan 20,16, unde se spune c\ Maria Magdalena se adre-
seaz\ lui Iisus „evreie[te”, când, de fapt, cuvântul rabuni este aramaic).
Iisus se roag\ în ebraic\ [i, ca rabin, cunoa[te limba Scripturilor suficient spre
a propune o interpretare proprie unor pasaje biblice. A[a se deduce din r\spunsul
dat fariseilor care-i repro[eaz\ c\ ucenicii s\i smulg spice sâmb\ta: „Au niciodat\
n-a]i citit ce a f\cut David, când a avut nevoie [i a fl\mânzit, el [i cei ce erau cu el?
Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, [i a mâncat
pâinile punerii înainte, pe care nu se cuvenea s\ le m\nânce decât numai preo]ii,
[i a dat [i celor ce erau cu el?” (Marcu 2,25-26). Iisus se refer\ aici la episodul din
Prima carte a lui Samuel 21,2-7. În Marcu 12,36 este adus Psalmul 109,1 [i aici
Iisus, pe picior de egalitate cu Scriptura, ridic\ o dificultate de interpretare a
textului. Ar fi greu de în]eles cum predic\ Iisus în sinagogile galileene (v., de
exemplu, Luca 4,16-20) dac\ nu ar cunoa[te Scripturile [i limba în care au fost
scrise. Probabil deci c\ Iisus cite[te în ebraic\ [i o poate utiliza în discu]iile cu al]i
rabini asupra problemelor legate de interpretarea Scripturilor, dar limba în care
predic\ [i-[i înva]\ ucenicii s\ se roage este aramaica, limba Mariei, mama sa.
 În ceea ce prive[te greaca, tranzac]iile comerciale în zona lacului, cu ]\rmul
oriental de limb\ greac\, impun uzul acestei limbi. Nu [tim cât de intense erau
schimburile comerciale între zonele iudaice [i non-iudaice, dar, în anumite cazuri,
ca acela al Betsaidei, aceste zone erau foarte apropiate între ele. Evident greaca
era limba comercial\ a întregului lac al Galileei, dar nu limba zonei strict iudaice.
În ce prive[te Nazaretul, satul de origine al lui Iisus, se g\sea doar la [ase kilometri
sud-est de Sepphoris, ora[ majoritar iudaic, dar cu elemente elenistice [i net
proroman. Erau între ele contacte comerciale? Dac\ da, putem presupune c\
oamenii din Nazaret, cel pu]in cei mai mobili, se duceau la Sepphoris s\-[i vând\
produsele agricole [i, prin urmare, vorbeau cât de cât greaca cu locuitorii non-
iudaici ([i poate [i cu unii evrei) din ora[. Dar, cum vom vedea, Iisus nu era ]\ran,
ci me[te[ugar. Favorizeaz\ acest lucru contactele sale cu Sepphoris sau nu este
relevant?
Pe de alt\ parte, ne putem întreba, cu S. Freyne, ce atitudine avea în sinea sa
un evreu din Galileea rural\ fa]\ de limba vorbit\ de cei ce ocupaser\ Israelul [i
introduseser\ credin]e [i forme de via]\ atât de opuse Legii [i obiceiurilor iudaice.
Oricum, nu se poate exclude ca Iisus s\ fi avut cuno[tin]e elementare de greac\,
s-o poat\ vorbi la nivel colocvial, nu public. De fapt, greaca a fost limba folosit\ de
Pilat în procesul care avea s\-i aduc\ condamnarea la moarte. {i a solda]ilor care
întâi l-au torturat, apoi l-au r\stignit. În Evanghelia lui Ioan (12,20-22), se spune
chiar c\, atunci când Iisus a mers la Ierusalim pentru ultima oar\, „ni[te elini” au
vrut s\ intre în leg\tur\ cu el (v. 6.2.4. [i 6.2.5).
Constat\rile [i indiciile furnizate pân\ aici par s\ confirme c\, la nivele diferite,
Iisus era trilingv; aramaica, limba matern\, era limba lui cotidian\; citea [i scria
ebraica, dar poate nu o st\pânea deplin, [i vorbea pu]in greaca, dar nu pare s\ fi
[tiut s-o scrie [i s-o citeasc\.

4.4.1.2. Tâmplar [i fierar

Iisus cre[te [i tr\ie[te pân\ la vârsta adult\ într-un mediu rural, într-un sat din Galileea
de Jos, unde familiile muncesc, în primul rând, la câmp. Agricultura [i, în mai mic\
m\sur\, cre[terea animalelor sunt ocupa]iile obi[nuite ale oamenilor din Nazaret. Ca
atare, majoritatea rudelor lui Iisus sunt ]\rani [i el însu[i este membru al unei
comunit\]i agrare. Am remarcat deja (v. 4.3.3.) c\ doi nepo]i de-ai lui Iuda, unul din
fra]ii lui Iisus, au declarat în fa]a lui Domitianus c\ se ocup\ cu munca câmpului
(Istoria ecleziastic\ 3,20,1-6). Ocupa]ia lui Iisus nu este îns\ aceasta. El este
me[te[ugar. Î[i câ[tig\ existen]a cu o meserie calificat\, singular\ într-un sat mic (400-
500 de locuitori). Meseria e aceea[i cu a tat\lui, Iosif, [i probabil este vorba despre
unica familie din sat care o exercit\. A[a se deduce din Marcu 6,3 [i Matei 13,55, unde
Iisus este numit „tâmplarul [ho tekt±n]1, respectiv „fiul tâmplarului [ho tou tektonos
huios]”.
 Dar ce meserie desemna acest cuvânt care se traduce de obicei prin tâmplar?
Trebuie recunoscut c\ aceast\ traducere nu capteaz\ amplitudinea sensului pe
care-l poate avea termenul tekt±n. Termenul se poate referi la lucr\ri realizate nu
doar din lemn, ci [i din piatr\, [i fier. A existat [i propunerea s\ fie tradus prin
„constructor” sau „pietrar”, dar în Nazaretul acelei vremi case [i ziduri puteau face
mul]i: opera]ia de a pune piatr\ peste piatr\, f\r\ mortar, nu avea secrete pentru
mul]i ]\rani catalani în epoci nu prea îndep\rtate! Dar, în Dialogul cu Trifon, Iustin
(88) precizeaz\ c\ Iisus f\cea pluguri [i juguri, unelte care îmbin\ fierul [i lemnul,
indispensabile unui ]\ran ce-[i mân\ boii la arat sau la c\rat. Iisus însu[i va spune
o dat\: „C\ci jugul meu e bun [i povara mea este u[oar\” (Matei 11,30). Pe de alt\
parte, se [tie c\ presele de ulei [i de vin, frecvente în Galileea (v. 3.1.), sunt [i ele
f\cute din lemn, piatr\ [i fier. În ultim\ instan]\, meseria de tekt±n cere, cum
spune Homer, „mâini care s\ fac\ tot felul de lucruri” (Iliada V, 60-61).
Iisus este deci un artizan al lemnului [i fierului, cineva care [tie lucra ambele
materiale [i care-[i câ[tig\ via]a într-un atelier, mo[tenit de la tat\l s\u [i dotat cu
uneltele [i utilajele necesare. Curios, în Marcu 6,3 [i Matei 13,55, versiunile arabe [i
catalane medievale ale evangheliilor îl desemneaz\ pe Iisus ca „fiul fierarului/fiu
de fierar”. Meseria lui cere inteligen]\, pricepere [i o anumit\ robuste]e fizic\ [i
presupune investi]ie în material [i utilaje, pe lâng\ o cas\ cu un spa]iu relativ mare
pentru prelucrarea fierului (cuptor, nicoval\) [i a lemnului (banc [i unelte de
tâmpl\rie), poate cu o curte în fa]\. Un asemenea atelier trebuie adecvat
comenzilor legate de muncile agricole (unelte pentru lucrul în câmp, c\ru]e,
potcovit animale) sau de nevoile casnice (unelte pentru vatr\, cuptoare, l\zi
pentru rufe, por]i, ferestre, balamale, grilaje etc.).
Ne putem întreba câ]i oameni lucrau în atelierul de tâmplar-fierar din Nazaret
[i dac\ acesta a fost închis când Iisus [i-a p\r\sit satul, plecând în zona lacului.
Este posibil ca Iosif s\ fi mo[tenit afacerea de la tat\l lui, de la care s\ fi înv\]at
meseria. Dac\ [i str\mo[ii lui Iosif erau tâmplari-fierari, se poate ca ei s\ fi plecat
din Betleem ca s\ se stabileasc\ la Nazaret, sat aproape de Sepphoris, capitala
Galileei. La începutul sec. I î.H. Sepphoris era localitatea cea mai important\ din
Galileea [i, spre 57-55 î.H. a devenit capitala unuia dintre cele cinci districte în care
Gabinius, guvernatorul Siriei, a împ\r]it teritoriile iudaice (R\zboiul 1,8,5). Aceast\
promovare politic\ a avut f\r\ îndoial\ consecin]e economice [i demografice de
care Nazaretul probabil a beneficiat. Exist\ ra]iuni spre a conchide c\ bunicul sau
tat\l lui Iosif, tâmplar-fierar de meserie, se stabilise la Nazaret, unde deschisese
atelierul.
Iosif avea patru fii din prima c\s\torie, nu [tim de câ]i dintre ei era nevoie la
munca din atelier. Mai contau [i calit\]ile lor personale, capacitatea de a deprinde
meseria. Apoi, trebuie ]inut seama de posibilitatea ca unii dintre ei, în urma
c\s\toriei, s\ se dedice muncii pe p\mântul socrului. E greu de crezut c\ atelierul
ar fi asigurat existen]a familiilor întemeiate de cei patru fra]i. În mod normal, fiul
cel mare – Iacob – ar fi trebuit s\ fie mo[tenitorul afacerii [i al c\minului p\rintesc.
Nu este îns\ sigur c\ a r\mas acas\, cu mama de-a doua, Maria, [i cu fratele
dinspre tat\, Iisus.
 Din relat\rile evanghelice se deduce c\ Iisus a lucrat în atelierul familiei pân\
la aproximativ 30 de ani [i c\ a locuit cu Maria [i Iosif pân\ la moartea acestuia.
Faptul c\ Iacob s-a c\s\torit cu destul de mult timp înainte de moartea lui Iosif [i
c\, în momentul c\s\toriei lui, acas\ erau cel pu]in opt persoane (Iosif [i Maria,
patru b\ie]i – între care Iisus – [i dou\ fete) ne face s\ credem c\ Iacob nu a
r\mas în c\minul patern. Este posibil ca el – poate înc\ un alt frate – s\ fi lucrat în
atelier al\turi de Iosif [i de Iisus când era nevoie, când erau mai multe comenzi.
Dac\ Iisus nu era unicul lucr\tor în atelier când s-a hot\rât s\ se mute în
Cafarnaum, înseamn\, evident, c\ un alt fiu sau al]i fii de-ai lui Iosif au continuat
meseria familiei.
Considera]iile anterioare asupra volumului de munc\ din atelierul din Nazaret
trebuie completate [i din prisma problemei schimburilor comerciale dintre acest
sat [i Sepphoris, capitala Galileei din 57-55 î.H. pân\ 19 d.H., când Antipa a început
s\ construiasc\ Tiberiada, noua capital\, lâng\ lac. Nazaret se afla la o or\ de
drum de Sepphoris [i, probabil, în zona de influen]\ a acesteia. Au existat voci
care au vrut s\ lege activitatea comercial\ a atelierului din Nazaret – proprietatea
lui Iosif – de lucr\rile de reconstruc]ie din Sepphoris întreprinse de Antipa,
suveranul Galileei începând din anul 4 î.H. Sigur, nu se poate exclude ca Iosif [i fiii
s\i, între ei Iisus, s\ fi primit comenzi din Sepphoris: o or\ de drum nu este prea
mult.
Dar ra]iunile ultime care trebuie s\ fi contat în acceptarea de comenzi din
Sepphoris se situau dincolo de avantajele comerciale. E de presupus c\ familia lui
Iisus, din neamul lui David, î[i p\stra o accentuat\ identitate iudaic\, iar în
Sepphoris, în ciuda majorit\]ii iudaice a popula]iei sale – în sânul c\reia se aflau
inclusiv saduchei, care respectau cu stricte]e Legea –, existau forme de via]\
elenistic\, str\ine de convingerile zonelor rurale, puternic ancorate în obiceiurile
ancestrale [i în practicarea riguroas\ a Legii. Cu alte cuvinte, distan]a mental\
dintre Nazaret [i Sephhoris era mult mai mare decât cea geografic\. {i activitatea
de predicator a lui Iisus se va desf\[ura constant în mediul rural, unicul ora[ care
apare men]ionat fiind Ierusalimul. Ca atare, de[i târgul din Sepphoris era locul
indicat pentru aprovizionarea cu materiale [i scule necesare atelierului, nu par s\
fi existat contacte de natur\ comercial\ regulate între atelierul lui Iosif [i locuitorii
din Sepphoris. Aria de activitate a atelierului în care Iosif lucra ca artizan în lemn [i
fier r\mâne cu siguran]\ circumscris\ la Nazaret [i la satele din jur.
Legat\ de meserie este problema statutului social al lui Iisus [i al familiei. Într-
un sat în care majoritatea popula]iei lucreaz\ p\mântul, a tr\i dintr-o meserie e un
element care singularizeaz\: nu oricine este capabil s\ lucreze lemnul [i fierul. Un
me[te[ugar sau un negustor într-un sat ca Nazaret cu mai pu]in de 500 de locuitori
se bucur\ de considera]ia micilor proprietari de p\mânt, majoritari în localitate.
Considera]ia nu deriv\, în mod necesar, din avu]ie. Statutul social al familiei lui
Iisus e mai degrab\ comparabil cu al oric\ruia dintre micii proprietari din Nazaret.
Mai jos pe scara social\ sunt zilierii, cei ce se prezint\ zilnic în pia]\ ca s\ fie
tocmi]i; muncitorii agricoli care lucreaz\ pentru arenda[ii de terenuri; cei cu locuri
de munc\ fixe, ca slugi, pe marile propriet\]i; vânz\torii ambulan]i etc.
Cunoa[terea unei meserii, atât de util\ într-o lume de ]\rani, aduce, în cazul lui
Iisus [i al altor me[te[ugari, un anumit grad de recunoa[tere într-o lume mic\
precum Nazaretul.
În ceea ce o prive[te pe Maria, Evanghelia dup\ Luca o situeaz\, indirect, la casa
ei din Nazaret când prime[te vizita îngerului Gavriil, despre care se spune c\ „a
intrat la ea” (1,28). Prin c\s\toria cu Iosif, p\r\se[te casa p\rinteasc\ [i se mut\ în
casa so]ului, care are de crescut o familie numeroas\: patru b\ie]i [i cel pu]in
dou\ fete, plus Iisus, fiul ei. Din informa]iile despre familia Mariei pe care le g\sim
în Protoevanghelia lui Iacob rezult\ c\ erau oameni cu o pozi]ie înalt\, în rela]ii cu
marele preot [i cu alte c\petenii ale Templului, dar acestea tr\iesc la Ierusalim, nu
la Nazaret. Tat\l Mariei, Ioachim, este prezentat ca un bogat proprietar de turme
de vi]ei [i oi, având chiar la ordinele sale p\stori; iar so]ia sa, Ana, are cel pu]in o
femeie în slujba ei (Protoevanghelia lui Iacob 1-6).
În consecin]\, nu e u[or de aflat ce pozi]ie social\ avea familia Mariei [i ce
dot\ a adus ea în noua familie pe care a format-o cu Iosif. Oricum, cum Iosif se
pare c\ avea nevoie de o a doua so]ie s\-i creasc\ fiii [i fiicele din prima c\s\torie,
Maria nu putea apar]ine unei familii alese din Nazaret. Dac\ tat\l ei era p\stor,
cum pare s\ cread\ nucleul tradi]iei inclus în Protoevanghelie, asta nu implica un
statut social special, nici prea înalt, nici prea jos, într-un sat ca Nazaret. În orice
caz, Iisus vorbe[te cu simpatie despre ]\rani [i p\stori, despre muncile câmpului
legate de sem\nat [i secerat sau de vie (plantat, îngrijit, culesul strugurilor),
despre pomi fructiferi ca smochinul sau despre o plant\ ca mu[tarul, de nelipsit în
calitate de condiment. Un exemplu: imaginea autentic\ [i profund\ a p\storului
care-[i las\ singure în munte 99 de oi din turm\ (Matei 18,12; Luca 15,4 vorbe[te
de „pustie”) [i pleac\ [i-[i caut\ oaia r\t\cit\, o g\se[te, o ia în spate [i
s\rb\tore[te apoi cu prietenii [i vecinii. S\ fie aceast\ scen\ o mo[tenire de la
bunicul matern, p\stor din Nazaret, pe care tradi]ia cre[tin\ din sec. II îl va numi
Ioachim?

4.4.2. Educa]ia

4.4.2.1. Copil\ria

Iisus a crescut într-un mic sat locuit de familii iudaice care practicau activ religia lui
Moise [i în care centrul vie]ii comunitare era sinagoga. Familia [i sinagoga sunt cele
dou\ medii în care s-a format. Dar nu este u[or de imaginat ce tip de educa]ie a primit
în cadrul unei familii de urma[i ai lui David, caracterizat\ printr-o adeziune f\r\ fisuri
la Lege, [i în cadrul unei sinagogi ca aceea din Nazaret, care între]inea
religiozitatea simpl\ [i solid\ a oamenilor din sat. Nu pu]ine sunt necunoscutele în
leg\tur\ cu existen]a, în vremea lui Iisus, a unui sistem de înv\]\mânt iudaic, mai
mult sau mai pu]in regulat, legat de sinagog\. Un asemenea sistem este greu de
dedus, dar exist\ indicii suficiente pentru rolul sinagogii în educa]ia copiilor pân\
la împlinirea vârstei de 12 ani, moment în care începea majoratul [i copilul era
obligat s\ respecte integral Legea.
 Ini]ierea în practicarea Legii se f\cea în familie (v. 3.3.1.3.). Am men]ionat deja
reflec]ia lui Filon din Alexandria: „Întrucât [evreii] consider\ c\ legile lor sunt
cuvinte revelate divin [i le înva]\ de mici, poart\ imaginea poruncilor lor în inim\”
(Ambasad\ la Caius 210). În termeni asem\n\tori se exprim\ Josephus Flavius:
„Respectarea Legii [i actele de pietate care decurg din aceasta sunt considerate
cel mai important lucru în via]\ (Împotriva lui Apion 1, 60). Astfel încât nu pu]ini
copii se supuneau multora dintre preceptele Legii înc\ înainte de a ajunge la
vârsta legal\ a majoratului, mai ales în cazul familiilor mai religioase. P\rin]ii îi
înv\]au pe copii rug\ciunile cele mai simple (de exemplu, Cele optsprezece
binecuvânt\ri [i, apoi, Shema), s\ respecte sabatul, s\ respecte legile purit\]ii
rituale mai ales în privin]a mânc\rurilor interzise, s\ posteasc\ de Ziua Isp\[irii, s\
asiste sâmb\ta la slujba de la sinagog\; ei le povesteau marile istorii biblice,
despre eroii [i figurile majore ale Israelului.
Într-un cuvânt, educa]ia primit\ în familie era de tip religios, c\ci religia
acoperea [i impregna toate domeniile vie]ii iudaice: familia era – [i este – locul
organiz\rii cinei pascale, ritualul liturgic cel mai important al iudaismului, prezidat
de tat\. E normal ca [i copil\ria lui Iisus s\ fi fost caracterizat\ de modele
constante ale practic\rii Legii, oferite atât de p\rin]i, cât [i de fra]i, ajun[i, pe rând,
la vârsta majoratului [i deveni]i pentru fratele mezin exemple de imitat. Rolul
esen]ial al tat\lui în cunoa[terea Legii de c\tre un copil este reliefat de numeroase
texte rabinice. Ca exemplu, cit\m din Sifré la Deuteronomul (46 [11,19]), un
midra[ din sec. III d.H.: „De îndat\ ce un copil începe s\ vorbeasc\, tat\l s\u
trebuie s\ stea de vorb\ cu el în limba sacr\ [ebraica] [i s\-l înve]e Tora, c\ci dac\
nu o face, mai bine ar fi înmormântat.”
În iudaism Tora este nucleul [i ra]iunea oric\rei educa]ii. Nu este surprinz\tor
c\ lui Simeon ben Shetah, rabin din primul sfert al sec. II d.H, i se atribuie dispozi]ii
ca to]i copiii s\ mearg\ la bet ha-séfer (literal „casa c\r]ii”, cu sensul „casa
Bibliei”, nume primit în sec. II de [coala elementar\ – pân\ la 12 ani). A[a c\, dac\
Iisus a înv\]at s\ memoreze Legea [i – foarte probabil – s-o citeasc\, aceasta s-a
întâmplat la sinagoga din Nazaret. Responsabil de educa]ia sa putea fi „slujitorul”
sinagogii, cel îns\rcinat s\ conduc\ serviciul liturgic, cunosc\tor al Legii [i al
Profe]ilor, cele mai importante p\r]i ale Bibliei iudaice. În Luca 4,17.20, în timpul
vizitei lui Iisus la sinagoga din Nazaret, când Înv\]\torul începuse deja s\ predice
departe de satul s\u, apare acest „slujitor” sau „ajutor”, care-i pune în mâini sulul
profetului Isaia, pe care Iisus i-l va returna (v. 3.3.1.1.).
Conform Mi[nei (tratat Shabat 1,3), „slujitorul” era cel care, sâmb\ta, îi înv\]a
pe copii Legea punându-i s-o memoreze [i-i înv\]a s\ citeasc\ tot cu textul Legii.
Nu [tim dac\ acest „slujitor” func]iona ca înv\]\tor doar sâmb\ta sau dac\
activitatea lui era regulat\ – pl\tit\ de comunitate – toat\ s\pt\mâna, a[a cum
pare a rezulta din decretul emis, la mul]i ani dup\ na[terea lui Iisus, de Io[ua ben
Gamla sau de Iisus, fiul lui Gamaliel, mare preot în 63-65 d.H. (Talmudul
Babilonian, Bava Batra 21a).
 Prin urmare, pare clar c\ între 6 [i 12 ani Iisus a memorat fragmente de
diferite tipuri (în primul rând rug\ciuni, psalmi [i proverbe) din Scriptur\ [i le
putea [i citi, ca al]i copii din vremea sa – capabili [i cu p\rin]i interesa]i s\ sprijine
aceast\ înv\]\tur\, astfel încât fiii lor s\ cunoasc\ [i s\ respecte Legea lui
Dumnezeu. Este posibil ca, în cazul lui Iisus, aceast\ educa]ie s\ implice [i
înv\]area scrisului, dar scrisul era o art\ care cerea timp [i resurse [i procentul
celor ce [tiau s\ scrie era inferior celor care puteau citi. De aceea în ora[ele [i
satele iudaice exista scribul, care redacta documente în numele [i pe cheltuiala
celor care-l solicitau. Pe de alt\ parte, Iisus [tia s\ lucreze lemnul [i fierul, un
indiciu ulterior c\ avea cuno[tin]e de scris, utile în exercitarea meseriei. Nu
demonstreaz\ îns\ nimic în acest sens episodul femeii adulterine, în care fraza
„Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe p\mânt” (Ioan 8,6) este eliptic\, c\ci
nu specific\ exact ce scria: cuvinte? semne referitoare la p\catele ascunse ale
acuzatorilor femeii? linii f\r\ sens ce ar\tau nemul]umirea în fa]a pedepsei cu
moartea pe care i-o cereau?
Familiarizarea lui Iisus cu cuvintele [i practica Torei – Scriptura iudaic\ – a
început, deci, devreme, cu p\rin]ii, Iosif [i Maria, [i a continuat în sinagoga din sat,
unde a fost ini]iat în memorarea de pasaje din Scriptur\ [i probabil a înv\]at s\
citeasc\, al\turi de al]i copii din Nazaret (nu to]i), între care poate vreun frate de-al
lui. Într-un tratat din Mi[na, scris spre 100 d.H., citim: „La 5 ani [e preg\tit] s\
studieze Scriptura; la 10 [s\ studieze], Mi[na; la 13 [s\ împlineasc\] poruncile […]”
(Avot 5,21). Familiarizarea cu Scriptura a continuat [i s-a aprofundat în timpul
[ederii sale la Nazaret – satul de origine – pe care îl p\r\se[te mul]i ani mai târziu,
dup\ împlinirea vârstei de 30 de ani (v. Luca 3,23).

4.4.2.2. Tinere]ea [i vârsta adult\

Dup\ 12 ani, Iisus î[i continu\ procesul de preg\tire interioar\ [i de formare început la
sinagoga din Nazaret f\r\ a fi îndrumat – dup\ câte [tim – de un dasc\l recunoscut.
Trebuie spus c\ studiul individual al Scripturii nu este ceva neobi[nuit, a[a cum rezult\
din cartea Avot din Mi[na (3,6): {ekina [adic\ prezen]a divin\] este în mijlocul celor ce
se dedic\ studiului Torei, fie ei zece, cinci, trei sau unu. În orice caz, când a început s\
predice, Iisus era un bun cunosc\tor al Scripturii [i era la curent cu problemele cele
mai importante care-i preocupau pe înv\]\torii Legii sau pe rabinii epocii. Unicul
nume de rabin men]ionat în Talmud ca înv\]\tor al lui Iisus este Io[ua ben
Perahiah, care a tr\it îns\ în a doua jum\tate a sec. II (Talmudul babilonian,
Sanhedrin 107b [i Sota 47a). E. Renan credea c\ dasc\lul lui Iisus a fost Hillel: un
caz de nepotrivire temporal\ [i mai flagrant, chiar dac\, în ultimul timp,
compara]ia între Iisus [i Hillel a scos în eviden]\ paralelisme semnificative care
indic\ bunul nivel de informare a lui Iisus în privin]a temelor care formau obiect
de controvers\ între rabinii timpului.
 Înseamn\ asta c\ Iisus putuse s\ asculte rabini veni]i s\ predice la sinagoga
din Nazaret sau c\ mersese el la Sepphoris, unde predominau rabinii saduchei,
sau în vreo alt\ localitate din jur, ca Arbela? Chiar din Arbela era unicul rabin
galileu anterior lui Iisus de care avem informa]ii: Nittai (sau Mattai), din jurul
anului 125 î.H., men]ionat într-o list\ de rabini renumi]i din Mi[na (Avot 1,6-7).
Marea majoritate a rabinilor erau din Ierusalim sau veneau în acest ora[ unde se
aflau [colile marilor înv\]\tori [i doar ocazional unii dintre discipolii lor mergeau în
Galileea – periferia iudaismului palestinian: Ierusalimul era neîndoielnic centrul, al
oamenilor [i al grup\rilor religioase (farisei [i saduchei). Ioan Botez\torul însu[i,
cum vom vedea, î[i desf\[ura activitatea nu departe de Ierusalim, în valea
Iordanului, [i, printre cei ce mergeau s\-l întâlneasc\, mul]i veneau din ora[ul
sfânt.
Figura lui Ioan Botez\torul a re]inut aten]ia unor autori, ca B. Chilton, care
presupune c\ Iisus [i-ar fi p\r\sit casa la 12 ani [i, dup\ scurt timp, ar fi fost primit
în cercul acestuia ca ucenic al rabinului Ioan. Al\turi de al]i ucenici ai
Botez\torului, ar fi deprins interpretarea Legii propus\ de acesta [i, în
confruntarea cu gândirea înv\]\torului, [i-ar fi modelat propria gândire. Dup\
Chilton, Iisus nu ar fi devenit ce a fost („geniu religios înfl\c\rat”) dac\ s-ar fi
format doar dup\ tiparul „piet\]ii conven]ionale” dintr-un sat ca Nazaret. Evident, o
concluzie de acest tip u[ureaz\ mult lucrurile, c\ci d\ nume [i loc înv\]\torului lui
Iisus [i „explic\” formarea [i cuno[tin]ele sale. Este îns\ vorba despre o propunere
nesus]inut\ de suficiente indicii.
Trebuie deci p\strat itinerariul sugerat de cele patru evanghelii, conform
c\rora Iisus a copil\rit [i crescut la Nazaret, unde a locuit [i a lucrat pân\ la vârsta
adult\. Asta implic\ [i faptul c\ nu a fost discipol al nici unui rabin: dac\ ]elul vie]ii
lui ar fi fost s\ se fac\ rabin, ar fi trebuit s\ se duc\ la Ierusalim, nu s\ r\mân\ în
micul sat de origine. {i, dac\ acord\m credit lui Ioan 7,15, la Ierusalim se [tia
destul de bine c\ Iisus era un autodidact: „Cum [tie acesta carte f\r\ s\ fi înv\]at?”
Poate e în aceast\ fraz\ o aluzie la cuno[tin]ele din Scriptur\ pe care le arat\ Iisus
în discu]iile sale cu evreii. Surpriza vine din faptul c\ Iisus n-a avut nici un dasc\l.
Tot de surpriz\ – de asemenea combinat\ cu o doz\ de dispre] – este vorba [i în
reac]ia oamenilor din Nazaret când Iisus vine în sat [i începe s\ predea la
sinagog\: „De unde are el acestea? {i ce este în]elepciunea care i s-a dat lui? […]
Au nu este acesta teslarul […]?” (Marcu 6,2-3; Matei 13,54-55). În Luca 4,22,
întrebarea nu are o semnifica]ie negativ\, dar este formulat\ într-un mod
asem\n\tor: „Nu este, oare, acesta fiul lui Iosif?” Tonul surprins apare fiindc\ Iisus
a început s\ instruiasc\ oamenii din propriul s\u sat. Cei din Nazaret [tiu bine c\
n-a studiat nic\ieri [i totu[i v\d c\ dovede[te o „în]elepciune” extraordinar\ [i de
neîn]eles: ani de zile a fost doar tâmplarul, sau unul dintre tâmplarii, din Nazaret.
Cineva care n-a avut dasc\l vorbe[te ca un dasc\l!
 Pe de alt\ parte, cei din Nazaret au auzit c\ fiul lui Iosif [i al Mariei, de când [i-
a p\r\sit satul [i s-a dus la Cafarnaum, face miracole: vindec\ bolnavi [i alung\
demonii din oameni. Mirarea se repet\ (v. Marcu 6,2): Unde a înv\]at toate astea?
{i de la cine? {i se întreab\: „De unde are el în]elepciunea aceasta [i puterile?”
(Matei 13,54). Luca pune pe buzele oamenilor din Nazaret cuvinte care reflect\
starea lor sufleteasc\: „Câte am auzit c\ s-au f\cut în Capernaum, f\ [i aici în
patria ta” (4,23). Uimirea apare a[adar datorit\ faptului c\ Iisus a tr\it întotdeauna
la casa lui [i acum, când a început s\ predice, arat\ dou\ calit\]i necunoscute:
cea de rabin [i cea de taumaturg, de t\m\duitor. Nici una nu se explic\ printr-o
instruc]ie organizat\, la [coal\ sau cu un dasc\l care s\-l fi ini]iat în taine ascunse.
Nici în cazul rabinului galileean Hanina ben Dossa – poate contemporan cu
Iisus – care vindeca [i alunga demonii, nu este men]ionat nimeni care s\-l fi ini]iat
în arta [i ritualurile magice: Hanina, ca Iisus sau ca taumaturgul Apollonios din
Tyana, apar]ine tipului de vindec\tori charismatici, care-[i bazeaz\ activitatea pe
autoritatea propriei persoane [i pe for]a cuvântului, primite ca dar divin [i înso]ite
de elemente rituale minime (punerea mâinilor, de exemplu). Cu totul altul este
cazul magiei, în care elementul cheie este deprinderea secretelor [i a riturilor cu
un dasc\l experimentat, care-l introduce pe discipol în lumea exorcismelor [i a
formulelor ezoterice. Taumaturgul charismatic face binele doar celor ce-i cer
ajutor, le reface via]a [i demnitatea. În schimb, cel ce practic\ magia declan[eaz\
procese care pot fi extrem de d\un\toare pentru oameni, r\ma[i în voia for]elor
oculte. În plus, între magician [i obiectul artei sale nu este nevoie s\ se stabileasc\
o rela]ie personal\, spre deosebire de taumaturgul charismatic, care ac]ioneaz\
într-o ambian]\ de încredere [i deschidere.
Tocmai aceasta este acuza]ia care i se aduce lui Iisus, c\, la originea
vindec\rilor pe care le face se afl\ un pact cu Satana. A[a afirm\ înv\]\torii Legii
veni]i de la Ierusalim s\ dea verdictul asupra exorcismelor sale: „Acesta nu scoate
pe demoni decât cu Beelzebul, c\petenia demonilor” (Matei 12,24 || Marcu 3, 22 ||
Luca 11,15). Ecoul acuza]iei se face auzit [i în Evanghelia dup\ Ioan: „Ai demon”
(7,20). {i va continua în tradi]ia rabinic\, în care Iisus este acuzat de practicarea
magiei (v. 2.2.1.). Un text rabinic (Talmudul Babilonian, Sabat 104b) afirm\ chiar
c\ Iisus ar fi înv\]at magia în Egipt, de unde ar fi adus formule magice tatuându-[i-
le pe piele.
E evident c\, din prima clip\, miracolele f\cute de Iisus deranjeaz\ [i sunt
interpretate de unii – cei ce nu-l accept\ – ca semne ale unei complicit\]i cu
Satana [i nu ca o putere acordat\ de Dumnezeu spre a face bine. Dar în nici unul
din miracolele f\cute de Iisus nu apar invoc\ri de for]e oculte, nici descântece,
nici formule ezoterice: contextul lor este activitatea de predicare, vestirea unui
Dumnezeu prezent în mijlocul umanit\]ii. (V. 5.2.1.)
 Dar oamenii din jur îl identific\ în primul rând ca rabin [i aceast\ denumire,
deseori ap\rut\ în decursul activit\]ii sale publice, ne ajut\ s\ în]elegem care este
imaginea lui. E vorba de un rabin aparte, c\ci n-a fost la [coala nici unui rabin
renumit, ca majoritatea înv\]\torilor Legii din epoca sa, mai ales a celor din
gruparea farisee, care se considerau discipoli ai lui Hillel sau ai lui {ammai, pe
care-[i sprijineau interpret\rile propuse. Percep]ia oamenilor este corect\ când
subliniaz\ c\ pred\ „cu autoritate1, iar nu în felul c\rturarilor”, care recurgeau la
autoritatea marilor rabini care-i precedaser\ spre a-[i justifica propriile interpret\ri
ale Scripturii (v. Marcu 1,22). Un rabin întotdeauna se consider\ discipolul unui alt
rabin, al celui ce i-a fost dasc\l. Aceast\ caracteristic\, foarte comun\, nu apare la
Iisus. Cum vom vedea mai jos (4.5.2.), unicul rabin pe care-l men]ioneaz\ [i-l
elogiaz\ este Ioan Botez\torul, pe care-l consider\ cel mai mare dintre profe]i, din
a c\rui înv\]\tur\ ia nu pu]ine elemente, dar niciodat\ nu afirm\ c\ Ioan i-a fost
dasc\l: Iisus nu vorbe[te de Ioan ca despre o autoritate indiscutabil\, ca despre
punctul s\u de referin]\.

4.4.2.3. Cunoa[terea Scripturilor

A[adar, Iisus este numit de obicei de oameni, de prieteni [i de du[mani, rabi sau
rabuni, domn [i înv\]\tor [i nu respinge aceste formule de adresare. Termenul rabin
nu are caracterul formal [i tehnic pe care-l va avea mai târziu, în iudaismul posterior
anului 70 d.H. Dar faptul c\ e numit astfel indic\ existen]a, în comportamentul s\u, a
unor elemente care-l justific\, în primul rând cunoa[terea Scripturii, care-i permite s\
dialogheze [i s\ dezbat\ interpret\ri ale Legii sau Torei cu al]i rabini.
F\r\ aceast\ cunoa[tere, dobândit\ în anii din Nazaret la [coala Torei, dar [i
prin lectur\ [i studiu, nu ar putea fi explicate controversele la care ia parte: despre
lucrul sâmb\ta [i argumentul comportamentului lui David care a mâncat pâine de
ofrand\ într-o situa]ie de necesitate (Marcu 2,25-26 || Matei 12,3-4 || Luca 6,3-4);
despre divor], despre ce a vrut Dumnezeu la începutul Crea]iei (Marcu 10,6-9) ||
Matei 19,5-6), despre înviere [i despre Dumnezeul celor vii, nu al mor]ilor (Marcu
12,26-27 || Matei 22,31-32 || Luca 20,37-38), despre Mesia [i interpretarea Psalmului
110 (Marcu 12,35-37 || Matei 22,41-45 || Luca 20,41-44). Cum subliniaz\ C. A. Evans,
Iisus creeaz\ o formul\ nou\ („N-a]i citit în Scripturi?”), care are sens doar dac\ el
însu[i a citit textul biblic [i cunoa[te direct ceea ce vrea s\ le aminteasc\
ascult\torilor. Al\turi de aceast\ formul\, care apare de 15 ori în evanghelii (v., de
exemplu, Marcu 12,10; Matei 21,42), sunt altele care se refer\ la ceea ce „este
scris” sau ce „se spune în Scriptur\” (Luca 20,17). De aceea, de[i textul din Luca
4,16-20 nu spune explicit c\ Iisus „cite[te” fragmentul din Isaia 61 inserat aici,
aceast\ eventualitate este cea mai probabil\ [i fireasc\ în relatarea vizitei la
sinagoga din Nazaret.
 O ultim\ observa]ie completeaz\ cadrul referitor la remarcabila cunoa[tere a
Scripturii de c\tre Iisus: trimiterile la c\r]ile Vechiului sau Primului Testament
atribuite lui în evangheliile sinoptice, în multe din care se afl\, cu siguran]\,
amprenta tradi]iei cre[tine timpurii. Trimiterile includ cele cinci c\r]i ale
Pentateuhului, o important\ parte din Profe]i (mai ales Isaia) [i unele din scrierile
poetice [i sapien]iale (mai ales Psalmii). Aceasta denot\ o familiarizare intens\ cu
Scriptura, generat\ de lectur\ [i medita]ie proprie, de rug\ciune [i maturizare
reflexiv\. Familiarizarea se va traduce mai târziu prin interpret\ri personale ale
textului biblic care, de[i se încadreaz\ în dezbaterile rabinice contemporane, le
dep\[esc într-un mod original (v. 5.3.1.2.).
În concluzie, Iisus a înv\]at s\ asculte, s\ citeasc\ [i, probabil, s\ scrie pornind
de la Tora, Scriptura ebraic\, a[a cum era citit\ în sinagog\ (în ebraic\) [i
interpretat\ în traduceri sau targumuri [i în predicile corespunz\toare (f\cute în
aramaic\). Aceast\ sedimentare, lung\ în timp, a avut loc la Nazaret [i a ocupat
cea mai lung\ parte din via]a lui. La scurt timp dup\ împlinirea vârstei de 30 de
ani, se va produce schimbarea decisiv\, t\cerea va ceda locul cuvântului.

4.4.3. Modul de via]\: nec\s\torit

4.4.3.1. Câteva precedente

În cartea Avot (5,21) din Mi[na, se poate citi c\ un b\rbat este preg\tit pentru camera
nup]ial\ la vârsta de optsprezece ani. Deci, potrivit rabinilor, în cazul b\rbatului vârsta
c\s\toriei se situeaz\ în jurul a dou\zeci de ani. {i Regula Congrega]iei Comunit\]ii
din Qumran fixeaz\ la dou\zeci de ani vârsta la care trebuie s\ se c\s\toreasc\
b\rbatul din comunitatea esenienilor care nu vrea s\ tr\iasc\ în celibat (1,10). În ceea
ce prive[te c\s\toria, ea este orânduit\ pentru procrea]ie, c\ci aceasta este voin]a
divin\ manifestat\ în cartea Genezei: „Cre[te]i [i v\ înmul]i]i [i umple]i p\mântul [i-l
supune]i” (1,28). De aceea, conform unei sentin]e a rabinului Eliezer ben
Hyrcanus, care a tr\it în sec. I–II d.H., refuzul de a avea urma[i este comparabil cu
un omicid (Talmudul Babilonian, Yevamot 63b.). Aceast\ norm\ se p\streaz\
invariabil la to]i rabinii.
Dar nu lipsesc excep]iile. Astfel, Simon ben Azzai, un rabin contemporan cu
Hyrcanus, spune: „Sufletul meu iube[te Legea. Lumea o pot duce mai departe
al]ii” (Talmudul Babilonian, Yevamot 63 b). Iar la esenieni celibatul este o practic\
obi[nuit\, cel pu]in la cei ce tr\iau în comunitatea din Qumran (v. 3.3.3.4).
Terapeu]ii din Egipt, apropia]i în idei de gruparea esenian\, practic\ [i ei
abstinen]a sexual\. Nici în lumea greco-roman\ celibatul voluntar nu este total
necunoscut. Filosoful Epictet afirm\ c\ trebuie s\ te îndep\rtezi de pl\ceri spre a
te consacra în întregime slujirii lui Dumnezeu, c\ci numai a[a reu[e[te cineva s\
se „salveze ca b\rbat de virtute perfect\” (Diatribe, 3,22,69). Epictet se va c\s\tori
doar spre sfâr[itul vie]ii, ca s\-i poat\ asigura îngrijirea unui copil abandonat pe
care îl luase la el. Despre Apollonios din Tyana, biograful s\u, Filostrat, scrie c\ nu
a vrut niciodat\ s\-[i ia so]ie [i c\ întotdeauna [i-a p\strat controlul [i st\pânirea
pasiunilor (1,13).
 În leg\tur\ cu Iisus, sunt mai semnificative informa]iile despre câteva
personaje din Vechiul Testament care au r\mas nec\s\torite. Cel mai cunoscut
caz este al profetului Ieremia, c\ruia Dumnezeu îi porunce[te s\ nu ia femeie [i s\
nu aib\ nici fii, nici fiice (16,2). În fa]a acestui imperativ [i al altora pe care le
implic\ misiunea sa, profetul î[i plânge astfel soarta: „Pentru ce am ie[it eu din
pântece, ca s\ v\d suferin]\ [i durere [i ca zilele mele s\ se sfâr[easc\ în ru[ine?”
(20,18). Ru[inea de a se vedea luat în derâdere de to]i, singur, f\r\ sprijinul femeii
[i al fiilor, e un semn profetic pentru poporul lui Israel. Poporul, care a uitat de
Domnul [i de leg\mântul s\u, va trebui s\ treac\ prin încercarea mor]ii teribile a
mamelor [i copiilor s\i, cei ce vor fi victimele du[manilor [i vor r\mâne [i
neîngropa]i. Ieremia opteaz\, malgré lui, pentru celibat, chiar dac\ nu-[i ascunde
lamenta]ia în fa]a Domnului pentru aceast\ situa]ie, care înseamn\ s\ tr\iasc\ în
propriul trup mesajul pe care îl predic\.
Conform tradi]iei iudaice, abstinen]a sexual\ caracterizeaz\ via]a lui Moise
dup\ ce a fost ales mijlocitor între Dumnezeu [i poporul lui Israel. În clipa în care
Moise începe s\ stea de vorb\ cu Dumnezeu regulat [i transmite poporului voia
Domnului [i-i d\ Legea, înceteaz\ s\ mai aib\ rela]ii sexuale. Aceasta este
interpretarea lui Filon din Alexandria (Via]a lui Moise, II, 14.16) [i a rabinilor
(Talmudul Babilonian, Shabat 87a). Moise a intrat pe calea profe]iei [i via]a lui
sufer\ o muta]ie radical\. De acum înainte, având în vedere c\ s-a consacrat
Domnului [i Cuvântului S\u, rela]iile sexuale cu so]ia [i grija fa]\ de copiii s\i trec
pe planul al doilea. Voca]ia profetic\ implic\ întreaga fiin]\, c\ci chemarea divin\
cere o rela]ie exclusiv\ cu Dumnezeu.

4.4.3.2. Op]iunea lui Iisus

Iisus, implicat din primul moment într-o rela]ie personal\ [i de mare imediate]e cu
Dumnezeu, Tat\l, împ\rt\[e[te aceea[i perspectiv\. Voca]ia sa profetic\, care se va
manifesta doar la o vârst\ matur\, motiveaz\ op]iunea voluntar\ pentru celibat. G.
Vermes presupune c\ Iisus s-ar fi c\s\torit la Nazaret la vârsta obi[nuit\ (spre
dou\zeci de ani) [i, începându-[i activitatea public\, [i-a abandonat satul, so]ia [i
copiii. Spre deosebire de Ioan Botez\torul – care duce o via]\ ascetic\ în de[ertul
Iudeei [i în valea Iordanului, hr\nindu-se cu l\custe [i miere s\lbatic\ [i ab]inându-se
de la consumul de alcool, cum se cuvenea cuiva consacrat Domnului –, Iisus ar fi luat
deciziile obi[nuite oric\rui evreu pios, inclusiv în ceea ce prive[te modul de via]\.
Când, dup\ începerea activit\]ii sale, Iisus prime[te, la Cafarnaum, vizita celor
mai apropia]i membri ai familiei [i când vine la Nazaret [i predic\ la sinagog\,
sunt aminti]i doar mama [i fra]ii s\i (v. Marcu 3, 31-35 [i 6,1-6). Dac\ ar fi avut so]ie
[i copii, prezen]a lor nu ar fi fost trecut\ sub t\cere în aceste dou\ ocazii în care
familia ocup\ primul plan. {i dac\ ar fi intervenit aici o ipotetic\ cenzur\ a tradi]iei
cre[tine posterioare, e de neîn]eles de ce aceast\ cenzur\ nu a func]ionat [i în
rela]ie cu numeroasele femei – nec\s\torite [i c\s\torite – care, cu numele mic [i
de familie, sunt prezentate ca membre ale cercului cel mai strâns legat de Iisus.
De altfel, celibatul lui Iisus, nu e unic: cum remarc\ J. P. Meier, el face parte dintr-
o serie în care se mai includ celibatul lui Ieremia ([i poate al profe]ilor Ilie [i
Elizeu), al lui Ioan Botez\torul [i al esenienilor din Qumran. Moise a practicat
abstinen]a sexual\ dup\ ce a primit chemarea profetic\. Aceea[i op]iune au avut-
o unii filosofi greco-romani (Epictet [i Apollonios din Tyana) [i unii rabini (Simon
ben Azzai).
Întrebarea urm\toare e ce sens are, la Iisus, celibatul, liber ales. În contextul din
Nazaret, op]iunea lui era realmente singular\ [i nu putea fi v\zut\ cu ochi prea
buni de oamenii din satul s\u. Mai degrab\ trezea probabil uimire [i nedumerire.
Într-adev\r, fiul Mariei e un personaj înconjurat de singularit\]i. Prima fusese o
na[tere precedat\ [i înso]it\ de evenimente anormale, care trezesc jen\, în afara
obiceiurilor social acceptate. A doua, mai pu]in vizibil\, dar care provoca uimire,
fusese c\ Maria [i Iosif nu au mai avut nici un copil dup\ na[terea lui Iisus: fiul
Mariei a fost [i a r\mas cel mai mic dintre b\ie]ii [i fetele care formau familia
tâmplarului. A treia singularitate s-a conturat de-a lungul anilor: Iisus, un copil
cuminte [i pios, s\n\tos [i muncitor, inteligent [i capabil, fiul unei familii
respectate în sat ca urma[i ai lui David, nu se c\s\torea [i nimeni nu [tia motivele
acestui fapt surprinz\tor.
Explica]ia celibatului o d\ Iisus însu[i într-o sentin]\ destul de enigmatic\
preluat\ în Matei 19,12: „Sunt unii care nu se pot c\s\tori [literal: sunt eunuci] c\ci
s-au n\scut a[a din pântecele mamei lor; pe al]ii oamenii i-au f\cut neputincio[i
pentru c\s\torie [literal: i-au f\cut eunuci] [i sunt unii care renun]\ la c\s\torie
[literal: se fac eunuci] ei în[i[i, pentru împ\r\]ia cerurilor1.” Iisus, a[adar, a hot\rât
s\ nu se c\s\toreasc\ „pentru împ\r\]ia cerurilor”, adic\ s-a f\cut eunuc fiindc\
[i-a îndreptat via]a lui exclusiv [i total spre Dumnezeu [i Împ\r\]ia lui. A renun]at
s\-[i exercite sexualitatea [i capacitatea de a z\misli fii [i fiice fiindc\, precum
Moise în interpretarea propus\ de Filon [i de rabini, a dat întâietate absolut\
dialogului cu Dumnezeu, Tat\l s\u, [i misiunii de a vesti Împ\r\]ia. Sau, cu
cuvintele lui Pavel: „Cel nec\s\torit se îngrije[te de ale Domnului, cum s\ plac\
Domnului” (I Corinteni 7,32). În Luca Iisus se exprim\ asem\n\tor când Maria [i
Iosif îl reg\sesc în Templul din Ierusalim dup\ ce-l pierduser\: „Oare nu [tia]i c\ în
cele ale Tat\lui meu se cade s\ fiu?” (o alt\ traducere posibil\: „Nu [tia]i c\
trebuia s\ fiu în casa Tat\lui meu?”) (Luca 2,49).
În esen]\, este motivul pe care-l d\ rabinul Simon ben Azzai – citat anterior –
spre a justifica decizia sa de a nu procrea [i de nu a împlini astfel primul precept
pe care Dumnezeu l-a dat Omului: „Sufletul meu iube[te Legea” (Talmudul
Babilonian, Yevamot 63 b.). Iubirea de Lege e mai presus de toate. În cazul lui
Iisus din Nazaret, alt rabin, ceea ce-i încheag\ via]a este Dumnezeu [i Împ\r\]ia
sa. În anii la Nazaret, acest adev\r ultim [i esen]ial al vie]ii sale nu s-a dezv\luit, a
r\mas deocamdat\ neexprimat, c\ci, ca s\ folosim stilul Evangheliei dup\ Ioan,
înc\ n-a sosit ceasul manifest\rii lui. Totu[i, op]iunile lui Iisus încep, foarte discret,
s\ se contureze. Una dintre cele mai hot\râtoare este celibatul voluntar, care
[ocheaz\ mica lume din Nazaret din punctul de vedere al obiceiului stabilit, dar [i
din punctul de vedere al convingerilor religioase: a lua so]ie [i a avea fii [i fiice
înseamn\ a îndeplini o porunc\ divin\, obligatorie pentru orice bun evreu. Pe de
alt\ parte, celibatul lui Iisus, adic\ renun]area la a forma o familie proprie,
anticipeaz\ [i faciliteaz\ o alt\ hot\râre care va fi decisiv\: aceea de a p\r\si
Nazaretul, de a l\sa c\minul unde tr\ie[te cu Maria, mama sa, [i atelierul de
tâmplar-fierar în care munce[te [i-[i câ[tig\ traiul, pentru a începe o activitate
public\, non-stabil\, itinerant\, departe de cas\.

4.5.1. Începutul (27/28 d.H.) [i sfâr[itul (30 d.H.)

4.5.1.1. Data începutului: 27/28 d.H.

Izvoarele istorice nu concord\ sau tac în fa]a problemei referitoare la durata activit\]ii
publice a lui Iisus, de când pleac\ din Nazaret [i se duce la Ioan Botez\torul, pân\ la
ultima sa c\l\torie la Ierusalim, unde moare. Sunt clari, îns\, cei doi poli între care se
mi[c\: Galileea [i Ierusalim. Principala divergen]\ prive[te durata activit\]ii ca
predicator itinerant a lui Iisus, înso]it de ucenicii s\i. Evangheliile lui Matei, Marcu [i
Luca, numite sinoptice, consemneaz\ un singur drum la Ierusalim, cu ocazia
s\rb\torii de Pa[te, în timpul c\ruia va fi r\stignit. Ca atare, indirect, presupun c\
activitatea public\ a lui Iisus dureaz\, maximum, un an. Evanghelia lui Ioan
men]ioneaz\ îns\ trei s\rb\tori ale Pa[telui pe care Iisus le-ar fi petrecut în ora[ul sfânt
(2,13; 6,4; 11,55). Asta înseamn\ c\ activitatea lui public\ s-ar fi întins pe o perioad\
cuprins\ între doi [i trei ani. Activitatea lui Iisus se desf\[oar\, mai ales, în Galileea [i
Ierusalim, unde se duce cu ocazia marilor s\rb\tori iudaice, ca aceea a Corturilor (7,2)
sau a Înnoirii Templului, Hanukka (10,22). În Ioan se mai men]ioneaz\ „o s\rb\toare”,
nedeterminat\, cu ocazia c\reia Iisus ar fi mers la Ierusalim. Unica dat\ absolut\ de
care dispunem este aceea care indic\ începutul activit\]ii lui Ioan Botez\torul în
regiunea Iordanului: „în al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberius” (Luca
3,1). În acest text (3,1-2), evanghelistul – în stilul istoricilor epocii – pune în rela]ie data
referitoare la cârmuitorul suprem al Imperiului cu alte personalit\]i politice minore,
dependente de el: Pontius Pilatus, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36
d.H.); Irod Antipa, tetrarhul Galileei (4 î.H.-39 d.H.); Filip, tetrarhul Itureei [i
Traconitidei (4 î.H.-34 d.H.); Lysanias, tetrarhul Abilenei (14 d.H.?-37 d.H.). Sunt
men]ionate [i supremele autorit\]i religioase iudaice, Anna [i ginerele lui Caiafa, care
au ocupat func]ia de mare preot în anii 6-15 [i, respectiv, 18-36 d.H.
C\rui an al erei cre[tine îi corespunde al cincisprezecelea an al lui Tiberius?
R\spunsul pare u[or, c\ci, dac\ Tiberius [i-a început domnia la 19 august anul 14
d.H., data mor]ii lui Augustus, conform cronografelor antice anul 15 al domniei
sale ar fi de la 19 august 28 d.H pân\ la 18 august anul 29 d.H. Dar Luca a utilizat
modul de calcul din Siria [i Macedonia, deci anul 15 al domniei lui Tiberius ar
începe la 1 octombrie 27 d.H. [i s-ar sfâr[i la 30 septembrie 28 d.H., date nu foarte
îndep\rtate de cronografele antice. Este mai pu]in probabil un comput f\cut în
conformitate cu calendarul iulian, dup\ care anul 15 al domniei ar fi anul 28 sau
29, de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Ca atare, sunt dou\ posibilit\]i (28/29 sau
27/28 d.H.), care, puse al\turi, coincid în anul 28.
Cum arat\ J. P. Meier [i G. Theissen, anul 28 d.H. pare a fi de preferat [i, în
plus, concord\ cu referirea din Evanghelia lui Ioan (2,13) la primul Pa[te pe care
Iisus îl s\rb\tore[te la Ierusalim. Cu aceast\ ocazie evreii afirm\ c\ „în patruzeci [i
[ase de ani s-a zidit templul acesta” (2,20). {tim de la Josephus Flavius c\ lucr\rile
la Templu au fost începute de Irod în anul 20/19 î.H. (Antichit\]i 15,11,1), chiar
dac\ preg\tirile putuser\ începe mai înainte, în anul 23/22 î.H. (R\zboiul 1,21,1).
Sacerdo]ii [i-au asumat sarcina construirii [i remodel\rii p\r]ii celei mai sacre a
complexului, a sanctuarului propriu-zis, iar Irod – restul. Josephus Flavius afirm\
c\ sanctuarul a fost terminat „într-un an [i [ase luni” (Antichit\]i 15,11,6), adic\ în
vara anului 18 î.H. Luând în considera]ie toate acestea, între iarna lui 20/19 î.H. [i
Pa[tele din 28 d.H. sunt 46 de ani [i câteva luni.
 Prin urmare, Luca 3,1 [i Ioan 2,20, plus computul siriac [i Josephus Flavius,
indic\ perioada cuprins\ între octombrie 27 d.H. [i prim\vara anului 28 ca timp în
care Ioan Botez\torul a predicat în de[ertul Galileei [i l-a botezat pe Iisus în râul
Iordan. Apoi, cum se deduce din Ioan 2,13, Iisus a petrecut la Ierusalim primul
Pa[te din timpul activit\]ii sale publice în afara Nazaretului. Acest Pa[te a c\zut în
ziua de mar]i 30 martie (sau poate miercuri 28 aprilie) din anul 28 d.H. În sprijinul
ideii c\ Luca a folosit computul siriac – cel mai utilizat în întregul Orient cu
excep]ia Egiptului – st\ faptul c\ acest comput era aproape identic cu cel folosit
de evrei: anul iudaic, într-adev\r, începea în luna ti[ri, care c\dea în septembrie-
octombrie. Pe de alt\ parte, cum observ\ C. Perrot, anul27/28 a fost, potrivit
computului iudaic, sabatic, poate chiar jubiliar, an de odihn\ pentru p\mânt,
consacrat lui Dumnezeu (v. Leviticul 25,1-22). Dac\ aceast\ ipotez\ este corect\,
în episodul de la sinagoga din Nazaret, a[a cum este relatat în Evanghelia dup\
Luca (4,16-30), unde se spune c\ Iisus împline[te profe]ia lui Isaia de a vesti „anul
pl\cut Domnului” (Luca 4,19), ar fi un ecou al caracterului extraordinar al acestui
an. Apoi, concluzia anterioar\ privind anul 27/28 d.H. ca dat\ a începutului
activit\]ii sale publice concord\ cu dou\ informa]ii mai degrab\ generice legate
de cronologia vie]ii lui. În Luca 3,21, evanghelistul consemneaz\ c\ Iisus „era ca
de treizeci de ani când a început (s\ propov\duiasc\)”. Dac\ s-a n\scut în anul 7/6
î.H., ar însemna c\ în anul 27/28 d.H., la începutul misiunii sale, ar fi avut între 33 [i
35 de ani. Ceea ce ar justifica întrebarea retoric\, între ironie [i admonestare, pe
care c\peteniile iudee i-o adreseaz\ lui Iisus când el afirm\ c\ Avraam a v\zut
ziua manifest\rii lui: „Înc\ nu ai cincizeci de ani [i l-ai v\zut pe Avraam?” (Ioan
8,57). Iisus, la nici jum\tate de secol de via]\, pretinde c\ l-a cunoscut pe
patriarhul Avraam, care a tr\it pe acest p\mânt cu secole în urm\, argumenteaz\
adversarii. Sigur, cincizeci este un num\r rotund care, în sine, are doar o valoare
cronologic\ aproximativ\, dar indic\ faptul c\ vârsta lui Iisus în perioada activit\]ii
sale publice, este sub 50 de ani.

4.5.1.2. Data mor]ii lui Iisus: 7 aprilie anul 30 d.H.

În ceea ce prive[te sfâr[itul vie]ii lui Iisus, este sigur\ ziua din s\pt\mân\ în care a
murit: într-o vineri, „ziua de preg\tire, înaintea odihnei de sâmb\t\” (Marcu 15,42).
A[a spun cele patru evanghelii canonice, care coincid [i în ce prive[te ziua în care a
cinat pentru ultima oar\ cu ucenicii: cu o zi înainte, joi. Aceast\ cin\ a avut loc la
c\derea serii, în interiorul zidurilor Ierusalimului, cum indic\ Marcu (14,17), Matei
(26,20), Luca (22,14-15) [i Ioan (13,1-2). Cum rezult\ din evanghelii, în ziua de dup\
moartea [i înmormântarea lui, sâmb\t\, to]i au respectat odihna impus\ de Lege.
Doar duminic\ diminea]a, prima zi a s\pt\mânii în calendarul iudaic, „dup\ ce a
trecut ziua sâmbetei”, de repaus, femeile se duc la mormânt [i-l g\sesc gol.
Descoperirea mormântului gol este atestat\ de cele patru evanghelii canonice: Marcu
(16,1-2), Matei (28,1), Luca (24,1) [i Ioan (20,1). O relateaz\ [i Evanghelia lui Petru (50-
57).
 Conform tradi]iei preluate în Evanghelia lui Ioan, ziua în care a murit Iisus a
fost vinerea Pa[telui [i a coincis deci cu a paisprezecea zi din luna iudaic\ nissan,
ziua preg\tirii. În acel an, Pa[tele – o s\rb\toare cu dat\ mobil\, care coincide cu
prima lun\ plin\ a prim\verii – a c\zut sâmb\ta. De aceea în Ioan 18,28, se spune
c\ „ei [c\peteniile] n-au intrat în pretoriu, ca s\ nu se spurce, ci s\ (poat\ s\)
m\nânce (în seara zilei de vineri) Pa[tile”. C\ci, conform Legii iudaice, s\ intri în
casa unui p\gân ca Pilat însemna impurificare ritual\ [i asta le-ar fi interzis
c\peteniilor s\ ia parte la cea mai important\ s\rb\toare iudaic\, Pa[tele. Ioan
19,31 e [i mai explicit: „pentru evrei [vinerea aceea] era ziua preg\tirii […] [c\ci a
doua zi] sâmb\t\ era o zi mare”1. Cartea Sanhedrin 43a din Talmudul Babilonian
confirm\ aceste informa]ii: „În ajunul s\rb\torii Pa[telui, Ie[u [=Iisus],
Nazarineanul, a fost spânzurat” (v. 2.2.1.). În mod similar, în Evanghelia lui Petru 5,
scriere apocrif\ din sec. II d.H., citim: „În ajunul primei zile a Azimilor, s\rb\toarea
lor, Pilat l-a dat poporului”. În concluzie, Iisus a murit într-o vineri, în ajunul
Pa[telui evreiesc, ziua 14 din nissan.
Aceast\ informa]ie ne permite s\ preciz\m ziua, luna [i anul mor]ii. În
perioada dintre 26 [i 34 d.H., ajunul Pa[telui sau ziua 14 a lunii nissan a c\zut
vinerea doar în anii 30 (7 aprilie) [i 33 (3 aprilie), ]inând seama c\ fixarea primei
zile a lunii [i intercalarea anilor bisec]i se face pe baz\ de calcule astronomice
precise. Trebuie deci optat pentru una din aceste dou\ date. Cea mai probabil\
este prima c\ci, cum am v\zut mai înainte, activitatea public\ a lui Iisus a început
în 28/27 d.H. [i a durat trei ani: Evanghelia lui Ioan men]ioneaz\ trei s\rb\tori de
Pa[te, la începutul (2,13), la mijlocul (6,4) [i la sfâr[itul (11,55; 13,1) activit\]ii,
adic\ anii 28, 29 [i 30 (v. mai jos 4.6.). Ca urmare, este foarte probabil c\ Iisus a
murit pe 7 aprilie, în vinerea dinaintea Pa[telui, în anul 30 d.H.
Sunt îns\ autori care prefer\ s\ urmeze cronologia evenimentelor din
evangheliile sinoptice. Conform acestora, vinerea în care a murit Iisus ar fi fost
chiar ziua de Pa[te, a cincisprezecea din nissan. Ultima cin\ a lui Iisus ar fi coincis,
deci, cu cina pascal\ iudaic\ din anul acela. C\ci Marcu, Matei [i Luca spun clar
c\ Iisus a vrut s\ ia cina pascal\ cu ucenicii [i aceasta a fost ultima cin\ cu ei, cu
câteva ore înainte de a fi arestat, apoi judecat [i executat. Conform acestei opinii,
Iisus ar fi murit – în ciuda unor nepotriviri cronologice – pe 27 aprilie anul 31 d.H.
De fapt, [i în anii 27 [i 34 d.H. Pa[tele a c\zut tot vinerea, dar aceste date nu se
potrivesc cu anul 27/28 d.H., când Iisus [i-a început activitatea public\.
S\ observ\m c\, fie c\ se urmeaz\ Evanghelia lui Ioan, fie c\ se prefer\
evangheliile sinoptice, între seara de joi [i seara de vineri, deci într-un interval de
24 de ore, au loc toate episoadele legate de sfâr[itul vie]ii lui Iisus: ultima cin\,
deten]ia, procesul, condamnarea, execu]ia, moartea [i înmormântarea. Problema
e dac\ în acea vineri era 14 nissan, ajunul Pa[telui, cum afirm\ Evanghelia lui
Ioan, sau 15 nissan, ziua de Pa[te, cum presupun evangheliile sinoptice. {i, legat
de joi, dac\ a coincis cina lui Iisus [i a ucenicilor s\i cu cina pascal\ iudaic\ din
acel an (cum se deduce din sinoptice) sau a avut loc cu o zi înainte de cina
iudaic\ (cronologia din Ioan).
Dificultatea armoniz\rii datelor furnizate de Evanghelia dup\ Ioan [i de
evangheliile sinoptice pare s\ conduc\ la o op]iune de tip „cap sau pajur\”, cum
or da sor]ii. {i totu[i, în evangheliile sinoptice sunt unele elemente contradictorii
sau, cel pu]in, derutante.
 În primul rând, c\peteniile iudaice constat\ iubirea oamenilor pentru Iisus [i
se tem ca mul]imea de pelerini aduna]i la Ierusalim cu ocazia s\rb\torii pascale s\
nu reac]ioneze prost dac\ execu]ia are loc chiar în ziua de Pa[te (15 nissan) sau în
s\pt\mâna urm\toare (pân\ în ziua 21 a lunii), de egal\ fervoare religioas\
popular\. A[a c\, dup\ Marcu 14,1-2, c\peteniile se decid s\ ac]ioneze cu [iretenie
[i s\ rezolve problema înainte(!) de Pa[te: „Nu la s\rb\toare [între 15 [i 21 nissan],
ca s\ nu fie tulburare în popor” (v. [i Matei 26,5 [i Luca 22,2.6). G. Theissen
atribuie aceast\ team\ [i lui Pilat, care cu greu ar fi riscat s\ crucifice trei evrei –
dintre care unul chiar acuzat de calitatea de „rege al iudeilor” – în ziua de maxim\
exaltare a sentimentelor na]ionale [i religioase în Israel.
În al doilea rând, nu este deloc verosimil ca supremele autorit\]i iudaice, în
frunte cu marele preot, s\-[i petreac\ noaptea de Pa[ti arestând, interogând,
condamnând [i conducând la Pilat un profet galileean cu preten]ii mesianice. Nu
este evident\ nici disponibilitatea guvernatorului roman s\ se constituie în tribunal
ca s\ judece [i condamne la moarte pe Iisus [i s\ dispun\ executarea sentin]ei în
ziua de Pa[te, ziua în care for]ele romane din Turnul Antonia [i din pretoriu (fostul
palat al lui Irod) trebuiau s\-[i concentreze aten]ia pentru supravegherea pelerinor
aduna]i la Ierusalim: 100 000 de oameni într-un ora[ care num\ra de obicei 25 000
de locuitori.
În al treilea rând, episodul libert\]ii oferite unui inculpat cu ocazia s\rb\torii de
Pa[te, consemnat [i de evangheliile sinoptice (Marcu 15,6-15; Matei 27,15-26; Luca
23,13-25) [i de Ioan (18,38-40), are sens doar în 14 nissan, ziua dinaintea Pa[telui,
c\ci persoana eliberat\ putea lua parte la actul central al s\rb\torii, masa de
Pa[te. Nu ar avea sens nici ca, în diminea]a Pa[telui, un evreu ca Simon din Cirene
s\ vin\ „de la ]arin\” (Marcu 15,21), probabil de la lucru. Episodul cu Simon,
obligat s\ poarte crucea condamnatului, nu concord\ cu prescrip]iile iudaice [i cu
respectul pe care îl pretind din partea romanilor.
În sfâr[it, cum vom vedea mai jos (6.1.3.1.), nu este evident c\ la ultima sa
cin\ cu ucenicii Iisus urmeaz\ strict ritualul iudaic de Pa[te: cum remarc\, pe
bun\ dreptate, C. Perrot, la aceast\ cin\ nu este men]ionat mielul. Este cu totul
altceva c\ simbolismul pascal iudeu impregneaz\ ultima cin\ a lui Iisus cu cei
Doisprezece [i c\ o parte a tradi]iei cre[tine timpurii – cea reprezentat\ de
evangheliile sinoptice – a „istoricizat” acest simbolism f\când s\ coincid\
cronologic ultima cin\ a lui Iisus cu cina pascal\ iudaic\. Tradi]ia reprezentat\ de
Evanghelia lui Ioan a p\strat, pentru aceast\ mas\, caracterul pe care l-a avut
istorice[te: o cin\ special\ [i extraordinar\ de r\mas bun, hot\rât\ [i dorit\ de
Iisus.
În concluzie, cânt\rirea tuturor datelor în joc pledeaz\ pentru cronologia
propus\ de Evanghelia dup\ Ioan, mai solid\ [i coerent\ decât cea din
evangheliile sinoptice. Este foarte probabil c\ moartea lui Iisus trebuie situat\ în
ziua de vineri, 7 aprilie, anul 30 d.H., dup\ calendarul cre[tin, 14 nissan, ajunul
Pa[telui din anul 3790 de la facerea lumii, dup\ calendarul iudaic.

4.5.2. Îndrumarea lui Ioan Botez\torul

Trecerea de la perioada din Nazaret – de izolare [i t\cere – la anii de activitate
public\ – intens\ [i continu\ – în Galileea [i în teritoriile vecine, Pereea, Iudeea [i
Ierusalim, este marcat\ de botezul primit de Iisus de la Ioan. Botez\torul, profet
recunoscut, a început s\ boteze în valea Iordanului în ultimele luni ale anului 27
d.H. Dar tr\ia de mai mult timp în de[ert, dac\ ]inem seama de informa]ia din
Luca 1,80: „Iar copilul [Ioan] … a fost în pustie pân\ în ziua ar\t\rii lui c\tre Israel”,
adic\ pân\ în al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberius, care, cum am v\zut, a
început în luna octombrie din anul 27 d.H. Atunci, tot conform lui Luca (3,2), „a
fost cuvântul lui Dumnezeu c\tre Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”.
Se pare, deci, c\ Ioan a crescut în regiunea de[ertic\, poate dup\ ce p\rin]ii
lui, Zaharia [i Elisabeta, deja b\trâni, muriser\ [i el r\m\sese orfan. S\ însemne
asta c\-l luaser\ esenienii [i-l educaser\, cum educau [i al]i orfani la m\n\stirea
din Qumran? Sau Ioan, care era de spi]\ sacerdotal\ – Zaharia, tat\l s\u, era preot
– a fost crescut de membrii familiei pân\ a decis s\ plece în de[ert [i s\ duc\ o
via]\ ascetic\? A cunoscut în de[ert vreun pustnic care i-a fost îndrum\tor spiritual,
cum i-a fost lui Josephus Flavius un anume Bannus (v. 4.5.2.1.)? Sigur e c\, la
începutul anului 28 d.H., când Iisus ajunge în zona unde boteaz\ Ioan, acesta este
deja un profet faimos care atrage mul]imile prin via]a lui sfânt\ [i prin for]a
mesajului s\u: „b\rbat drept [i sfânt” sunt calificativele pe care le prime[te, potrivit
lui Marcu 6,20, de la Antipa, suveranul care va porunci s\ fie ucis!
Teritoriul în care se mi[c\ Ioan este Pereea sau Transiordania, care apar]ine,
ca [i Galileea, tetrarhiei lui Antipa. Botez\torul î[i concentreaz\ activitatea în zona
meridional\ a v\ii Iordanului, râu care sparge, prin volumul apelor lui [i deasa
vegeta]ie de pe maluri, ariditatea de[ertului Iudeei. În aceast\ zon\, la
extremitatea din stânga, oriental\, a râului, este satul Betania, [i acolo este activ
Botez\torul (Ioan 1,28). Dar, tot conform Evangheliei lui Ioan (3,23), la un moment
dat Botez\torul pleac\ s\ boteze în zona septentrional\ a v\ii Iordanului, la Enon,
lâng\ Salim, localit\]i situate la vest de râu, la 10 kilometri sud de Scithopolis, ora[
din Decapolis.
4.5.2.1. Ioan

Zona de[ertic\ din jurul v\ii Iordanului era plin\ de personaje care, ca Ioan,
perseverau în b\i rituale, asociate cu un stil de via]\ ascetic. Un asemenea personaj,
Bannus, tr\ia în de[ert ca pustnic; se hr\nea, asemenea lui Ioan, cu roade ale
p\mântului, purta haine f\cute din vegetale [i f\cea b\i rituale cu ap\ rece, [i în
timpul zilei, [i în timpul nop]ii. Bannus atr\gea discipoli [i Josephus Flavius însu[i, de[i
fariseu, m\rturise[te c\ i-a fost discipol cei trei ani pe care-i petrecuse în zona
Iordanului (Via]a 11). Dar este semnificativ c\ Ioan a fost „Botez\torul”, singurul
c\ruia, conform lui Josephus Flavius (Antichit\]i 18,5,2) [i Noului Testament, i-a r\mas
acest supranume, dintre mul]i al]i botez\tori care, dup\ cât se pare, activau în sec. I
d.H. în acea zon\, de unde ar fi ap\rut secta mandeenilor, sect\ iudeo-cre[tin\ din
Mesopotamia, pentru care botezul este ritualul central. Lume de diverse origini [i din
diverse locuri, oameni care respect\ [i care nu respect\ scrupulos Legea, oameni care
au o slujb\ cinstit\ [i oameni care ajung repede s\ practice extorcarea, s\raci [i
boga]i, din Iudeea, din Ierusalim [i din Galileea, vin în mare num\r s\ fie boteza]i de
Ioan: p\c\to[ii notorii, ca „publicanii [i prostituatele”, sunt printre primii (Matei 21,32;
Luca 7,29). Ioan îi boteaz\ pe to]i, f\r\ excep]ie, c\ci to]i sunt „fiii lui Avraam” – cei ce
se cred drep]i [i cei ce se cred p\c\to[i – [i, în plus, nimeni nu se poate folosi de acest
titlu spre a evita s\-[i înnoiasc\ profund via]a: s\ te justifici spunând c\ îl ai „p\rinte…
pe Avraam” (Matei 3,9 || Luca 3,8) ar fi o form\ inutil\ de a refuza propria
transformare [i de a c\dea, în ultim\ instan]\, sub judecata inexorabil\ a lui
Dumnezeu.
Ioan se revolt\ împotriva acestei încerc\ri de autojustificare [i-i ceart\ cu
asprime pe cei care se simt siguri prin apartenen]a la poporul ales, la Israel: „Pui
de vipere!” (Matei 3,7 || Luca 3,7). Cheia nu este onoarea – [i scuza – de-a apar]ine
poporului lui Avraam, ci convertirea cu adev\rat la Dumnezeu. Ioan insist\
afirmând cu ironie c\ „Dumnezeu poate [i din pietrele acestea s\ ridice fii lui
Avraam”. Aceast\ imagine, de mare for]\, are un marcat caracter universalist [i
las\ s\ se în]eleag\ c\, probabil, la Ioan vin [i neevrei, dornici s\-[i schimbe
sufletul înaintea întâlnirii iminente cu judecata divin\.

Botezul lui Ioan

Botezul lui Ioan se prime[te o singur\ dat\ în via]\, dup\ ce persoana care îl cere
manifest\ poc\in]\ pentru p\catele comise [i-[i arat\ hot\rârea s\ „rodeasc\”: „Face]i
deci road\, vrednic\ de poc\in]\” (Matei 3,8 || Luca 3,8). Dup\ Josephus Flavius,
rodul cerut de Ioan este o via]\ care se distinge prin „evlavie”, adic\ adorare [i
team\ de Dumnezeu, [i prin „dreptate”, fa]\ de ceilal]i oameni (Antichit\]i 18,5,2).
Dar Ioan d\dea ritualului s\u baptismal o dimensiune [i o profunzime mai
mari. Cum se cite[te în Marcu 1,4 [i Luca 3,3, „Ioan boteza […] propov\duind
botezul poc\in]ei întru iertarea p\catelor”. Orizontul botezului lui Ioan era
judecata iminent\ [i exigent\ a lui Dumnezeu; de aceea cel ce î[i exprima public
p\catele [i accepta s\-[i schimbe obiceiurile [i purt\rile primea botezul cu
f\g\duin]a ferm\ c\ va fi iertat: m\rturisirea propriilor gre[eli era condi]ia pentru a
fi admis în ritualul scufund\rii totale în ap\ (Marcu 1,5 || Matei 3,6). Iertarea divin\
nu era dat\, deci, în momentul botezului, ci urma s\ soseasc\ în ultima zi, prin
manifestarea Duhului Sfânt: viitorul mântuirii nu era departe.
 Într-un cuvânt, botezul lui Ioan era pecetea poc\in]ei prezente [i z\log al
iert\rii p\catelor într-un viitor apropiat, când va veni sfâr[itul istoriei. De aceea
Josephus Flavius comenteaz\ c\ botezul lui Ioan nu folosea pentru a dobândi,
acum [i aici, „iertarea oric\ruia dintre p\catele comise”. Iertarea era darul pe care
Dumnezeu urma s\-l dea la sfâr[it acelora care, acum, prin botez, î[i „cur\]esc”
trupul dup\ ce [i-au „cur\]at sufletul printr-o bun\ purtare” (Antichit\]i 18,5,2). De
aceea, botezul prin ap\ pe care-l înf\ptuia Ioan era un semn temporar care doar
anticipa – nu f\cea prezent, ca în cazul sacramentului cre[tin al botezului –
botezul în Duh, final [i definitiv, cel escatologic.
Apropierea, aproape imediat\, a sfâr[itului istoriei se exprim\ prin dou\
imagini viguroase luate din via]a rural\: t\ierea arborilor care nu rodesc [i
treieratul grâului în arie. Ambele provin din materialele strânse în culegerea de
sentin]e Q. În prima imagine, este descris momentul care preced\ t\ierea unui
pom, când „securea st\ la r\d\cina pomilor” [i se remarc\ soarta arborelui care
nu rode[te cum trebuie: „tot pomul care nu face road\ bun\ se taie [i se arunc\ în
foc” (Matei 3,10 || Luca 3,9). În schimb a doua imagine, cu ecouri apocaliptice ca [i
prima, exprim\ dubla posibilitate: grâul este p\strat, iar pleava e ars\. Se impune,
deci, un r\spuns imediat, c\ci judecata divin\ este iminent\: „El [Dumnezeu?
trimisul s\u?] are lopata în mân\ [i va cur\]a aria sa [i va aduna grâul în jitni]\, iar
pleava o va arde cu foc nestins” (Matei 3,12 || Luca 3,17). În predicile lui Ioan
vestirea judec\]ii [i amenin]area cu pedeapsa ocup\ un loc aparte. Finalul istoriei
umane va fi dominat de justi]ia inexorabil\ a lui Dumnezeu, salvatoare pentru unii
[i pedepsitoare pentru al]ii. De aceea în izvorul Q se vorbe[te de botezul final „cu
Duh Sfânt [i cu foc” (Matei 3,11 || Luca 3,16). Pe un ton ironic, Ioan anun]\ c\ unii
vor r\mâne scufunda]i („boteza]i”) în darul Duhului [i le vor fi iertate p\catele, în
timp ce al]ii vor fi îngropa]i în focul teribil [i ve[nic din Infern, asta le va fi
scufundarea, botezul!
Botezul lui Ioan era strâns asociat cu persoana lui. Ioan se considera un om
trimis de Dumnezeu s\ predice reînnoirea Israelului în vederea apropiatei sosiri a
Domnului, ziua în care judecata sa se va abate asupra tuturor. Trebuia deci intrat
deplin într-o via]\ nou\, într-o rela]ie sincer\ [i veridic\ cu binele [i cu dreptatea,
cu adev\rul [i cu solidaritatea. A[a apare în Luca, în problemele puse pe rând lui
Ioan de oameni în general, de publicani [i de solda]i (v. Luca 3,10-14). Ioan,
a[adar, se considera un mesager care trebuia s\ preg\teasc\ din de[ert o cale
pentru Dumnezeu, cu a c\rui sosire final\ se va încheia istoria uman\, cum spune
Isaia 40,3: „[Asculta]i] Un glas [care] strig\: «În pustiu g\ti]i calea Domnului, drepte
face]i în loc neumblat c\r\rile [pentru] Dumnezeul nostru»”. Ioan trimitea,
probabil, la aceste cuvinte spre a legitima misiunea sa profetic\ în de[ertul Iudeei.
La ele se raporta [i o foarte strict\ grupare religioas\ care, ca Ioan, tr\ia în de[ert:
esenienii din Qumran le interpretau, [i ei, în rela]ie cu sosirea final\ a lui
Dumnezeu (Regula Comunit\]ii 8,13-16). (v. 3.3.3.4.)
Anun]area celui mai puternic
Formul\rile lui Ioan erau concrete [i simple, departe de specula]iile despre momentul
sfâr[itului, de viziuni [i taine, de c\l\torii cere[ti, curente în literatura apocaliptic\. În
ciuda tonurilor apocaliptice ale unora dintre expresiile sale, preocuparea lui Ioan se
concentra pe necesitatea poc\in]ei înainte de sfâr[itul iminent. Botez\torul stabilea o
strâns\ leg\tur\ între implicarea etic\ în prezent, schimbarea vie]ii, [i judecata
viitoare. Botezul era ritul care semnifica poc\in]a [i, ca atare, îl deschidea pe cel ce-l
primea mântuirii divine. Prin botezul s\u, Ioan devenea un mijlocitor între voin]a lui
Dumnezeu [i decizia uman\ într-o istorie care se afla, dup\ opinia lui, la cap\t. Era
un profet al ultimelor timpuri, mânat de Dumnezeu s\ gr\beasc\ poc\irea tuturor
în vederea iert\rii iminente a p\catelor.
Dar viitorul pe care el îl anun]a trecea prin sosirea unui plenipoten]iar, a unui
personaj diferit [i misterios, pe care îl nume[te „cel ce este mai tare decât mine”
(Marcu 1,7; Matei 3,11; Luca 3,16) sau „cel ce vine dup\ mine” (Matei 3,11; Marcu
1,7;Ioan 1,27). Ioan î[i declar\ inferioritatea fa]\ de acesta [i, cu o imagine
viguroas\ (ca toate imaginile lui), se prezint\ ca nedemn a-i fi sclav [i a face ceea
ce este propriu sclavilor: s\-i dezlege cureaua înc\l]\rilor. Este vorba despre un act
atât de umilitor încât, conform Talmudului Babilonian, este singurul lucru pe care
discipolii nu trebuie s\-l fac\ pentru dasc\lul lor (Ketubot 96a). Prin aceast\
imagine, prezent\ în evangheliile lui Marcu, Luca [i Ioan (Matei 3,11, spune „s\-i
duc înc\l]\mintea”), Botez\torul se refer\ la o figur\ de tip mesianic, mult mai
important\ decât un înv\]\tor sau un rabin: Ioan vorbe[te de ultimul trimis al lui
Dumnezeu, cel ce trebuie s\ împlineasc\ speran]ele oamenilor.
De aceea, când va fi în temni]\, î[i va trimite câ]iva ucenici la Iisus s\-l întrebe
dac\ el este acesta, dac\ el este „cel ce va s\ vin\” (Matei 11,3 ||Luca 7,20).
Întrebarea este revelatoare: Ioan are îndoieli asupra lui Iisus, nu reu[e[te s\-l
recunoasc\ drept Mesia. În r\spunsul lui Iisus se afl\ o doz\ de repro[ adresat
unui Botez\tor care se arat\ rezervat [i îndoit: „Fericit acela ce nu m\ va
respinge”1 (Matei 11,6 ||Luca 7,23). Fraza este o invita]ie s\-l accepte, s\ cread\ în
el [i în ceea ce face, s\-l recunoasc\ drept trimis cu puteri depline al lui
Dumnezeu. Este evident c\, a[a cum arat\ J. P. Meier, Ioan era sigur c\ Dumnezeu
va trimite în ultimele zile un personaj cu misiunea de a judeca oamenii [i de a
trece la separarea definitiv\ dintre grâu [i pleav\, dintre mântui]i [i condamna]i,
dar nu [tia cine e. De aceea îl desemneaz\ cu circumlocu]iuni sau perifraze vagi,
nu-i [tie contururile exacte. Oricum, el se consider\ neînsemnat, mai pu]in decât
un sclav, în fa]a aceluia pe care îl va trimite Dumnezeu.
Iisus nu va disp\rea niciodat\ din orizontul lui Ioan, dar acesta, probabil, nu va
ajunge niciodat\ s\ vad\ în fostul s\u discipol speran]a Israelului. Tradi]ia cre[tin\
va fi cea care îl va pune s\ spun\ ceea ce, poate, Ioan avea în suflet, dar niciodat\
nu s-a încumetat s-o spun\ clar: „Iat\ Mielul lui Dumnezeu […] Fiul lui Dumnezeu”
(Ioan 1,29.34.36). Tradi]ia cre[tin\ va fi cea care va preciza clar numele [i
demnitatea suprem\ a acestei figuri: Iisus din Nazaret, Mesia, Domnul. Ioan va fi
prezentat drept cel care a preg\tit „calea Domnului”, adic\ a lui Iisus, ca
„precursor” al s\u, [i lui i se va aplica – nu lui Dumnezeu – profe]ia din Isaia 40
(Matei 3,3; Marcu 1,2-3; Luca 3, 4-6). Evanghelia lui Matei va merge mai departe [i,
când Iisus vine la Ioan ca s\-l boteze, îi va atribui Botez\torului aceast\ fraz\: „Eu
am trebuin]\ s\ fiu botezat de tine, [i tu vii la mine?” (3,14).
Ioan, ascet [i profet
Predicile lui Ioan aveau drept garan]ie modul de via]\ ascetic, al\turi de oameni care
se considerau ucenicii lui [i care îl numeau rabi (Ioan 3,26). Îmbr\c\mintea lui este
singular\: un fel de tunic\ scurt\ (nu mantie sau cap\) f\cut\ din p\r de c\mil\ [i un
brâu din piele (nu curea), cum citim în Matei 3,4 [i Marcu 1,6. Se pare c\ purtând o
îmbr\c\minte grosolan\ Ioan vrea s\ se prezinte la antipozii „hainelor moi” sau
„scumpe” ale celor ce tr\iesc în „palatele regilor” (Matei 11,8 || Luca 7,25). Într-adev\r,
vestimenta]ia lui era insolit\: tunic\ scurt\ cu cing\toare, dar nu mantie, piesa
exterioar\ esen]ial\ ca s\-l apere de frig sau c\ldur\. Mai mult, tunica Botez\torului
nu este ]esut\ din bumbac sau lân\, ci din p\r de c\mil\, un material rigid care
ofer\ o protec]ie minim\ [i las\ bra]ele descoperite, c\ci nu are mâneci.
Profe]ii Israelului poart\ ve[minte care amintesc de aceea a lui Ioan, mantia
tipic\ de profet fiind f\cut\ tot din p\r. A[a este îmbr\cat, de exemplu, profetul
Ilie, care, înainte s\ se ridice la cer, î[i las\ pe p\mânt mantia, luat\ de Elizeu
(Elisei), ucenicul [i succesorul s\u (v. IV Regi, 2,1.6-14). Dar, spre deosebire de Ilie
[i în semn de austeritate, Ioan Botez\torul nu poart\ mantie, iar tunica lui este
f\cut\ din p\r de c\mil\. Amândoi sunt încin[i cu un brâu din piele. Prin
ve[mintele sale Ioan vrea s\ se prezinte ca un profet în stilul lui Ilie, dar
accentuând elementele ascetice.
Ascetismul lui Ioan se manifest\ mai ales în hran\. Iisus îl va prezenta ca
„nemâncând pâine [i negustând vin” (Luca 7,33 || Matei 11,18). Ioan [i ucenicii lui
evit\ dou\ produse alimentare de baz\ (pâinea [i vinul) [i, în plus, ca fariseii, ]in
posturi dese [i aspre (Marcu 2,18 || Matei 9,14|| Luca 5,33; 18,12). Regimul
alimentar al lui Ioan este restrâns la ceea ce poate fi g\sit în de[ert: „l\custe [i
miere s\lbatic\” (Matei 3,4 || Marcu 1,6). Beduinii sau locuitorii de[ertului, cum
remarc\ J. Gnilka, op\reau l\custele în ap\ cu sare [i apoi le frigeau pe jar. Mierea
se lua din stupii f\cu]i de albine în stânci [i scorburi. În ceea ce prive[te vinul, a nu
consuma b\uturi alcoolice era un semn distinctiv al celor ce se consacrau lui
Dumnezeu prin jur\mânt ca nazirei (v. Numerii 6,3) [i s-ar putea ca Ioan – cum
indic\ Luca 1,15 – s\ fi fost nazireu în sens strict. {i în acest caz, austeritatea lui
este maxim\.
În jurul lui Ioan se mi[c\ mul]i oameni care vin s\-i asculte predicile [i s\ se
boteze [i apoi se întorc acas\. Dar sunt [i ucenici strân[i lâng\ el spontan, care
tr\iesc conform practicilor [i înv\]\turii lui. Ioan este un pustnic înconjurat de un
grup fluctuant de ucenici, nu superior aceluia al unei comunit\]i monahale
limitate care se supune unui regulament, ca în cazul Qumranului. Ucenicii lui Ioan
ascult\ înv\]\turile esen]iale ale înv\]\torului lor referitoare la poc\in]\ [i judecata
iminent\, care se concretizeaz\ în ritul central al activit\]ii lui: botezul sau
scufundarea în ap\ de c\tre Ioan sau de c\tre ucenici.

Botezul lui Ioan [i b\ile rituale

Botezul lui Ioan se deosebe[te radical de riturile de purificare practicate de persoane
individuale [i de grup\rile de evrei contemporane lui, potrivit Legii lui Moise. Atât
esenienii, cât [i fariseii [i saducheii, cele trei grup\ri iudaice de regenerare religioas\,
acordau o mare aten]ie purific\rilor rituale constante ale oamenilor [i lucrurilor,
conform unor norme precise [i stricte care le reglementau (v. 3.3.2.). Mai ales fariseii
erau preocupa]i s\ înve]e poporul s\ împlineasc\ aceste norme. Grija saducheilor
în acest sens este dovedit\ de micile piscine g\site în casele bogate din Ierusalim,
apar]inând membrilor aristocra]iei sacerdotale.
 Comunitatea din Qumran arat\ afinit\]i cu predicarea lui Ioan Botez\torul,
c\ci, de exemplu, Regula Comunit\]ii pune accentul pe poc\in]\, pe purific\rile
prezente [i pe purificarea final\ iminent\, cea din ultima zi, f\cut\ în duhul
adev\rului. Dar purific\rile rituale nu au nici un efect dac\ nu sunt înso]ite, acum
[i aici, de c\in]a de propriile fapte rele (5,13-14): cel care nu împline[te poruncile
divine este impur, oricât s-ar sp\la. {i, la sfâr[itul lumii (v. Maleahi 3,1), Dumnezeu
îl va purifica pe om de toate faptele rele, cu duhul lui sfânt (Regula Comunit\]ii
4,21).
Dar trebuie subliniat c\ Ioan se deosebe[te sensibil de qumrani]i, atât în
mesaj, cât [i în modul de via]\. La Qumran purific\rile rituale sunt f\cute cu o
rigoare extrem\ [i asigurate printr-un program zilnic de b\i pe care fiecare era
obligat s\-l îndeplineasc\, a[a cum arat\ descoperirile arheologice de la
m\n\stirea de la Marea Moart\. În instala]iile qumranite s-au g\sit b\i adânci ca
omul s\ se poat\ scufunda complet. La Ioan îns\ punctul central este o unic\
baie, o unic\ scufundare care garanteaz\ – dac\ este înso]it\ de o poc\in]\
sincer\ – accesul la iertarea final\.
Este clar c\, chiar dac\ Ioan nu dezavueaz\ explicit sistemul de purific\ri
constante prescris de Legea lui Moise [i practicat unanim – de[i în diferite forme –
de promotorii religiei iudaice (farisei, saduchei [i esenieni), botezul lui
relativizeaz\ total sistemul. Este semnificativ\ în acest sens informa]ia despre o
„neîn]elegere între ucenicii lui Ioan [i un iudeu, asupra cur\]irii” din Ioan 3,25.
Faptul, pe atunci singular, c\ botezul lui Ioan nu era o scufundare f\cut\ de
credinciosul însu[i (ca purific\rile rituale), ci de un altul [i doar o dat\, trezea
suspiciuni la oamenii importan]i pe plan religios din Israel, ca fariseii (Luca 7,30),
aprigi sus]in\tori ai legilor purit\]ii rituale, sau c\peteniile Templului (Matei
21,23.32), de disciplin\ saduchee, ap\r\tori ai institu]iei supreme a poporului
iudaic. Într-adev\r, Templul era locul unde în fiecare an, de Yom Kippur sau Ziua
C\in]ei, marele preot repeta ritul iert\rii p\catelor întregului popor.
Prin urmare, într-un anumit fel, botezul lui Ioan contrazicea complicatul
sistem de purific\ri rituale, practicate constant, [i ritualul de Yom Kippur, repetat
anual. Oamenii din popor vedeau cu ochi buni botezul care garanta purificarea o
dat\ pentru totdeauna [i-i preg\tea pentru judecata final\. Ca atare, de[i
Botez\torul era un evreu care respecta Legea, un înv\]\tor care o interpreta cu
exigen]\ (propunând, de exemplu, posturi stricte), nucleul mesajului s\u – spre
deosebire de cel al fariseilor, saducheilor [i esenienilor – nu îl constituiau
problemele purific\rii rituale, nici practicarea minu]ioas\ a preceptelor Legii. În
acord cu marii profe]i ai Israelului, nucleul predic\rii lui Ioan era o chemare
grabnic\ la poc\in]a personal\, orientat\ spre judecata final\ iminent\ [i
semnificat\ de botez: scufundarea în ap\ ca anticipare a iert\rii p\catelor [i
primirii Duhului pe care Dumnezeu îl d\ruie celor ce se mântuiesc. De aici vine
for]a cuvântului s\u [i atrac]ia pe care o trezea.
 Poporul îl socotea un profet (Matei 14,5; Marcu 11,32 || Matei 21,26|| Luca 20,6)
[i-i recuno[tea virtu]ile de profet (Marcu 6,14). Apoi, grupul de ucenici îl înso]ea [i
îl urma în misiunea sa, tr\ind cu el în de[ert sau în satele vecine ariei în care se
mi[ca. Adeziunea lor era necondi]ionat\: i-au r\mas al\turi când a fost aruncat în
închisoare (Matei 11,2.4|| Luca 7,18-20) [i i-au înmormântat trupul dup\ ce a fost
executat (Marcu 6,29 || Matei 14,12). Mult dup\ moartea lui Ioan, înc\ existau
oameni care spuneau c\ i-au primit botezul, ca Apollo, un evreu din Alexandria
convertit la cre[tinism (Faptele 18,24-25) sau ni[te cre[tini întâlni]i de Pavel la Efes
(Faptele 19,3).

4.5.2.2. Ioan [i Iisus

Iisus este botezat de Ioan

La începutul anului 28 d.H., la circa trei luni dup\ ce, potrivit lui Luca 3,1-6, Ioan
începuse s\-[i fac\ auzit mesajul în zona meridional\ a Iordanului prin botezul s\u
de poc\in]\ pentru iertarea p\catelor, oamenii se îmbulzesc în jurul lui. Ioan, care
tr\ie[te în de[ert (Marcu 1,4), este un personaj cunoscut în toate teritoriile iudaice.
Oameni veni]i din Iudeea vecin\ [i, în special, din Ierusalim, coborau valea
Iordanului, traversau râul [i, ajun[i în teritoriul Pereei sau Transiordaniei, mergeau
s\-l caute. Evident, veneau [i din Pereea, chiar din Galileea. Betania Pereei (v.
Ioan 1,28) era localitatea de referin]\ [i, la confluen]a Iordanului cu unul dintre
wadis sau torentele ce coborau din în\l]imile anticului Moab, oamenii se
strângeau, îi ascultau predicile [i erau boteza]i. În aceast\ perioad\ de iarn\,
perioada ploilor, Ioan îi scufunda pe to]i cei ce acceptau s\ fie boteza]i în apa
râului, torentului sau iazurilor. B\rba]ii intrau doar în chilo]i, iar femeile cu o
tunic\: aceasta era, cum poveste[te Josephus Flavius, [i vestimenta]ia esenienilor
când î[i f\ceau purific\rile rituale (R\zboiul, 2,8,5).
{i galileenii, de[i tr\iau mai departe, veneau s\ primeasc\ botezul lui Ioan.
Unii i-au devenit chiar ucenici. {tim numele câtorva: Andrei – din Betsaida, sat de
pescari ce ]inea administrativ de tetrarhia lui Filip, chiar lâng\ Galileea –, fratele
s\u Simon (Petru) [i Filip, tot din Betsaida, împreun\ cu Natanael – un alt
galileean, din Cana (Ioan 21,2). Printre galileenii care vin s\ fie boteza]i de Ioan se
afl\ un b\rbat care se apropie de 35 de ani: este Iisus, din Nazaret, un mic sat nu
departe de Cana, ascuns în Mun]ii Galileei de Jos, departe de zona lacului de unde
vin Andrei, Simon [i Filip. Poate Iisus nu vine singur. Evanghelia evreilor (sau
nazarinenilor), text apocrif de la începutul sec. II d.H., spune explicit c\ mama [i
fra]ii lui Iisus [i-au manifestat în fa]a acestuia dorin]a de a-l întâlni pe Ioan ca s\-i
boteze (informa]ia se g\se[te în Origene, Împotriva lui Pelagius 2,2).
 Singur sau înso]it de membri ai familiei, dar sigur cu al]i galileeni atra[i de
faima Botez\torului, fiul tâmplarului din Nazaret a fost botezat de Ioan în râul
Iordan. Acest fapt este incontestabil: „{i în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul
Galileii [i s-a botezat în Iordan, de c\tre Ioan” (Marcu 1,9 || Matei 3,13 || indirect
Luca 3,21; Ioan 1,32-33). În ciuda dialogului, anterior botezului, dintre Ioan [i Iisus,
care se afl\ în Evanghelia dup\ Matei [i care apar]ine tradi]iei cre[tine (3,14-15),
Iisus a fost botezat de Ioan f\r\ ca acesta s\ îl cunoasc\. A[a dovedesc Evanghelia
lui Marcu, prin t\cerea sa, [i Evanghelia dup\ Ioan cu aceste cuvinte ale
Botez\torului despre Iisus: „{i eu nu-l cuno[team…” (Ioan 1,33). Evanghelia lui
Luca nu spune nimic despre acest fapt, de[i men]ionez\ c\ mamele lui Ioan [i
Iisus, Elisabeta [i Maria, erau rude (1,36). În acest caz, poate c\ Iisus [tia c\ Ioan îi
e rud\, dar nu a vrut s\ se identifice înainte de a fi botezat. Dar ipoteza cea mai
plauzibil\ este c\ botezul lui a fost unul dintre multele f\cute de Ioan.

De ce a vrut Iisus s\ fie botezat?

Problema esen]ial\ este sensul pe care Iisus l-a dat botezului s\u, liber ales [i f\cut în
anonimat. Motivele care împingeau oamenii s\-i cear\ lui Ioan s\-i boteze [i
exigen]ele pe care le implica botezul sunt trei: m\rturisirea propriilor p\cate, poc\in]a
[i înnoirea vie]ii [i ob]inerea iert\rii divine. Aceasta avea s\ vin\ în ziua judec\]ii,
botezul o anticipa. Împ\rt\[ea Iisus aceast\ con[tiin]\ [i aceste sentimente? S-a dus s\
se boteze fiindc\ voia s\-[i schimbe via]a [i s\ ob]in\ iertarea divin\? Voia s\-[i
m\rturiseasc\ p\catele?
S\ remarc\m c\, în nici un moment al vie]ii lui, Iisus nu manifest\ [i nu
exprim\ con[tiin]a vinov\]iei pentru faptele sale. În el nu exist\ durerea c\ ar fi
gre[it fa]\ de Dumnezeu sau fa]\ de al]i oameni [i, ca atare, nu se c\ie[te de nici
un p\cat personal. Sunt voci, ca J. P. Meier, care cred c\ prin botez Iisus voia s\ fie
solidar cu poporul s\u, voia s\ se recunoasc\ public membru al Israelului p\c\tos,
s\ arate nevoia de mila divin\ [i, în ultim\ instan]\, î[i propunea s\ impulsioneze o
comunitate înnoit\. Interesul care-l împingea pe Iisus ar fi fost s\ dea un exemplu
de umilin]\ [i solidaritate, acceptând s\ fie unul dintre p\c\to[ii poporului lui
Israel, de[i nu era [i nu se sim]ea astfel.
Dar ce vrea s\ sublinieze mai presus de orice Iisus este adeziunea sa la cei doi
piloni pe care se sprijin\ botezul lui Ioan: chemarea la poc\in]\ [i primirea, la
sfâr[it, a iert\rii lui Dumnezeu („botezul poc\in]ei, întru iertarea p\catelor”, a[a se
nume[te botezul lui Ioan). Acestea vor fi [i cele dou\ coordonate esen]iale ale
mesajului lui Iisus, dou\ puncte ferme ale predic\rii [i activit\]ii lui: „Poc\i]i-v\ [i
crede]i în vestea cea bun\ [vestea despre Dumnezeul care t\m\duie[te [i iart\]”
(Marcu 1,15)1. Înseamn\ c\ Iisus se boteaz\ fiindc\ se identific\ cu mesajul lui
Ioan [i vede în botezul lui începutul propriei misiuni. Cum vom vedea (5.1.1.),
aceast\ misiune se va rezuma la un strig\t: Dumnezeu a venit în lume, Împ\r\]ia
lui este aici, iertarea lui se r\spânde[te pe p\mânt.
 Iisus se duce la Iordan fiindc\ este convins c\ a sosit vremea cea nou\:
botezându-se, ader\ la mi[carea de poc\in]\ impulsionat\ de Ioan, care este
semnul unei noi voin]e a lui Dumnezeu cu privire la lume. Prin botez, mai mult
decât s\ se solidarizeze cu p\catul umanit\]ii în a[teptarea iert\rii iminente, Iisus
recunoa[te public sosirea acestei iert\ri [i, prin urmare, înf\ptuirea, aici [i acum, a
speran]ei Israelului. Iisus în]elege [i tr\ie[te botezul s\u nu ca pe o expresie a
peniten]ei personale pentru p\catele sale, ci ca începutul timpului pe care îl
anun]a Ioan, începutul iert\rii definitive oferite tuturor, al c\rei ambasador cu
puteri depline va fi el. Ioan vorbea de iertarea divin\ iminent\: Iisus proclam\ c\
aceast\ iertare este, în mod fericit, prezent\.
Ca atare, a fi botezat implic\ pentru Iisus o experien]\ interioar\ de mare
intensitate, c\ci indic\ începutul unei noi realit\]i: Dumnezeu devine prezent în
lume. Revela]ia cosmic\ în Iordan (vocea divin\ care vorbe[te [i coborârea
Duhului Sfânt sub forma unui porumbel), a[a cum este povestit\ în evanghelii,
r\spunde la dou\ constante din via]a lui Iisus: proximitatea lui Dumnezeu, Tat\l (v.
5.4.2) [i condi]ia sa de Mesia, de uns cu plenitudinea Duhului (v. 5.4.1.).
Nara]iunile evanghelice spun c\, dup\ ce Iisus a fost botezat, se deschid brusc
cerurile, coboar\ deasupra lui Duhul Sfânt [i un glas ceresc îl desemneaz\ ca Fiu
al lui Dumnezeu (Marcu 1,10-11|| Matei 3,16-17 || Luca 3,21-22; cu unele diferen]e
Ioan 1,32-34). Aceast\ scen\ extraordinar\, care-[i are r\d\cinile în experien]a
interioar\ a lui Iisus, subliniaz\ identitatea sa: Dumnezeu este prezent în istorie [i
în via]a uman\ în persoana celui botezat, om asemenea celorlal]i [i om diferit de
ceilal]i, Fiu unic al lui Dumnezeu, Tat\l. Botezul [i revela]ia din Iordan trebuie
considerate punctul de plecare al misiunii lui Iisus.
În rezumat, Iisus accept\ s\ primeasc\ botezul fiindc\ se simte identificat cu
cele dou\ mari principii pe care se bazeaz\: poc\in]a [i iertarea. Are îns\ o
convingere nou\, care schimb\ fundamental lucrurile fa]\ de perspectiva lui Ioan:
Dumnezeu nu este cel ce va veni curând, ci cel ce deja a venit în lume [i începe
s\-[i manifeste puterea. Activitatea lui Iisus va certifica aceast\ convingere, mai
ales prin miracolele [i vindec\rile pe care le va face, semn c\ Împ\r\]ia lui
Dumnezeu este aici. A[a va fi demonstrat c\ for]a r\ului e învins\, cu alte cuvinte,
c\ Satana [i-a pierdut puterea. Lumea veche, supus\ r\ului, va intra în criz\, c\ci
noua lume, a binelui [i mântuirii, î[i face drum. De aceea, nu se mai pune
problema de-a a[tepta sfâr[itul acestei lumi, ci de a întâmpina sosirea lumii noi.
Iisus este ispitit
De[ertul este locul unde Iisus este botezat [i locul unde trece printr-o încercare
spiritual\ lung\ [i complex\, în care este ispitit insistent de Satana [i din care va ie[i
înving\tor. Marcu (1,12-13) [i izvorul Q (Matei 4,1-11 || Luca 4,1-13) situeaz\ în de[ert
dou\ episoade ce apar]in dimensiunii interioare a lui Iisus, biografiei sale spirituale:
revela]ia cereasc\ [i cosmic\ dup\ botez [i ispitirile, lupta cosmic\ dintre Iisus [i
Satana, care dureaz\ patruzeci de zile dup\ încheierea postului [i care se sfâr[e[te cu
victoria lui Iisus, simbolizat\ de îngerii care îl slujesc. Evident, Iisus a fost „ispitit” de
mai multe ori de-a lungul vie]ii, de elogiile celor ce voiau s\-l fac\ rege (Ioan 6,15), de
ucenicii s\i, care voiau s\-l îndep\rteze de moartea pe cruce (Marcu, 8,33), de
c\peteniile iudaice care-l invitau s\ se salveze el însu[i de moarte (Marcu 15,31-32),
de cei ce voiau ca el s\ tolereze violen]a drept r\zbunare pentru un refuz (Luca 9,54-
55), de cei ce voiau s\ se foloseasc\ de for]\ în fa]a persecu]iei (Luca 22,38). Dar
momentul suprem al ispitei este, prin antonomasie, acela al patimilor, când Iisus
însu[i, în fa]a mor]ii apropiate, face aluzie la nevoia de a „a nu c\dea în ispit\”, î[i
accept\, adic\, crucea, nu fuge. În via]a lui sunt a[adar dou\ mari ispite: cea din
Getsemani [i cea din de[ert. În gr\dina Getsemani, la sfâr[itul vie]ii, îi este pus\ la
încercare libertatea în fa]a mor]ii violente care-l a[teapt\ (v. Luca 22,3.39-46). Ispita
din de[ertul Iudeei, la începutul activit\]ii sale publice, arat\ lupta interioar\ a lui
Iisus în momentul începerii misiunii profetice de vestire a Împ\r\]iei, misiune pe
care el o accept\ liber [i care se va desf\[ura prin intermediul cuvintelor [i
faptelor miraculoase.
To]i marii profe]i ai Israelului î[i recunosc dificult\]i în fa]a misiunii lor. În
nara]iunile profetice, Isaia se consider\ „om cu buze spurcate”, p\c\tos (6,5), iar
Ieremia, ca Moise, se scuz\ spunând c\ este prea tân\r [i nu va [ti s\ vorbeasc\
(1,6). Iisus nu prezint\ dificult\]i sau scuze personale când î[i începe misiunea
acceptat\ [i asumat\. El nu pare s\ fi primit vreo chemare în Iordan. Atât botezul
cât [i ispitirile presupun c\, atunci când ajunge la Iordan, [tie unde merge sau,
mai bine zis, unde îl poart\ Dumnezeu [i Duhul s\u. De aceea lupta sa, „ispitirea”
sa, trebuie în]eleas\ ca o încercare care vrea s\-l îndep\rteze de misiunea primit\,
schimbându-i termenii [i mistificând-o. A[a reiese din nara]iunea din izvorul Q, în
care Satana îi propune lui Iisus s\ devin\ st\pânul lumii, s\-i orbeasc\ pe to]i cu
puterile lui [i s\-i ia locul lui Dumnezeu… devenind, astfel, supus al Satanei („dac\
… te vei închina înaintea mea, toat\ [lumea] va fi a ta”, Luca 4,7).
În cele trei ispitiri în de[ert, comunitatea cre[tin\ timpurie a concentrat [i
dezvoltat lupta spiritual\ dintre Iisus [i principele r\ului, din perspectiva triumfului
lui Iisus. Când, apoi, alung\ demoni [i vindec\ bolnavi, folosindu-se de un limbaj
de tip apocaliptic, Iisus va afirma: „Am v\zut pe Satana ca un fulger c\zând din
cer” (Luca 10,18). Împ\r\]ia lui Dumnezeu care, odat\ cu Iisus, începe s\ fie
instaurat\ pe p\mânt implic\ anihilarea puterii Diavolului, care este deposedat de
întreaga putere. De aceea ispitirile din de[ert se încheie cu retragerea Satanei
(Matei 4,11; Luca 4,13). Iisus învinge [i d\ lui Dumnezeu locul ce i se cuvine.
Iisus, discipol [i colaborator al lui Ioan
Considera]iile anterioare ridic\ problema rela]iei dintre Iisus [i Ioan dup\ botez. Prin
faptul c\ i-a ascultat predicile [i c\ a fost botezat de Ioan, Iisus i-a acceptat
îndrumarea. {i, de[i pare clar c\ Ioan nu [tia cine e Iisus când l-a botezat, dup\ botez
Iisus nu s-a mai întors acas\, în Nazaret, ci a r\mas un timp cu Botez\torul în Betania,
din Pereea, teritoriul de la est de Iordan guvernat de Antipa. Dac\ socotim ianuarie 28
d.H. ca data plauzibil\ a botezului [i socotim corect\ datarea din Evanghelia lui Ioan
(2,13.20), conform c\reia, de Pa[tele din acel an Iisus a mers la Ierusalim cu ucenicii
s\i, înseamn\ c\, în dou\-trei luni, în jurul lui Iisus s-a strâns un mic grup de discipoli.
Într-adev\r, cum am men]ionat, în anul 28 d.H. Pa[tele a c\zut mar]i, 30 martie
(sau poate miercuri, 30 aprilie).
Dar înainte de a strânge primul grup de discipoli, Iisus face parte din cercul
Botez\torului [i, probabil, în perioada imediat urm\toare botezului, împarte cu
grupul via]a auster\, caracterizat\ prin posturi [i rug\ciuni, asistându-l pe Ioan în
misiunea lui botez\toare în regiunea Iordanului: primirea [i sprijinul oamenilor
care veneau s\ se boteze f\ceau necesar\ aceast\ sarcin\. Pe de alt\ parte, Iisus
ascult\ predicile [i înv\]\turile lui Ioan într-un mediu dominat de experien]e
spirituale intense, între care ispitele sale [i progresiva lui afirmare ca înv\]\tor.
Aceast\ scurt\ etap\ se încheie când Iisus, înso]it de 4-5 vechi ucenici de-ai lui
Ioan – deveni]i acum ucenicii lui – p\r\se[te temporar regiunea Iordanului [i
pleac\ la Ierusalim pentru s\rb\toarea de Pa[te (v. Ioan 2,13).
Ace[ti ucenici erau galileeni ca el [i Iisus îi cunoscuse ca discipoli sau adep]i
ai Botez\torului. Trei erau din Betsaida (Andrei, Simon Petru [i Filip) [i un altul
(Natanael), un om cu convingeri solide („cu adev\rat, israelit, în care nu este
vicle[ug”, Ioan 1,47), din Cana. Ultimul, f\r\ nume (v. Ioan 1,35.40), trebuie
probabil identificat cu Ioan, fiul lui Zevedeu [i fratele lui Iacob. Atât Andrei, cât [i
Natanael îi spun lui Iisus rabi (Ioan 1,38.49), cum îi spuneau [i lui Ioan ucenicii s\i
(Ioan 3,26). E clar, deci, c\ unii dintre vechii ucenici ai lui Ioan îi recunosc lui Iisus
o autoritate comparabil\ cu aceea a Botez\torului. Grupul de ucenici ai lui Iisus
începe s\ se defineasc\, asta însemnând c\ el nu mai este un simplu discipol al
lui Ioan, ci apare cu o personalitate [i cu înv\]\turi care îl diferen]iaz\ de el.
Nu este sigur c\, înainte de a merge la Ierusalim, Iisus ar fi f\cut o c\l\torie-
fulger în Galileea, spre a lua parte la nunta din Cana, satul lui Natanael, înso]it de
mama sa [i de ucenici, [i dup\ aceea a trecut în Cafarnaum (v, Ioan 2,1-12).
Episodul din Cana î[i g\se[te locul firesc în itinerariul vital al lui Iisus mai degrab\
când el, dup\ întemni]area lui Ioan Botez\torul, se mut\ [i-[i începe activitatea în
Galileea.
 A doua etap\ a rela]iei sale cu Ioan Botez\torul începe când Iisus, dup\ Pa[te,
se întoarce de la Ierusalim cu micul grup de ucenici dup\ ce, conform lui Ioan
2,23-3,21, avusese un succes remarcabil. Inclusiv Nicodim – una dintre c\peteniile
farisee, un „înv\]\tor al lui Israel” (Ioan 3,10) – se ar\tase interesat de înv\]\turile
„rabinului” galileean (Ioan 3,2). Dar acum Iisus nu revine în Pereea, de cealalt\
parte a Iordanului, ci „a venit cu ucenicii Lui în p\mântul Iudeii” (Ioan 3,22). Iisus
r\mâne deci în Iudeea, într-un loc nedeterminat al teritoriului, în zona meridional\
a Iordanului, un anumit timp, [i „boteza” (Ioan 3,22.26; 4.1). Simultan, boteaz\ [i
Ioan, dar, ca [i Iisus, în afara Pereei, la Enon, pe teritoriul Scithopolisului, ora[ din
Decapolis, lâng\ Samaria, în zona septentrional\ a v\ii Iordanului. Pare c\ Ioan [i
Iisus, cu ucenicii respectivi, [i-au împ\r]it zonele de influen]\ [i c\ Ioan vrea s\
atrag\ [i samariteni, în timp ce Iisus î[i rezerv\ zona Iudeei. Oricum, este clar c\
cei doi rabini boteaz\ în zone departe una de alta, dar ambele în afara Pereei,
aflat\ sub jurisdic]ia lui Antipa, [i c\ acesta este factorul determinant. Situa]ia
politic\ s-a schimbat în compara]ie cu perioada de dinaintea Pa[telui [i se impune
pruden]\.
Activitatea baptismal\ a lui Ioan se va prelungi pân\ în luna iunie din anul 28
d.H., data probabil\ a întemni]\rii lui decretate de Antipa (Antichit\]i 18,5,2).
Imediat, Iisus se va duce în Galileea, conform informa]iei din Marcu 1,14: „Dup\ ce
Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea…” La fel Ioan 4,3: „A l\sat Iudeea [i s-a
dus iar\[i în Galileea”. Ecoul amenin]\rii reprezentate de Antipa pare s\ r\sune în
Matei 4,12: „{i Iisus, auzind c\ Ioan a fost întemni]at, a plecat în Galileea” (v. [i
Matei 14,13). Antipa tocmai l-a trimis la închisoare pe Ioan [i poate Iisus nu risc\ s\
treac\ prin Pereea; a[a c\ nu urmeaz\ drumul folosit curent de evrei între Iudeea
[i Galileea. Ceva neobi[nuit, se pare c\ Iisus [i ucenicii traverseaz\ teritoriul
Samariei, pe care evreii încercau s\-l evite considerându-l p\mânt str\in [i impur.
E iunie [i Iisus îi invit\ pe ucenici s\ priveasc\ holdele [i adaug\ c\ deja: „sunt
albe pentru seceri[” (Ioan 4,35). Discu]ia dintre Iisus [i o femeie samaritean\ lâng\
fântâna din satul Sihar, nu departe de ora[ul Sichem – capitala istoric\ a Samariei
– va fi urmat\ de primirea lui entuziast\ de c\tre samariteni, care îl recunosc ca
Mesia (v. Ioan 4,1-42). La câteva zile dup\ aceea Iisus va ajunge în Galileea (Ioan
4,43). Suntem la por]ile verii.
Amintirea lui Ioan îl va înso]i pe Iisus în întreaga sa activitate public\. Colec]ia
de sentin]e Q a reunit un num\r apreciabil de materiale despre Ioan, în care este
evident\ p\rerea despre el a lui Iisus, care îl elogiaz\ ca pe cel mai mare „între cei
n\scu]i din femei” (Matei 11,2-19 || Luca 7,18-35). Un alt exemplu, la Ierusalim,
într-unul dintre dialogurile polemice dintre Iisus, c\peteniile Templului [i
înv\]\torii Legii, botezul lui Ioan, care „din cer a fost”, îi va folosi lui Iisus s\
argumenteze originea autorit\]ii cu care ac]ioneaz\ (Marcu 11,27-33 || Matei 21,23-
27 || Luca 20,1-8). Atitudinea lui Iisus fa]\ de Ioan este atât de pozitiv\ încât, cel
pu]in în via]a lui Iisus, trebuie exclus\ rivalitatea între cercurile celor doi rabini,
cum s-ar putea presupune dintr-o lectur\ f\cut\ din perspectiv\ polemic\ a lui
Ioan 3,26. Este îns\ logic s\ credem c\, dup\ ce Ioan a fost închis, distan]a dintre
el [i Iisus a crescut, c\ci drumurile celor dou\ personaje s-au desp\r]it definitiv.
 Aceast\ distan]are s-a produs odat\ cu un fapt semnificativ: Iisus a renun]at s\
mai boteze imediat ce a p\r\sit Iudeea [i a început s\ predice în Galileea. Nici una
dintre evanghelii nu-l prezint\ pe Iisus botezând dup\ întemni]area lui Ioan. Acest
eveniment va implica o schimbare radical\ de teritoriu (mutare din Iudeea în
Galileea) [i de activitate la Iisus (încheierea activit\]ii baptismale, atât a lui, cât [i a
ucenicilor; v. Ioan 4,2). Dac\ nu s-ar fi încheiat botezurile, Iisus sigur le-ar fi
men]ionat în r\spunsul pe care-l d\ ucenicilor lui Ioan în leg\tur\ cu activitatea sa
mesianic\ (v. Matei 11,2-6 || Luca 7,18-23). Prin urmare, t\cerea este un indiciu
clar c\ Iisus a r\mas „fidel” practicii baptismale a lui Ioan, îndrum\torul lui, doar
cât acesta a putut s\ ac]ioneze, înainte de a fi închis.
De ce a renun]at Iisus s\ boteze dup\ întemni]area lui Ioan? B. Chilton
sugereaz\ c\ din ra]iuni politice: se demarca astfel de persoana lui Ioan, suspect
în ochii lui Antipa, [i reducea tensiunea dintre el [i suveran. Tot în opinia lui
Chilton, plecarea lui Iisus în Galileea punea distan]\ între el [i Antipa, având în
vedere c\, a[a cum vom vedea mai jos, conflictul acestuia cu Ioan s-a produs în
leg\tur\ cu episoadele legate de Pereea, nu de Galileea. Dar ra]iunile ultime sunt
altele. Botezul pe care-l practica Ioan era, cum am subliniat, un semn provizoriu
care anticipa botezul în Duh [i se orienta spre iertarea p\catelor ce urma s\ aib\
loc într-un viitor imediat, dar înc\ neap\rut. Iisus îns\ în]elege c\ Dumnezeu se
manifest\ cu toat\ puterea sa de iertare [i vindecare acum [i aici, c\ intr\m în
timpul împlinirii profe]iilor: bolnavii sunt vindeca]i, mor]ii învie, s\racii primesc
vestea cea bun\. De aceea, botezul lui Ioan trece pe planul doi, pe m\sur\ ce
vindec\rile de bolnavi, eliberarea celor poseda]i de spiritele maligne,
întâmpinarea celor s\raci [i compania celor p\c\to[i la mas\ se afl\ în centrul
activit\]ii lui Iisus.
În perioada dintre Pa[tele [i vara anului 28 d.H., când Iisus ac]ioneaz\ deja
independent de Ioan, dar nu str\in de el, probabil c\ renun]\ treptat s\ mai
boteze, l\sându-i pe ucenici s-o fac\: „De[i Iisus nu boteza el, ci ucenicii lui” (Ioan
4, 2). Iisus î[i concentreaz\ activitatea pe predicare [i vindec\ri, „semnele
miraculoase” care trezesc entuziasmul oamenilor atât la Ierusalim (Ioan 2,23), cât
[i în Iudeea (Ioan 3,26; 4,1). Nicodim vede în asta semnul inconfundabil al
prezen]ei divine: „c\ nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci tu, dac\
nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3,2).
 Iisus, a[adar, nu rupe cu practica baptismal\ a lui Ioan: doar o încredin]eaz\
ucenicilor în ultima perioad\ petrecut\ de grup în Iudeea [i apoi, când începe s\
predice în Galileea, o las\ în suspans. P\streaz\ îns\ întreaga for]\ a mesajului
transmis de botezul lui Ioan: chemarea la poc\in]\ [i oferta iert\rii. În acest sens,
când ucenicii vor fi trimi[i în misiune str\b\tând toat\ Galileea, le va cere s\
predice oamenilor s\ se poc\iasc\, s\ alunge demonii [i s\ vindece bolnavii
(Marcu 6,12-13). În nici un caz Iisus nu contest\ practica baptismal\. Dovada o
g\sim în biserica timpurie, care a recuperat botezul sau scufundarea în ap\ f\cut\
în numele lui Iisus (v. Faptele 2,38) sau al Tat\lui, Fiului [i al Sfântului Duh (v.
Matei 28,18-20). {i cazul postului ne poate ajuta s\ în]elegem c\, în mentalitatea
primilor cre[tini, timpul în care a predicat Iisus este excep]ional [i unic. Iisus
însu[i, întrebat de ce ucenicii s\i nu posteau asemenea ucenicilor lui Ioan,
aminte[te c\ invita]ii la nunt\ nu postesc cât timp sunt cu mirele, dar „vor veni
zile, când se va lua mirele de la ei [i atunci vor posti în acele zile” (Marcu 2,20 ||
Matei 9,15 || Luca 5,35). La fel, în timpul activit\]ii lui Iisus, nu este vreme de
botezat. Toate for]ele trebuie rezervate pentru ceea ce este fundamental:
predicarea [i vindecarea bolnavilor [i poseda]ilor. Mai târziu, când mirele nu va
mai exista fizic, vor boteza.

Distan]a dintre Iisus [i Ioan

Iisus nu s-a rupt de Ioan, ci s-a deta[at de el treptat. Mesajul s\u, predicarea sa au
dobândit progresiv o configura]ie proprie, legat\ de aceea a Botez\torului, dar diferit\
în multe aspecte. Iisus va prelua ideile de fond ale predic\rii lui Ioan, dar le va
transforma într-un mod original, va pre]ui botezul lui Ioan, dar nu îl va integra în
misiunea sa, va împ\r]i un timp via]a ascetic\ cu Ioan, dar nu va tr\i ca un ascet
când va predica [i vindeca.
Josephus Flavius îi prezint\ pe amândoi ca oameni integri care-i înva]\ pe
oameni s\ tr\iasc\ drept: Ioan era „un om ales care-i îndemna pe evrei s\ cultive
virtutea” (Antichit\]i 18,5,2), iar Iisus „un om în]elept […], înv\]\torul […]”
(Antichit\]i 18,3,3). Dar despre Iisus adaug\ c\ „a fost autorul unor uluitoare
minuni”, vindec\ri [i exorcisme adic\. Acesta este, într-adev\r, punctul exterior de
contrast maxim între activitatea lui Ioan [i a lui Iisus (v. textul complet în 2.2.1.) [i
trebuie pus în leg\tur\ cu o alt\ deosebire: activitatea baptismal\ îi este
caracteristic\ lui Ioan într-atât încât Josephus Flavius îl nume[te Botez\torul
(Antichit\]i 18,5,2), dar nu caracterizeaz\ via]a [i misiunea lui Iisus, care, tot
conform lui Josephus, poart\ supranumele de Mesia (Unsul) (Antichit\]i 20, 9,1).
 Cu alte cuvinte, ceea ce apare dup\ ce Iisus a fost botezat de Ioan este
capacitatea sa de a învinge puterea r\ului, care sl\be[te omul cu infirmit\]ile
trupului (bolile) sau îi distruge psihicul [i structura interioar\ (posedarea de c\tre
spiritele maligne). Mai apare [i o modalitate diferit\ de a vorbi despre Dumnezeu
[i despre lucrarea sa în lume, pornind de la lucrurile cele mai banale ale vie]ii
cotidiene, reluate în nara]iuni care-i impresioneaz\ [i-i îndreapt\ pe ascult\tori
spre o lume nou\: parabolele sunt un mijloc curent în discursul rabinului Iisus.
Cum remarc\ G. Theissen, imaginile viguroase ale lui Ioan despre securea care va
t\ia [i pleava ce va fi vânturat\, cu referire la judecata divin\, s-au schimbat acum:
la Iisus smochinul neroditor mai are o [ans\ înainte de a fi t\iat (compar\ Luca
13,6-9 [i 3,9) [i nevoie de timp ca s\ creasc\ grâul (Marcu 4,26-29). Chemarea la
poc\in]\ este comun\ la Ioan [i Iisus, la fel [i referirea la judecat\, dar orizontul nu
mai e sfâr[itul iminent al lumii, ci amânarea acestui sfâr[it: r\bdarea lui
Dumnezeu este mare [i preocuparea lui nu este de a distruge [i judeca aceast\
lume.
Accentul nu se pune pe judecata lui Dumnezeu, ci pe mântuirea ce se ofer\
tuturor, mai ales p\c\to[ilor. Spa]iul l\sat compasiunii [i iert\rii este larg [i deschis
[i nu este condi]ionat de sosirea judec\]ii, nici de amenin]area pedepsei: judecata
final\ exist\, dar este timp pentru salvare. Schimbarea fundamental\ este c\ Ioan
anun]\, înainte de orice, „judecata (lui Dumnezeu) care se apropie”, în timp ce
Iisus începe proclamând c\ Dumnezeu a început deja s\ împ\r\]easc\
(„Împ\r\]ia lui Dumnezeu e aproape”, „a sosit”). Sfâr[itul lumii poate a[tepta.
Iertarea [i salvarea nu sunt viitoare, ci prezente, au început deja s\ rodeasc\ pe
p\mânt. O dovad\ o constituie miracolele, care-i refac pe oameni, [i cuvintele,
rostite cu autoritate, care-i schimb\ pe cei ce le ascult\. Importan]a lui Ioan este
tocmai aceea c\, în el, culmineaz\ profe]ii [i c\, dup\ el, intr\ în scen\ Împ\r\]ia
lui Dumnezeu, care devine prezent în mod concret în istorie gra]ie cuvintelor [i
faptelor miraculoase ale lui Iisus, semne de putere [i îndurare (Matei 11,12 || Luca
16,16).
Prin urmare, Iisus modific\ semnificativ preocup\rile fundamentale ale lui
Ioan. Accentele s-au schimbat [i nu este de mirare c\ r\spunsul oamenilor este
entuziast. Iisus vorbe[te [i ac]ioneaz\ cu autoritate. Cuvântul ferm [i profetic al lui
Ioan, care chema la poc\in]\, devine cuvânt puternic ce poart\ fericire s\racilor,
s\n\tate bolnavilor [i speran]\ tuturor. Un caz special – vindecarea profunzimilor
spiritului uman – treze[te o reac]ie spontan\ de admira]ie în fa]a for]ei cu care
vorbe[te [i ac]ioneaz\ Iisus: „c\ [i duhurilor necurate le porunce[te, [i i se supun”
(Marcu 1,27 || Luca 4,36). A[a se exprim\ oamenii din Cafarnaum, în Galileea, dar
aceste cuvinte pot fi aplicate [i la ceea ce spuseser\ cei din Iudeea [i Pereea
înainte ca Iisus s\ se mute în zona lacului.
Autoritatea lui Iisus se manifest\ [i în modul în care interpreteaz\ Legea, f\r\
s\ se ata[eze concret nici unei grup\ri (farisei, saduchei sau esenieni), nici unei
[coli de rabin celebru. Pentru Iisus, Ioan r\mâne un punct de referin]\ important,
dar las\ s\ se în]eleag\ c\ el este „cel ce trebuie s\ vin\”, Mesia. Nu o afirm\
direct [i evit\ s\ fie aclamat ca atare, dar, în scena cu ucenicii lui Ioan amintit\
(Matei 11,2-6 || Luca 7,18-23), mesajul care vrea s\-i ajung\ fostului s\u ghid este
c\ el duce la împlinire profe]ia din Isaia 61, referitoare la Unsul sau Mesia, trimisul
lui Dumnezeu: „Merge]i [i spune]i lui Ioan cele ce a]i v\zut [i cele ce a]i auzit”
(Luca 7,22).
 Preocup\rii pentru s\n\tatea omului în dimensiunile sale corporal\ (boli) [i
psihic\ (st\pânirea spiritelor maligne) i se adaug\ preocuparea pentru s\n\tatea
spiritual\. Iisus pune în prim-planul activit\]ii sale pe cei ce sunt considera]i
p\c\to[i [i care, asemenea celor bolnavi [i celor poseda]i, sunt victimele
excluderii religioase [i sociale. Împ\r]irea mesei [i prietenia f\r\ excluderi sunt la
Iisus forme de apropiere de p\c\to[ii notorii. Ace[tia se izbesc de refuzul celor
mai religio[i, care nu vor s\ aib\ de-a face cu ei. De la primii pa[i ai activit\]ii lui în
Galileea [i, poate deja înainte, din Pereea [i Iudeea, Iisus accept\ s\ stea la mas\
cu colectorii de taxe, persoane stigmatizate pentru slujba lor, în care abuzurile [i
îmbog\]irea frauduloas\ erau u[or de comis. Împreun\ cu ucenicii [i în fa]a
protestului [i mir\rii fariseilor, care nu-i în]eleg purtarea, Iisus se a[az\ la mas\ cu
to]i ace[tia (v. Marcu 2,16 || Matei 9,11 || Luca 5,30).
Spre deosebire de Ioan, Iisus nu a[teapt\ ca p\c\to[ii s\ vin\ s\-l caute,
dornici de poc\in]\, [i s\-i cear\ s\-i boteze. Iisus ofer\ f\r\ restric]ii iertarea lui
Dumnezeu [i posibilitatea unei poc\in]e generoase. A[a se va întâmpla, de
exemplu, la sfâr[itul activit\]ii sale publice, cu Zahei, mai-marele publicanilor
(vame[ilor) din Ierihon, în a c\rui cas\ va fi g\zduit. Zahei îl va primi cu bucurie [i
va interpreta vizita lui Iisus ca un prilej de a-[i schimba via]a [i de a deveni
discipolul s\u (v. 4.5.3.2.). Mai marele publicanilor este iertat fiindc\ – spune Iisus
– „[i acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19,9). Fiic\ a lui Avraam este [i femeia
gârbov\, care are dreptul, ca [i Zahei, s\-[i redobândeasc\ libertatea, nu fa]\ de
bunuri, ci de Satana, care o ]inea subjugat\ „de optsprezece ani” (Luca 13,16).
Botez\torul spusese deja: „Dumnezeu poate [i din pietrele acestea [din de[ert] s\
ridice fii lui Avraam” (Matei 3,9 || Luca 3,8). La fel, cei ce sunt aidoma pietrelor,
deveni]i insensibili prin p\cat sau boal\, pot ie[i fii ref\cu]i [i liberi. Vechea
imagine a Botez\torului reapare modelat\ de Iisus, fostul lui discipol.
Voin]a lui Iisus de a merge în întâmpinarea p\c\to[ilor [i de a le oferi iertarea
lui Dumnezeu explic\ de ce activitatea sa nu se axeaz\ pe practica botezului, ca în
cazul lui Ioan. Iisus renun]\ la stilul de via]\ ascetic [i se amestec\ cu b\rba]ii [i
femeile din vremea sa, f\când din masa împreun\ un element important al
misiunii sale. Se demarc\ de Ioan fiindc\ în]elege c\ iertarea lui Dumnezeu nu
r\mâne s\ fie rezolvat\ într-un viitor, chiar imediat, ci trebuie anun]at\ [i oferit\
fiec\ruia, acum [i aici, în via]a de zi cu zi, acolo unde se afl\. Rabinul Ioan,
Botez\torul, str\b\tea valea de[ertic\ a Iordanului [i se a[eza în locuri propice,
unde exista ap\ din bel[ug pentru a putea boteza (v. Ioan 3,23). Iisus va fi tot un
rabin itinerant, care „n-are unde-[i odihni capul”, dar se va mi[ca în zonele
populate din Galileea [i din teritoriile vecine, Pereea, Iudeea [i Ierusalim, c\utând
oamenii [i c\utat de oameni, c\rora le anun]\ Împ\r\]ia lui Dumnezeu.
 Anun]ul Împ\r\]iei ca veste bun\, ca evanghelie, domin\ activitatea sa [i, de
aceea, ritul baptismal al lui Ioan este dep\[it printr-un cuvânt care cheam\ la
poc\in]\, prin miracole care elibereaz\ trupul [i sufletul, prin modul de via]\, în
contact cu to]i, drep]i [i p\c\to[i, oameni de bine [i oameni de pu]in\ încredere.
Nu este de mirare c\ cei ce vor s\-l critice îl acuz\ ca este „mânc\cios [i b\utor de
vin, prieten al vame[ilor [i al p\c\to[ilor” (Matei 11,9 || Luca 7,34). Ritul baptismal
[i via]a ascetic\ a lui Ioan sunt o hain\ prea strâmt\ pentru Iisus, care-[i orienteaz\
via]a spre comunicarea unei ve[ti extraordinare: puterea lui Dumnezeu –
îndurarea [i iertarea lui – a început s\ fie o realitate luminoas\ în aceast\ lume, în
mod concret în via]a [i faptele Înv\]\torului din Nazaret. De aceea, foarte curând,
ucenicii lui Iisus, fostul discipol al Botez\torului, nu vor mai fi cei patru-cinci
galileeni, fo[ti ucenici ai lui Ioan care hot\râser\ s\ treac\ la rabinul galileean, ci
un grup de oameni, în parte chema]i de el (cei Doisprezece), în parte discipoli
constan]i sau temporari, pe care-i va uni o rug\ciune. Ace[ti discipoli îi vor cere lui
Iisus: „Doamne, înva]\-ne s\ ne rug\m, cum a înv\]at [i Ioan pe ucenicii lui” (Luca
11,1). Iisus îi va înv\]a Tat\l nostru (Luca 11,2-4).

4.5.2.3. Ioan, profetul martir

Încarcerarea lui Ioan a avut loc probabil, cum am sugerat, la mijlocul anului 28 d.H.
Responsabil de aceasta a fost Irod Antipa, tetrarhul Pereei, teritoriul în care Ioan tr\ise
[i-[i desf\[urase activitatea. Într-adev\r, regiunea Iordanului, la est de râu, fusese
scena predic\rii [i botezurilor lui de când î[i începuse activitatea (octombrie 27 d.H.)
pân\ în preajma Pa[telui din anul urm\tor. Dar, cum am spus, când Iisus revine lâng\
fostul s\u îndrum\tor – dup\ Pa[tele anului 28 d.H. pe care l-a petrecut la Ierusalim –
Ioan nu mai boteaz\ în Betania din Pereea (v. Ioan 1,28), s-a mutat pe malul
occidental al Iordanului, la Enon, situat la 10 kilometri de Scithopolis, ora[ al
Decapolisului. Problemele lui Ioan Botez\torul cu Irod începuser\.
Conflictul dintre Ioan, care pân\ atunci tr\ise în Pereea, [i suveranul s\u,
Antipa, este relatat de Josephus Flavius (Antichit\]i 18,5,2) [i de evanghelii (Marcu
6,17; Matei 14,1-12). R\d\cinile conflictului au fost, ini]ial, politice: conform lui
Josephus Flavius, Antipa s-a alarmat fiindc\ a crezut c\ Botez\torul putea „s\-i
ademeneasc\ pe supu[ii s\i spre revolt\” (stasis). Din acest motiv, v\zând în Ioan
un poten]ial lider popular, a hot\rât s\-l elimine [i, temându-se ca situa]ia s\ nu
scape de sub control, l-a arestat.
Dar ce spunea Ioan încât Antipa s\ se team\ de o revolt\ popular\ împotriva
lui? Evident, Ioan nu organizase o grupare politic\ – cu atât mai pu]in înarmat\ –
menit\ s\-l doboare: dovad\ c\ suveranul s-a m\rginit s\-l aresteze [i nu l-a
judecat. În ceea ce-i prive[te pe adep]ii lui, n-au fost în nici un fel afecta]i, chiar [i-
au vizitat înv\]\torul în închisoare. În acest punct Josephus Flavius se exprim\ vag,
dar evangheliile concretizeaz\ [i afirm\ c\ motivul îl constituiser\ criticile lui Ioan
referitoare la conduita lui Irod, care se desp\r]ise de so]ie [i tr\ia acum cu „femeia
lui Filip, fratele s\u”, Irodiada (Marcu 6,17). Ceea ce înc\lca porunca din Legea lui
Moise care spunea: „Goliciunea femeii fratelui t\u s\ n-o descoperi, c\ este
goliciunea fratelui t\u” (Leviticul 18,16). De aceea Botez\torul critic\ f\r\ ezitare
comportamentul propriului suveran, Antipa, [i-i repro[eaz\: „Nu-]i este îng\duit s\
]ii pe femeia fratelui t\u” (Marcu 6,18).
 Josephus Flavius ne ajut\ s\ în]elegem fundalul [i antecedentele acestei
istorii. Antipa era c\s\torit de mult timp cu fiica regelui nabateu Aretas, al c\rui
regat se învecina cu Pereea. Dar, probabil spre anii 20-25 d.H., s-a îndr\gostit de
Irodiada, so]ia unui anume Irod (nu a lui Filip, cum presupun Marcu [i Matei), fiu,
ca [i el, al lui Irod cel Mare [i, prin urmare, fratele lui (vitreg). Antipa tr\ie[te deci
cu cumnata sa, dar în acela[i timp nepoat\, c\ci Irodiada era fiica lui Aristobul, un
alt frate vitreg al lui Antipa. Când Irodiada [i-a p\r\sit so]ul pentru Irod, avea o
fiic\, Salomeea, care se va c\s\tori cu tetrarhul Filip, un alt frate vitreg al lui Irod.
A[adar, când Ioan a fost întemni]at, mama [i fiica erau c\s\torite cu doi fra]i
vitregi, ambii tetrarhi: Irodiada cu Antipa (c\ruia îi era [i nepoat\) [i Salomeea cu
Filip (c\ruia îi era str\nepoat\). În fa]a complexit\]ii rela]iilor de rudenie [i a
leg\turilor matrimoniale din familia regelui Irod (care a avut 10 so]ii!), e de în]eles
c\ tradi]ia preluat\ de Marcu [i Matei se în[al\: Irodiada devine so]ia lui Filip când,
de fapt, so]ia acestuia era fiica ei, Salomeea. Luca nu pare s\ le confunde (3,19).
Oricum, este clar c\ Irodiada, cum spune Josephus Flavius, s-a desp\r]it de
so]ul ei „cât mai era în via]\”, fapt considerat de istoricul iudeu ca o înc\lcare a
„datinilor str\bune” (Antichit\]i 18,5,4), a Legii lui Moise adic\. E vorba de un caz
unic în întinsa familie a lui Irod, pe care Josephus îl relateaz\ cu nepl\cere. Exist\,
a[adar, concordan]\ între Josephus Flavius [i Evanghelia lui Marcu (capitolul 6),
de[i Evanghelia se concentreaz\ pe faptele lui Irod, iar Josephus Flavius pe ale
Irodiadei.
Judecata aspr\ emis\ de istoricul evreu asupra rela]iei dintre Antipa [i
Irodiada ne face s\ credem c\ aceast\ c\s\torie nelegitim\, denun]at\ de un om
cu comportamentul [i discursul profetic al lui Ioan, a fost una din cauzele (sigur
nu singura) care l-au împins pe Antipa s\-l întemni]eze pe Ioan: Botez\torul era
v\zut ca un instigator la o posibil\ revolt\ împotriva lui. Cu siguran]\, un om ca
Ioan, care se sim]ea apropiat de profe]ii lui Israel, nu t\cuse în fa]a arbitrarului [i
abuzurilor guvernan]ilor. De aceea Ioan era concomitent admirat [i temut de
Antipa, care avea, fa]\ de el, sentimente opuse: îl respecta, chiar îl asculta cu
pl\cere, „de[i când îl auzea era încurcat”1 (Marcu 6,20). Antipa recuno[tea
sfin]enia lui Ioan, dar [tia c\ putea s\-i fac\ probleme, de aceea a pus s\ fie
întemni]at.
Cea care jurase îns\ r\zbunare lui Ioan era Irodiada, direct responsabil\ de
situa]ia matrimonial\ a lui Irod. Î[i p\r\sise so]ul [i ea urzise toat\ intriga [i apoi, în
fa]a denun]ului profetic al lui Ioan, îl convinsese pe Antipa s\-l încarcereze.
Femeie cu un caracter puternic [i foarte ambi]ioas\, nu suporta repro[urile
Botez\torului, care-o loveau în punctul cel mai slab [i, în plus, îl puneau pe Antipa
într-o lumin\ proast\ în fa]a supu[ilor s\i. Criticile la adresa lui Irod n-aveau cum
r\mâne f\r\ ecou, c\ci, cum se deduce din Josephus Flavius, sensibilitatea
religioas\ iudaic\ nu vedea cu ochi buni ca un suveran s\ încalce pe fa]\ Legea [i
conduita sa moral\ s\ fie motiv de scandal. În fond, vocea Botez\torului nu era
doar un strig\t contra unei situa]ii inadmisibile din punctul de vedere al
exigen]elor Legii iudaice – pe care Antipa [i Irodiada, teoretic, erau obliga]i s-o
respecte –, ci reprezenta chiar vox populi, indignat\ de o autoritate care îndr\znea
s\ înfrunte Legea. Aceast\ acuza]ie avea evident implica]ii politice, c\ci Antipa î[i
pierdea legitimitatea în fa]a supu[ilor, majoritatea evrei. Cum spune B. Chilton, o
uniune nelegitim\ sugera, într-un anumit fel, c\ [i guvernantul era nelegitim.
 Mai mult, criticile Botez\torului, prin rico[eu, afectau echilibrul dintre Antipa [i
Aretas, mult deteriorat de când fiica acestuia fusese tr\dat\ de Antipa. Josephus
Flavius poveste[te c\ prima so]ie a lui Antipa, v\zându-se în[elat\, a g\sit o solu]ie
ingenioas\ ca s\ scape din mâinile lui [i s\ ajung\ la Macherus – fort\rea]\ din
apropierea frontierei dintre Pereea [i Nabateea – de unde a fost condus\ la casa
tat\lui s\u (Antichit\]i 18,5,1). Evident, fiica lui Aretas l-a l\sat pe Antipa într-o
pozi]ie proast\, c\ci n-a putut ob]ine niciodat\ divor]ul [i s\ se c\s\toreasc\
legitim cu Irodiada. Predicile lui Ioan aveau loc la pu]ini ani dup\ aceste
întâmpl\ri, când nemul]umirea poporului împotriva lui Antipa crescuse, iar
ostilitatea lui Aretas era vizibil\.
C\ episodul respectiv n-a l\sat poporul indiferent s-a v\zut dup\ câ]iva ani, în
36 d.H., când Aretas [i Antipa s-au confruntat pentru o problem\ de frontier\ [i
trupele lui Antipa au fost zdrobite (Antichit\]i 18,5,1). Pentru Aretas a fost
r\zbunarea pentru afrontul suferit de fiica lui. Iar „unii dintre iudei au fost de
p\rere c\ Dumnezeu h\r\zise pieirii oastea lui Irod, ca s\-i dea îndrept\]ita
pedeaps\ pentru executarea lui Ioan poreclit Botez\torul” (Antichit\]i 18,5,2). Erau
[ase sau opt ani de când Antipa, instigat de Irodiada, poruncise s\ fie executat
profetul din de[ertul Iordaniei, omul care îndr\znise s\-i cenzureze public
conduita.
Josephus Flavius relateaz\ c\, din cauza suspiciunii (de instigare a poporului
la revolt\), Irod „l-a pus pe Ioan în lan]uri [i l-a trimis la fort\rea]a Macherus… spre
a-l ucide” (Antichit\]i 18,5,2). Dac\ în întemni]area lui Ioan ra]iunile politice au fost
fundamentale, în executarea lui au putut atârna mai mult ra]iunile personale. De
fapt, cele dou\ se conjug\ strâns din cauza implica]iilor politice ale denun]\rii de
c\tre Botez\tor a comportamentului personal, [i poate [i ca guvernant, al lui
Antipa. Glasul lui Ioan a amu]it în timpul deten]iei, de[i ucenicii au putut r\mâne
în leg\tur\ cu el: îl puteau vizita, iar când a fost executat i-au înmormântat trupul.
De aceea executarea lui, la câteva luni dup\ întemni]are, se putea datora mai ales
presiunii Irodiadei, inamica personal\ a profetului.
Într-adev\r, în fragmentul din Evanghelia dup\ Marcu (6,17-29) în care este
narat\ execu]ia lui Ioan, Irodiadei îi revine rolul principal: ea decide de facto
moartea lui Ioan [i Antipa este nevoit s\ se încline în fa]a ei, prins în capcan\ de
jur\mântul f\cut într-o ocazie solemn\ [i în prezen]a invita]ilor s\i. Aceast\ ocazie
special\ este ziua de na[tere a tetrarhului, care se apropie acum de 50 de ani.
Invita]ii sunt „dreg\torii lui [i c\peteniile o[tirii [i frunta[ii din Galileea” (Marcu
6,21), adic\ administra]ia, armata [i aristoca]ia din tetrarhia lui Antipa, care
cuprindea teritoriile Galileei [i Pereei. Marcu aminte[te doar Galileea, teritoriul în
care se afla Tiberiada, în acel moment capitala (v. [i Luca 3,1 [i Antichit\]i 18,2,3).
Locul petrecerii este îns\, cum relateaz\ Josephus Flavius, Macherus, marea
fort\rea]\ de lâng\ Marea Moart\ în subteranele c\reia era închis Ioan. Acolo, în
extremitatea sudic\ a Pereei, veniser\ invita]ii de pretutindeni din tetrarhia lui,
poate [i din teritorii vecine.
 Evenimentele din timpul anivers\rii lui Antipa soldate cu executarea lui Ioan
au constituit subiectul unei tradi]ii populare, care provine de la ucenicii lui Ioan [i
pe care doar Marcu (6,17-29) [i Matei (14,3-13) au preluat-o. Josephus Flavius nu o
cunoa[te [i se limiteaz\ s\ afirme c\ Antipa a poruncit ca Ioan s\ fie executat.
Protagonista scenei este o tân\r\, prezentat\ ca fiica Irodiadei, care vine în
înc\perea în care se aflau invita]ii [i danseaz\ în fa]a lor. To]i r\mân vr\ji]i de
frumuse]ea dansului. Atunci Antipa, un simplu tetrah, face un gest grandilocvent
[i, în fa]a invita]ilor, jur\ fetei c\ îi va da orice îi cere. Tân\ra merge în alt\
înc\pere, în care se afla, în compania femeilor, Irodiada, mama ei [i amfitrioana
petrecerii, [i aceasta îi spune f\r\ s\ ezite: „[Cere] capul lui Ioan Botez\torul”
(Marcu 6,24). Dup\ câteva clipe, capul t\iat al Botez\torului, a[ezat pe o tipsie, se
afl\ în mâinile Irodiadei, du[manca sa de moarte, care-l reduce la t\cere pentru
totdeauna pe profetul de la Iordan.
Legenda martirului, transmis\ oral, a suferit modific\ri [i ad\ugiri ulterioare.
Cea mai evident\ este identificarea „fetei” (korasion) (Marcu 6,22) care danseaz\
în fa]a lui Antipa cu Salomeea, fiica Irodiadei, pe atunci so]ia lui Filip, fratele lui
Antipa, tetrarhul Traconitidei. Este cu totul de neconceput ca o femeie c\s\torit\
s\ danseze în fa]a cumnatului-unchi-tat\ vitreg [i a invita]ilor acestuia. Dar nu este
de necrezut ca una dintre persoanele invitate la aniversarea lui Antipa s\ fi fost
Salomeea, cumnat\ a lui Irod [i, în acela[i timp, fiic\ a Irodiadei, so]ia lui: invita]ia
este justificat\ prin dublele leg\turi familiale! Putem deci presupune c\ faimoasa
scen\ a avut ca protagonist\ o tân\r\ balerin\ adus\ de Salomeea ca s\ danseze
în cinstea lui Antipa [i a invita]ilor lui. Este posibil ca tradi]ia popular\ s\ fi contopit
aceste dou\ personaje [i în felul acesta a intrat episodul în nara]iunea lui Marcu
(capitolul 6).
Dar adausurile nu se sfâr[esc aici. Fraza „[î]i voi da chiar [i] jum\tate din
regatul meu” (Marcu 6,23), adresat\ de Antipa fiicei Irodiadei este înc\ unul [i are
un ton hiperbolic de factur\ popular\. Cum remarc\ G. Theissen, o fraz\
asem\n\toare apare într-o alt\ nara]iune popular\, cartea Esterei, acolo atribuit\
lui Xerxes, regele persan (5,3; 7,2). Remarcarea întrist\rii lui Antipa (Marcu 6,26)
când [i-a dat seama c\ trebuie s\-[i ]in\ jur\mântul [i s\-l execute pe Botez\tor
poate fi un alt adaus de sorginte popular\ menit s\ sublinieze r\utatea Irodiadei;
prin]esa ambi]ioas\ [i r\zbun\toare ar fi, conform nara]iunii din Marcu (6,20),
adev\rata responsabil\ de moartea unui „b\rbat drept [i sfânt”, a c\rui unic\ vin\
a fost aceea de a denun]a o înc\lcare grav\ a Legii.
În nara]iunile din Matei [i Marcu, Irodiada este caracterizat\ ca o fiin]\
pervers\, în timp ce este estompat\ responsabilitatea lui Antipa, admirator al
b\rbatului drept [i sfânt [i, în ultim\ instan]\, victim\ a vicleniei so]iei lui. Este
evident îns\ c\, de fapt, responsabilitatea mor]ii Botez\torului apar]ine lui Antipa.
A[a cum subliniaz\ unanim izvoarele istorice, el a fost cel care a dat ordinul
decapit\rii lui Ioan (Marcu 6,16; Antichit\]i 18,5,2) [i care, ulterior, a încercat s\-l
ucid\ pe Iisus (Luca 13,31; Matei 14,13).
 În rezumat, sentimentele populare în fa]a mor]ii violente a Botez\torului sunt
reflectate în informa]iile conservate atât în evangheliile lui Marcu [i Matei, cât [i în
opera lui Josephus Flavius. Pe de o parte, nara]iunea din evanghelii (Marcu 6,17-29
[i Matei 14,3-13) se înver[uneaz\ împotriva Irodiadei, prezentat\ ca un personaj
care trage i]ele în fa]a unui Antipa slab, care comand\ uciderea lui Ioan aproape
împotriva dorin]ei lui. Aceast\ nara]iune, a c\rei surs\ sunt probabil ucenicii lui
Ioan, se bazeaz\ pe unele fapte reale (Irodiada este inamica declarat\ a lui Ioan),
dar retopite [i amplificate dup\ modelul unor locuri comune ale genului literar
„povestire de curte”. Pe de alt\ parte, sentimentele populare apar în informa]iile
furnizate de Josephus Flavius. Executarea Botez\torului e tr\it\ cu durere [i mânie
de popor [i aceste sentimente se men]in mult timp. Astfel, înfrângerea militar\ a
lui Antipa de c\tre Aretas, în anul 36 d.H., este v\zut\ de mul]i ca o pedeaps\
divin\ pentru moartea Botez\torului (Antichit\]i 18,5,2). Pe aceea[i linie
interpreteaz\ Josephus Flavius detronarea lui Antipa [i exilul s\u, trei ani mai
târziu (39 d.H.), ca o pedeaps\ divin\ ce se abate asupra Irodiadei [i a lui Antipa:
„A[a a pedepsit-o Dumnezeu pe Herodiada pentru c\-[i invidiase fratele [c\ruia
împ\ratul îi atribuie tetrarhia lui Agrippa] [i pe Herodes pentru c\-[i plecase
urechile la înfumuratele vorbe ale so]iei lui” (Antichit\]i 18,7,2). În ambele cazuri,
poporul p\streaz\ amintirea Botez\torului, profetul martir mort din cauza
nedrept\]ii [i r\ut\]ii celor puternici.

4.5.3. Ucenicii

Termenii ucenic [i a urma desemneaz\ în evanghelii diferite forme de a intra în

rela]ie cu Iisus. Atât despre cei care sunt mai îndep\rta]i de el, ca [i despre cei mai
apropia]i, se spune c\ îl urmeaz\, îl ascult\ [i depun m\rturie de minunile pe care
le înf\ptuie[te. De aceea, în ciuda marii variet\]i de nuan]e, tuturor li se cuvine
numele de ucenici. În acord cu opinia autorilor mai recen]i, vom distinge trei
grupuri sau cercuri legate de Iisus mai mult sau mai pu]in strâns [i în grade de
stabilitate diferite.
În primul rând, Iisus este înconjurat de cercul exterior, cel mai larg, format din
„mul]imi” (ochloi), termen care în evanghelii indic\ oamenii din popor care se
simt atra[i de el. În acest cerc, punctual, se individualizeaz\ unele grupuri [i
persoane concrete.
În al doilea rând, exist\ cercul intermediar, „ucenicii”, „discipolii” (math¥tai),
b\rba]i [i femei care se simt lega]i de Iisus [i, de aceea, trebuie s\-[i asume
dificult\]ile [i respingerea derivate din fidelitatea lor. Sunt dou\ tipuri de ucenici:
sedentari [i itineran]i. Sedentarii sunt cei care continu\ s\ tr\iasc\ la casele lor cu
familia [i, acolo, ofer\ sprijin [i ospitalitate ucenicilor itineran]i, de[i, temporar, pot
merge s\-l întâlneasc\ pe Iisus [i s\-l înso]easc\. Ucenicii itineran]i sunt cei ce se
deplaseaz\ cu Iisus dintr-un loc într-altul sub îndrumarea lui, în timp ce el anun]\
mesajul Împ\r\]iei prin cuvinte [i vindec\ri. Ucenicii itineran]i [i-au p\r\sit casa,
familia [i munca [i tr\iesc la fel ca Iisus. Printre ace[tia sunt oameni care au optat
s\-i fie ucenici [i pe care el i-a primit în grup, dar [i unii chema]i de el.
 În al treilea rând, g\sim 12 b\rba]i chema]i de Iisus personal ca s\-[i împart\,
permanent, întreaga via]\ cu rabinul din Nazaret [i s\ formeze un grup aparte în
cercul ucenicilor. Câteodat\, Iisus îi trimite s\ vesteasc\ Împ\r\]ia [i s\ vindece
bolnavii. De aceea, acest grup singular de ucenici prime[te numele de „cei
Doisprezece” (hoi d±deka), c\ci este constituit din 12 persoane, ale c\ror nume
sunt cunoscute.

4.5.3.1. Cercul larg: mul]imea

Lumea din jurul lui Iisus este eterogen\. Activitatea desf\[urat\ de el se înscrie pe un
fundal recurent: mul]imile care îl urmeaz\. Cu entuziasm [i inflexiuni, cu momente de
înfl\c\rare [i momente mai cenu[ii, lumea care-l ascult\ pe Iisus nu r\mâne
indiferent\. În special vindec\rile bolnavilor trupe[te [i spiritual atrag mul]i oameni:
cuvinte [i ac]iuni alterneaz\ [i se completeaz\ în activitatea lui Iisus (v. Ioan 6,2). La
rândul lor, oamenii, martori direc]i la ceea ce spune [i face, reac]ioneaz\ prin elogii [i
admira]ie. Se na[te un fel de atrac]ie pentru Iisus, ce se concretizeaz\ în ascultarea
cuvântului s\u, dar el nu o „capitalizeaz\” în beneficiu propriu, atent s\ p\streze
suprema]ia lui Dumnezeu în via]a oamenilor. În acest sens, când o femeie din
mul]ime îi aduce elogii binecuvântându-i mama („Fericit este pântecele care te-a
purtat [i ferici]i sunt sânii pe care i-ai supt!”), Iisus îi r\spunde: „A[a este, dar ferici]i
sunt cei ce ascult\ cuvântul lui Dumnezeu [i-l p\zesc” (Luca 11,27-28).
Dac\ este adev\rat c\ evangheliile supradimensioneaz\ reac]iile pozitive ale
oamenilor, mai ales în fa]a miracolelor, este sigur [i c\ lumea îl caut\ pe Iisus cu
insisten]\. La Cafarnaum, de exemplu, se adun\ mul]i oameni în fa]a casei unde
se afl\ Înv\]\torul [i ucenicii lui (Marcu 3,20) [i, la fel, lâng\ lac, ca s\ nu fie prins
în îmbulzeal\ [i s\ poat\ vorbi nestingherit, Iisus trebuie s\ se urce într-o barc\
(Marcu 3,9). Presiunea mul]imii se repet\ când Iisus merge la casa lui Iair, a c\rui
fiic\ a murit, [i o femeie reu[e[te, strecurându-se printre oameni, s\ se apropie de
el [i s\-i ating\ mantia. Iisus nu-[i d\ seama [i ucenicii comenteaz\: „Vezi
mul]imea îmbulzindu-te [i zici: Cine s-a atins de mine?” (Marcu 5,31). Sunt
frecvente deplas\rile oamenilor în c\utarea lui Iisus. Un caz aparte îl constituie
înmul]irea pâinilor [i a pe[tilor: [tiu unde trebuie s\ se duc\ [i, repede, „au alergat
acolo pe jos de prin toate cet\]ile [i au sosit înaintea lor [a lui Iisus [i a ucenicilor]”
(Marcu 6,33; Ioan 6,5). Lumea se simte bine al\turi de Iisus [i asta fiindc\ rabinului
din Nazaret – potrivit spuselor evanghelistului Marcu – îi este mil\ de to]i, „c\ci
erau ca ni[te oi f\r\ p\stor” (6,34).
Capacitatea de a atrage mul]imile nu se manifest\ doar în cursul activit\]ii în
Galileea – c\reia îi corespund textele citate –, ci [i în timpul [ederilor la Ierusalim.
Lumea îl ascult\ cu pl\cere [i ader\ la cuvintele lui, într-o asemenea m\sur\,
încât conduc\torii religio[i se simt incomoda]i: crede în el, spun, doar „mul]imea
aceasta, care nu cunoa[te Legea, … blestemat\” (Ioan 7,48). În etapa final\ a
activit\]ii lui Iisus, concentrat\ în Ierusalim [i împrejurimi, vin oameni la el
încontinuu, atra[i de miracolele [i de cuvintele lui. Punctul culminant al acestei
simpatii reciproce este intrarea în Ierusalim, cu câteva zile înainte de moarte.
Mul]imea, cu frunze de palmier în mâini, îl aclam\ [i îl salut\ ca Mesia al Israelului.
 Ecoul succesului lui Iisus se face auzit în m\rturia istoricului evreu Josephus
Flavius, care, la sfâr[itul sec. I d.H., scrie: „A atras de partea lui o mul]ime de iudei,
dar [i o mul]ime p\gâni [de origine greac\]” (Antichit\]i 18,3,3). Evident,
autorit\]ile iudaice nu aveau cum s\ nu se nelini[teasc\ de atitudinea pozitiv\ [i,
în multe cazuri, entuziast\, a oamenilor fa]\ de Iisus. În acest sens, „baia de
mul]ime” care înso]e[te ultima intrare în Ierusalim ar fi putut fi pic\tura care a
umplut paharul. Prestigiul lui Iisus printre oameni se men]ine pân\ în ultima clip\
[i acest fapt determin\ incontestabil strategia autorit\]ilor din Ierusalim, care
decid s\-l omoare: „Nu la s\rb\toare, ca s\ nu fie tulburare în popor” (Marcu 14,2).
(V. 6.2.1.1.)
Iisus, asemenea Botez\torului sau altor figuri populare de tip profetic de dup\
el (Teudas [i Egipteanul), este capabil s\ mobilizeze oamenii, s\-i entuziasmeze,
s\ le înfl\c\reze speran]a. Despre Ioan Botez\torul Flavius Josephus afirm\ c\
„mul]imea se aduna pretutindeni în jurul lui (a[a de uimitoare era puterea de
înrâurire a cuvintelor sale)” (Antichit\]i 18,5,2). Teudas [i Egipteanul au atras mul]i
oameni în de[ertul Iudeii cu promisiunea unui semn profetic definitiv care va
pune cap\t domina]iei romane (v. 3.3.3.3.3.). Iisus îmbin\ for]a cuvântului s\u,
asem\n\toare for]ei discursului lui Ioan Botez\torul, cu puterea mesianic\ [i
profetic\ vizibil\ în vindec\rile sale miraculoase. Este limbajul pe care-l în]elege
mul]imea care-l urmeaz\, în Galileea, în Pereea [i Iudeea. De aceea, cele dou\
episoade intense, triumfale, din via]a lui, sunt înso]ite de dou\ reac]ii similare ale
oamenilor: Iisus e aclamat ca Mesia, profetul a[teptat, descendent al lui David,
regele Israelului. A[a reac]ioneaz\ miile de oameni c\rora le-a dat de mâncare
(Ioan 6,14). A[a îl salut\ mul]imea când intr\ în ora[ul sfânt: „binecuvântat este cel
ce vine întru numele Domnului!” (Marcu 11,10 || Matei 21,9 || Luca 19,38 || Ioan
12,13). Dar Iisus nu accept\ s\ fie f\cut rege: în Galileea se retrage „el singur” în
munte (Ioan 6,15), iar dup\ intrarea triumfal\ în Ierusalim se retrage în afara
ora[ului, în Betania (Marcu 11,11; Ioan 12,36).
Nu [tim în ce m\sur\ refuzul lui Iisus de a fi considerat rege a provocat
dezam\girea mul]imii. Ioan 6,66 presupune chiar c\ „de atunci mul]i dintre
ucenicii s\i s-au dus înapoi [i nu mai umblau cu el”. Unica dat\ ce pare cert\ este
c\ în activitatea lui Iisus explozia popular\ din jurul episodului înmul]irii pâinilor
(v. 4.6.2.) este o piatr\ de hotar. Cum vom vedea, începând de atunci, Iisus
schimb\ itinerariile [i evit\ s\ fie v\zut prea mult în Galileea, teritoriul în care pân\
atunci î[i concentrase activitatea. De aceea, trebuie interpretat c\, mai mult decât
un abandon al oamenilor, ra]iuni de tip politic (pericolul reprezentat de Antipa) îl
determin\ s\ p\r\seasc\ Galileea; contactul cu oamenii de aici îl va relua
punctual, dar treptat activitatea sa în acest teritoriu se va sfâr[i, prin propria decizie
(v. Marcu 9,30).
 Pe de alt\ parte, afec]iunea oamenilor pentru Iisus este schimb\toare, de
slab\ consisten]\. Vindec\rile [i minunile înf\ptuite de mâinile lui îi atrag, dar nu
produc în via]a [i atitudinea lor o schimbare important\ (v. 5.1.1.5.). Cazul cel mai
emblematic este cel al ora[elor de lâng\ lacul Tiberiadei, unde Iisus a predicat
des: Cafarnaum, Corazin [i Betsaida. Oamenii din aceste locuri au fost martori
privilegia]i ai activit\]ii lui, dar s-au ar\tat indiferen]i (Matei 11,20-24 || Luca 10,12-
15). Din acest motiv, cu înfl\c\rarea marilor profe]i, compar\ micile ora[e
galileene Corazin [i Betsaida cu Tirul [i Sidonul, cele dou\ mari metropole
feniciene, bogate [i orgolioase. Cafarnaum – cel mai norocos dintre toate, fiind
centrul activit\]ii lui Iisus – este comparat cu Sodoma, ora[ul simbol al p\catului [i
dezm\]ului care, conform tradi]iei biblice, a fost distrus cu foc [i ploaie de
pucioas\ c\zute din cer (v. Isaia 23 [i Geneza 19,1-29). Concluzia e c\ ziua
judec\]ii va fi mai u[or de îndurat pentru cele trei ora[e str\ine decât pentru cele
galileene (Matei 11,20-24 || Luca 10,12-15).
Imaginea b\ie]ilor care se joac\ în pia]\ ajut\ la caracterizarea atitudinii
„oamenilor din aceast\ genera]ie”: oameni care nu iau în seam\ ce li se spune,
care nu vor s\ danseze [i s\ râd\, dar resping via]a ascetic\ a Botez\torului ca pe
a unui demonizat, în acela[i timp îns\ [i pe a lui Iisus, considerat lacom [i b\utor
fiindc\ m\nânc\ [i bea în compania p\c\to[ilor. Lumea se arat\ refractar\ s\-[i
schimbe via]a, critic\ f\r\ nici o considera]ie profe]ii care predic\ poc\in]a, fie în
de[ert (Ioan Botez\torul), fie, ca Iisus, în pie]ele din propriile ora[e (v. Matei 11,16-
19 || Luca 7,35). Mai mult, se justific\ cerând – [i a[teptând – un semn venit din cer,
un semn cosmic, definitiv [i spectaculos, care s\ le indice c\ Iisus este într-adev\r
trimisul lui Dumnezeu. Doar a[a, spun, vor crede în el [i vor [ti c\ vorbele lui sunt
demne de crezare. Atunci se vor schimba. Iisus refuz\ îns\ cu hot\râre s\ le dea
dovezi (Marcu 8,11-12; [i Ioan 6,30; v. Matei 16,4). Prin acest ra]ionament oamenii
î[i arat\ lipsa de sensibilitate în fa]a cuvintelor lui Iisus [i a invita]iei pe care le-o
adreseaz\: problema nu este în afara lor, ci în inima lor. Pe de alt\ parte, semnul îl
au în fa]a ochilor: dac\ oamenii din ora[ele galileene ar în]elege ce v\d, ar
în]elege c\ îndemnul lui la poc\in]\ se aseam\n\ îndemnului adresat de profetul
Iona marelui ora[ Ninive [i ar ie[i din indiferen]\ [i din autosuficien]\. Semnul pe
care îl caut\ în cer îl au aici, pe p\mânt, în cuvintele rostite de Iisus [i în
miracolele s\vâr[ite în fa]a lor: s\-[i aduc\ aminte de regina din Saba care a f\cut
o lung\ c\l\torie ca s\ asculte în]elepciunea lui Solomon (Matei 12,38-42 || Luca
11,29-32).
 A[adar, oamenii din Galileea se înfl\c\reaz\ în fa]a cuvintelor [i miracolelor
rabinului din Nazaret, dar reac]ioneaz\ cu indolen]\ [i f\r\ sensibilitate când e
vorba s\-[i schimbe via]a [i inima. În ultimul timp, în ciuda adeziunilor entuziaste
din unele momente, atitudinea lor fa]\ de Iisus [i de mesajele lui este
caracterizat\ de indiferen]\ [i împietrire. Cu o imagine folosit\ de Iisus însu[i, sunt
ca un p\mânt stâncos: „când aud cuvântul, îl primesc îndat\ cu bucurie. Dar n-au
r\d\cin\ în ei, ci ]in pân\ la un timp” (Marcu 4,16-17). De aceea ajunge s\-l
oboseasc\ „aceast\ genera]ie”, oameni care nu cred, refractari la bine, insensibili
când e vorba s\-[i schimbe inima, [i, pe un ton semiironic, le spune: „pân\ când
voi fi cu voi? Pân\ când v\ voi r\bda pe voi?” (Marcu 9,19 || Matei 17,17 || Luca
9,41). Momentul în care caracterul inconstant [i aleatoriu al rela]iilor popula]iei cu
Iisus se va manifesta cu cruzime este acela al procesului din fa]a lui Pilat,
guvernatorul roman. Atunci simpatia pentru Iisus se transform\ în ur\, elogiile
pline de admira]ie în cerere de condamnare la moarte. Sigur, cum vom vedea
(6.2.4.4 [i 6.2.4.5.), autorit\]ile iudaice s-au dovedit deosebit de active ca s\
conving\ lumea s\-i cear\ moartea (v. Marcu 15,11 [i Matei 27,20). S-au folosit [i
de oameni din subordinea lor (osta[ii de gard\) sau din cercul lor de influen]\ ca
s\ încline balan]a împotriva lui (Ioan 19,6). Mul]i oameni din popor au r\mas
str\ini de proces. Pe de alt\ parte, mul]i – chiar ucenicii lui Iisus – cuprin[i de fric\
în fa]a hot\rârii ferme a celor mai importante c\petenii iudaice de a-l trimite la
moarte – au asistat impasibili la succesiunea evenimentelor. T\cerea mul]imii
este, oricum, mai pu]in insuportabil\ decât fuga ru[inoas\ a ucenicilor când Iisus
este arestat în gr\dina Getsemani.

4.5.3.2. Cercul intermediar: ucenicii

Iisus este un înv\]\tor, un rabin singular, în afara [colii: activitatea lui ca înv\]\tor este
itinerant\ [i, deseori, nu este rezervat\ doar discipolilor, ci este deschis\ tuturor celor
care vor s\-l asculte. Invita]iile la ascultare sunt constante în mesajul lui: „Cine are
urechi de auzit s\ aud\” (Marcu 4,9 || Matei 13,9 || Luca 8,8). Într-o foarte semnificativ\
scen\ transmis\ doar de Evanghelia lui Luca (10,38-42), Iisus viziteaz\ casa Martei [i a
Mariei, surorile lui Laz\r. Marta i se plânge c\ Maria nu face decât s\-l asculte, în loc s-
o ajute s\ preg\teasc\ ce trebuie spre a-l primi cum se cuvine pe Înv\]\torul [i
prietenul lor. {i Iisus îi aminte[te Martei c\ ascultatul este unicul lucru necesar.
Ascultarea cuvântului lui Iisus trece în fa]a grijilor – inclusiv a celor ce par
justificate –, c\ci este „partea cea bun\”, partea aleas\ de Maria. Identitatea
discipolului se contureaz\ pornind de la cuvântul Înv\]\torului, ascultat [i tr\it.
Locurile în care vorbe[te de obicei Iisus sunt publice – fie în cl\diri (sinagog\),
fie în aer liber (munte, drum, malul lacului) –, dar [i private (o cas\). Iisus nu
conduce nici o academie, nici un centru de studii, c\ci scopul lui nu este s\
formeze intelectual, în arta interpret\rii Legii, un num\r de elevi care, apoi, vor
deveni rabini competen]i [i cunoscu]i. Mai mult, Iisus nu-[i limiteaz\ activitatea la
explica]ii doctrinale. E un profet, ca Botez\torul, dar, spre deosebire de el, este un
taumaturg, un om la care mul]i vin s\-i cear\ s\n\tatea trupului [i a sufletului. Nu
conduce îns\ un centru terapeutic, un loc fix – precum templele lui Esculap în
lumea greac\ – unde s\ mearg\ bolnavii s\-[i îngrijeasc\ bolile. Este un predicator
itinerant [i, ca atare, tr\ie[te al\turi de oameni, m\nânc\ cu ei, este la dispozi]ia
lor, astfel încât poate fi g\sit cu u[urin]\.
 Prin urmare, cum subliniaz\ M. Hengel, discipolii lui Iisus stabilesc o rela]ie
personal\ [i singular\ cu Înv\]\torul, nu doar fiindc\ un num\r considerabil dintre
ei particip\ la via]a itinerant\, ci fiindc\ adeziunea lor se a[az\ în termenii unei
rela]ii permanente [i stabile. Ucenicul este „receptaculul” a ceea ce spune [i face
Iisus [i cu el începe o tradi]ie care va nutri via]a Bisericii timpurii [i va face posibile
textele pe care le cunoa[tem drept evanghelii. El este memoria vie a Înv\]\torului,
a[a cum erau discipolii marilor rabini ai epocii, Hillel [i {ammai. Sau cum
fuseser\, într-un anumit fel, discipolii lui Epicur, filosoful grec (341-271 î.H.) care,
a[a cum spune Diogenes Laertius în sec]iunea consacrat\ acestui filosof, f\ceau
exerci]ii de memorare a scrierilor dasc\lului lor.
Ucenicilor lui Iisus, itineran]i sau sedentari, li se cere o implicare f\r\ fisuri, o
leg\tur\ strâns\ cu Înv\]\torul [i cu activitatea lui, izvorât\ dintr-o decizie ferm\,
care este r\spunsul la chemarea primit\ sau acceptarea leg\turii cu el. Aceast\
leg\tur\ se ob]ine devenind p\rta[ la spiritul lui [i tr\ind o rela]ie personal\ cu el.
Nivelul de exigen]\ este acela[i [i în cazul celor itineran]i [i în cazul sedentarilor:
cu cuvintele lui Matei 5,13.14, ucenicul este chemat s\ fie „sarea p\mântului” [i
„lumina lumii”, cineva care d\ gust [i r\spânde[te lumin\ în lume. Aceast\
chemare nu se identific\, îns\, cu nici un fel de vanitate: la sfâr[itul zilei, slugile
din parabol\ recunosc c\ nu merit\ nici o recompens\, c\ci – spun – „am f\cut
ceea ce eram datori s\ facem” (Luca 17,10).

Ce înseamn\, a[adar, a fi ucenic al lui Iisus? Prima afirma]ie se g\se[te în Marcu

(8,34) [i, pu]in diferit\, în izvorul Q (Matei 10,38) || Luca 14,27). Versiunea din
Marcu sun\ astfel: „Oricine voie[te s\ vin\ dup\ mine s\ se lepede de sine, s\-[i ia
crucea [i s\-mi urmeze mie” (la fel în Matei [i aproape la fel în Luca 9,23). Cine
vrea s\-l urmeze pe Iisus, adic\ s\ îl înso]easc\ [i s\ fie de-al lui, trebuie s\ spun\
nu iubirii de sine, s\ renun]e la interesele personale, la ego-ul s\u. Într-un cuvânt,
s\ se nege pe sine însu[i. Cine vrea s\ fie ucenic trebuie s\-[i ia în spate propria
cruce, crucea ucenicilor; adic\ s\ pun\ pe Isus [i evanghelia mai presus de orice
pe aceast\ lume. De aceea, fiindc\ via]a, familia sau interesele proprii par de
neatins, Iisus explic\ negarea sinelui cu o imagine care evoc\ respingerea [i
ru[inea unui condamnat care, mai mult, trebuie s\ moar\. Evident, imaginea nu a
fost aleas\ întâmpl\tor, dat fiind modul în care va muri el. Dar for]a imaginii „a-[i
lua sau a-[i duce propria cruce” nu se refer\ la modul în care discipolul trebuie s\
moar\, ci la modul în care trebuie s\ tr\iasc\: negându-se pe sine. Aici nu ideea
suferin]ei e central\, în ciuda referirii la cruce. Mai degrab\ ar trebui s\ ne gândim
la textul primei arii de sopran\ din Patimile dup\ Ioan de J. S. Bach, care spune:
„{i eu te urmez cu pas voios”. Aceasta este via]a ucenicului.
 Tonul paradoxal, sugerat în afirma]ia anterioar\ (cine vrea s\ duc\ via]\ de
ucenic trebuie s\ renun]e s\ tr\iasc\ în acord cu propriul eu) ofer\ fond [i form\
unei alte sentin]e, scurte [i t\ioase, a lui Iisus: „cine va voi s\-[i scape propria via]\
o va pierde, iar cine va pierde via]a sa pentru mine [i pentru evanghelie, acela [i-o
va salva”1 (Marcu 8,35). Sentin]a, cu cuvinte asem\n\toare, se afl\ [i în izvorul Q
(Matei 10, 39 || Luca 17,33) [i în Evanghelia lui Ioan (12,25). Cuvintele „pentru mine
[i pentru evanghelie” au fost probabil ad\ugate de Marcu cu scopul de a l\muri
sensul aforismului, pu]in ermetic. Ele ne ajut\ s\ în]elegem ce înseamn\ „a pierde
via]a”. Nu a o arunca sau risipi, a o ruina pentru nimic. Evanghelia lui Marcu
subliniaz\ c\ a pierde via]a înseamn\ a o da pentru Iisus [i pentru evanghelie [i,
ca atare, cine [i-o d\ în acest fel nu o pierde, ci [i-o ap\r\ [i [i-o salveaz\.
Evanghelia lui Ioan a accentuat la maximum acest paradox: „Cine-[i iube[te via]a2
o pierde” (12,25). Cine vrea s\-[i iubeasc\ într-adev\r [i s\-[i pre]uiasc\ via]a, ar fi
bine s-o piard\: a iubi înseamn\ a nu te iubi, a trece peste propriul ego. Cine-[i
proiecteaz\ via]a ca d\ruire sau pierdere [i-o va p\stra întotdeauna. Cum spune
Ioan, reluând ideea din Marcu [i din izvorul Q: „cel ce î[i ur\[te via]a în lumea
aceasta o va p\stra pentru via]a ve[nic\”.

Când, din pricina lui Iisus, o via]\ axat\ pe iubirea de sine intr\ în criz\,
consecin]ele imediate afecteaz\ propria familie. Legarea puternic\ a ucenicului
de Iisus genereaz\ dificult\]i în propriul c\min, atât la cei care opteaz\ pentru a-l
p\r\si, cât [i la cei care r\mân s\ tr\iasc\ acas\. Trebuie avut în vedere, cum a
ar\tat S. Guijarro, rolul central al familiei în societ\]ile rurale mediteraneene ca
factor de coeziune [i sprijin [i înalta considera]ie de care, pân\ ast\zi, se bucur\
familia în ]\rile din aceast\ zon\. Pe acest fundal, [i în Galileea sec. I d.H., este
surprinz\toare o afirma]ie care se g\se[te în izvorul Q: „Dac\ vine cineva la mine
[i nu ur\[te pe tat\l s\u [i pe mam\ [i pe femeie [i pe copii [i pe fra]i [i pe surori,
chiar [i sufletul s\u [via]a sa] însu[i, nu poate s\ fie ucenicul meu” (Luca 14,26 ||
Matei 10,37). Duritatea acestei fraze, a[a cum apare în Luca, l-a f\cut pe Matei s-o
îmblânzeasc\ (cum se întâmpl\ [i în traducerile biblice actuale) înlocuind verbul
„a urî” cu „a iubi mai mult”. Dar for]a expresiv\ pe care o are fraza în Luca indic\,
f\r\ jum\t\]i de m\sur\, prioritatea absolut\ pe care o d\ Iisus calit\]ii de ucenic
în fa]a celor mai directe obliga]ii familiale. Leg\tura de sânge trece pe planul doi
când este în joc angajamentul de a-l urma pe Iisus. Vestirea Împ\r\]iei [i
evanghelia nu pot a[tepta.
În acest context de conflict [i dezbinare a propriei familii trebuie situat\
întrebarea care-i [ocheaz\ pe cei ce-o ascult\: „Vi se pare c\ am venit s\ dau pace
pe p\mânt?” (Luca 12,51). Scoas\ din context, fraza este de neîn]eles, c\ci
contravine total fericirii pacificatorilor. Ea trebuie îns\ citit\ ]inând seama de
importan]a dat\ de Iisus faptului de a-l urma: fraza pune în gard\ c\ propria
familie poate fi o frân\ pentru ucenic. Iisus nu ascunde dificult\]ile familiale cu
care se vor întâlni discipolii, pân\ la dezbin\ri între rudele cele mai apropiate,
între oameni care tr\iesc sub acela[i acoperi[: p\rin]i [i copii, mame [i fiice,
soacre [i nurori. Cuvintele lui, transmise de izvorul Q (Matei 10,35 || Luca 12,52-53)
se pot aplica atât ucenicilor sedentari, care primesc în casele lor pe cei itineran]i,
cât [i discipolilor care [i-au abandonat c\minul.
 O a treia afirma]ie a lui Iisus referitoare la atitudinea fa]\ de familie, [i ea
transmis\ de izvorul Q (Matei 9,21-22 || Luca 9,59-60), este poate [i mai
surprinz\toare [i hiperbolic\ decât cele dou\ precedente. Dac\ în prima se nega
prioritatea în via]\ a iubirii pentru rudele cele mai apropiate (p\rin]i, so]ie, fii,
fra]i), iar în cea de-a doua se constata consecin]a – sub form\ de conflicte adânci
în propria familie (între p\rin]i [i copii, mame [i fiice, soacre [i nurori), acum este
pus\ în discu]ie datoria ucenicului de a da întâietate onor\rii cuvenite tat\lui mort.
Una dintre îndatoririle familiale sacrosancte într-o societate mediteraneean\,
sanc]ionat\ de cea de-a patra porunc\ a Legii („Cinste[te pe tat\l t\u [i pe mama
ta”), este de a face o înmormântare demn\ tat\lui [i de a respecta cele [apte zile
de doliu reglementar (V. Antichit\]i 17,3,2). Dar unui posibil ucenic care-i cere lui
Iisus s\ mearg\ întâi acas\ (de care era poate departe), ca s\-[i înmormânteze
tat\l, s\-l plâng\ conform datinii [i, apoi, s\ se întoarc\ în grupul ucenicilor, Iisus îi
r\spunde tran[ant: „Las\ mor]ii s\-[i îngroape mor]ii lor”. Nu trebuie s\-[i fac\
griji. Tat\l lui nu va r\mâne neîngropat [i f\r\ doliul cuvenit, dar urgen]a, acum, e
una singur\: „iar tu mergi de veste[te împ\r\]ia lui Dumnezeu” (Luca 9,60).
Timpul nu poate fi folosit în nici un alt mod.
Cu fraze [i expresii hiperbolice, pline de for]\, Iisus vrea s\ relativizeze rolul
familiei în via]a ucenicului [i subliniaz\ locul central pe care trebuie s\-l ocupe
ata[amentul pentru el [i pentru proiectul lui. Probabil, pentru Iisus, îndeplinirea
obliga]iilor familiei este obstacolul major pentru cine vrea s\-i fie ucenic, pentru
cine vrea s\ pun\ mai presus de orice cauza Împ\r\]iei. În lumea antic\ familia
aglutineaz\ toat\ via]a omului (afectiv\, social\, economic\, chiar religioas\) [i-i
d\ identitate, protec]ie [i statut. De aceea, în Galileea secolului I, cuvântul lui Iisus
despre negarea de sine trece în mod necesar prin ruptura cu interesele familiei
în]elese ca absolute. Cel ce-a aderat la Iisus are o nou\ identitate: este ucenic.
Aceast\ identitate, tr\it\ într-o lume complex\, este un amestec de puritate a
inimii [i sim] al realit\]ii: „fi]i dar în]elep]i ca [erpii [i nevinova]i ca porumbeii”
(Matei 10,16).

Ucenicii itineran]i
Iisus este înso]it de un grup de oameni care împart cu el via]a itinerant\. Unitatea de
via]\ dintre Înv\]\tor [i ucenici este total\: „Cine v\ prime[te pe voi pe mine m\
prime[te” (Matei 10,40). Iisus [i-a p\r\sit casa, familia [i satul în care crescuse,
Nazaret, [i ucenicii [tiu c\ li se cere ceva asem\n\tor. Unul dintre ei îi spune: „Te voi
urma oriunde vei merge” (Matei 8,19 || Luca 9,57). În r\spunsul s\u, Iisus îi aminte[te
c\ pentru cei ce-l urmeaz\ nu exist\ c\min fix. Ucenicii se instaleaz\ unde pot, unde
primesc g\zduire [i mâncare. Dar, spre deosebire de p\s\ri, care înnopteaz\ în
cuiburi, sau de vulpi, care dorm în vizuini, ucenicii, asemenea Înv\]\torului, nu au un
loc care s\ le fie cas\: „Fiul omului îns\ nu are unde s\-[i plece capul” (Matei 8,20 ||
Luca 9,58 || Toma 86).
 Unele case le folosesc drept refugiu [i gazd\ pentru câtva timp; de exemplu,
casa din Cafarnaum în care st\ soacra lui Petru – vindecat\ de Iisus –, pe care
Marcu o nume[te „casa lui Simon (Petru) [i Andrei”. Sau casa în care Iisus se
instaleaz\ temporar când se afl\ pe teritoriul Tirului (Marcu 7,24). Sau alte case, în
locuri [i teritorii nedeterminate, în care Iisus locuie[te temporar cu ucenicii
(Marcu 7,17; 9,28). Dar domiciliu fix grupul nu are. Este elocvent\ în acest sens o
scen\ care-i înf\]i[eaz\ pe ucenici hr\nindu-se, sâmb\ta, cu spicele pe care le
culeg din lanurile pe lâng\ care trec (Marcu 2,23). Imaginea red\ caracterul
itinerant al vie]ii lui Iisus [i a ucenicilor, cum se deduce [i din instruc]iunile date
celor ce urmeaz\ s\ activeze în satele din Galileea: când ajung într-un sat, s\
caute o cas\ care vrea s\-i g\zduiasc\ [i acolo s\ stea pân\ p\r\sesc locul.
P\r\sirea domiciliului propriu pentru a-l urma pe Iisus implic\ p\r\sirea
familiei [i a muncii, dup\ acela[i model, al tâmplarului din Nazaret care tr\ie[te ca
un profet itinerant. Marcu (10, 28-29) spune o dat\ acest lucru [i în numele
celorlal]i ucenici. Iisus prime[te interpelarea [i expliciteaz\ ce au l\sat ucenicii în
urm\: c\min („case”), familie („fra]i, surori, mam\, tat\, fii”) [i munc\ („]arine”).
R\spunsul culmineaz\ cu un dar mai mult decât abundent – acum se prime[te
însutit ceea ce s-a l\sat [i, în viitor, „via]a ve[nic\” (Marcu 10,30).
Referirea la „]arini” las\ s\ se în]eleag\ c\ majoritatea ucenicilor erau ]\rani,
dar patru din grupul celor Doisprezece (Simon [i Andrei, Iacob [i Ioan) erau
pescari; [i-atunci ceea ce las\, evident, ace[tia în urm\ sunt „mrejele” sau, în
cazul ultimilor doi, „pe tat\l lor Zevedeu în corabie [barc\], cu lucr\torii” (Marcu
1,18.20). Munc\ [i familie sunt legate. Desp\r]irea de familie este în]eleas\ ca o
decizie ferm\. Odat\ luat\, nu mai po]i s\ prive[ti în urm\, la fel cum, atunci când
ai pus mâna pe plug ca s\ ari, ochii nu pot privi decât înainte. Cu aceast\ imagine
din lumea agrar\ r\spunde Iisus unui b\rbat care voia s\-i fie ucenic, dar mai întâi
voia s\-[i ia r\mas bun de cei din cas\: a adera la Iisus [i la misiunea lui este o
decizie care nu admite amân\ri, nici ezit\ri (v. Luca 9,61-62).

Chemarea lui Iisus este direct\ [i personal\ [i este pus\ în termeni imedia]i. Nu
este timp pentru lucruri inutile. Ucenicul r\mâne legat de fidelitatea fa]\ de
Înv\]\tor. O exclusivitate care ar putea p\rea exagerat\ sau chiar pu]in
respectuoas\ fa]\ de libertatea oamenilor. Este îns\ o impresie nejustificat\. Nu
toate chem\rile pe care Iisus le adreseaz\ reu[esc.
Sigur, cei Doisprezece r\spund afirmativ, de[i unul dintre ei, îl va tr\da la
sfâr[it. Afirmativ r\spund [i al]i oameni, dar despre ace[tia suntem mai pu]in
informa]i, de exemplu: un publican („vame[”) aflat la oficiul de colectare a taxelor
din Cafarnaum, un anume Levi, fiul lui Alfeu. Iisus îi cere s\-l urmeze [i Levi î[i
p\r\se[te slujba (Marcu 2,13-14). Un caz asem\n\tor este acela al altor doi
galileeni: Iosif Barsaba, zis [i Iustus („cel drept”), [i Matia, care, a[a cum spune
Luca în Faptele Apostolilor (1,21), îl vor înso]i pe Iisus „începând de la botezul lui
Ioan”, deci de la începutul activit\]ii publice pân\ la Ierusalim. Matia va fi ales spre
a-l înlocui pe Iuda în grupul celor Doisprezece. Cleopa, probabil unchi patern al lui
Iisus, galileean din Nazaret, c\s\torit cu o Maria, era legat de grupul ucenicilor [i,
la moartea lui Iisus, se afla [i el la Ierusalim cu so]ia (v. Luca 24,18; Ioan 19,25).
Izvorul Q relateaz\ cazul unui ucenic f\r\ nume, chemat de Iisus s\-l urmeze; nu
[tim dac\, pân\ la urm\, a f\cut-o sau, cum îi era dorin]a, s-a dus s\-[i
înmormânteze tat\l (Matei 8,22, Luca 9,59).
 Un e[ec major se înregistreaz\ în cazul unui b\rbat bogat. Iisus îl cheam\ s\-i
fie discipol dar, slab în fa]a bunurilor pe care le posed\, refuz\ invita]ia [i pleac\
trist [i ab\tut (Marcu 10,17-21). Al]ii se prezint\ voluntar [i Iisus va fi cel ce le va
pune condi]ii ca s\-i accepte sau le va aminti la ce se angajeaz\. Probabil c\ unii
dintre cei vindeca]i de Iisus se adaug\ [i ei grupului ucenicilor. Ar putea fi cazul
orbului Bartimeu (Marcu 10,52). {i, în alt\ form\, a femeilor vindecate de boli ale
trupului sau sufletului: Maria Magdalena, Ioana – so]ia unui înalt func]ionar al lui
Antipa – [i Suzana (Luca 8,1-3). Vom relua problema mai jos.
A[adar, Iisus îl consider\ pe ucenic o persoan\ care suspend\ tot ceea ce
pân\ atunci era via]a lui [i se integreaz\ proiectului s\u. În acest punct, modelul
cel mai apropiat de Iisus este cel al profetului Ilie. Marele profet s-a dus la Elizeu,
un ]\ran care ara cu o pereche de boi [i i-a aruncat pe spate mantia ca semn c\ îl
desemna discipolul, ucenicul s\u. Elizeu nu s-a opus; a alergat imediat dup\ Ilie [i
i-a cerut doar s\-i permit\ s\-[i ia r\mas bun de la tat\l s\u [i de la mama sa. Jugul
cu care ara a fost folosit ca lemn pentru a frige carnea boilor [i toat\ lumea a fost
invitat\ la o mare s\rb\toare. Elizeu [i-a l\sat a[adar familia [i munca: „[i s-a dus
dup\ Ilie [i a început s\-i slujeasc\” (III Regi, 19-21). La fel ca Iisus [i ucenicii s\i,
Ilie [i Elizeu nu au domiciliu fix [i, plini de spirit profetic, vindec\ în mod miraculos
bolnavi. Iisus, îns\, nu se duce la suveranii vremii sale, spre deosebire de Ilie,
care-i înfrunt\ pe Ahab [i Ahazia, [i de Elizeu, care intervine activ în treburile
politice întronând ca regi pe Iehu [i Hazael.
Scopul principal al activit\]ii lui Iisus este s\ vesteasc\ Împ\r\]ia întregului
popor, tuturor celor ce vor s\-l asculte. Aceasta este [i sarcina ucenicilor care sunt
trimi[i în misiune. Evanghelia dup\ Luca se refer\ la misiunea a 72 de ucenici [i
nu este exclus ca, în afar\ de cei Doisprezece, Iisus s\ fi trimis [i pe al]ii (v. Luca
10,1.17). Este clar c\ misiunea de a vesti evanghelia poate implica întreaga via]\ [i
atunci merit\ sprijin: „c\ci vrednic este lucr\torul de plata sa” (Luca 10,7; Matei
10,10; I Corinteni 9, 14; I Timotei 5,17-18; Prima epistol\ a lui Clement 13,1-2).
Aceasta va fi o practic\ obi[nuit\ în primele comunit\]i cre[tine. Vestirea
Împ\r\]iei nu poate a[tepta. Trebuie ac]ionat cu rapiditate [i cu urgen]\, f\r\
re]ineri [i f\r\ ascunzi[uri: „Ceea ce v\ gr\iesc la întuneric, spune]i la lumin\ [i
ceea ce auzi]i la ureche, propov\dui]i de pe case” (Matei 10,27). Poate Ilie i-a
permis lui Elizeu s\-[i ia r\mas-bun de la p\rin]i înainte de a-[i schimba via]a [i de
a-l urma. Iisus se arat\ îns\, cum am spus, mai radical: „Nimeni care pune mâna
pe plug [i se uit\ înd\r\t nu este potrivit pentru împ\r\]ia lui Dumnezeu” (Luca
9,62).

Ucenicii sedentari
Al\turi de ucenicii care împart via]a itinerant\ de zi cu zi a lui Iisus, exist\ al]ii care nu
[i-au abandonat familia, casa [i munca [i care, în ciuda acestui fapt, se simt lega]i
profund de Înv\]\tor [i de proiectul s\u. Ace[ti oameni au casa deschis\ oricând [i,
eventual, se duc s\-l asculte pe Iisus predicând. Contribu]ia lor fundamental\ este,
deci, ospitalitatea pe care o ofer\ Înv\]\torului [i ucenicilor. Aceast\ contribu]ie nu
este nesemnificativ\, c\ci nu ni-i putem imagina pe Iisus [i pe ucenicii s\i itineran]i ca
pe un grup de hoinari f\r\ ]el, ci ca pe un grup de misionari care sc\l\toresc dintr-un
loc într-altul cu un mesaj concret de comunicat [i, în plan practic, înso]ind
predicile de vindec\ri.
 Modelul de via]\ al lui Iisus nu e, cum sus]ine J. D. Crossan, cel al filosofilor
cinici din lumea greac\. Iisus [i ucenicii s\i nu tr\iesc cer[ind, ci se bazeaz\ pe
sprijinul primit de la persoane [i familii prietene, care-i ajut\ cu ospitalitatea [i
bunurile lor. Iisus nu este un ideolog al dezr\d\cin\rii sociale [i al contest\rii
institu]iilor, pe care le provoac\ prin mizerie, respectând doar legile naturii, nu-i
ridiculizeaz\ pe boga]i [i nu dispre]uie[te c\s\toria, nu tr\ie[te cu orgoliul
automarginaliz\rii. Cum bine remarc\ G. Barbaglio, este departe de a elogia
individul suficient sie[i, propriul s\u st\pân, care-[i afi[eaz\ superioritatea: „Ce-mi
lipse[te? Nu sunt scutit de dureri, nu sunt f\r\ fric\, nu sunt liber?” Aceste cuvinte
ale lui Epictet (Diatribele 3,22,48) arat\ distan]a dintre idealurile cinicilor
(imperturbabilitatea) [i calea pe care Iisus o indic\ ucenicilor s\i (s\ se nege pe
sine [i s\-[i câ[tige via]a d\ruind-o). Asem\n\rile incontestabile în unele puncte,
precum bog\]ia [i libertatea interioar\, nu trebuie s\ ne fac\ s\ uit\m diferen]ele
fundamentale: o via]\ în]eleas\ în termeni de autosuficien]\, ca aceea a cinicilor,
are pu]in\ leg\tur\ cu o via]\ în care centrul este Dumnezeu [i în care atitudinea
interioar\ esen]ial\ este încrederea în el, care se exprim\ prin preocuparea pentru
cel\lalt.
Iisus, a[adar, se deplaseaz\ cu un grup de discipoli care au l\sat totul pentru
el [i prime[te sprijinul unui al doilea cerc de persoane care r\mân la casele lor,
dar î[i pun bunurile la dispozi]ia Înv\]\torului. De aceea, fraza din Luca 14,33, care
subliniaz\ deta[area de bunuri [i dreapta lor utilizare pentru Iisus [i pentru cei ce-l
înso]esc trebuie în]eleas\ atât în rela]ie cu ucenicii itineran]i, cât [i cu cei
sedentari: „oricine dintre voi care nu se leap\d\ de tot ce are nu poate s\ fie
ucenicul meu”. În renun]are este o nou\ bog\]ie: „cel ce a ajuns bogat s\ ajung\
rege [i cine are puterea s\ renun]e la ea” (Toma 81)
Acest dublu model de apartenen]\ se întâlne[te [i la esenieni (v. 3.3.2.4.).
Grupul central al comunit\]ii eseniene este stabilit la Qumran, lâng\ Marea
Moart\, unde tr\iesc într-un regim monastic sever, celibatari [i în comunitate de
bunuri. Pe de alt\ parte, exist\ [i esenieni r\spândi]i în sate [i ora[e, c\s\tori]i [i
cu propriet\]i, care dovedesc o mare generozitate fa]\ de ceilal]i membri ai
grupului, din Qumran sau nu, [i le ofer\ ospitalitate [i ajutor. Asem\n\rile cu
modelul propus de evanghelii sunt notabile. Dar Iisus nu cere ca bunurile
ucenicilor care [i-au p\r\sit casa [i familia s\ devin\ parte a unui patrimoniu
comunitar. Unui bogat chemat s\ devin\ discipol i se propune s\ împart\ s\racilor
produsul vânz\rii bunurilor lui. „Casa” comunitar\ a lui Iisus se alimenteaz\ din
ofertele spontane, nu din bunurile celor ce au devenit ucenici, trecute în fondul
comun.
Numele celor ce îl sprijin\ pe Iisus [i ale locurilor în care tr\iesc provin din
dou\ zone: Galileea [i Ierusalim. Din Galileea ne sunt cunoscute mai ales nume
de femei: Maria Magdalena, Ioana – so]ia lui Huza – [i Suzana (Luca 8,1-3); de
asemenea, Maria lui Alfeu – mama lui Iacob, unul dintre cei Doisprezece, [i a lui
Iosif (v. Marcu 3,18; 15,40), [i Salomeea, probabil mama lui Iacob [i Ioan – fiii lui
Zevedeu – doi discipoli importan]i din grupul celor Doisprezece, [i a lui Iosif (Matei
20,20; 27,56). Nu este sigur c\ Simon fariseul, care locuie[te probabil în Magdala,
trebuie inclus printre ucenicii sedentari. În ceea ce prive[te locurile concrete unde
Iisus e primit, avem informa]ii despre casa din Cafarnaum care apar]ine familiei lui
Petru [i Andrei (Marcu 1,29-31; 21,1; 9,33; Matei 17,25). Poate împreun\ cu ucenicii
a fost primit [i la Betsaida, satul din care sunt originari Petru, Andrei [i Filip, trei din
grupul celor Doisprezece (Marcu 6,45; 8,22; Luca, 9,10).
 Despre Ierusalim [i împrejurimi avem îns\ informa]ii mai bogate. Majoritatea
sprijinitorilor sunt de la r\s\rit de ora[, în direc]ia v\ii Iordanului. Din Ierihon, cel
mai important ora[ din zona occidental\ a acestei v\i, vine Zaheu, mai-marele
vame[ilor, om bogat, care-l g\zduie[te în casa lui pe Iisus, conform nara]iunii din
Luca 19,1-10. Cazul lui Zaheu este deosebit de interesant, c\ci ini]iativa o are Iisus,
care nu îl cunoa[te personal. Curios, Zaheu s-a urcat într-un sicomor [i nimic nu
las\ s\ se în]eleag\ c\ dore[te s\-l invite în casa lui. Iisus este cel ce-i propune cu
autoritate [i Zaheu accept\ imediat. Scena este spectaculoas\, c\ci mai-marele
vame[ilor î[i m\rturise[te public gre[elile [i poc\in]a, ce se concretizeaz\ în
restituirea sumelor însu[ite fraudulos (cu un adaus enorm: de patru ori mai mult!)
[i împ\r]irea a jum\tate din bunurile sale s\racilor. Iisus mai ceruse unui bogat s\-
[i vând\ bunurile, s\ dea ce ob]ine s\racilor [i s\ intre în grupul de discipoli
itineran]i, dar acesta nu acceptase. Zaheu îns\ în]elege ce-i cere Iisus, în]elege
evanghelia, [i ac]ioneaz\ în consecin]\. (V. 5.2.2.1.). Într-un anumit fel, Zaheu este
modelul de ucenic sedentar.
A doua localitate ce trebuie luat\ în considera]ie este Betania. În acest sat din
Iudeea, la circa trei kilometri de Ierusalim (Ioan 11,18), locuia o familie foarte
legat\ de Iisus, format\ din trei fra]i: un b\rbat (Laz\r) [i dou\ femei (Marta [i
Maria). Casa lor este locul unor scene evanghelice cu Iisus la mas\. În Luca 10,38-
42 este prezentat\ ca st\pân\ a casei Marta, probabil sora mai mare, ocupat\ [i
preocupat\ s\-i ofere ospitalitate lui Iisus [i – de[i nu se spune explicit –
ucenicilor. Maria, în schimb, neglijeaz\ treburile ca s\-l asculte pe Înv\]\tor. Marta
se plânge c\ sora ei a l\sat-o singur\ cu munca [i i se adreseaz\ lui Iisus: „Spune-i
… s\-mi ajute”. În aceast\ împrejurare Laz\r nu apare; este îns\ un personaj cheie
în scenele din Betania prezente în Evanghelia dup\ Ioan. Aici familia din Betania
manifest\ o profund\ prietenie fa]\ de Iisus: „{i iubea Iisus pe Marta [i pe sora ei [i
pe Laz\r” (11,5). Pe de alt\ parte, este vorba despre o familie care se bucur\ de o
larg\ recunoa[tere social\, cu o pozi]ie destul de înalt\. Sunt oameni cu rela]ii în
lumea bun\ a Ierusalimului. A[a se deduce din relatarea învierii lui Laz\r [i a
efectelor ei asupra deciziei c\peteniilor Templului de a-l ucide pe Iisus (11,53).
Evanghelia lui Ioan situeaz\ în casa lui Laz\r din Betania [i episodul ungerii
picioarelor lui Iisus de c\tre Maria, sora acestuia, care, spre scandalizarea
ucenicilor, folose[te „o litr\ cu mir de nard curat”, scump: „trei sute de dinari”
(12,3.5). Ungerea, în fapt preg\tirea lui Iisus pentru înmormântare, are loc în
timpul cinei oferite lui [i ucenicilor, servite de Marta. Potrivit evangheliilor lui
Marcu [i Matei, la aceast\ mas\, situat\ în casa lui Simon Leprosul (v. Marcu 14,3-
9; Matei, 26,6-13), „o femeie” (f\r\ nume) unge capul (nu picioarele) lui Iisus. În
scen\ nu mai este implicat\ familia lui Laz\r, nu mai apar Marta [i Maria, dar
localitatea (Betania) e aceea[i.
 Pe de alt\ parte, numele de Simon se reg\se[te în episodul din Luca 7,36-50,
în care o femeie f\r\ nume, prezentat\ ca o „p\c\toas\”, unge picioarele lui Iisus
cu mir, spre scandalizarea lui Simon, un „fariseu”, [i a altor invita]i. Scena
culmineaz\ cu iertarea pe care Iisus i-o garanteaz\ femeii, pe care tradi]ia
evanghelic\ a identificat-o cu Maria Magdalena (v. Luca 8,2). Aici nu exist\ nici o
leg\tur\ cu familia lui Laz\r [i cu Betania, masa de la Simon fariseul – nu
Leprosul! – este situat\ în Galileea. Se pare deci c\ este vorba despre dou\ mese
[i dou\ situa]ii diferite. Femeile care-l ung pe Iisus sunt distincte: Maria
Magdalena, în Galileea, [i Maria, sora lui Laz\r, în Betania. Al]ii sunt [i amfitrionii,
de[i cu acela[i nume Simon fariseul (în Galileea) [i Simon Leprosul (în Betania,
Iudeea). Acesta din urm\ este unul dintre ucenicii sedentari ai lui Iisus, care ofer\
mas\ [i cas\ Înv\]\torului [i ucenicilor.
În perioada premerg\toare ultimei sale intr\ri, publice, s\rb\tore[ti, în
Ierusalim, Iisus este g\zduit – potrivit lui Ioan 11,54 – în Efraim, o localitate situat\
la circa 20 kilometri la nord de Ierusalim. Tot potrivit Evangheliei lui Ioan, în fa]a
dificult\]ilor crescânde provocate de ostilitatea declarat\ a autorit\]ilor
Sanhedrinului [i Templului, Iisus se instaleaz\ aici cu ucenicii. Efraim se afl\ în
afara drumurilor obi[nuite care duc spre Ierusalim, din est (Ierihon) [i din vest
(Iaffa [i coasta mediteraneean\). Informa]ia din Ioan 11,54 este foart\ scurt\ [i nu
ne permite s\ preciz\m cât timp a r\mas grupul la Ierusalim, nici dac\ Iisus a
contat acolo pe sprijinul [i ospitalitatea unor localnici. Dar n-ar fi nejustificat un
r\spuns afirmativ la aceast\ întrebare. La începutul activit\]ii sale publice, Iisus
botezase pe malul occidental al Iordanului, probabil la nord de Ierihon, pe
teritoriul Iudeei (Ioan 3,22) [i aceast\ zon\ nu este departe de Efraim. Pe de alt\
parte, potrivit evangheliilor sinoptice (Marcu 11,46-52; Matei 20,29-34; Luca 18,35-
19,27), zona Ierihonului a fost scena activit\]ii lui Iisus înaintea sosirii la Ierusalim:
acolo l-a vindecat pe Bartimeu, un cer[etor orb, [i a fost g\zduit în casa lui Zaheu
care, cum am spus mai sus, se comport\ ca un ucenic sedentar al lui Iisus. De
aceea nu este exclus s\ fi avut [i al]i asemenea discipoli la Efraim.
A patra localitate este, poate, Betfaghe, pe versantul occidental al Muntelui
M\slinilor. Aici situeaz\ Matei (21,1-2) scena cu mânzul asinei pe care Iisus va
intra triumfal în Ierusalim. În Marcu (11,1-6) [i Luca (19,29-31) localizarea este mai
ambigu\, a[ezarea respectiv\ putând fi Betfaghe sau Betania. Scena presupune c\
Iisus cunoa[te locul, oamenii [i circumstan]ele: mânzul este „legat la o poart\,
afar\ la r\spântie” [i pe el „n-a [ezut pân\ acum nici un om” (Marcu 11,2.4). {i,
oamenii de-acolo, auzind pentru cine este dezlegat mânzul, nu-i împiedic\ pe
ucenici, „i-au l\sat”. Totul pare a justifica presupunerea c\ st\pânul animalului
este de acord ca Iisus s\-l foloseasc\ pentru intrarea în Ierusalim. Poate nu este
vorba despre un ucenic, dar trebuie s\ fi fost cel pu]in un simpatizant.
 Ceva asem\n\tor se poate spune despre scena preg\tirii ultimei cine a lui
Iisus cu ucenicii, la Ierusalim. Doi dintre ei trebuie s\ întâlneasc\ în ora[ un om
„ducând un urcior cu ap\”, care-i va conduce la o cas\, al c\rei st\pân [tie c\ Iisus
urmeaz\ s\ cineze cu discipolii în casa lui într-un „foi[or mare a[ternut gata”
(Marcu 14,13-15 || Luca 22,10-12; v. [i Matei 26,18). Este vorba, evident, de o cas\
mare, cu o înc\pere unde pot s\ ia masa cel pu]in 13 persoane. Totul pare pre-
g\tit. St\pânul casei, f\r\ nume, are o rela]ie strâns\ cu Iisus; ca Zaheu din
Ierihon, cei trei fra]i sau Simon Leprosul din Betania, îl prime[te pe Înv\]\tor într-
un moment dificil, pu]in înainte de arestarea lui. Putem presupune, deci, c\ este
un ucenic sedentar: a[a indic\ ospitalitatea generoas\, semn inechivoc al
adeziunii lui. Un lucru asem\n\tor se poate spune [i despre proprietarul gr\dinii
de pe Muntele M\slinilor unde Iisus se întâlne[te des cu ucenicii (Ioan 18,2) [i
unde va fi re]inut cu o zi înainte de moarte (Marcu 14,32 || Matei 26,36 || Luca
22,40). Din cele spuse pân\ acum rezult\ c\, adesea, frontiera dintre ucenici [i
simpatizan]i este dificil de trasat cu precizie.
Un ultim element ce trebuie avut în vedere este existen]a unor persoane
apar]inând p\turilor înalte din Ierusalim care manifest\ interes [i simpatie fa]\ de
Iisus, dar nu îndr\znesc s\-l fac\ public, din cauza ostilit\]ii autorit\]ilor religioase.
Ace[tia pot fi numi]i criptoucenici. Numitorul comun al lui Iosif din Arimateea [i
Nicodim este, potrivit Evangheliei lui Ioan, c\ ambii au avut contacte ascunse cu
Iisus. Nicodim este prezentat ca un „înv\]\tor al lui Israel” (3,10), un rabin din
gruparea fariseilor (3,1) care îndr\zne[te s\ se întâlneasc\ cu Iisus doar sub
protec]ia nop]ii. Iosif este n\scut la Arimateea – un ora[ din NE Iudeei –, dar
tr\ie[te la Ierusalim [i posed\ o cript\ înc\ neutilizat\ (unde va fi înmormântat
Iisus); este membru, „sfetnic ales”, al Sanhedrinului, al marelui tribunal iudaic
(Marcu 15,43). Despre Iosif se mai spune c\ „a[tepta [i el împ\r\]ia lui
Dumnezeu”, ceea ce poate indica apropierea de grupul fariseu (Marcu 15,43 ||
Luca 23,51). Pe de alt\ parte, Evanghelia dup\ Ioan afirm\ c\ Iosif era ucenic al lui
Iisus (19,38; v. [i Matei 27,57), dar doar „pe ascuns”: condi]ia sa de diriguitor îi
permitea doar o adeziune secret\ la cauza lui.
Atât Iosif, cât [i Nicodim, apar în scen\ numai dup\ moartea lui Iisus, nu în
timpul scurtului interogatoriu în fa]a lui Caiafa sau în timpul judec\]ii lui Pilat.
Evident, cum afirm\ Luca (23,51), Iosif nu împ\rt\[ise decizia Sanhedrinului de a
cere lui Pilat s\-l condamne pe Iisus la moarte, dar nu putuse bloca acordul marii
majorit\]i a celorlal]i membri ai tribunalului suprem iudaic (v. 6.2.3.1.). Dup\
moartea lui Iisus, îns\, se manifest\ ca simpatizant al s\u [i se îngrije[te s\ fie
înmormântat: cere permisiunea lui Pilat s\-i ia de pe cruce trupul [i guvernatorul
roman este de acord. Potrivit Evangheliei lui Ioan, [i Nicodim se prezint\ pe
Golgota cu 100 de livre de uleiuri aromatice, ca s\ ung\ trupul lui Iisus, [i-l ajut\ pe
Iosif s\-l înmormânteze (19,39-42) (v. 6.2.6.)
Femeile ucenici
Nu este u[or de trasat conturul ucenicelor lui Iisus în cadrul activit\]ii sale de
predicare itinerante. Prima dificultate este c\ termenul [ucenic\], în greac\ math¥tria,
apare doar în Fapte 9,36, cu referire la Tabita (în greac\ Dorkàs „c\prioar\”), membr\
ilustr\ a comunit\]ii cre[tine din Iaffa, c\reia i-a redat via]a Petru. Dar, dac\ judec\m
nu doar din perspectiv\ filologic\, ci avem în vedere b\rba]ii [i femeile din jurul lui
Iisus, lega]i de el, este evident c\ termenul masculin [ucenic] (în greac\ math¥tes) are
un caracter inclusiv. Un caz semnificativ este al Mariei, sora lui Laz\r [i a Martei,
despre care se relateaz\ c\ „a[ezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul
lui” (Luca 10,39). Pozi]ia [i conduita Mariei o indic\ drept ucenic\ a lui Iisus, una
sedentar\, c\ci scena are loc chiar în casa ei. Tradi]ia cre[tin\ timpurie, în acest
caz Luca, a vrut s\ sublinieze c\ posibilitatea de a fi ucenic al lui Iisus este oferit\
atât b\rba]ilor, cât [i femeilor.
Afirma]ia se bazeaz\ pe caracterul deschis al auditoriului lui Iisus, format din
persoane de ambele sexe, adul]i [i copii, s\n\to[i [i bolnavi, drep]i [i p\c\to[i. A[a
reiese din episodul înmul]irii pâinilor, unde, afirm\ Matei, au fost hr\nite câteva
mii de b\rba]i, „afar\ de femei [i de copii” (14,21; 15,38). Ioan ne informeaz\ c\
Iisus a hr\nit mul]imea aceea pornind de la cinci pâini de orz [i doi pe[ti pe care-i
avea un b\iat (paidarion) (6,9) Semnificativ\ este [i informa]ia din Luca 11,27: „{i
când zicea el acestea, o femeie din mul]ime, ridicând glasul, i-a zis”. Prin urmare,
orice persoan\ care-l ascult\ pe Iisus, oricine ar fi, este un virtual ucenic.
Atitudinea deschis\ a lui Iisus fa]\ de oameni se manifest\ în special în rela]ia
cu p\c\to[ii notorii. Li se adreseaz\ cu o mare simpatie, care ajunge pân\ la
laud\: se num\r\ printre primii care au r\spuns chem\rii lui [i s-au poc\it.
Formula fix\ „publicani [b\rba]i] [i prostituate [femei]” arat\ ecoul pe care l-a avut
cuvântul lui Iisus printre persoanele cele mai stigmatizate, social [i religios (v.
Matei 21,31-32). Un caz emblematic este p\c\toasa public\, probabil o prostituat\,
care vine s\ cear\ iertare cu un gest impresionant, care scandalizeaz\ pe
conformi[ti: ud\ cu lacrimi picioarele lui Iisus, i le [terge cu p\rul ei, le s\rut\ [i le
unge cu mir (v. Luca 7,36-50).
Pe de alt\ parte, mul]imea aduce la Iisus bolnavi, ca s\-i vindece, [i între
ace[tia se afl\ b\rba]i [i femei de toate vârstele [i condi]iile. Nara]iunile
evanghelice men]ioneaz\ nu pu]ine vindec\ri de femei: una care suferea de
hemoragie de 12 ani [i-[i risipise toat\ averea pe medici; fiica unei str\ine,
cananean\, cu grave probleme psihice, cum era posedat\ de demon; o femeie
gârbov\ de 18 ani (v. Marcu 5,25-34; 7,24-30 [i, respectiv, Luca 13,10-17). Unora
dintre femeile vindecate de „duhuri rele [i de boli”, cu alte cuvinte, de maladii ale
trupului [i spiritului, li se cunosc [i numele: Maria, originar\ din Magdala, un sat de
pe malul lacului Galileea, nu departe de Cafarnaum, din care, se precizeaz\, Iisus
alungase „[apte demoni” (Luca 8,2; Marcu 16,9); Ioana, c\s\torit\ cu Huza, înalt
func]ionar din Galileea, administrator (epitropos) al lui Irod Antipa (Luca 8,3;
24,10), [i Suzana, despre care nu avem date (Luca 8,3).
 Potrivit lui Luca 8,1-3, aceste trei femei [i „multe altele” vindecate de Iisus îl
înso]esc [i-i ofer\ din avutul lor Înv\]\torului, în drumurile sale prin Galileea. Luca
23,49 subliniaz\: nu departe de crucea pe care Iisus a fost r\stignit se afl\ „femeile
care îl înso]iser\ din Galileea”, de[i nu se men]ioneaz\ nici un nume. {i Marcu
15,40-41, se exprim\ în termeni asem\n\tori lui Luca 8,1-3. Potrivit lui Marcu, la
activitatea lui Iisus în Galileea iau parte trei femei, c\rora le d\ numele: Maria
Magdalena, Maria, so]ia lui Alfeu [i mama lui Iacob cel Mic (unul din cei
Doisprezece) [i a lui Iosif, [i Salomeea. Matei (27,56; v. [i 20,20) pare s\ identifice
pe Salomeea cu „mama fiilor lui Zevedeu”, Iacob [i Ioan, doi membri importan]i ai
grupului celor Doisprezece.
Unicul nume în care coincid evangheliile lui Marcu, Matei [i Luca este cel al
Mariei din Magdala sau Maria Magdalena, întotdeauna men]ionat\ prima [i care,
tradi]ional – nu f\r\ motiv, cum am v\zut – a fost identificat\ cu prostituata
anonim\ amintit\ în Luca 7,36-50. Maria a fost iertat\ [i, astfel, eliberat\ de grava
maladie spiritual\ de care suferea („[apte demoni” în Luca 8,2!). Celelalte dou\
nume (Ioana [i Suzana – în Luca, Maria, mama lui Iacob [i Iosif, [i Salomeea – în
Marcu) nu coincid, de[i Maria, mama lui Iacob [i a lui Iosif, apare [i ea amintit\ în
Luca 24,10 al\turi de Maria Magdalena.
Pare deci incontestabil c\ activitatea lui Iisus în Galileea se caracterizeaz\ prin
prezen]a activ\ a unor femei care colaboreaz\ constant cu el [i, de aceea, merit\
numele de ucenice. Adeziunea lor se manifest\ prin faptul c\ majoritatea dintre
ele merg cu el [i cu ucenicii b\rba]i la Ierusalim [i, spre deosebire de ace[tia, îi
r\mân al\turi în momentele critice ale crucific\rii, mor]ii [i înmormânt\rii. Într-
adev\r, în capitolul consacrat Patimilor, dintre cele cinci nume men]ionate în
Marcu 15,40-41, Matei 27,56 [i Luca 8,1-3 [i 23,49, doar Suzana nu este amintit\.
Femeile nu-l p\r\sesc pe Înv\]\tor.
În concluzie, cunoa[tem numele a cel pu]in patru femei care-l urmeaz\
îndeaproape pe Iisus cât predic\ în Galileea [i care merg cu el la Ierusalim [i-l
înso]esc în ultimele clipe ale vie]ii. Una e nec\s\torit\ (Maria Magdalena, probabil
o fost\ prostituat\), dou\ sunt c\s\torite (Maria, so]ia lui Alfeu, mama lui Iacob [i-
a lui Iosif, [i Ioana, so]ia lui Huza, înalt func]ionar al lui Antipa); r\mâne neclar\
starea civil\ a Salomeei, de[i, potrivit Evangheliei lui Matei, se pare c\ trebuie
identificat\ cu mama fiilor lui Zevedeu. Fidelitatea acestor femei fa]\ de Înv\]\tor
le va determina s\-i asigure o înmormântare demn\ [i, de aceea, a treia zi dup\
moartea sa se vor întoarce la mormânt ca s\-i ung\ trupul cu uleiuri aromatice (v.
Marcu 16,1; Luca 24,10). Vor fi, ca atare, primele care vor descoperi gol
mormântul în care fusese pus Iisus.
Nu [tim ce rol au avut în timpul misiunii lui Iisus în Galileea alte dou\ femei:
Maria – so]ia lui Cleopa [i, prin urmare, m\tu[\ pe linie patern\ a lui Iisus – [i o
m\tu[\ pe linie matern\, al c\rei nume nu este dat („sora mamei sale”). Ele sunt
men]ionate, împreun\ cu Maria, mama lui Iisus, [i cu Maria Magdalena în Ioan
19,25 (v. [i Fapte 1,14). Este posibil ca doar Maria Magdalena s\ fi intervenit activ [i
constant în timpul predic\rii lui Iisus în Galileea. Celelalte trei femei (mama [i cele
dou\ m\tu[i) s-au ad\ugat poate grupului doar la sfâr[itul vie]ii sale, când era deja
aproape de Ierusalim.
Trebuie s\ ne întreb\m în ce fel au colaborat femeile ucenice cu Iisus în timpul
activit\]ii lui din Galileea. În primul rând, l-au înso]it constant, ca ucenicii (cei
Doisprezece [i al]ii), împ\r]ind cu el priva]iunile specifice unei vie]i itinerante?
Trebuie presupus c\ grupul lui Iisus, care mergea în Galileea din sat în sat [i sta
acolo unde era primit, era format din b\rba]i [i femei, c\s\tori]i [i nec\s\tori]i, unii
înso]i]i poate de copii? Nu exist\ nici un indiciu în acest sens. Când Petru, în
numele ucenicilor, îi aminte[te lui Iisus c\ au l\sat „totul”, acesta specific\ ce
anume au p\r\sit ucenicii s\i (p\rin]i, fra]i [i copii), dar nu aminte[te de so]i sau
so]ii (v. Marcu 10,29 || Matei 19,29). Doar Luca men]ioneaz\, al\turi de copii, „pe
femeie” [i (14,26; 18,29), probabil absent\ din lista ce i-a parvenit din tradi]ie. Prin
urmare, putem presupune c\ Iisus nu include so]ul sau so]ia printre cei pe care
oamenii ce-[i duc via]a al\turi de el trebuie s\-i p\r\seasc\.
Înseamn\ asta c\ ucenicii c\s\tori]i care-l urmau pe Iisus î[i luau cu ei
perechea, iar copiii le r\mâneau sub tutela provizorie a bunicilor sau fra]ilor? Dac\
Iisus se refer\ la copii, dar evit\ s\ men]ioneze so]ia (sau so]ul), este pentru c\ nu
admite sub nici o form\ divor]ul. Nu le cere, înseamn\, ucenicilor c\s\tori]i s\-[i
abandoneze perechea; dimpotriv\, le cere s-o p\streze, s\ nu divor]eze, de[i
acum tr\iesc pentru cauza Împ\r\]iei, în afara casei [i a familiei. Din Marcu 10,29
reiese c\ nu-i oblig\ pe ucenicii care împart via]a cu el s\-[i strice familiile: so]iile
ucenicilor c\s\tori]i, acum itineran]i, r\mân acas\ [i au grij\ de copii.
Dar femeile c\s\torite care îl înso]esc, ca Maria, mama lui Iacob [i a lui Iosif,
sau Ioana? Au ob]inut permisiunea so]ilor (Alfeu [i Huza)? Primul caz este u[or,
c\ci Iacob, numit cel Mic, fiul cel mare al Mariei, a fost unul dintre cei Doisprezece
chema]i de Iisus. U[or ar fi [i cazul Salomeei, probabil mama a doi membri din
grupul celor Doisprezece (Iacob [i Ioan) [i so]ia lui Zevedeu. Mai surprinz\tor este
cazul Ioanei, c\s\torit\ cu un înalt func]ionar al tetrarhului Antipa. Totul ne face s\
credem c\ aceste femei au un comportament tolerat social, c\ nu [ocheaz\
radical obiceiurile admise, nu fac nimic care s\ provoace comentarii legate de
grupul ucenicilor, cum ar fi cazul dac\ aceste femei, c\s\torite, [i altele
nec\s\torite, ca Maria Magdalena, i-ar urma pe Iisus [i pe ucenici. Libertatea lui
Iisus este mare, dar nu într-atât încât s\ provoace scandal [i s\ pun\ în pericol
ceea ce este pentru el fundamental: vestirea Împ\r\]iei prin fapte [i vorbe. Iisus
admite femei în cercul ucenicilor s\i [i se bazeaz\ pe ele pentru misiunea sa, dar
nu le cere s\-i împ\rt\[easc\ modul de via]\, cum le cere celor Doisprezece [i, în
unele cazuri, [i altor ucenici b\rba]i. Cu toate acestea, accept\ ca o femeie de
proast\ reputa]ie, o prostituat\, s\-i s\rute picioarele în fa]a amfitrionului s\u
fariseu scandalizat (Luca 7,39) [i s\-i devin\ ucenic\.
Femeile care-l înso]esc pe Iisus prin Galileea, ca [i o bun\ parte dintre ucenicii
b\rba]i, nu par a fi fost chemate de Iisus s\-l urmeze, nici nu vor fi trimise în
misiune. Aceste dou\ lucruri sunt proprii celor Doisprezece (v. Marcu 3,13-19; 6-7)
chiar dac\, a[a cum am spus, punctual sunt chema]i [i al]i ucenici, cu rezultate
inegale.
 Ceea ce le cere Iisus femeilor care-l urmeaz\ ca ucenice este s\ fac\ un
„serviciu” (diakonia). Este vorba de un sprijin activ [i constant legat de asigurarea
mesei [i sprijinirea altor nevoi ale grupului, precum g\zduirea, sau de rezolvarea
altor probleme organizatorice legate de activitatea itinerant\ de predicare. Ajutorul
oferit de femeile men]ionate în Marcu 15,40-41 [i Luca 8,1-3 nu exclude sprijinul
financiar, mai ales în cazul Ioanei, so]ia administratorului lui Antipa [i persoan\ cu
pozi]ie social\ înalt\. Aceasta nu înseamn\ c\ aceste femei „sponsorizeaz\”
grupul. De fondul comun se ocup\ un ucenic, Iuda (Ioan 12,6; 13,29). Pe de alt\
parte, Iisus [i ucenicii care-l înso]esc primesc un sprijin considerabil de la ucenicii
sedentari, care le ofer\ ospitalitate [i-i ajut\ din bunurile lor.
Rezumând, cele patru femei men]ionate în evanghelii în leg\tur\ cu activitatea
lui Iisus în Galileea (Maria din Magdala, Maria – mama lui Iacob [i a lui Iosif –,
Ioana – so]ia lui Huza [i Salomeea – probabil mama lui Iacob [i a lui Ioan) se
situeaz\ la jum\tatea drumului dintre ucenicii sedentari – b\rba]i [i femei –, care
r\mân la casele lor, [i ucenicii itineran]i – to]i b\rba]i –, al c\ror nucleu este grupul
celor Doisprezece. Femeile asigur\, ca s\ spunem a[a, logistica grupului
ucenicilor [i c\l\toresc odat\ cu Iisus, dar nu împreun\ cu el. Adic\ îl înso]esc prin
Galileea, asigur\ condi]iile minime pentru Înv\]\tor [i ucenici [i, normal,
beneficiaz\ de posibilitatea de a-l asculta [i de a fi martori a tot ce face. C\l\toresc
cu Iisus, nu îns\ fizic. Îl urmeaz\, c\ci li s-a încredin]at o anumit\ sarcin\ ce le
permite s\ fie aproape de Înv\]\tor, de[i nu al\turi de el întotdeauna. Adeziunea
lor necondi]ionat\ fa]\ de Înv\]\tor se va men]ine pân\ la sfâr[it.

Familia lui Iisus

Lumea [i ucenicii formeaz\, în jurul lui Iisus, un spa]iu de simpatie [i prietenie. Faptul
c\ Iisus a p\r\sit Nazaretul [i-a început o via]\ în afara c\minului [i familiei este
surprinz\tor [i semnificativ. Iisus nu are so]ie, nici copii [i, dup\ botezul lui Ioan în râul
Iordan, a atras lâng\ el câ]iva b\rba]i, pân\ atunci ucenici ai lui Ioan. Rapid î[i
construie[te nucleul unei noi familii. În toate cele patru evanghelii, când Iisus se
întoarce în Galileea este înso]it de câ]iva ucenici. De fapt, via]a lui se desf\[oar\
constant printre ucenici. Vrea s\ întemeieze o comunitate de adep]i cu dublu versant,
asemenea comunit\]ii eseniene fondate de Înv\]\torul Drept\]ii: oameni implica]i
radical („c\lug\rii” de la Qumran) [i oameni care, continuînd s\ tr\iasc\ la casele lor,
s\-i sprijine. {i Iisus admite în jurul s\u diverse forme de ucenicie: nu to]i sunt
chema]i pentru acela[i lucru.
Formeaz\ îns\ familia Dei, familia lui Dumnezeu, unit\ printr-o fraternitate
activ\ [i practic\, care nu exclude niciodat\ pe nimeni. Cum se poate citi în Matei
23,8: „voi to]i sunte]i fra]i”. În virtutea acestei fraternit\]i – ce va constitui una din
bazele Bisericii timpurii – ajutorul [i serviciul reciproc iau forme concrete. O arat\
sentin]a lui Iisus care exprim\ vizual rela]ia dintre membrii acestei largi „familii”,
format\ din adep]ii lui [i din to]i cei – oamenii s\raci – pe care el îi consider\ cei
mai apropia]i de Dumnezeu: „cel ce va da de b\ut unuia dintre ace[tia mici numai
un pahar cu ap\ rece, […] nu va r\mâne f\r\ r\splat\”1 (Matei 10,42). R\mân
departe leg\turile de sânge, substituite printr-o rela]ie diferit\, pe care to]i o pot
dobândi: a te ata[a de Iisus înseamn\, în ultim\ instan]\, a asculta [i respecta
cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens îi va r\spunde femeii dintr-un sat care-i
laud\ mama c\ a avut un fiu ca el (v. Luca 11,27-28).
 Iisus se las\ „mâncat” de oameni, dornici s\-i asculte predicile [i ner\bd\tori
s\-i prezinte bolnavii [i s\-i cear\ s\-i vindece. Familia din Nazaret nu poate
suporta îns\ ca bunul nume al urma[ilor lui David s\ fie pus la îndoial\ de unul din
membrii ei [i o prim\ supozi]ie pe care o face despre ruda lor, fostul tâmplar este:
„{i-a ie[it din fire”. A înnebunit! (Marcu 3,20-21). Primii vor interveni membrii cu
greutate ai familiei, capii casei, unchi [i veri ai lui Iisus, veni]i special la
Cafarnaum. Apoi cei mai apropia]i, mama, fra]ii [i surorile, care se duc la casa din
Cafarnaum, unde predic\. Nici aceast\ încercare nu va avea rezultate.
În fa]a presiunii întregii familii din Nazaret, Iisus r\spunde cu abilitate
adresându-se celor ce-l ascult\ [i ocolind întâlnirea cu cei ce vor s\-l determine
s\-[i schimbe opinia [i s\-l ia, eventual, cu for]a. Cu acest r\spuns, evit\
înfruntarea direct\ cu familia, care ar fi dat dreptate celor veni]i din Nazaret.
Dimpotriv\, f\r\ s\-i r\neasc\, dar cu hot\râre, le contest\ dreptul de a decide
pentru el. Este adev\rat, mama, fratele sau sora cuiva are anumite drepturi, dar –
întreab\ el cu înfl\c\rare – „Cine este mama mea [i fra]ii mei?” R\spunde tot el
adresându-se ascult\torilor: „Iat\ mama mea [i fra]ii mei [voi].” {i continu\: „C\
oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele meu [i sora mea [i mama
mea” (Marcu 3,35 || Matei 12,50 || Luca 8,21). Prin urmare, to]i cei ce fac ce vrea
Dumnezeu [i-i ascult\ Cuvântul – de acela[i sânge cu Iisus sau nu – trebuie
considera]i membri ai familiei sale. E rud\ cu Iisus cel ce-[i propune s\ urmeze
voin]a divin\! Fire[te, rudele din Nazaret, oameni religio[i, nu au ce s\ replice. Nu
sunt exclu[i din r\spuns, dar drepturile lor asupra lui – derivate din leg\tura de
sânge – trec clar pe planul doi. {i se întorc f\r\ el.
Acest episod nu implic\ ruperea rela]iilor dintre Iisus [i familie, implic\ îns\
r\cirea. C\ s-a produs o îndep\rtare se vede când Iisus le întoarce vizita. Dup\ un
timp, înso]it de ucenici, se duce în satul în care a crescut [i începe s\-[i prezinte
înv\]\turile sâmb\ta la sinagog\. Oamenii din Nazaret r\mân deruta]i în fa]a
cuvintelor lui pline de în]elepciune [i-n fa]a miracolelor unui om care, înainte, nu
se mi[case din sat. Nu [tiu cum s\-[i explice acest lucru. Uimirea nu se transform\
îns\ în admira]ie, ci în respingere. Dispre]ul nu este absent nici la rude, cei ce
încercaser\ s\-l abat\ din drum (Marcu 3,20-21). Argumentul e limpede: Ce poate
ie[i din fiul Mariei, fratele lui Iacob, Iosif, Iuda [i Simon, pe care noi îl cunoa[tem?
(v. Marcu 6,1-6 || Matei 13,53-58). Acesta fusese [i argumentul lui Natanael înainte
s\ fie chemat ca ucenic: „Din Nazaret poate fi [ie[i] ceva bun?” (Ioan 1,46).
Evanghelistul Marcu comenteaz\ c\ Iisus a r\mas surprins de respingerea lor.
Despre o alt\ vizit\ a lui Iisus la Nazaret nu avem informa]ii. Nici despre rela]iile cu
rudele de sânge dup\ pu]in norocoasa vizit\ la Nazaret. Dezacordul a fost atât de
mare, încât, spune Evanghelia dup\ Marcu, „n-a putut acolo s\ fac\ nici o minune,
decât c\, punându-[i mâinile peste pu]ini bolnavi, i-a vindecat” (Marcu 6,5).
 Familia reapare odat\ cu ultima sa c\l\torie la Ierusalim. În ora[ul în care Iisus
va muri r\stignit, se întâlnesc rudele [i ucenicii, în primul rând cei Doisprezece,
dar [i al]ii, b\rba]i [i femei. Mama [i fra]ii s\i – poate nu to]i – sosesc la Ierusalim
în preajma anului 30 [i se stabilesc aici (Faptele 1,14). Aici va muri Maria (v. 4.3.1).
Fratele cel mai mare, Iacob, va deveni capul comunit\]ii cre[tine din ora[ [i va fi
un personaj foarte respectat al cre[tinismului, de la început pân\ la moartea sa
martiric\ în anul 62 d.H. (v. 4.3.4.1.). La sfâr[itul vie]ii lui Iisus, rela]iile cu familia
par s\ se fi ref\cut [i intensificat. Ioan 19,25 le înf\]i[eaz\ pe Maria, mama sa, [i pe
cele dou\ m\tu[i, una pe linie patern\ (Maria, so]ia lui Cleopa) [i una pe linie
matern\, anonim\, în apropierea crucii în timpul agoniei fiului, respectiv
nepotului. {i, dac\ Cleopa din Luca 24,18 (unul din cei doi ucenici care merg spre
Emaus, dezam\gi]i de finalul tragic al celui ce trebuia s\ elibereze Israelul) este –
cum pare a se deduce din Hegesip– fratele lui Iosif, tat\l lui Iisus, înseamn\ c\
familia lui Iisus se schimbase [i, cel pu]in la sfâr[it, unii din membrii ei î[i puneau
în el speran]e mesianice. Pavel ne informeaz\ c\ Iisus i s-a ar\tat dup\ înviere lui
Iacob, fratele cel mai mare, dup\ ce i se ar\tase lui Petru, dar înaintea celorlal]i
apostoli (v. I Corinteni 15,7).
Se pare deci c\ nu s-a produs o ruptur\ ireversibil\ între Iisus [i membrii cei
mai apropia]i ai familiei lui. Episodul de la sinagoga din Nazaret arat\ o distan]are
notabil\, dar atenuat\ pe m\sur\ ce se apropia Pa[tele din anul 30 d.H. Opinia
exprimat\ de Cleopa, unchiul lui Iisus, în Luca 24,21 („Iar noi n\d\jduiam c\ el
este cel ce avea s\ izb\veasc\ pe Israel”) poate fi o reflectare a sentimentului
comun al familiei din Nazaret. În Luca 19,11 se percepe o stare de suflet
asem\n\toare la ucenicii lui Iisus care, în preajma Pa[telui, au venit la Ierusalim
(„ei credeau c\ împ\r\]ia lui Dumnezeu se va ar\ta îndat\”) (v. [i Fapte 1,6). În
momentul acela Iacob [i Ioan, fiii lui Zevedeu, poate cu ajutorul mamei lor,
Salomeea (potrivit lui Matei 20,20), îi cereau lui Iisus primele dou\ locuri din
Împ\r\]ie (Marcu 10,37 || Matei 20,21). A[tept\rile cre[teau pe m\sur\ ce se
apropia s\rb\toarea Pa[telui [i poate c\ aceste a[tept\ri au gr\bit mutarea
nucleului familiei sale la Ierusalim. To]i credeau în marele triumf al profetului
Iisus; primirea lui cu aclama]ii [i frunze de palmier p\rea s\-l vesteasc\. Nimeni
nu putea b\nui c\, dup\ câteva zile, va fi condamnat la moarte [i r\stignit ca un
criminal.
4.5.3.3. Micul cerc: cei Doisprezece

Una dintre datele cele mai sigure din istoria lui Iisus este aceea c\ a fost înconjurat de
doisprezece b\rba]i care, de la primii pa[i ai activit\]ii sale publice, î[i împart via]a cu
el [i-l înso]esc constant. Probabil c\ unii ucenici de-ai lui Ioan Botez\torul, cum am
sugerat mai înainte, s-au sim]it atra[i de b\rbatul din Nazaret care-i ceruse lui Ioan s\-l
boteze [i care, foarte curând dup\ întemni]area acestuia, se f\cuse remarcat ca rabin,
asem\n\tor lui Ioan Botez\torul, atât de mult, încât amândoi botezau în regiunea
Iordanului, dar în teritorii diferite (v. 4.5.2.2.). În momentul acela ucenicii care botezau
cu Iisus în Iudeea erau îns\ pu]ini, grupul celor Doisprezece se va forma când Iisus î[i
va începe activitatea în Galileea, dup\ arestarea Botez\torului, poate la mijlocul anului
28 d.H. Marcu 3,13 situeaz\ scena constituirii lui pe un munte, un loc unde Iisus are
obiceiul s\ se roage. Acolo, nu f\r\ o anumit\ solemnitate, Iisus formeaz\ un grup
aparte, cu un num\r [i un nume exact: doisprezece. Tot potrivit lui Marcu 3,13-15, nu
este vorba de voluntari, ci de b\rba]i ale[i personal de Iisus, care primesc o dubl\
îns\rcinare: s\-[i duc\ via]a al\turi de el [i, mai târziu, s\ mearg\ s\ predice, înt\ri]i
cu puterea de a vindeca infirmit\]i ale spiritului [i sufletului.
Cei Doisprezece sunt chema]i s\-l urmeze pe Înv\]\tor pretutindeni [i s\
mearg\ acolo unde le spune. Ei îl vor înso]i constant în cei peste doi ani de
activitate public\, dar când Înv\]\torul va c\dea în mâinile celor care vor s\-l
omoare, cei mai apropia]i ucenici îl vor abandona ru[inos. Arestarea lui este un
episod dramatic, c\ci va fi favorizat\ de tr\darea unui membru al grupului, Iuda
Iscarioteanul. În timpul supliciului [i mor]ii lui Iisus, grupul celor Doisprezece se
dizolv\ [i reapare doar când apar [tiri despre învierea lui.
Rela]ia strâns\, direct\, dintre Iisus [i cercul cel mai apropiat de discipoli nu se
rupe îns\, se men]ine. O dovede[te informa]ia dat\ de Pavel despre ar\t\rile lui
Iisus, dup\ înviere: Petru, liderul [i purt\torul de cuvânt al celor Doisprezece, cel
ce se dezisese de el în timpul patimilor, e primul care prime[te vizita Înv\]\torului,
urmat de grupul întreg, „cei Doisprezece” (I Corinteni, 15,5). De[i în acel moment
sunt, de fapt, doar unsprezece – dup\ tr\darea [i sinuciderea lui Iuda Iscarioteanul
– tradi]ia cre[tin\ continu\ s\-i numeasc\, în mod semnificativ, „cei Doisprezece”,
a[a cum apar în evangheliile lui Marcu [i Ioan. Luca, prin alegerea unui al
doisprezecelea membru, Matia, care va ocupa locul lui Iuda, va sublinia
importan]a celor Doisprezece ca grup (Faptele 1,15-26).
Izvoarele evanghelice specific\ în patru liste numele celor Doisprezece (Marcu
3,16-19; Matei 10,2-4; Luca 6,14-16; Fapte 1,13), iar Evanghelia dup\ Ioan cuprinde,
în diverse locuri, nou\ nume (to]i minus Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, [i Simon
Zelosul, de[i Iacob [i Ioan apar doar ca „fiii lui Zevedeu”). Faptul este cu atât mai
surprinz\tor cu cât în cre[tinismul timpuriu „cei Doisprezece”, ca grup, nu vor
r\mâne împreun\ mult timp. Totul pare s\ indice c\, dup\ moartea lui Iisus, ei vor
pleca pe drumuri diferite din Ierusalim, purta]i de dorin]a de a r\spândi
evanghelia. Doar cei trei ucenici mai importan]i (Petru, Iacob [i Ioan) î[i vor
continua activitatea la Ierusalim [i în teritoriile vecine pân\ când, în anul 43 sau 44
d.H., Iacob va fi decapitat din ordinul lui Agrippa, iar Petru va fi nevoit s\ fug\ din
ora[, cu siguran]\ în Antiohia. Petru – primul dintre cei Doisprezece – din Antiohia
va ajunge la Roma trecând prin Corint [i, dup\ toate indiciile, va muri crucificat în
capitala Imperiului în timpul lui Nero (între anii 64 [i 68 d.H.).
 Pu]in mai înainte, în 62 d.H., la instigarea marelui preot Anan, va muri lapidat
Iacob, fratele cel mai mare al lui Iisus, originar din Nazaret; Iacob nu apar]ine celor
Doisprezece, dar Pavel îl nume[te „stâlp” al cre[tinismului, al\turi de Petru [i Ioan
(Galateni 2,9). Fratele lui Iisus este incontestabil conduc\torul comunit\]ii din
Ierusalim, cel pu]in din 43 sau 44 d.H., data fugii lui Petru din ora[ (v. 4.3.4.1.).
Un alt personaj al Bisericii timpurii care nu apar]ine celor Doisprezece este
Pavel, un fost fariseu, marele misionar din primele decenii ale cre[tinismului.
Evreu din diaspora, n\scut la Tars, în Cilicia, fusese un prigonitor tenace al
cre[tinilor pân\ la convertirea sa [i va fi [i el executat la Roma, ca Petru, în timpul
lui Nero.
Prin urmare, cu excep]ia lui Petru, Iacob [i Ioan, ceilal]i membri ai grupului
celor Doisprezece nu mai apar în Noul Testament dup\ moartea lui Iisus.
Concluzia e clar\: cei Doisprezece sunt un grup de ucenici specific timpului în
care Iisus [i-a desf\[urat activitatea public\, timpul dinaintea mor]ii sale.
Numele [i identitatea lor sunt date, în grade diferite, în cele patru liste
amintite. Aici cele dou\sprezece nume sunt grupate în trei serii de câte patru,
având în frunte, constant, pe Simon Petru, respectiv pe Filip [i pe Iacob, fiul lui
Alfeu. În toate aceste liste, ultimul nume este al lui Iuda Iscarioteanul, cel ce l-a
tr\dat pe Iisus. Ordinea celorlalte nume nu este p\strat\ constant.

Simon Petru, Iacob, Ioan [i Andrei

Prima serie este format\ din dou\ perechi de fra]i: Simon (Petru) [i Andrei, Iacob [i
Ioan. E de presupus c\ Simon [i Iacob sunt fra]ii mai mari, de vreme ce Andrei [i Ioan
sunt indica]i ca fra]i ai lor. Sunt patru pescari, evrei galileeni, primii doi originari din
Betsaida (localitate din afara Galileei din punct de vedere administrativ), ceilal]i doi
dintr-un loc necunoscut, nu departe de Cafarnaum. Potrivit lui Luca 5,10, erau tovar\[i,
dar doar aici apare aceast\ informa]ie. Este clar îns\ c\ sunt pescari din aceea[i zon\,
din NE lacului Galileea, [i este verosimil s\ se fi cunoscut când i-a chemat Iisus.
B\rcile pe care le posedau asigurau loc de munc\ pentru câ]iva oameni, cum rezult\
din Marcu 1,20, unde se spune c\ Iacob [i Ioan, imediat ce au fost chema]i de Iisus l-
au l\sat „pe tat\l lor Zevedeu în corabie, cu lucr\torii”.
 {i în Luca 5,1-11 Simon apare ca st\pân al unei b\rci pe care lucreaz\ mai
multe persoane. Barca din sec. I d.H. descoperit\ în kibbutzul Guinossar, situat pe
coasta nord-vestic\ a lacului, cu capacitatea de 12-14 persoane, fragil\, cu coca
joas\, arat\ cum puteau fi aceste mici firme, cu 5-7 pescari de barc\ (v. Ioan 21,2-
13). Nu-i de mirare c\ un pescuit abundent putea pune în pericol stabilitatea
acestor ambarca]iuni fragile, vulnerabile la furtuni: „[i au umplut amândou\
cor\biile, încât erau gata s\ se afunde” (Luca 5,7). E posibil ca Simon (Petru),
originar din Betsaida, fiul lui Iona (Matei 16,17) sau Ioan (Ioan 21,15)1 [i fratele lui
Andrei, s\ fi fost c\s\torit cu o femeie din Cafarnaum, dar în evanghelii apare doar
soacra lui, pe care Iisus a vindecat-o de friguri în Cafarnaum, „în casa lui Simon [i
a lui Andrei” (Marcu 1,29-31). Înseamn\ asta c\ familia se mutase din Betsaida la
Cafarnaum? Pe de alt\ parte, nu este clar dac\ Simon fusese – ca fratele s\u
Andrei – ucenic al lui Ioan Botez\torul, pare probabil c\ Iisus l-a cunoscut pe
Simon (Petru) prin Andrei (v. Ioan 1,40-42). De[i numele lui era Simon, Iisus i-a dat
un supranume, Chefa (în aramaic\ Kepa’), care, tradus în greac\, este Petros,
Petru. „Chefa” înseamn\ deci „piatr\, stânc\”. Din cele trei nume (Simon, Chefa [i
Petru) s-a impus Petru [i primul dintre cei Doisprezece a fost cunoscut în
comunitatea cre[tin\ timpurie prin traducerea greac\ a supranumelui s\u. Dar,
cum remarc\ J. P. Meier, Iisus i se adreseaz\ de obicei cu numele originar [i la fel
trebuie s\ fi f\cut [i cei Doisprezece.
Rolul lui Petru devine crucial într-un episod care a avut loc în Caesarea lui Filip
(Marcu 8,27; Matei 16,13) sau, mai pu]in probabil, la Cafarnaum (Ioan 6,59). În
plin\ activitate public\, când era deja cunoscut de mul]i, Iisus [i-a întrebat ucenicii
care îl înso]eau ce cred despre el. Petru, în numele celorlal]i, a afirmat solemn c\
el e Mesia (Marcu 8,29; Luca 9,20) sau, potrivit lui Ioan 6,69, „Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu” (v. Matei 16,16). Era clar\ adeziunea total\ a lui Petru la Iisus [i
percep]ia pe care o avea despre identitatea lui ca trimis al lui Dumnezeu. Aceast\
fermitate, legat\ de o convingere deplin\, este eviden]iat\ de Iisus când îi cere s\-i
„înt\reasc\” pe fra]ii s\i (Luca 22,32). Supranumele Chefa/Petru este un indiciu c\
pentru Iisus Simon trebuia s\ fie o stânc\ puternic\ pe care s\ se sprijine credin]a
celorlal]i ucenici (aceea[i idee în Matei 16,17-19, cu referire la Biseric\: „tu e[ti
Petru [i pe aceast\ piatr\ voi zidi Biserica Mea”).
Acest supranume nu-l scute[te îns\ pe purt\torul lui s\ treac\ prin situa]ii de
mare sl\biciune. Petru va fi aspru dojenit de Iisus când îl contrazice [i-i cere s\
evite drumul suferin]ei pe care Înv\]\torul îl anun]\ pentru el [i pentru ucenici.
Iisus îl apostrofeaz\ numindu-l „Satana” [i-i cere imperios s\-l urmeze ca ucenic [i
s\ fie expresia planului lui Dumnezeu, f\r\ nici un fel de orgoliu (v. Marcu 8,32-33).
Într-un alt moment, referin]a la Satana, „cel ce ispite[te” – indic\ un timp de
încercare prin care vor trebui s\ treac\ cei Doisprezece. Patimile, moment în care
îl vor abandona pe Iisus, justific\ o fraz\ care cuprinde o metafor\ agricol\ foarte
expresiv\: „Simone, Simone, iat\ Satana v-a cerut s\ v\ cearn\ ca pe grâu” (Luca
22,31). Încercarea va fi deosebit de dur\ pentru Petru, pe care Iisus îl anun]\ c\ se
va lep\da de el, spunând c\ nu îl cunoa[te.
 Istoria rela]iilor dintre Iisus [i Petru, dintre Înv\]\tor [i primul dintre cei
Doisprezece, se va încheia cu întâlnirea de dup\ învierea lui Iisus. Reflexul acestei
întâlniri sunt cuvintele pe care, în Luca 22,32, le roste[te Iisus la ultima cin\ [i pe
care, în parte, deja le-am men]ionat. Iisus îi spune lui Petru: „Eu m-am rugat
pentru tine s\ nu piar\ credin]a ta. {i tu, […], întorcându-te [la Dumnezeu],
înt\re[te pe fra]ii t\i”. O idee similar\ se g\se[te în Ioan 21,15-19, cu referire la
rolul lui Petru în Biseric\: „Pa[te mielu[eii mei”.

{i lui Iacob [i Ioan, doi fra]i cunoscu]i ca „fiii lui Zevedeu”, Iisus le d\ un
supranume. Îi nume[te „Boanerghes”, adic\, potrivit explica]iei din Marcu 3,17,
„fiii tunetului”. În limbajul comun, acest calificativ indic\ o persoan\ cu caracter
puternic [i impetuos, îndr\zne], chiar irascibil. Aici, îns\, se refer\ mai ales la
comportamentul celor doi fra]i ca discipoli, comparat cu modul de comportare al
lui Iisus, Înv\]\torul. În acest sens, interven]ia celor doi fra]i dup\ ce un sat
samaritean a refuzat s\ ofere ospitalitate grupului lui Iisus ar explica destul de bine
supranumele dat, nu f\r\ o doz\ de ironie, de Înv\]\tor: „Doamne, vrei s\ zicem
s\ se coboare foc din cer [i s\-i mistuie?” (Luca 9,54). Iisus r\spunde printr-un
refuz total [i-i ceart\ public pe cei doi fra]i (v. 3.4.3.2.).
Într-un episod similar, Ioan, vorbind la persoana întâi plural ([i în numele
fratelui s\u?) î[i arat\ zelul tunând [i fulgerând împotriva cuiva care f\cea
exorcisme în numele lui Iisus, de[i nu apar]inea grupului de ucenici itineran]i.
Ioan, convins c\ a procedat corect, spune, nu f\r\ orgoliu, c\ l-au împiedicat
„pentru c\ nu-]i urmeaz\ împreun\ cu noi”. Iisus îl corecteaz\ [i-i r\spunde: „Nu-l
opri]i…” (Marcu 9,38-39; Luca 9,49-50).
Într-un al treilea episod, cei doi fra]i se autoproclam\ cei mai importan]i din
împ\r\]ia pe care o va instaura curând Iisus: Iacob ar vrea s\ stea în dreapta, iar
Ioan în stânga lui Iisus, regele. Cer putere [i provoac\ mânia, manifestat\, a
celorlal]i zece ucenici. Iisus trebuie s\ le frâneze impetuozitatea amintindu-le c\
singurul lucru la care pot aspira, ca ucenici ai s\i, este încercarea [i suferin]a
(Marcu 10,35-45 || Matei 20,20-28). Cei doi fra]i – [i astfel se vede c\ zelul lor este
sincer [i c\ nu sunt mâna]i de ambi]ie – afirm\ c\ sunt gata s\ treac\ prin orice.
Aceste trei episoade contureaz\ imaginea celor doi ucenici extrem de devota]i
cauzei lui Iisus, dar a c\ror fervoare, prin rico[eu, pune sub semnul îndoielii – f\r\
ca ei s\-[i dea seama – modul de ac]iune evanghelic: Iisus se vede obligat s\
refuze un gest r\zbun\tor [i violent; refuz\ [i s\ exclud\ pe cineva în virtutea
sentimentului de grup închis [i meschin; de asemenea, refuz\ o solicitare de
putere [i autoritate, când de fapt este în joc acceptarea unui drum care trece prin
cruce. Supranumele „fiii tunetului” arat\, deci, c\ Iisus îi cunoa[te foarte bine pe
fiii lui Zevedeu, sincer dedica]i cauzei Înv\]\torului, dar obliga]i s\-[i schimbe total
propriile op]iuni [i s\ le pun\ în concordan]\ cu proiectul lui.
 Profilul lui Ioan, cel mai mic dintre cei doi fra]i, este remarcabil conturat dac\
îl identific\m cu ucenicul f\r\ nume din Evanghelia dup\ Ioan, indicat fie drept
„ucenicul pe care-l iubea Iisus” (sau „ucenicul iubit”), fie „cel\lalt ucenic” (v. Ioan
20,2). Mai mult, conform unei tradi]ii reflectate în capitolul 21 al acestei evanghelii,
personajul respectiv se prezint\ ca autorul întregului document: „Acesta este
ucenicul care m\rturise[te despre acestea [i care a scris acestea […]” (21,24). Ca
atare, credem c\ „ucenicul” nenumit din Ioan este o singur\ persoan\. Rela]ia lui
cu Iisus este concentrat\ în ultima etap\ a existen]ei acestuia: ultima cin\, Cina
cea de tain\ (13,23), interogatoriul în fa]a lui Anna (18,15.16), r\stignirea (19,26-
27), descoperirea mormântului gol (20,1-10) [i ar\t\rile lui Iisus înviat la Ierusalim
[i lâng\ lacul Tiberiadei (20,19-29; 21,1-23).
Acest „ucenic” este prezentat ca foarte apropiat de Înv\]\tor [i, în acela[i timp,
curajos [i hot\rât. La ultima cin\ se afl\ la mas\ al\turi de Iisus [i, de aceea, îl
poate întreba discret care dintre ucenici îl va tr\da. Apoi, când Iisus este arestat,
nu fuge asemenea celorlal]i, ci-l înso]e[te la casa lui Anna, care este o cuno[tin]\ a
lui. Apoi el îl introduce pe Petru. Tot el va alerga împreun\ cu Petru la mormânt
dup\ ce Maria Magdalena îi alerteaz\ de dispari]ia trupului lui Iisus. „Ucenicul” nu
este nici departe de Golgota când Iisus este r\stignit. Afec]iunea pe care i-o poart\
Iisus este atât de mare c\, înainte de moarte, î[i încredin]eaz\ mama în grija lui.
S\ observ\m c\ aceste date, în ansamblu, nu contrazic informa]iile din
evangheliile sinoptice despre aten]ia special\ a lui Iisus fa]\ de trei ucenici de la
începuturi (Petru, Iacob [i Ioan) [i despre activitatea public\ a lui Petru [i Ioan în
prima perioad\ a comunit\]ii din Ierusalim. A[adar, nu poate fi exclus\
identificarea tradi]ional\ a „ucenicului” f\r\ nume din Evanghelia dup\ Ioan (capi-
tolele 13-21) cu Ioan, fiul lui Zevedeu [i fratele lui Iacob. Aceast\ identificare,
considerat\ în ansamblu, are o considerabil\ plauzibilitate istoric\.
Simon (Petru), Iacob [i Ioan sunt singurii membri ai grupului celor
Doisprezece c\rora Iisus le-a dat un supranume: „Chefa” („piatr\”) [i, respectiv,
„Boanerghes” („fiii tunetului”) (v. Marcu 3,16-17). Cu elemente din natur\ (piatr\,
tunet), Iisus îi singularizeaz\ în interiorul grupului. Înv\]\torul a vrut s\-i aib\
al\turi în anumite momente de intensitate special\. Astfel, în momentul
transfigur\rii (schimb\rii la fa]\), pe un munte înalt, îl înso]esc doar Petru, Iacob [i
Ioan, iar Petru vorbe[te cu Iisus în numele tuturor (Marcu 9,2.5 || Matei 17,1.4 ||
Luca 9,28.33). Tot cei trei ucenici îl înso]esc în scena, deosebit de dramatic\, în
care red\ via]a fiicei lui Iair, fata de doisprezece ani. {i aici alegerea lui Iisus este
evident\: „{i n-a l\sat pe nimeni s\ mearg\ cu el, decât numai pe Petru [i pe Iacov
[i pe Ioan, fratele lui Iacov” (Marcu 5,37; Luca 8,51). Ajuns în gr\dina Getsemani,
pu]in înainte de a fi re]inut, Iisus vrea s\ se reculeag\ rugându-se [i-i cheam\ pe
cei trei s\ vegheze cu el. Celorlal]i le-a poruncit s\ a[tepte, dar acestora trei le cere
s\-i fie al\turi în rug\ciune. Din nefericire, Petru, Iacob [i Ioan, firi slabe, adorm. {i
Iisus i se adreseaz\ întâi lui Petru: „Simone, dormi? […] C\ci duhul este osârduitor,
dar trupul neputincios” (Marcu 14, 33.37-38 || Matei 26,37.41).
 Luca nareaz\ episodul din Getsemani din perspectiva experien]ei interioare a
lui Iisus, rezumând considerabil toate celelalte elemente ale scenei; de aceea nici
nu-i men]ioneaz\ pe cei trei ucenici (Luca 23,39-46). Îi men]ioneaz\ îns\ în
episodul pescuitului miraculos (5,10). Protagonismul lui Petru, Iacob [i Ioan în
comunitatea cre[tin\ timpurie din Ierusalim vine, cum vedem, de la Iisus. Mai ales
Petru [i Ioan î[i asum\ un rol public determinant la începuturile Bisericii
(capitolele 3-8 din Faptele Apostolilor). Numai a[a poate fi explicat c\ Agrippa
love[te vârful comunit\]ii prin decapitarea lui Iacob [i întemni]area lui Petru, în
vederea execu]iei (Faptele 12,1-3). {i dup\ moartea lui Iacob, fiul lui Zevedeu, la
conducerea comunit\]ii continu\ s\ fie indica]i „trei”. În Galateni 2,9, Pavel
poveste[te vizita la Ierusalim, unde-i g\se[te pe responsabilii supremi ai Bisericii
timpurii („stâlpii”), Petru, Ioan [i un alt Iacob: fratele Domnului [i capul
comunit\]ii-mam\ din Ierusalim. Poate de aceea îl men]ioneaz\ primul pe Iacob,
înainte de Petru (Chefa) [i Ioan.
Rezumând, în grupul celor Doisprezece sunt trei ucenici, chema]i de la
început, pe care Iisus îi alege în anumite momente speciale ale activit\]ii sale
(învierea fiicei lui Iair, transfigurarea pe munte, rug\ciunea la Getsemani) s\-i fie
al\turi: Petru [i cei doi fii ai lui Zevedeu, Iacob [i Ioan. Preeminen]a acestor trei
ucenici, consemnat\ de evangheliile sinoptice (nu de Evanghelia dup\ Ioan, în
care numele lui Iacob [i Ioan nici nu apar) se va men]ine, probabil, în primii ani ai
comunit\]ii din Ierusalim.

Dar ucenicul începutului propriu-zis este Andrei. Tradi]ia oriental\ îl nume[te, cu

juste]e, „primul chemat” (ho protokl¥tos). Într-adev\r, [i evangheliile sinoptice [i
Evanghelia dup\ Ioan îi atribuie lui Andrei un loc special în cadrul chem\rii celor
Doisprezece: el este primul ucenic care, împreun\ cu un altul al c\rui nume nu
este indicat, îl prime[te pe Iisus ca Înv\]\tor (Ioan 1,38) sau cel care, împreun\ cu
Petru, este chemat de Iisus (Marcu 1,16 || Matei 4,18). Circumstan]ele variaz\, dar
nucleul faptelor este acela[i: Andrei, fratele mai mic al lui Simon (Petru), fiul lui
Iona (sau Ioan), originar din Betsaida, l-a cunoscut foarte de timpuriu pe Iisus,
probabil înaintea fratelui s\u Simon. Potrivit lui Ioan 1,41-42, Andrei este cel care –
pân\ atunci ucenic al lui Ioan Botez\torul – i-l prezint\ pe Petru lui Iisus, care îi
cere s\-l urmeze.
De[i fratele lui Petru, numele lui Andrei nu este îns\ asociat cu al acestuia în
anii în care amândoi l-au înso]it pe Iisus ca ucenici. Cum am v\zut, fiii lui Zevedeu
sunt cei care, al\turi de Petru, se bucur\ de un loc special al\turi de Iisus. Cele
dou\ perechi de fra]i (Petru [i Andrei, Iacob [i Ioan) apar în chemarea de lâng\
lacul Galileei (Marcu 1,16-20 || Matei 4,18-22) [i în listele cu cei Doisprezece. Andrei
figureaz\ fie pe locul secund, imediat dup\ Petru (Luca 6,14; Matei 10,2), fie
r\mâne pe locul patru, dup\ Iacob [i Ioan (Marcu 3,16) sau dup\ Ioan [i Iacob
(Faptele 1,13). Episodic, ocup\ locul patru [i în Marcu 13,3, la începutul cuvânt\rii
lui Iisus despre distrugerea Ierusalimului [i sfâr[itul lumii. Este evident c\ grupul
celor trei constituie o entitate aparte din care Andrei nu face parte.
 Al\turi de Filip, ocup\ îns\ un loc important în Evanghelia dup\ Ioan, evident
superior aceluia ce-i este atribuit în evangheliile sinoptice. Leg\tura dintre cei doi
ucenici pare a se explica prin originea comun\: sunt amândoi din Betsaida,
„cetatea lui Andrei [i a lui Petru” (Ioan 1,44), numit\, conform obiceiului iudaic,
„Betsaida Galileei” (12,21). Trei sunt episoadele în care apar împreun\ Andrei,
desemnat ca „fratele lui Simon Petru” (Ioan 1,40; 6,8), [i Filip – la începutul, la
mijlocul [i la sfâr[itul activit\]ii publice a lui Iisus –, fiind vizibil\ o u[oar\
preeminen]\ a lui Andrei.
În scena primilor ucenici, a[a cum este prezentat\ în Ioan 1,35-51, primii patru
chema]i sunt, în ordine, Andrei, Simon (Petru), Filip [i Natanael sau Andrei, Filip,
Simon Petru (Chefa) [i Natanael. Totul depinde dac\ se identific\ al doilea din cei
„doi ucenici” care l-au urmat pe Iisus (cel\lalt e Andrei) cu Filip (Ioan 1,37). A
doua op]iune e cea mai probabil\. Andrei [i Filip ac]ioneaz\ ca intermediari în
rela]ia cu ceilal]i doi ucenici. Andrei i-l prezint\ pe Iisus fratelui s\u, Simon [i, apoi,
în paralel, se poveste[te, a doua zi Filip [i-a adus [i el fratele, pe Natanael (Ioan
1,40-51). În al doilea episod, cel al înmul]irii pâinilor, [i Filip [i Andrei se arat\
neputincio[i în a g\si o solu]ie pentru a asigura hran\ pentru atâta lume, de[i
Andrei i-l aduce lui Iisus pe b\iatul cu pâinile [i pe[tii cu care Iisus va hr\ni
mul]imea (Ioan 6,5-9). Al treilea episod are loc la Ierusalim, dup\ intrarea
triumfal\ a lui Iisus. Potrivit Evangheliei lui Ioan, este ultima oar\ când el se arat\
în public înainte de Patimi. Atunci, ni[te neevrei, „greci”, veni]i s\ serbeze Pa[tele,
î[i exprim\ fa]\ de Filip dorin]a de a-l vedea pe Iisus. Filip îns\ nu se adreseaz\
direct Înv\]\torului, ci îi spune lui Andrei [i amândoi s-au dus [i „i-au spus lui
Iisus” (Ioan 12,22). În esen]\, în Evanghelia dup\ Ioan, Andrei [i Filip apar
împreun\ în umbra lui Petru, to]i trei originari din Betsaida.

Filip, Iuda Toma, Natanael Bartolomeu [i Matei

Filip este membrul celor Doisprezece care apare în fruntea celui de-al doilea grup de
patru din liste; acest grup este format din el, Bartolomeu, Matei [i Toma (v. Marcu 3,18;
Matei 10,3; Luca 6,14-15; Fapte 1,13). De aceea nu trebuie confundat cu cel din grupul
celor {apte, c\ruia i-a fost încredin]at\ slujirea v\duvelor [i orfanilor de limb\ greac\
din comunitatea din Ierusalim [i care, apoi, propov\duie[te Evanghelia în Samaria [i
în câmpia de pe coasta Mediteranei (Faptele 6,1-6; 8; 21,8). Originar din Betsaida, Filip
– ca [i Andrei – era un galileean cu nume grec care putea avea cuno[tin]e medii de
greac\. Andrei [i Filip sunt de altfel singurele nume grece[ti din grupul celor
Doisprezece. Asta ar explica, cum am ar\tat, de ce tocmai lor li se adreseaz\ pelerinii
greci care voiau s\-l vad\ pe Iisus (Ioan 12,20-22). Ca [i Andrei, Filip este un fost
ucenic al lui Ioan care a hot\rât s\ urmeze un alt rabin, Iisus din Nazaret, [i care-l va
chema pe Natanael s\ fac\ acela[i lucru. Filip [i Andrei sunt împreun\ [i în episodul
înmul]irii pâinilor (Ioan 6,6-9).
La Cina cea de Tain\ – tot potrivit Evangheliei lui Ioan – Filip îi pune o
întrebare lui Iisus, asemenea altor trei membri ai celor Doisprezece (Petru, Toma,
Iuda – nu Iscarioteanul), dup\ ce Iuda, tr\d\torul, a p\r\sit locul. Filip este el
treilea care întreab\ (Ioan 14,8). Întrebarea lui, ca [i cele puse de Toma (14,5) [i
Iuda (14,22), concord\ perfect cu baza teologic\ a Evangheliei lui Ioan [i, ca atare,
cu greu ar putea fi extrase de aici informa]ii de tip istoric.
Toma este un alt membru al celor Doisprezece care, ca Andrei [i Filip, se bucur\
de o aten]ie special\ doar în Evanghelia dup\ Ioan. Evangheliile sinoptice se
limiteaz\ la a-i men]iona numele. Pe acest ucenic îl cheam\ Toma, nume care –
ca [i „Chefa” – vine din aramaic\ (te’oma) [i înseamn\ „geam\n” (în greac\,
dydimos). A[a se afirm\, corect, în Ioan 11,16; 20,24; 21,2. Prin urmare, „Toma” ar
putea fi o porecl\ devenit\ numele propriu al ucenicului, al c\rui nume ini]ial
r\m\sese necunoscut tradi]iei. La începutul Evangheliei gnostice a lui Toma citim
îns\: „Acestea sunt cuvintele [secrete pe care le-a gr\it Iisus cel Viu [i] pe care
Didim Iuda Toma le-a scris”. În acest titlu Iuda este numele originar al ucenicului,
iar Didim [i Toma („Geam\nul”) func]ioneaz\ ca dou\ supranume sau ca un
supranume redundant. {i cele patru evanghelii canonice utilizeaz\ doar porecla
pentru a desemna acest ucenic. Evanghelia lui Toma, Faptele lui Toma [i o
variant\ a textului din Ioan 14,22 din câteva manuscrise siriace din sec. II d.H.
sugereaz\ c\ primul nume al ucenicului a fost Iuda.
Explica]ia cea mai fireasc\ ar fi c\ supranumele Toma, adic\ Didim,
Geam\nul, a fost dat personajului spre a nu fi confundat cu al]i doi Iuda din grup:
Iuda, tr\d\torul, Iscarioteanul, fiul lui Simon, [i Iuda, cu supranumele Tadeu, fiul
lui Iacob. Dac\ acestora li s-a p\strat [i numele [i supranumele (Iscarioteanul,
respectiv Tadeu), cel\lalt Iuda este cunoscut în evangheliile canonice doar prin
supranume (Toma), în timp ce evangheliile apocrife îi men]ioneaz\ [i numele:
Iuda. Al cui geam\n era Toma ca s\ merite aceast\ porecl\? Al cuiva cunoscut de
cei Doisprezece? Nu [tim. Sugestia din Faptele lui Toma – o scriere apocrif\ din
sec. III d.H. – c\ era fratele geam\n al lui Iisus este total lipsit\ de fundament.
Folosirea supranumelui r\spunde, ca [i în cazul celorlal]i doi Iuda, unor finalit\]i
practice în grupul celor Doisprezece, nu unei voin]e expresie a lui Iisus. Cum am
ar\tat, Înv\]\torul a impus doar dou\ supranume: Chefa – lui Petru, [i Boanerghes
– lui Iacob [i lui Ioan.
Toma apare în trei episoade din Evanghelia dup\ Ioan. În toate personajul este
un b\rbat între ironic [i incisiv, înc\p\]ânat [i înclinat s\ contrazic\… care
sfâr[e[te prin a deveni un credincios model! Nu [tim în ce m\sur\ autorul
Evangheliei a modificat imaginea personajului, dar e clar c\ l-a conturat cu o
personalitate proprie, puternic\.
Prima interven]ie a lui Toma este o observa]ie de tip net ironic. Iisus, aflând de
boala lui Laz\r, exprim\ în fa]a ucenicilor dorin]a de a se întoarce în Iudeea, în
ciuda pericolului pe care aceast\ decizie îl implic\ pentru el [i pentru ucenici.
Ace[tia încearc\ s\ se opun\ [i, în fa]a insisten]ei lui Iisus, Toma replic\: „S\
mergem [i noi [i s\ murim cu el” (Ioan 11,16).
Pe un ton asem\n\tor, în timpul ultimei cine Toma intervine logic în leg\tur\
cu calea ce-i va purta pe ucenici pân\ la Iisus: „Doamne, nu [tim unde te duci; [i
cum putem [ti calea?” (Ioan 14,5). Dificultatea indicat\ de ucenic îi ofer\ lui Iisus
prilejul uneia din cele mai relevante afirma]ii din Evaghelia lui Ioan: „Eu sunt
Calea, Adev\rul [i Via]a” (Ioan 14,6).
 Logica dialogului dintre Iisus [i Toma culmineaz\ cu dubla scen\ a apari]iei lui
Iisus dup\ înviere în fa]a ucenicilor. Aici refuzul – de în]eles! – al lui Toma de a
crede c\ Iisus a înviat este vehement. La început refuz\ s\ accepte [tirea pe care i-
o dau tovar\[ii s\i („Am v\zut pe Domnul!”) [i se înc\p\]âneaz\ s\ cear\ o
verificare personal\ [i complet\ a faptului: cere s\ vad\ semnul cuielor pe mâinile
lui Iisus, s\ pun\ degetul pe el [i pe urma l\sat\ de suli]\ pe piept. Dar când Iisus
le apare ucenicilor a doua oar\ [i-l invit\ pe Toma s\ fac\ lucrul cerut, acesta nu
spune decât: „Domnul meu [i Dumnezeul meu” (Ioan 20,28). În Evanghelia dup\
Ioan, Toma reprezint\ trecerea de la îndoial\ la credin]\, de la distan]area ironic\
la apropierea cea mai sincer\.

Bartolomeu (în greac\ Bartholomaios, în latin\ Bartholomeus) este un patronim

utilizat [i ca prenume. În aramaic\ bar înseamn\ ‘fiul lui’, în timp ce Tolomeu este
un nume grecizat derivat din aramaicul Tolmai sau Talmai. Schimburile [i
fuziunile dintre lumea iudaic\ [i lumea greac\ sunt constante în Israel dup\
p\trunderea culturii elenistice în sec. IV î.H. O fuziune similar\ se consider\ c\ a
avut loc în numele orbului din Ierihon vindecat de Iisus: Bartimeu (bartimaios), pe
care Evanghelia îns\[i îl traduce ca „fiul lui Timeu” (Marcu 10,46), este la origine
un patronim, care combin\ aramaicul bar cu un nume grecizat (Timeu) provenit
din aramaicul Timmai.
La Bartolomeu se pune problema identific\rii lui cu Natanael, ucenic al lui
Iisus originar din Cana Galileei (Ioan 21,2), pe care Filip l-a condus la Iisus.
Semnificativ, unul din primele lucruri pe care le face Iisus când ajunge în Galileea
este s\ mearg\ la Cana, satul lui Natanael, invitat la o nunt\ împreun\ cu ucenicii
[i cu mama sa (Ioan 2,1-2). Natanael, a[adar, ajunge la Iisus gra]ie unui alt
galileean, Filip, a[a cum Andrei i-l prezentase pe Petru. Într-adev\r, în trei din cele
patru liste cu cei Doisprezece, Bartolomeu este numele care apare imediat dup\
Filip.
Persoana lui Natanael se bucur\ de aten]ie în Evanghelia dup\ Ioan, în care
este prezentat ca un evreu dintr-o bucat\, un om integru [i devotat Legii, unul
dintre pio[ii care a[teapt\ s\ se împlineasc\ profe]iile [i s\ soseasc\ Regele
Israelului, Mesia eliberator al poporului s\u, profetul de la sfâr[itul vremurilor. Iar
Iisus îl define[te ca un israelit autentic, „în care nu este vicle[ug” (Ioan 1,47). Pe
de alt\ parte, Natanael î[i tr\deaz\ originile rurale [i galileene când îi taie
entuziasmul lui Filip [i îi r\spunde: „Din Nazaret poate fi [ie[i] ceva bun?” (Ioan
1,46). Pentru un locuitor din Cana, sat din Galileea de Jos, situat la nord de
Sepphoris [i relativ aproape de Nazaret, nu este verosimil ca tocmai dintr-un sat
atât de neînsemnat ca acesta s\ ias\ Mesia! Dar, ca Toma, Natanael va trece de la
scepticism [i de la un anumit dispre] la deplina adeziune fa]\ de Iisus. Cei doi,
Natanael, la începutul Evangheliei (1,49), [i Toma, în final (20,28), reprezint\ dou\
itinerarii personale de recunoa[tere a lui Iisus.
 Nimic nu se opune accept\rii, ca valid\ din punct de vedere istoric, a
identit\]ii dintre Bartolomeu [i Natanael, ca un singur membru al grupului celor
Doisprezece. R\mâne în suspans care din cele dou\ nume trebuie considerat ca
apar]inând ucenicului. Bartolomeu, cum am spus, este un patronim care se putea
utiliza ca prenume, dar nu obligatoriu. Natanael, la rândul lui, este un prenume
iudaic cu o semnifica]ie relevant\ („darul lui Dumnezeu”), care apare în Iudita 8,1;
apoi, un nume ca Natanael concord\ cu imaginea personajului conturat în Ioan
1,44-51. Este mai bine, deci, de conchis c\ numele ucenicului era Natanael, dar,
cum era fiul lui Tolomeu, era numit [i Bar-tolomeu. Cu timpul, cel de-al doilea
nume a prevalat, primul fiind salvat de la uitare doar de tradi]ia preluat\ în Ioan.
Ne-am afla deci în fa]a unui caz similar celui al ucenicilor Iacob [i Ioan, adesea
numi]i prin patronimic („fiii lui Zevedeu”), cum tat\l lor se numea Zevedeu. Aici
îns\ patronimul a substituit aproape total numele.

Ultimul membru al celui de-al doilea grup din cei Doisprezece este Matei. Numele
este de origine iudaic\ [i înseamn\ „dar (al lui Dumnezeu)”. Dac\ evangheliile lui
Marcu (3,18) [i Luca (6,15) se limiteaz\ la a-l men]iona, în Evanghelia dup\ Matei
este identificat cu Levi, fiul lui Alfeu, un publican pe care Iisus îl invit\ s\-[i
p\r\seasc\ aceast\ slujb\ [i s\-i devin\ ucenic (Matei 9,9). De aceea, în lista celor
Doisprezece din Matei 3,10, ucenicul este numit „Matei vame[ul”. Marcu [i Luca îi
consider\ îns\ dou\ personaje diferite: pe de o parte, Matei – unul dintre cei
Doisprezece [i Levi – fiul lui Alfeu, publicanul, pe de alt\ parte (Marcu 2,14 || Luca
5,27). Este posibil s\ se fi produs o schimbare de nume odat\ cu schimbarea
radical\ a vie]ii [i cu intrarea în misiunea propus\ de Iisus? Este posibil ca doar
Evanghelia dup\ Matei s\ fi avut informa]ia despre acest schimb de nume al unuia
dintre cei Doisprezece, singurul care înainte de a-l urma pe Iisus avea o meserie
care îl stigmatiza public ca p\c\tos? Chiar dac\ r\spunsul la aceste întreb\ri ar fi
pozitiv, r\mâne dificil de explicat de ce dou\ evanghelii, Marcu [i Luca, nu îl
identific\ pe Matei cu Levi.

Iacob, fiul lui Alfeu, Simon Zelosul, Iuda Tadeu

[i Iuda Iscarioteanul
A treia [i ultima serie de patru nume din grupul celor Doisprezece începe
întotdeauna cu Iacob, un ucenic fiu al lui Alfeu [i al Mariei [i frate al unui anume
Iosif. Acest personaj este cunoscut în listele cu cei Doisprezece ca „[fiul] lui Alfeu”,
dar în nara]iunile din Patimi apar numele mamei [i fratelui s\u. Se vorbe[te astfel
despre Maria, „mama lui Iacov cel Mic [i a lui Iosi” (Marcu 15,40), sau „Maria,
mama lui Iacov [i a lui Iosi” (Matei 27,56) sau doar „Maria, mama lui Iacov”
(Marcu 16,1) ori „cealalt\ Marie” (Matei 28,1), cu referire la aceea[i persoan\:
mama unuia dintre cei Doisprezece [i so]ia lui Alfeu.
Identificarea lui Iacob, fiul lui Alfeu, cu Iacob, fiul Mariei, este justificat\ de
porecla „cel Mic” a acestui personaj, porecl\ care apare doar în Marcu 15,40.
Aceast\ porecl\ (în greac\ mikros) î[i g\se[te întreaga justificare în grupul celor
Doisprezece, ca o form\ familiar\ de a-l distinge pe Iacob, fiul lui Alfeu, de Iacob,
fiul lui Zevedeu, unul dintre primii trei ucenici, al\turi de Petru [i Ioan, cel\lalt
Zevedeu. Independent, deci, de referirea la statura fizic\ pe care o poate cuprinde
aceast\ porecl\, e foarte probabil c\ Marcu 15,40 a preluat o denumire utilizat\ în
interiorul grupului care nu a intrat în listele „oficiale”. Este unul dintre detaliile
concrete de via]\ pe care evanghelistul Marcu le-a introdus în nara]iunea sa.
Al doilea membru din cei Doisprezece care apare în ultima sec]iune a listelor din
Luca (6,15) este Simon Zelosul1 (z¥lot¥s). În listele lui Marcu (3,18) [i Matei (10,4)
este al treilea, imediat înainte de Iuda Iscarioteanul [i aici este numit Simon
Cananeul. Cele dou\ epitete ad\ugate numelui, cananeu [i zelot sunt acela[i
lucru: cananeu este transcrierea aramaicului qan’ana’, care înseamn\ ‘zelos’, [i
acest adjectiv, tradus în greac\, este z¥lot¥s. A[adar, Luca a preferat traducerea
greac\ a termenului aramaic, pentru a-l face mai inteligibil cititorilor s\i. Fire[te, în
grupul celor Doisprezece – unde se vorbea aramaica – se distingea între Simon
qan’ana’ (Cananeul, ‘zelos’) [i Simon ‘kepa’ (Chefa sau Petru, ‘piatr\’).
Supranumele „Cananeul” sau „Zelosul” se situeaz\, deci, la acela[i nivel cu un
altul, „cel Mic”, care, cum am v\zut mai sus, distinge pe Iacob fiul lui Alfeu de
Iacob fiul lui Zevedeu. Este vorba, deci, de dou\ supranume familiare folosite în
cercul celor Doisprezece pentru a face distinc]ia în cadrul a dou\ perechi de
ucenici cu acela[i nume: Simon [i Iacob. Nu pare c\ „Zelosul”/„Cananeul” [i „cel
Mic” au fost supranume date de Iisus.
Adesea s-a dorit interpretarea supranumelui „Cananeul” sau „Zelosul” al lui
Simon ca un semn de apartenen]\ la grupul zelo]ilor, rezisten]ii cu arma contra
Romei. Unii cred c\ Simon a fost un ucenic care ar fi l\sat armele ca s\ intre în
grupul lui Iisus. Am v\zut îns\ c\ la sfâr[itul anilor 20 nu a existat o mi[care
serioas\ de rezisten]\ armat\ împotriva Romei (v. 3.3.3.4.). În schimb, în Galileea
abund\ zelo[ii care practic\ Legea, militan]i activi ce vegheaz\ ca poruncile ei s\
fie respectate de popor [i care, eventual, împ\rt\[esc idealurile teocratice ale lui
Iuda Galileeanul, care respinge f\]i[ [i violent ocupa]ia roman\. Zelul pentru Lege
nu se manifest\ îns\ într-o practicare activ\ a violen]ei, ci mai degrab\ într-un
radicalism religios cu tendin]a de a trasa frontiera dintre pur [i impur, na]ional [i
str\in, drept [i p\c\tos. Din acest punct de vedere, interpretarea larg\ a Legii de
c\tre Iisus trebuie s\ fi provocat nu o dat\ surpriz\ unor oameni ca Simon, sau
chiar Natanael Bartolomeu, israeli]i integri ap\r\tori ai Legii dar, pân\ la urm\,
deschi[i mesajului Înv\]\torului care-i chemase. {i Pavel, înainte de a se converti
la cre[tinism, fusese un om – cum afirm\ el însu[i – foarte zelos, „mult râvnitor al
datinilor mele p\rinte[ti” (Galateni 1,14), într-atât, încât persecutase Biserica din
zel (zelos) pentru religia iudaic\ (Filipeni 3,6).

Numele cel mai frecvent în grupul celor Doisprezece este Iuda. Îl poart\ trei
ucenici: Iuda Toma, Iuda Tadeu [i Iuda Iscarioteanul; acela[i nume îl are [i unul
dintre fra]ii lui Iisus (v. 4.3.3). Nu este surprinz\tor, c\ci „Iuda” (Ioudas) este forma
grecizat\ a numelui iudaic Yehuda, al patrulea fiu al lui Iacob, din spi]a c\ruia se
va na[te David [i, în consecin]\, Mesia, eliberatorul Israelului. Mai mult, Iuda este
numele celui mai faimos dintre fra]ii Macabei, miticul conduc\tor iudaic
înving\tor al lui Antioh IV Epiphanes, regele str\in care voia s\ distrug\ legile
ancestrale ale Israelului.
Numele este foarte frecvent în sec. I d.H. Cel mai faimos Iuda al epocii a fost
un alt ap\r\tor al Legii [i al libert\]ii iudaice împotriva invadatorului str\in: Iuda
Galileeanul, ideologul teocra]iei [i al rezisten]ei active contra puterii romane care
voia s\ impun\ poporului un cens [i un impozit, înc\lcând drepturile lui
Dumnezeu asupra oamenilor [i asupra p\mântului (v. 3.3.3.2.).
 Am vorbit mai sus despre Iuda Toma. Al doilea ucenic cu numele Iuda este
fiul lui Iacob, men]ionat doar în dou\ din cele patru liste (Luca 6,16 [i Fapte 1,13),
c\ci în celelalte dou\ (Marcu 3,18 [i Matei 3,10) apare ca Tadeu. Aceast\ dualitate
(Iuda – Tadeu) e unic\ în listele celor Doisprezece [i, evident, este legitim\
întrebarea dac\ este vorba despre aceea[i persoan\. Cea mai fireasc\ ipotez\ este
cea pozitiv\, aceea de a atribui personajului respectiv numele de Iuda [i
supranumele Tadeu. A[a se desprinde, indirect, din modul în care este numit în
Evanghelia dup\ Ioan: „Iuda, nu Iscarioteanul” (14,22). Înseamn\ c\, potrivit
tradi]iei preluate în aceast\ evanghelie, sunt doi Iuda (Iuda Toma nu intr\ în
calcul, c\ci e numit aproape doar cu porecla): Iscarioteanul [i cel\lalt. Dat\ fiind
abunden]a de nume secunde, supranume, patronime [i epitete pe care le întâlnim
în grupul celor Doisprezece, nu e deloc ciudat ca Iuda, fiul lui Iacob, s\ aib\
porecla de Tadeu, mai ales fiind vorba de cineva care poate fi confundat cu doi
al]i ucenici: Iuda Iscarioteanul [i Iuda Toma.
Supranumele „Tadeu” (Thaddaios, în greac\) are originea în grecul Teodot, al
c\rui sens este „d\ruit de Dumnezeu”, care, sub influen]\ aramaic\, a devenit
Taddai. La rândul ei, aceast\ form\ s-a grecizat devenind Tadeu. Utilizarea a dou\
nume, în acest caz Iuda [i Tadeu, pentru aceea[i persoan\ nu este o excep]ie în
grupul celor Doisprezece. {i liderul [i purt\torul lor de cuvânt este numit [i Simon
(numele) [i Chefa-Petru (porecla). Astfel c\ numele ucenicului (Iuda) a fost
p\strat în Luca, Fapte [i Ioan, în timp ce Marcu [i Matei i-au transmis doar
supranumele (Tadeu).

Ultimul nume din listele celor Doisprezece este Iuda, fiul unui anume Simon
Iscarioteanul (Ioan 6,71; 13,2.26) [i, ca atare, numit Iuda Iscarioteanul. El apare ca
tr\d\torul, omul care a g\sit modalitatea de a-l da pe Iisus în mâinile autorit\]ilor
Templului [i ale Sanhedrinului, care voiau s\-l ucid\. Faptul, surprinz\tor [i decon-
certant, a f\cut ca numele lui Iuda s\ r\mân\ legat, destul de repede, de aceast\
tr\dare. A[a apare în toate listele celor Doisprezece (Marcu 3,19, Matei 10,4, Luca
6,16). Pe de alt\ parte, apartenen]a lui la grup este indubitabil\: Iuda, „unul din cei
doisprezece fiind, avea s\-l vând\” (Ioan 6,71; v. [i Marcu 14,10; Luca 22,3).
Termenul Iscarioteanul ar putea fi explicat ca un compus din ix (în ebraic\
„b\rbat”) [i Cariot sau Kerioth (numele unui ora[), deci „b\rbatul din Kerioth”. Ar
fi vorba de un fel de supranume sau nume al întregii familii, ceea ce ar justifica de
ce îl poart\ [i tat\l lui Iuda, Simon, [i el. Localizarea Kerioth-ului este foarte
dificil\. S-au propus Kerioth-Hesron, în sudul Iudeei, în Negheb (v. Iosua Navi
15,25) sau Carta, în valea Esdrelon, lâng\ Galileea (v. Iosua 21,35), chiar ora[ul
Ierusalim, c\ci, potrivit uzului din targumurile târzii, Iscarioteanul putea însemna
„b\rbatul de la ora[”. Nici o propunere nu a fost unanim acceptat\. Oricum, dat
fiind c\ ceilal]i ucenici ai lui Iisus erau galileeni, Iuda nu ar trebui s\ fie o excep]ie.
Termenul Iscarioteanul s-ar fi putut forma ca patronim în localitatea din Galileea în
care s-ar fi mutat tat\l sau un str\mo[ de-al lui Iuda (din Kerioth, ora[ din
Iudeea?).
 În grupul celor Doisprezece el este responsabil de punga comun\ (Ioan 12,6;
13,29) [i tr\darea este înso]it\ de o anumit\ sum\ de bani pe care c\peteniile
Templului promit s-o dea tr\d\torului (Marcu 14,11; Luca 22,5). Matei subliniaz\
avari]ia lui Iuda [i precizeaz\ c\ recompensa pentru tr\dare sunt 30 de monede
de argint (26,15). Tema banilor reapare în leg\tur\ cu Iuda în episodul în care
Maria îl unge cu mir pe Iisus în Betania. Potrivit lui Ioan 12,4-6, Iuda î[i arat\
meschin\ria protestând împotriva risipirii presupuse de mirul folosit pentru Iisus [i
afirm\ emfatic: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari [i s\-i fi
dat s\racilor”? În Marcu 14,4-5 nu se precizeaz\ îns\ cine face acest comentariu,
iar în Matei 26,8, o fraz\ asem\n\toare este atribuit\ tuturor ucenicilor. Iuda este
prezentat ca avar în Matei (26,15) [i ca ho] în Ioan (12,6).
În alte texte, explica]ia ultim\ a tr\d\rii nu sunt banii, ci faptul c\ Iuda este
posedat de diavol. Luca începe relatarea Patimilor cu aceste cuvinte: „{i a intrat
Satana în Iuda” (22,3). {i imediat ucenicul se duce s\-[i ofere serviciile marilor
preo]i, c\peteniilor Templului. În termeni similari, Ioan scrie c\ Iuda decide s\-l
tr\deze pe Iisus mânat de diavol (13,2). Momentul acestei influen]e diabolice este
vizualizat odat\ cu bucata de pâine pe care Iuda o accept\ de la Iisus la Cina cea
de Tain\. Evanghelia dup\ Ioan comenteaz\: „{i dup\ îmbuc\tur\ a intrat Satana
în el” (13,27). Într-un cuvânt, Iuda „este diavol” (Ioan 6,70). Tr\darea lui Iuda este
de neîn]eles pentru evanghelii, ceea ce indic\ faptul c\ este o dat\ istoric\ solid\
(v. 6.2.2.5).

Semnifica]ia [i rolul celor Doisprezece

Cei doisprezece ucenici, chema]i [i ale[i personal de Iisus, sunt martori constan]i
ai cuvintelor [i înf\ptuirilor sale, dar rolul lor este mult mai amplu: ei devin o
prelungire vie a persoanei lui Iisus [i a activit\]ii sale, în prezent [i în viitor. Ca
atare, trebuie avut în vedere mai mult ceea ce reprezint\ decât ceea ce
înf\ptuiesc. Cum vom vedea, se pare c\ cei Doisprezece nu se despart de Iisus, cu
excep]ia scurtelor perioade când el îi trimite, câte doi, ca misionari prin Galileea.
Iisus a vrut s\ aleag\ în fa]a tuturor, la începutul activit\]ii sale publice,
doisprezece b\rba]i, care s\ formeze un grup fix [i stabil de discipoli. Fire[te, cum
am v\zut, sunt [i alte persoane – b\rba]i [i femei – care, în grade [i ocazii diferite,
particip\ la modul s\u de via]\ [i îi împ\rt\[esc proiectul, dar imaginea public\ a
rabinului din Nazaret este inseparabil\ de cei Doisprezece, nici mai mul]i, nici mai
pu]ini. Ace[ti Doisprezece, sau membrii lor cei mai importan]i (Petru, exponentul
lor, Iacob [i Ioan), vor fi coprotagoni[ti, al\turi de Iisus, în cele mai importante
momente ale vie]ii sale. Spre exemplu, cei Doisprezece vor fi, probabil, singurii
participan]i la ultima cin\ a lui Iisus, Cina cea de Tain\, cu o zi înainte de moartea
sa.
De ce a vrut Iisus s\ se înconjoare de un grup de doisprezece b\rba]i? În
primul rând, un grup de doisprezece reprezint\, cum a subliniat E. P. Sanders, cele
dou\sprezece triburi ale Israelului restaurat. Visul reunirii întregului popor al lui
Dumnezeu, acum împr\[tiat pe tot p\mântul, în ]ara f\g\duit\ a Israelului, domin\
un amplu segment al speran]ei iudaice în secolele II [i I î.H. Aceast\ speran]\ este
proiectat\ în veacurile finale, în]elese ca momentul în care poporul lui Israel va fi
pe deplin reconstituit [i reabilitat, dup\ ce a trecut prin încercarea dispersiei.
 Textele abund\ [i provin din toate curentele iudaice. La începutul sec. II î.H.
ben Sira scrie aceast\ rug\ciune: „Adun\ toate neamurile lui Iacov [i d\-le iar
mo[tenirea, ca la început” (36,13). Tema era cunoscut\ de când regatul lui Iuda
fusese distrus, iar locuitorii lui deporta]i în Babilon. Profetul Ezechiel consider\
Israelul oile împr\[tiate [i pe Dumnezeu p\storul care f\g\duie[te s\ le strâng\:
„le voi aduce în ]ara lor [i le voi pa[te prin mun]ii lui Israel” (34,13). Orizontul
cuprinde toate ]\rile – nu doar Babilonul – în care a fost deportat poporul ales în
decursul istoriei sale, c\ci, potrivit profetului Isaia, Dumnezeu „va aduna pe cei
risipi]i ai lui Israel [i va strânge la un loc pe cei împr\[tia]i ai lui Iuda din cele patru
col]uri ale p\mântului” (Isaia 11,11-12).
Începând cu sec. II î.H., odat\ cu afirmarea na]ionalismului religios iudaic ca
reac]ie la încercarea de elenizare, ideea restaur\rii Israelului se accentueaz\. În
Cartea a doua a Macabeilor se poate citi astfel aceast\ dorin]\: „s\ n\d\jduim în
Dumnezeu, c\ în curând […] ne va aduna de sub cer la locul cel sfânt” (2,18).
Fire[te, în sec. I î.H. [i I d.H. agentul restaur\rii celor dou\sprezece triburi va fi
deseori Mesia, urma[ul lui David. Acesta, potrivit Psalmilor lui Solomon, „va aduna
poporul sfânt [i-l va conduce cu dreptate; el va judeca triburile poporului sfin]it de
Domnul, Dumnezeul lui” (17,26). Ultimul text seam\n\ mult cu o promisiune
referitoare la sfâr[itul vremurilor pe care Iisus o face celor Doisprezece. O g\sim în
izvorul Q (Matei 19,28 || Luca 22,30): „ve]i [edea [i voi pe dou\sprezece tronuri,
judecând cele dou\sprezece semin]ii ale lui Israel”.
Ceea ce înseamn\ c\ rolul celor Doisprezece nu se sfâr[e[te în timpul
prezent, ci se proiecteaz\ în viitor, în vremurile ultime, când tot Israelul va fi fost
strâns. Atunci, celor Doisprezece, învesti]i cu autoritate mesianic\, li se va
încredin]a cârmuirea Israelului. Iisus, a[a cum remarc\ G. Theissen, a transformat
mesianismul individual în mesianism de grup: proximitatea celor Doisprezece de
cel ce i-a chemat culmineaz\ cu participarea lor la cârmuirea Israelului la sfâr[itul
vremurilor, când va începe regatul lui Mesia. Nu este de mirare c\ cei doi ucenici
impetuo[i [i cutez\tori, Iacob [i Ioan, fiii tunetului, cer s\ ocupe tronurile de
onoare, de lâng\ tronul central, pe care va sta Regele Mesia: „D\-ne nou\ s\
[edem unul de-a dreapta ta, [i altul de-a stânga ta” (Marcu 10,37). În r\spunsul
s\u, Iisus evit\ s\ se pronun]e în aceast\ privin]\: „Dar a [edea de-a dreapta mea,
sau de-a stânga mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a preg\tit” (Marcu
10,40 || Matei 20,23). Doar Dumnezeu [tie cine va ocupa locurile cârmuirii în
Împ\r\]ia viitoare.
 Este, prin urmare, incontestabil c\ Iisus îi implic\ pe cei Doisprezece în
cârmuirea final\ a Israelului, dup\ instaurarea Împ\r\]iei. Dar, cum remarc\ D. G.
Dunn, cei Doisprezece, conform textului amintit (Matei 19,28 || Luca 22,30),
ac]ioneaz\ doar dup\ restaurarea Israelului. Apoi, finalitatea principal\ a lui Iisus,
când anun]\ sosirea Împ\r\]iei, nu este restaurarea poporului lui Israel. Speran]a
lui Iisus nu se îndreapt\ direct – [i în sensul curent în epoc\ – spre refacerea
cultului, a patriei [i poporului Israelului – bazele identit\]ii iudaice. Orizontul s\u
nu este reconstituirea identit\]ii na]ionale a poporului s\u, supus\ domina]iei
politice a unei puteri str\ine. Proiectul s\u are, ca punct central, împ\r\]ia unui
Dumnezeu p\rinte al celor buni [i al celor r\i, al celor drep]i [i al celor nedrep]i.
Nu exist\ nici o expresie în evanghelii care s\ vorbeasc\ despre restaurarea
Israelului, asem\n\toare celor frecvent întâlnite în literatura iudaic\ a timpului
s\u. Nici m\car în textul amintit din colec]ia Q despre judecata pe care o vor face
cei Doisprezece, din cele dou\sprezece triburi ale Israelului, aceast\ restaurare nu
este men]ionat\.
Spre a în]elege perspectiva lui Iisus asupra ultimelor timpuri, nu este suficient\
men]ionarea rolului celor Doisprezece ca judec\tori [i cârmuitori ai Israelului. Mai
trebuie avut în vedere un text din izvorul Q, în care se spune c\ „mul]i de la r\s\rit
[i de la apus vor veni [i vor sta la mas\ cu Avraam, cu Isaac [i cu Iacov” (Matei
8,11 || Luca 13,28-29). Ceea ce înseamn\ c\ Iisus nu în]elege finalul istoriei doar în
termenii Israelului, ci în termeni universali, ai întregii umanit\]i. De aceea, ziua
judec\]ii va fi favorabil\ pentru Ninive, marea capital\ asirian\, care a ascultat
propov\duirea lui Iona – profetul Israelului – [i s-a poc\it (Matei 12,41 || Luca
11,32). Pentru Iisus, judecata nu presupune triumful Israelului contra p\gânilor,
inamicii s\i, ci momentul în care to]i, evrei [i neevrei, trec prin tribunalul divin.
Sigur, Iisus se mi[c\ mai ales – chiar dac\ nu exclusiv – în cadrul frontierelor
fizice ale Israelului [i consider\ poporul evreu primul destinatar al activit\]ii sale.
În acest sens, alegerea a doisprezece ucenici este un semn cunoscut de to]i,
num\rul „doisprezece” fiind fundamental în imaginarul colectiv al Israelului. Dar
el nu-l pune în rela]ie cu frontierele etnico-na]ionale, ci cu voin]a sa de a ajunge la
tot Israelul. Proiectul lui nu este de a restaura Israelul din punct de vedere politic [i
religios, ci de a duce prezen]a t\m\duitoare a lui Dumnezeu la to]i b\rba]ii [i
femeile Israelului f\r\ excep]ie, începând cu s\racii, bolnavii [i p\c\to[ii [i
continuând cu cei ce respect\ Legea [i, dac\ este posibil, [i cu str\inii, care [i ei
au dreptul s\ primeasc\ mila lui Dumnezeu.
De aceea, faptul c\ Iisus alege doisprezece b\rba]i [i alc\tuie[te un grup cu
nume propriu, cei Doisprezece, este, în ultim\ instan]\, un semn al universalit\]ii
mesajului [i inten]iilor sale, nu un semn al preocup\rii pentru restaurarea Isrelului
a[a cum era în]eleas\ în acel timp. Iisus vrea s\ ajung\ la to]i fiii [i la toate fiicele
lui Avraam, mai ales la aceia care, prin condi]iile de via]\ (s\raci, p\c\to[i, dar [i
str\ini), trebuie ref\cu]i trupe[te [i spiritual. A construi Israelul escatologic, cel de
la sfâr[itul istoriei, înseamn\, pentru Iisus, reînnoirea spiritual\ a oamenilor care,
aici [i acum, au nevoie s\-[i salveze trupul [i sufletul. De aceea oricine, to]i cei ce
apar]in Israelului ([i cei ce se consider\ drep]i!) trebuie s\ se poc\iasc\, c\ci
Dumnezeu devine prezent în lume gra]ie cuvintelor [i faptelor lui Iisus [i la aceasta
trebuie r\spuns cu generozitate. Poc\in]a sufletului este un alt nume pe care-l
prime[te la Iisus restaurarea Israelului.
 De aceea cei Doisprezece vor fi trimi[i s\ vindece bolnavii trupe[te [i spiritual
[i s\ propov\duiasc\ poc\in]a în contextul unei ve[ti minunate: Împ\r\]ia lui
Dumnezeu este deja prezent\! Ceea ce înseamn\ c\ restaurarea Israelului a [i
început. Sigur, aceast\ restaurare va continua [i se va încheia, c\ci va veni o zi în
care tot Israelul – dar [i cei ce vin din afara grani]elor lui, din r\s\rit [i apus – se va
întâlni [i aduna. Atunci cei Doisprezece î[i vor vedea munca r\spl\tit\ cu un loc de
onoare în Împ\r\]ie: Iisus va p\stra [i va prelungi prietenia cu ei [i-i va face p\rta[i
la condi]ia sa de Mesia. Prin urmare, cei Doisprezece reprezint\ dorin]a lui Iisus de
a ajunge la tot Israelul [i de a-i sprijini restaurarea definitiv\, aici [i acum, prin
vestirea poc\in]ei [i a vindec\rilor. Activitatea public\ a lui Iisus este universal\
(to]i oamenii Israelului, f\r\ excluderi) în particular (limitat\, aproape exclusiv, la
Israel). În aceasta se arat\ un continuator fidel al programului lui Ioan Botez\torul.
În fond, existen]a celor Doisprezece ilustreaz\ [i accentueaz\ programul comun
celor doi rabini, cel de la Iordan [i cel din Nazaret, Ioan [i Iisus.

Când Iisus îi trimite pe cei Doisprezece s\ str\bat\ singuri a[ez\ri din Galileea,
ace[tia se comport\ ca o prelungire a lui: fac ce face Înv\]\torul [i ac]ioneaz\ a[a
cum el le-a indicat. Este vorba despre o misiune limitat\ în spa]iu: cei Doisprezece
viziteaz\ doar unele a[ez\ri din Galileea, probabil din zona deja str\b\tut\ înainte
cu Iisus. Dar misiunea este limitat\ [i în timp: nimic nu sprijin\ supozi]ia c\
dureaz\ o perioad\ lung\. L\sând acum deoparte motivele pentru care Iisus i-a
trimis prin Galileea (v. 4.6.2.), informa]ia despre deplasarea lor se bazeaz\ pe date
istorice incontestabile. Marcu (6,7), urmat de Matei (10,5) [i Luca (9,1), precizeaz\
doar c\ cei Doisprezece au fost trimi[i de Iisus, câte doi. Q nu spune nimic despre
identitatea trimi[ilor. Dac\, a[a cum este probabil, Iisus [i-a trimis ucenicii o
singur\ dat\ în misiune, aceasta e un motiv în plus s\ presupunem c\ trimi[ii
f\ceau parte din grupul stabil [i consolidat care-l înso]e[te constant, cercul s\u
intim. Iisus le încredin]eaz\ o înalt\ responsabilitate.
Dac\ cei Doisprezece parcurg un teritoriu relativ redus [i, cel pu]in în parte,
deja cunoscut, [i dac\ misiunea lor nu e de lung\ durat\, pot fi mai u[or de în]eles
condi]iile aspre pe care Iisus le indic\ spre a-[i duce la cap\t misiunea. Trimiterea
celor Doisprezece se p\streaz\ în dou\ versiuni: cea din Evanghelia dup\ Marcu
(6,7-13; v. Luca 9,1-6) [i cea din culegerea de sentin]e Q (Matei 9,37-38; 10,5-15;
Luca 10,2-12; v. 9,1-6). În ambele versiuni, cei Doisprezece se confrunt\ cu nu
pu]ine dificult\]i. Iisus le spune: „Eu v\ trimit pe voi ca pe ni[te oi în mijlocul
lupilor”. Nu au a se a[tepta s\ întâmpine facilit\]i în aceast\ îns\rcinare, ci, mai
degrab\, opozi]ie [i încerc\ri de a-i face s\ e[ueze. Dar trebuie s\ [tie s\ înfrunte
r\ul cu binele, nu cu r\ul. Regula de aur a misiunii este încrederea total\ în
Dumnezeu [i în providen]a divin\.
Cei Doisprezece trimi[i ai lui Iisus vor sim]i cu propria f\ptur\ sprijinul total pe
care li-l asigur\ Dumnezeu [i care se exprim\ în ospitalitatea care, de bun\ voie, li
se va oferi. De aceea, când intr\ într-o a[ezare trebuie s\ bat\ la poarta unei case
[i, dac\ sunt primi]i, s\ r\mân\ „mâncând [i bând cele ce v\ vor da”, mult sau
pu]in. Aceast\ cas\, bogat\ sau s\rac\, va fi centrul opera]iunilor, locul din care î[i
vor desf\[ura activitatea în a[ezarea respectiv\. Motiva]ia e lapidar\: „c\ vrednic
este lucr\torul de hrana [r\splata] sa”.
 Din aceast\ perspectiv\, este de în]eles c\ normele c\l\toriei pentru cei
Doisprezece vor fi reduse la minimum. Ei nu vor avea de f\cut drumuri lungi, ci
vor trebui s\ str\bat\ satele [i s\tucurile din Galileea (mai ales zona de lâng\ lac)
[i s\ se stabileasc\ în casa cui îi prime[te. Pentru asta nu trebuie s\-[i ia cu ei
nimic: Dumnezeu va fi cel care, pân\ la urm\, va avea grij\. Nu le trebuie nici
traist\ pentru mâncare, nici bani s-o cumpere, nici, evident, pung\ pentru p\strat
banii. Nici dou\ rânduri de haine, nici sandale, nu trebuie s\-[i ia nici toiag ca s\
se apere de posibilii tâlhari: cei Doisprezece nu sunt ni[te profesioni[ti ai
drume]iei, cum erau filosofii cinici, care se mândreau (!) cu s\r\cia lor. Unica lor
preocupare este s\ duc\ la cap\t misiunea încredin]at\ de Iisus. Urgen]a ei cere
s\ nu piard\ timpul pe drum oprindu-se s\ salute pe unul [i pe altul [i s\ întârzie
astfel sosirea în a[ezarea spre care se îndreapt\.
Indica]iile date de Iisus celor Doisprezece sunt substan]ial diferite de normele
urmate de esenieni când c\l\toresc [i viziteaz\ membrii sedentari ai grupului (v.
R\zboiul 2,8,4.). Diferite sunt [i de tipul de via]\ practicat de filosofii cinici
itineran]i care, cu o traist\, un toiag [i o manta, merg dintr-un loc într-altul. Sunt
diferite chiar de ale misionarilor cre[tini ulteriori care, a[a cum rezult\ din Marcu
6,8-9, vor avea de f\cut drumuri lungi [i de aceea le va fi permis s\-[i ia sandale [i
toiag.
Dup\ ce au ajuns [i au primit g\zduire, trebuie s\ ac]ioneze cum le-a poruncit
Iisus: s\ vindece bolnavii trupe[te [i spiritual (s\ alunge demonii) [i s\ le
vorbeasc\ despre poc\in]\ (Marcu) [i despre sosirea Împ\r\]iei lui Dumnezeu
(culegerea Q). Aceast\ dubl\ sarcin\ reproduce activitatea lui Iisus, c\ci cei
Doisprezece, cum am spus mai sus, sunt o prelungire a Înv\]\torului, oameni
care-i extind [i-i multiplic\ activitatea. Trimi[ii au acelea[i puteri [i acela[i rang ca
acela care i-a trimis: „Cine v\ prime[te pe voi pe mine m\ prime[te, [i cine m\
prime[te pe mine prime[te pe cel ce m-a trimis pe mine”, adic\ pe Dumnezeu
însu[i (Matei 10,40; Luca 10,16; similar Marcu 9,37 [i Ioan 13,20). De aceea, dac\
cei Doisprezece se izbesc de refuz [i nu sunt primi]i în una din a[ez\rile pe care le
viziteaz\, trebuie s\ schimbe sensul predic\rii [i s\ arate, printr-un gest profetic, c\
locuitorii ei vor trebui s\ dea socoteal\ în ziua judec\]ii: s\-[i scuture praful de pe
picioare [i s\ arate astfel c\ au rupt rela]iile cu oamenii de aici [i sunt liberi de
orice responsabilitate. Într-o fraz\ plin\ de patos Iisus compar\ atitudinea unui
asemenea sat cu Sodoma, ora[ul corupt care a vrut s\ fac\ r\u [i la doi îngeri ai lui
Dumnezeu, [i afirm\: „mai u[or va fi p\mântului Sodomei, în ziua judec\]ii, decât
cet\]ii aceleia”. Misiunea celor Doisprezece este o continuare a misiunii lui Iisus,
situat\ de el la acela[i nivel cu a sa. Obiectivul s\u (s\ anun]e c\ Dumnezeu se
afl\ pe p\mânt [i c\ a început prefacerea) include o prelungire: cei Doisprezece
sunt trimi[i s\-i reproduc\ faptele [i cuvintele.
Obiectivul lui Iisus se va afla la originea a ceea ce va constitui esen]a
comunit\]ii cre[tine timpurii, dup\ ce Iisus a murit [i a înviat: comunicarea
evangheliei întregii omeniri (v. Marcu 16,15). Din acest motiv, Luca d\ grupului
celor Doisprezece numele de apostol, care înseamn\ „trimis”; astfel, „apostolii”
devin fundamentul Bisericii. Unii, ca Pavel [i Barnaba, chiar poart\ acest nume,
pentru a ar\ta c\ este vorba de oameni care-[i dedic\ via]a propov\duirii
evangheliei lui Iisus. Luca a vrut s\ indice dimensiunile universale ale mesajului
predicat [i de aceea a narat dou\ trimiteri: a celor doisprezece apostoli (Luca
6,13) [i a celor [aptezeci [i doi de ucenici (Luca 10,1.17), cifr\ ce evoc\ toate
neamurile lumii, conform listei din capitolul 10 al Genezei.
4.5.4. Competitori [i adversari

Am descris mai sus (3.3.2.) cele trei grup\ri religioase importante din timpul lui
Iisus: farisei, saduchei, esenieni. Am vorbit [i despre rezisten]a antiroman\, în
particular despre zelo]i (3.3.3.4.), [i, pe de alt\ parte, am schi]at tr\s\turile
distinctive ale irodienilor, ap\r\torii dinastiei lui Irod [i a fiilor s\i [i, în consecin]\,
apropia]i de romani, st\pânii ]\rii iudeilor (3.4.2.). În treac\t am men]ionat
oamenii dedica]i interpret\rii Legii iudaice, „scribii” sau înv\]\torii Legii, foarte
iubi]i de popor (3.3.1.). Vom relua toate acestea dintr-un singur punct de vedere:
rela]ia lui Iisus cu grup\rile [i colectivele din vremea sa, care, în grade [i
circumstan]e diferite, se intersecteaz\ cu el în cursul activit\]ii sale.
Vom începe prin dou\ reflec]ii. Iisus nu prime[te nici un calificativ care îl
poate alinia la un anumit grup sau la o anumit\ ideologie, ca, de exemplu,
ideologia mesianic\, a[a cum era în]eleas\ în epoc\. Este îns\ numit „rabi”
(termen ebraic) sau „rabuni” (termen aramaic), cuvinte al c\ror sens este
„înv\]\tor”. {i aceasta fiindc\, în ochii oamenilor, era un înv\]\tor, o persoan\
care stimula, instruia, da norme de conduit\, de[i vorbea altfel decât ceilal]i
înv\]\tori ai epocii. Faptul de a se prezenta ca un înv\]\tor nu îl identifica îns\ cu
un grup special. Existau înv\]\tori ai Legii membri sau apropia]i de gruparea
fariseilor, al]ii adoptau pozi]ii asimilabile celor ale grup\rii saduchee, iar al]ii nu
erau inclu[i în nici una. Iisus se afla printre ace[tia din urm\.
În al doilea rând, trebuie f\cut\ distinc]ie între datele din evanghelii referitoare
la Iisus ca persoan\ istoric\ [i prezentarea rela]iilor dintre el [i adversarii s\i.
Imaginea adversarilor lui Iisus a suferit modific\ri din partea comunit\]ii cre[tine,
dornic\ s\ se distan]eze de iudaismul epocii care, în plus, nu pare a fi avut întot-
deauna rela]ii u[oare cu cre[tinii. La început, cei ce cred în Iisus sunt to]i evrei
care continu\ s\ respecte riguros religia lui Moise, chiar dac\ recunosc în Iisus pe
Mesia al Israelului. Conflictul va ap\rea când drumurile se despart [i evreii care au
aderat la cauza lui Iisus încep s\ fie, întâi, obiect de suspiciune, apoi, de atacuri
directe, în sinagogi. În jurul anului 50, în culegerea Q se cite[te, în leg\tur\ cu
cre[tinii de origine iudee, c\ sunt interoga]i de autorit\]ile de la sinagog\: „nu v\
îngriji]i cum sau ce ve]i vorbi” (Matei 10,19 || Luca 12,11). Apoi, treptat,
cre[tinismul se va nutri cu persoane de origine non-iudaic\, c\rora, ca s\ fie
cre[tini, nu li se va cere s\ se angajeze c\ vor respecta Legea lui Moise. În linii
generale, scrierile Noului Testament reflect\ situa]ii de tensiune [i opozi]ie – chiar
de ostilitate deschis\ – între evreii care refuz\ s\-i recunoasc\ vreo legitimitate lui
Iisus [i evreii deveni]i cre[tini, ucenici ai celui înviat, Mesia al Israelului. De multe
ori, diferen]ele sunt proiectate în trecut, în via]a lui Iisus, ceea ce contribuie la
amplificarea contrastelor dintre Iisus [i grup\rile religioase ale epocii lui. A[a, de
exemplu, informa]ia din Ioan 9,22 („C\ci iudeii puseser\ acum la cale c\, dac\
cineva va m\rturisi c\ el este Hristos [îl va recunoa[te ca Hristos], s\ fie dat afar\
din sinagog\”) are sens doar începând cu anii 90 ai sec. I d.H. Pe de alt\ parte, în
scrierile cre[tine cre[te tendin]a de a nivela particularit\]ile grup\rilor iudaice,
prezentându-le indistinct ca adversari ai lui Iisus. Un bun exemplu este punerea pe
acela[i plan, în Evanghelia dup\ Matei, a fariseilor [i saducheilor, ca f\când front
comun împotriva lui Iisus, fapt pu]in exact din punct de vedere istoric (v. Matei
16,1).
 Într-un cuvânt, textele cre[tine – ca [i cele iudaice – accentueaz\ înc\rc\tura
polemic\ [i m\resc distan]a dintre Iisus [i grup\rile iudaice din epoca sa,
prezentându-le pe toate îndep\rtate de Iisus. Studiul atent al datelor arat\ îns\ c\
Iisus treze[te deopotriv\ [i notabile simpatii [i profunde antipatii între cei ce nu-i
sunt discipoli. Nu se poate pune semnul egalit\]ii între toate grup\rile [i
colectivele, religioase [i politice, din vremea sa.
Cititorul atent va observa c\ nu vom vorbi aici de zelo]i [i de esenieni. Motivul
este foarte simplu: sursele istorice despre Iisus nu cuprind nici o referire direct\
nici la unii, nici la al]ii. Am semnalat deja c\ supranumele lui Simon, unul dintre
ucenicii lui Iisus, nu este „Zelotul”, ci „Zelosul” (Legii). Am subliniat de asemenea
c\ zelo]ii, ca grup sau grupuri de militan]i înarma]i contra Romei, sunt inexisten]i
în vremea lui Iisus. În anul 30 d.H., grani]a dintre partizanul antiroman [i brigand
este înc\ foarte flexibil\, chiar dac\ principiile teologice ale lui Iuda Galileeanul,
ideologul mi[c\rii zelote, au avut ecou în societatea iudaic\. Un bun exemplu este
problema pl\]ii tributului c\tre Cezar, care face obiectul unei întreb\ri puse lui
Iisus de c\tre farisei [i irodieni (v. 3.3.3.2.). Pe de alt\ parte, va trebui v\zut mai
târziu ce semnific\ Baraba, tâlharul pe care poporul îl prefer\ lui Iisus din Nazaret
(v. 6.2.4.4).
Nici esenienii [i m\n\stirea lor din Qumran nu sunt niciodat\ aminti]i în texte.
Iisus a botezat în Iudeea, în valea Iordanului, la nord de Ierihon [i chiar a trecut
prin acest ora[, care nu e departe de Qumran, dar nu se men]ioneaz\ c\ ar fi
existat vreun contact direct între el [i esenieni. Când am tratat problema
esenienilor, am conturat diferen]ele dintre doctrina lor [i pozi]iile lui Iisus [i ale
altor curente iudaice contemporane (v. 3.3.2.4.). J. P. Meier le rezum\ în urm\-
toarele cinci puncte: a) interpretarea strict\ a Legii, mai ales a preceptelor
referitoare la puritatea ritual\ [i la respectarea repausului sabatic [i mesele
restrânse doar la membrii comunit\]ii eseniene care, spre deosebire de restul
iudaismului [i de Iisus, respect\ Legea conform unui regulament propriu preo]ilor,
de[i este format\ mai ales din laici; b) folosirea calendarului solar, nu a celui
lunar, utilizat de iudaismul majoritar [i de Iisus; c) ura fa]\ de du[mani, ca
expresie a separ\rii insurmontabile dintre membrii comunit\]ii [i cei care nu îi
apar]in, spre deosebire de diversele grup\ri iudaice [i, de asemenea, de grupul lui
Iisus, pentru care apartenen]a la un grup nu înseamn\ anatemizarea celorlalte
(saducheii sunt îns\ destul de eliti[ti); d) ierarhia strict\ a esenienilor bazat\ pe
descenden]a sacerdotal\ a c\peteniilor, spre deosebire, mai ales, de grupul lui
Iisus [i de farisei, care sunt strict laici; e) practicile de divina]ie astrologic\ [i
oniric\, prezente în unele texte din Qumran, spre deosebire de grupul lui Iisus ([i
al altor rabini, precum Hanina ben Dosa), care realizeaz\ vindec\ri, inexistente în
textele eseniene. Pe scurt, exist\ o distan]\ notabil\ între iudaismul sectar al
esenienilor [i cel al altor curente iudaice din sec. I d.H., distan]\ care cre[te când
esenienii sunt compara]i cu Iisus din Nazaret.
4.5.4.1. Înv\]\torii Legii

Iisus [i Ioan Botez\torul au fost considera]i rabini, adic\ înv\]\tori (Ioan 1,38; 3,26). Lui
Iisus îi spun „rabin” sau „înv\]\tor” [i oamenii din mul]ime [i ucenicii [i alte persoane
care sunt, ca [i el, lideri religio[i. În dou\ ocazii izvoarele au conservat titlul [i în
aramaic\, limba în care Iisus predica: Bartimeu, orbul din Ierihon vindecat de Iisus, [i
Maria Magdalena, ucenica fidel\, i se adreseaz\ numindu-l „rabuni” (Marcu 10,51 ||
Ioan 20,16). Termenul iudaic „rabi” este [i pentru ucenici o form\ uzual\ de a i se
adresa. Iuda, în momentul tr\d\rii (Marcu 14,45 || Matei 26,49) sau Petru, în timpul
transfigur\rii lui Iisus pe munte (Marcu 9,5), îl folosesc firesc.
Iisus este, a[adar, un rabin, un înv\]\tor evreu din sec. I d.H. Faptul c\ este
înso]it de un grup numeros de ucenici contribuie la accentuarea acestei imagini.
Mai contribuie [i un detaliu exterior: Iisus purta o rob\ care avea în patru puncte
ciucuri sau smocuri de lân\ înnodat\. Evreii pio[i indicau în acest fel voin]a de a
respecta întotdeauna Legea (Marcu 6,56 || Matei 14,36; Matei 9,20 || Luca 8,44).
Fire[te, ciucurii nu erau specifici rabinilor, dar acest detaliu particular se potrive[te
unei persoane din Israel care pretinde pentru sine un rol religios (v. Marcu 12,38).
Evident, înv\]\torii Legii nu formau un grup aparte în cadrul iudaismului. Am
spus c\ Iisus f\cea parte din rabinii neafilia]i, adic\ dintre înv\]\torii Legii care nu
se aflau în orbita fariseilor sau saducheilor (nici, fire[te, în aceea a esenienilor,
grup foarte închis). Nu [tim dac\ erau mul]i rabini „independen]i”, dar trebuie
subliniat, de exemplu, c\ marii rabini Hillel [i {ammai nu erau înrola]i, dup\ cât se
pare, în gruparea farisee. Nici înv\]\torul Legii care-l întreab\ pe Iisus despre cea
mai important\ porunc\ a Legii nu este circumscris vreunei grup\ri religioase (v.
Marcu 12,28). Marcu 2,16 distinge clar lucrurile când se refer\ la „înv\]\torii Legii
[din grupul] fariseilor”1. Ca atare, rabinii care dialogheaz\ sau polemizeaz\ cu Iisus
nu apar]in întotdeauna grupului fariseilor. Astfel, dup\ ce blameaz\ conduita
fariseilor (Luca 11,39-44, text din colec]ia Q), Iisus critic\ comportamentul
înv\]\torilor Legii (Luca 11,46-52).
În acest sens, identificarea înv\]\torilor Legii cu fariseii pe care o g\sim
repetat\ de [apte ori în capitolul 23 din Matei („Vai vou\, c\rturarilor [i fariseilor
f\]arnici”) trebuie atribuit\ evanghelistului, nu lui Iisus. În schimb, Iisus nu se d\ în
l\turi de la a critica public vanitatea înv\]\torilor Legii, c\rora le face pl\cere s\ fie
trata]i cu onoruri [i considera]ie pentru c\ sunt exper]i în Legea lui Moise, Legea
pe care orice evreu trebuie s\ o respecte (Marcu 12,38-39). Disputa dintre Iisus [i
al]i rabini din epoca sa se referea, în ultim\ instan]\, la o problem\ esen]ial\:
autoritatea înv\]\turii sale (v. Egerton 2). Pe ce sau pe cine î[i bazeaz\ doctrina [i
înv\]\turile, inclusiv vindec\rile care le înso]esc? Sau, cu vorbele oamenilor care
r\mân uimi]i în fa]a alung\rii unui spirit malign: „Ce este aceasta? O înv\]\tur\
nou\ prezentat\ cu autoritate”1 (Marcu 1,27 || Luca 4,36). Iisus vorbe[te bazându-
se pe propria sa autoritate, nu pe opiniile rabinilor anteriori sau contemporani cu
el. Nu încearc\ s\-[i justifice punctele de vedere recurgând la autoritatea altor
rabini. Vorbe[te în numele lui, cu o mare libertate fa]\ de Scripturi. Le cunoa[te,
dar obiectivul s\u fundamental nu este s\ le interpreteze. Este un înv\]\tor al Legii
pu]in preocupat de interpretarea ei.
 Rabin atipic, singular, Iisus provoac\ reac]ii contradictorii la al]i rabini. Astfel,
în Marcu 12,28-34, unul dintre ace[tia î[i manifest\ acordul cu Iisus asupra a ceea
ce este esen]ial în Lege: s\ iube[ti pe Dumnezeu [i pe aproapele t\u. La rândul
s\u, Iisus îi spune: „Nu e[ti departe de împ\r\]ia lui Dumnezeu”. Dar nu întot-
deauna rela]iile cu înv\]\torii Legii sunt u[oare. Uneori Iisus dep\[e[te ceea ce
este tolerabil în cadrul parametrilor obi[nui]i ai religiei iudaice. Un exemplu în
acest sens se afl\ în Marcu 2,5, când, la Cafarnaum, i se aduce un paralitic ca s\-l
vindece [i Iisus îi spune acestuia: „Fiule, iertate î]i sunt p\catele tale!” Înv\]\torii
Legii care sunt de fa]\ consider\ aceste cuvinte o înc\lcare grav\ a Legii, o
„blasfemie”, c\ci doar Dumnezeu poate ierta p\catele. Pentru ei Iisus este un
blasfemator care îndr\zne[te s\ fac\ ce doar Dumnezeu poate face. Vorbe[te în
numele lui Dumnezeu, ceva de neîn]eles [i scandalos pentru ni[te oameni care nu
trec de litera strict\ a Legii lui Moise (v. 6.2.1.1.).
Opozi]ia interpre]ilor califica]i ai Legii fa]\ de Iisus se manifest\ în „verdictul”,
clar ostil, emis de rabinii trimi[i de la Ierusalim la Cafarnaum, locul unde î[i
desf\[oar\ activitatea. În]elep]ii Israelului conchid c\, dac\ poate interveni cu
succes în maladii spirituale ale omului [i-l poate elibera de spiritele maligne, e
fiindc\ este aliat cu st\pânul acestor spirite, cu diavolul însu[i (Marcu 3,22). Ca
urmare a acestei acuza]ii, înv\]\torii Legii din Ierusalim decid s\-l trimit\ la moarte
pe rabinul din Nazaret (Marcu 11,18).
Cele trei evanghelii sinoptice arat\ cum, în timpul întregului proces împotriva
lui Iisus [i al execu]iei sale, înv\]\torii Legii îi sus]in pe conduc\torii Templului,
marii preo]i, [i pe diriguitori, reprezentan]i ai aristocra]iei laice din Ierusalim, to]i
lega]i de partida saduchee. Este posibil ca o bun\ parte din rabinii care au intrat în
contact cu Iisus s\ fi ac]ionat sub mandatul autorit\]ilor religioase din Ierusalim,
care s\ le fi cerut ca, „exper]i” în Lege, s\-[i precizeze pozi]ia fa]\ de acest
personaj derutant [i incomod. Nu este imposibil ca unii dintre ei s\ apar]in\ chiar
grupului saducheu, majoritar printre diriguitorii din Ierusalim.
Pe de alt\ parte, este posibil ca [i fariseii – cealalt\ mare grupare iudaic\ a
epocii – s\ vrea s\ afle direct de la surs\ ideile lui Iisus [i s\ trimit\ în Galileea
rabini apropia]i de gruparea lor (Marcu 7,1). Este în joc, aparent, obliga]ia ritual\ a
sp\l\rii mâinilor înainte de mas\, dar tema de fond este alta: Iisus abandoneaz\
tradi]ia din b\trâni [i ac]ioneaz\ pe cont propriu. Se aude din nou întrebarea care-i
preocup\ pe rabini, în]elep]ii poporului evreu: „Cu ce putere [autoritate] faci
acestea? Sau cine ]i-a dat ]ie puterea aceasta, ca s\ le faci?” (Marcu 11,28 || Matei
21,23 || Luca 20,2). Întrebarea vizeaz\ chiar esen]a persoanei lui Iisus [i este
punctul de divergen]\ fundamental dintre rabinul din Nazaret [i ceilal]i rabini,
dintre cre[tinism [i iudaism.
În rela]iile lor cu Iisus, înv\]\torii Legii nu adopt\ o pozi]ie uniform\, dar în
general, i se opun [i-l acuz\. Sunt mai mult adversari decât competitori.
4.5.4.2. Fariseii

S-a afirmat, îndrept\]it, c\, între grup\rile iudaice contemporane cu Iisus, fariseii
sunt cei mai apropia]i de el. Iisus nu apar]ine grup\rii farisee, dar unele din ideile
sale cele mai caracteristice sunt comune cu ale acesteia: credin]a în învierea
mor]ilor la judecata final\, la sfâr[itul istoriei; influen]a îngerilor [i a demonilor în
via]a oamenilor; figura lui Mesia care, în vremurile finale, va împlini speran]a
iudaic\; importan]a inimii ca origine a înclina]iilor, bune sau rele. Toate acestea
cap\t\ în predicarea lui Iisus un relief diferit, c\ci sunt subordonate unei noi
perspective: Dumnezeu a intrat în istoria umanit\]ii [i, odat\ cu începutul
Împ\r\]iei lui, totul se schimb\. A[a indic\ vindec\rile, semne vizibile ale puterii
divine [i ale înfrângerii r\ului [i diavolului în toate formele lui.
Prezen]a activ\ a lui Dumnezeu în istorie relativizeaz\ unele lucruri [i
absolutizeaz\ altele. De exemplu, Iisus nu împ\rt\[e[te accentul pus de farisei,
care atribuie o valoare maxim\ respect\rii preceptelor Legii, pe anumite norme
(ceea ce îi scandalizeaz\). În acest sens, în viziunea farisee (ca [i în cea saduchee
[i esenian\) a Legii, puritatea ritual\ este crucial\. Fariseii fac eforturi ca aceast\
porunc\ [i normele ei s\ fie cunoscute de toat\ lumea [i introduc nu pu]ine
reinterpret\ri ca s\ nu fie excesiv de rigid\ [i s\ o poat\ respecta to]i. Fariseii sunt
veritabili apostoli ai respect\rii Legii lui Moise, în timp ce, pentru Iisus, practicarea
Legii se limiteaz\ la elementele de baz\, la fundamentele ei: „judecata
[dreptatea], mila [i credin]a” (Matei 23,23 || Luca 11,42).
Pentru farisei, prin urmare, Iisus este un rabin care promoveaz\ o interpretare
„lax\” a poruncilor lui Moise. Pentru Iisus, fariseii se îngrijesc doar de puritatea
exterioar\ [i uit\ de puritatea inimii, a gândului [i a inten]iilor (Marcu 7,15).
Aceasta explic\ valoarea relativ\ pe care o au pentru el legile purit\]ii rituale,
multele posturi, plata riguroas\ a zeciuielilor sau respectarea strict\ a repausului
în timpul s\rb\torilor [i sâmb\ta (v. 5.3.2.2.). Potrivit lui Iisus, altor lucruri trebuie
s\ li se acorde în primul rând aten]ie: salvarea p\c\to[ilor, impuri din punct de
vedere ritual (Marcu 2,17); vestirea Împ\r\]iei prin fapte [i vorbe (Marcu 2,19);
dreptatea, iubirea, credin]a (Matei 23,23); via]a omului, mai important\ decât
sâmb\ta (Marcu 2,27; 3,4) (v. 5.3.2.3.).
Disputa dintre Iisus [i farisei nu include toate preceptele Legii (613, potrivit
înv\]\torilor farisei), ci doar acele puncte pe care se pune accent în controversele
din sec. I d.H. dintre rabinii de diverse tendin]e. Deosebirea nu este mare din
punct de vedere cantitativ: Iisus [i fariseii sunt de acord în multe privin]e!
Problema este la ce se acord\ prioritate. Un exemplu clar este divor]ul, acceptat,
cu diverse nuan]e, de cele dou\ mari [coli, a lui Hillel [i a lui {ammai. Invitat s\-[i
spun\ opinia, Iisus afirm\ c\ voin]a „de la început” a lui Dumnezeu este unirea
stabil\ a b\rbatului [i femeii, nu posibilitatea de a se desp\r]i (Marcu 10,1-12).
Dezbaterea tipic de [coal\ (cum [i când se poate justifica divor]ul) este dep\[it\
printr-o pozi]ie ce se vrea anterioar\ [i superioar\ dezbaterii: problema nu e
divor]ul, ci c\s\toria ca proiect de ordin divin. Înc\ o dat\ rabinul Iisus îi „las\ f\r\
argumente” pe c\rturarii farisei. (V. 5.3.2.1.)
 Rela]ia dintre Iisus [i farisei a fost, a[adar, mult mai bun\ decât se deduce
dintr-o lectur\ rapid\ a evangheliilor, mai ales Matei [i Ioan, scrise în contextul
puternicei polemici de la sfâr[itul sec. I d.H. dintre un iudaism dominat de farisei
[i un cre[tinism cu înc\ puternice r\d\cini iudaice. Aceast\ polemic\ a l\sat urme
profunde în Matei 23 [i Ioan 7-8. Dar trebuie subliniat c\ Iisus a avut prieteni farisei
care îl invitau la mas\, ca Simon (Luca 7), sau înv\]\tori farisei care s-au dus s\-l
viziteze în tain\, ca Nicodim (Ioan 3). Luca poveste[te chiar c\ au fost farisei care
l-au pus în gard\ de inten]iile criminale ale lui Antipa [i l-au sf\tuit s\ fug\ (13,31).
Acuza]ia pe care le-o aduce Iisus fariseilor este atitudinea lor religioas\, de
automul]umire [i exclusivist\. Exemplul cel mai sugestiv este parabola fariseului [i
a publicanului. Aici fariseul î[i face un portret foarte convenabil: „nu sunt ca
ceilal]i oameni, r\pitori, nedrep]i, adulteri… Postesc de dou\ ori pe s\pt\mân\,
dau zeciuial\ din toate câte câ[tig” (Luca 18,11-12). Fariseii tr\iau, deci, irepro[abil
[i f\ceau tot ce le st\tea în putin]\ ca poporul s\ respecte Legea, dar dispre]uiau
persoanele marginale, pe cei ce erau atât de ignoran]i încât erau incapabili de
aceasta (Ioan 7,49) [i, fire[te, îi ocoleau pe p\c\to[i, ca s\ nu ajung\ [i ei impuri,
s\ se contamineze cu p\catul lor: fariseul Simon este scandalizat c\ Iisus se las\
atins de o p\c\toas\ (Luca, 7,39). Dar Iisus nu vrea s\ discrimineze pe nimeni. La
rândul s\u, le repro[eaz\ fariseilor c\ nu-[i recunosc p\catul, p\catul „virtuo[ilor”:
totul perfect în exterior, dar inima plin\ „de r\pire [i de l\comie” (Matei 23,25 ||
Luca 11,39). Evanghelia dup\ Ioan (9,41) condamn\ aceast\ atitudine de ipocrizie
spiritual\ cu t\rie, lapidar: „Dac\ a]i fi orbi n-a]i avea p\cat. Dar acum zice]i: Noi
vedem. De aceea p\catul r\mâne asupra voastr\”.
Iisus s-a intersectat cu fariseii de-a lungul întregii sale activit\]i publice.
Evident, grosul celor 6 000 de farisei – cifra dat\ de Josephus Flavius – se aflau la
Ierusalim [i în împrejurimi, nuclee ale grup\rii farisee erau [i în Galileea (Marcu
8,11). Dar cea mai mare parte a discu]iilor dintre Iisus [i farisei trebuie situat\ în
Iudeea [i la Ierusalim, în ultimele luni ale vie]ii. Fariseii erau o grupare urban\ cu o
prezen]\ semnificativ\ în Sanhedrin, al\turi de saduchei. În ciuda acestei
prezen]e, practic nu apar în procesul [i moartea lui Iisus (Matei 27,62 [i Ioan 18,3
sunt singurele dou\ excep]ii, iar participarea lor este aici tangen]ial\). Astfel c\
afirma]ia din Marcu 3,6 nu pare istoric plauzibil\: nu este verosimil ca, în plin\
activitate a lui Iisus în Galileea, fariseii s\ pun\ la cale moartea lui, de vreme ce
nici la Ierusalim nu s-au ar\tat activi în condamnarea lui (v. 6.2.1.1).
Este un element semnificativ care arat\, o dat\ în plus, indirect, c\ pentru Iisus
fariseii au fost competitori, nu adversari.

4.5.4.3. Irodienii

În Marcu 3,6 sunt men]ionate [i inten]iile irodienilor, ai adep]ilor lui Irod Antipa, în
leg\tur\ cu Iisus. Se spune, clar, c\ pl\nuiesc s\-l elimine. Inten]ia irodienilor de a-l
trimite pe Iisus la moarte g\se[te o confirmare în textul amintit din Luca 13,31. Aici se
consemneaz\ c\ „au venit la el unii din farisei, zicându-i: Ie[i [i du-te de aici, c\ Irod
[Antipa ] vrea s\ te ucid\”. Irod îl executase pe Ioan Botez\torul [i acum îi poate veni
rândul [i lui Iisus; tetrarhul îl consider\ un Johannes redivivus, presupune c\ Iisus este
Ioan Botez\torul care ar fi înviat din mo]i (Marcu 6,16 || Matei 14,2).
 Prin urmare, Marcu 3,6 corespunde doar în parte datelor verificabile istoric. Se
men]ioneaz\ aici c\ fariseii îl supravegheaz\ pe Iisus ca s\ verifice dac\ respect\
repausul sabatic, ceea ce e confirmat de izvoarele istorice: dup\ ei, vindec\rile
practicate de rabinul din Nazaret încalc\ Legea. Dar este exclus ca din acest motiv
fariseii s\-i deschid\ proces penal. Adversarii vizibili ai lui Iisus sunt unii înv\]\tori
ai Legii care, în Galileea, îl acuz\ de blasfemie fiindc\ iart\ p\catele [i uzurp\
astfel ceea ce este exclusiv al lui Dumnezeu (v. Marcu 2,7 || Matei 9,3). La fel, dar
din ra]iuni de ordin politic legate de Ioan Botez\torul, sub a c\rui obl\duire Iisus
î[i începuse activitatea, vrea s\-l elimine [i Irod Antipa. Pentru el, opera lui Ioan,
profetul care murise înfruntându-l, este continuat\ de Iisus [i, ca atare, acesta este
un poten]ial pericol pentru guvernarea sa. Astfel c\ înv\]\torii Legii (nu fariseii) [i
irodienii coincideau în a-l considera pe Iisus un pericol: Marcu 3,6 reflect\, par]ial,
aceast\ stare de lucruri. Matei 12,14, îns\, a concentrat doar la farisei dorin]a de a-l
ucide pe Iisus. Aceast\ op]iune e cea mai pu]in verosimil\ dintre toate, a[a cum
rezult\ chiar [i din prezentarea Patimilor în Matei.
Al doilea text în care apar irodienii în evanghelii este legat de tributul c\tre
Cezar (Marcu 12,13 || Matei 22,16). În aceast\ scen\, spre deosebire de cea
anterioar\, irodienii vorbesc direct cu Iisus. În episodul vindec\rii, sâmb\ta, a
b\rbatului cu mâna paralizat\ (Marcu 3,1-6) sunt de fa]\ de fapt doar fariseii. Dar
întrebarea despre tribut are doi actori: „unii din farisei [i din irodieni.” Prezen]a
acestora din urm\, oameni apropia]i dinastiei irodiene [i, concret, lui Antipa –
tetrarhul Galileei [i Pereei – este justificat\ de substratul politic al întreb\rii puse
lui Iisus. Fariseilor le revine dimensiunea religioas\ a temei, s\ vad\, adic\, dac\
Iisus va interpreta Legea cum propune Iuda Galileeanul, negând c\ trebuie pl\tit
tribut Romei; dac\ este a[a, irodienii – ap\r\torii cauzei romane în Palestina – vor
avea motive s\-l acuze. Sau, dac\ o va interpreta în sens contrar, va fi r\u v\zut de
majoritatea poporului evreu. (V. tratarea detaliat\ a problemei în 3.3.3.2.)
În scena tributului, care are loc probabil la Ierusalim, irodienii ac]ioneaz\ ca
martori califica]i ai cuvintelor lui Iisus. Au fost chema]i [i trimi[i s\ constate pozi]ia
lui în favoarea sau contra Romei, ca o longa manus a puterii. Evanghelia spune c\
este vorba de o situa]ie compromi]\toare, de un fel de capcan\ pe care i-o întind
lui Iisus. Ca atare, irodienii nu sunt interlocutori reali, ci devin spioni ai r\spunsului
s\u [i posibili martori într-o acuzare de înalt\ tr\dare fa]\ de împ\rat, ceea ce ar
implica pedeapsa cu moartea. Pe de alt\ parte, irodienii func]ioneaz\ ca agen]i ai
autorit\]ilor iudaice din Ierusalim, interesate s\-l prind\ pe Iisus [i s\-l conduc\ în
fa]a tribunalului autorit\]ii romane. Încercarea se sfâr[e[te cu un r\sun\tor e[ec,
dar las\ s\ se întrevad\ strategia combinat\ (religioas\ [i politic\) ce va fi folosit\
pentru a ob]ine condamnarea lui la moarte.
În pu]inele lor interven]ii, irodienii se prezint\ ca adversari ai lui Iisus. Se vor
uni, deci, cu Antipa, st\pânul lor, care ascunde inten]ii uciga[e [i care-l va obliga
s\ fug\ din Galileea.
4.5.4.4. Saducheii

Dac\ la Sepphoris, capitala istoric\ a Galileei, saducheii, dup\ cât se pare, erau
prezen]i, marea majoritate a grup\rii saduchee tr\ia la Ierusalim. Aici are loc unicul
episod în care Iisus, spre finalul vie]ii sale, are o disput\ direct\ cu saducheii (v. Marcu
12,18-27 || Matei 22,23-33 || Luca 20,27-38). Cum am ar\tat, referirile din Matei 16,1.6.11
la o ac]iune conjugat\ a fariseilor [i saducheilor sunt aportul exclusiv [i neverosimil al
acestei evanghelii, a[a cum se deduce din Marcu 8,11-21, unde se vorbe[te doar de
farisei: tocmai saducheii [i fariseii sunt principalele dou\ grupuri antagonice în
iudaismul sec. II î.H.–I d.H.
Episodul în discu]ie este o controvers\ ini]iat\ de saduchei, care se duc la
Iisus. Este vorba despre o dificultate teoretic\, un fel de întrebare-capcan\, menit\
s\ ridiculizeze credin]a lui Iisus ([i a fariseilor [i esenienilor!) în învierea mor]ilor,
punct clasic de disput\ între farisei [i saduchei (v. 3.3.2.3.). Saducheii, între
sceptici [i zeflemitori, pun în discu]ie cazul celor [apte fra]i care s-au c\s\torit pe
rând cu aceea[i femeie, respectând legea numit\ a leviratului. C\ci, conform Legii
lui Moise, fratele unui b\rbat mort f\r\ urma[i trebuie s\ se c\s\toreasc\ cu
v\duva acestuia, pentru a-i asigura descenden]a (v. Deuteronomul 25,5). {i –
continu\ cu perfidie saducheii – nici unul din cei [apte fra]i nu a avut copii cu
femeia respectiv\; prin urmare, când vor învia to]i, cu care din cei [apte va
între]ine femeia rela]ii sexuale? Care dintre cei [apte va fi so]ul ei?
R\spunsul lui Iisus este dublu. În primul rând, afirm\ c\ în cealalt\ lume
rela]iile dintre b\rbat [i femeie (sexualitate, procrea]ie) vor fi total schimbate. Nu
are nici un sens s\ punem problema ca [i cum acestea ar fi o prelungire a
modului de via]\ de pe p\mânt. Dimpotriv\, în orizontul unei vie]i nemuritoare [i
eterne, to]i, b\rba]i [i femei, vor fi ca „îngerii din ceruri”, dedicându-se doar s\
aduc\ laude [i s\-l contemple pe Domnul, izvorul fericirii. A proiecta în via]a de
apoi exercitarea sexualit\]ii, ca [i a altor activit\]i ale omului (mâncat, b\ut,
îmbr\cat) este o problem\ f\r\ sens. Obiec]ia saducheilor este grosolan\ [i, de
aceea, Iisus nu îi acord\ practic aten]ie. Îi este de ajuns s\ aminteasc\ de ce au
parte cei care au p\r\sit lumea p\mântean\ [i tr\iesc în aceea cereasc\. Mai mult,
referirea la îngeri ascunde o fin\ ironie, c\ci tocmai saducheii sunt cei care le
neag\ existen]a (v. Faptele 23,8). Dialectica rabinului din Nazaret este eficient\ în
cel mai înalt grad.
În discu]ie este, de fapt, dac\ la sfâr[itul istoriei mor]ii vor învia. Iisus trece la
ofensiv\ denun]ând eroarea pe care o comit saducheii negând învierea: nu
cunosc „Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. Mai mult, îi acuz\ pe cei ce se
consider\ profund religio[i de lips\ de credin]\ în puterea incontestabil\ a lui
Dumnezu, capabil\ s\ dea via]\ la ceea ce este mort. Aici se face auzit\ înc\ o
dat\ convingerea lui Iisus despre puterea lui Dumnezeu, care hr\ne[te p\s\rile
cerului [i îmbrac\ p\mântul în iarb\ [i care, dac\ trebuie, cum proclama Ioan
Botez\torul, poate s\ ridice fii lui Avraam [i din pietre.
 Pentru Iisus, aceast\ putere se manifest\ în toat\ str\lucirea ei în învierea
mor]ilor. Mor]ii învie fiindc\ puterea lui Dumnezeu îi aduce la via]\. {i asta,
saducheii – persoane care se laud\ c\ sunt exper]i în Scripturi – nu [tiu s\ o vad\,
nici s\ o interpreteze corect. Textul din Exodul 3,6 („Eu sunt Dumnezeul tat\lui
t\u, Dumnezeul lui Avraam [i Dumnezeul lui Isaac [i Dumnezeul lui Iacov!”) arat\
cine este Dumnezeu [i cum ac]ioneaz\. Saducheii îl pot aprecia în m\sura în care
apar]ine Pentateuhului, unica parte a Scripturii pe care o consider\ canonic\.
Ra]ionamentul este foarte simplu. Pe muntele Horeb, Dumnezeu i-a ap\rut lui
Moise într-o flac\r\ ce ie[ea dintr-un rug, care ardea, dar nu se consuma [i i s-a
prezentat ca Dumnezeul patriarhilor care va salva poporul s\u din sclavia
egiptean\. Dar un Dumneazeu al mor]ilor poate salva? Poate elibera cu bra]
puternic un Dumnezeu care se define[te în rela]ie cu oameni care nu mai tr\iesc?
Ce fel de putere ar fi aceea a unui „Dumnezeu al mor]ilor”? Ca atare, dac\ are
sens doar un Dumnezeu al viilor [i acesta se prezint\ ca Dumnezeul lui Avraam,
Isaac [i Iacob, asta înseamn\ c\ patriarhii – [i odat\ cu ei întreaga omenire – vor fi
chema]i s\ învieze când va veni ceasul. Din nou, cuvintele lui Iisus se încheie cu o
sentin]\ lapidar\: „Dumnezeu [al p\rin]ilor] nu este Dumnezeul celor mor]i, ci al
celor vii” (Marcu 12,27).
În acest r\spuns, Iisus vorbe[te de „Dumnezeul celor vii” [i trebuie în]eles c\
se refer\ la întreaga umanitate: o arat\ un text transmis prin colec]ia Q (Matei
8,11-12 || Luca 13,28-29) care descrie masa din Împ\r\]ia lui Dumnezeu. Fraza
despre Dumnezeul celor vii implic\ faptul c\ învierea [i judecata final\ î[i
p\streaz\ întreaga validitate. Rezultatul evenimentelor finale ale istoriei este, îns\,
paradoxal: oameni care nu apar]in poporului lui Israel, veni]i „de la r\s\rit [i de la
apus”, se a[az\ la mas\ al\turi de Avraam, Isaac [i Iacob – p\rin]ii Israelului –, în
timp ce mul]i din Israel sunt exclu[i. Un alt text din Q (Matei 11,21-23 || Luca 10,13-
15) dezvolt\ aceea[i idee a unei judec\]i finale foarte dureroase pentru a[ez\rile
din Galileea care n-au vrut s\-l asculte pe Iisus [i care, evident, presupune învierea
mor]ilor.
De fapt, învierea este implicit\ în toate textele evanghelice care men]ioneaz\
judecata final\ [i destinul nefericit al unora. Astfel, în parabola despre bogatul
nemilostiv [i despre s\racul Laz\r (Luca 16,19-31) exist\ un dialog între Avraam,
cel care l-a primit pe Laz\r printre cei ferici]i, [i bog\ta[ul, supus la chinuri. Într-un
cuvânt, învierea mor]ilor este, pentru Iisus [i pentru tradi]ia cre[tin\, învierea
întregii umanit\]i, chemat\ s\ fie „ca îngerii din ceruri”. Discu]ia dintre Iisus [i
saduchei este un text remarcabil pentru a în]elege for]a cuvintelor rabinului din
Nazaret.
Rela]ia dintre Iisus [i saduchei va trece de la controversa dialectic\ la ostilitate
deschis\ în timpul ultimei perioade din via]a lui. Totul sprijin\ presupunerea c\
fac]iunea saduchee din Sanhedrin, reprezentat\ de c\peteniile Templului (cei
numi]i arhierei, „marii preo]i”, în frunte cu Caiafa) [i aristocra]ia laic\ a ora[ului
(„c\peteniile” din textele evanghelice), vor fi responsabilii direc]i de condamnarea
[i moartea lui Iisus. Dac\ fariseii dispar practic din nara]iunile din Patimi, cele
dou\ colective aici amintite – la care trebuie ad\uga]i „înv\]\torii Legii” apropia]i
de gruparea saduchee – intervin mult [i activ în aceste nara]iuni. Cele trei
colective coincid în problema fundamental\ care-l va purta pe Iisus la acuza de
blasfemie: „Cu ce putere faci acestea?” (Marcu 11,28).
 Cum vom vedea în 6.2., marii preo]i, apar]inând grupului saducheu, vor fi cei
care se vor situa în fruntea uneltirilor pentru a-l trimite la moarte (Marcu 14,1; Ioan
12,10), cei ce-l vor preda în mâinile lui Pilat, guvernatorul roman (Marcu 15,1; Ioan
18,35) [i vor face presiuni ca acesta s\-l condamne la moarte (Marcu 15,10; Ioan
19,15). Saducheii sunt inamicii cei mai aprigi ai lui Iisus.

Primii aproximativ 30 de ani din via]a lui Iisus sunt caracteriza]i de anonimat. Nici
na[terea la Betleem, nici via]a în Nazaret nu reprezint\, în sine, evenimente
extraordinare, în afara tiparului obi[nuit. Sigur, circumstan]ele z\mislirii [i na[terii
sale nu sunt comune [i nu au fost u[or de asimilat de cei ce le-au fost martori
direc]i. Copil\ria, adolescen]a [i tinere]ea fiului Mariei s-au desf\[urat, îns\, a[a
cum era de a[teptat la orice alt om în condi]iile sale de via]\.
„Normalitatea” anilor din Nazaret nu las\ s\ se întrevad\ ceea ce va fi
activitatea public\ a fiului tâmplarului, în afara satului s\u [i a satelor vecine, nici
faima sa, care se va r\spândi în toat\ Galileea [i va ajunge [i în alte teritorii iudaice
(Iudeea, Pereea) [i chiar în capital\, Ierusalim. De fapt, prima reac]ie a
cons\tenilor lui Iisus când viziteaz\ Nazaretul, dup\ ce [i-a început activitatea
itinerant\ prin Galileea, este de surpriz\ [i neîncredere: „De unde are el acestea?
{i ce este în]elepciunea care i s-a dat lui? {i cum se fac minuni ca acestea prin
mâinile lui? ” (Marcu 6,2).
Probabil unica decizie a lui Iisus care-i nedumere[te pe cei din Nazaret este c\
n-a vrut s\ se c\s\toreasc\ (v. 4.4.3). Când p\r\se[te Nazaretul are peste 30 de ani
[i obiceiul iudaic, confirmat de Lege, este ca, în jurul vârstei de 20 de ani, un
b\rbat s\-[i ia so]ie [i s\ aib\ copii. În cazul lui Iisus, decizia de a se c\s\tori este
cu atât mai necesar\ cu cât mama sa este v\duv\, iar fra]ii [i surorile, mai mari
decât el, probabil au p\r\sit deja c\minul familial. Este adev\rat c\ Maria, mama
lui Iisus, are rude în Nazaret: fiii lui Iosif din prima c\s\torie [i fra]ii [i/sau surorile
ei sau ai so]ului mort. Iisus îns\, surprinz\tor, nu-[i întemeiaz\ propria familie.
F\r\ îndoial\, aceast\ decizie anticipeaz\ – [i într-un anumit fel preg\te[te –
modul de via]\ itinerant pe care-l va adopta împreun\ cu grupul celor
Doisprezece. Motivul trebuie c\utat într-o afirma]ie a lui Iisus, care pare a avea
tr\s\turi autobiografice: „sunt fameni care s-au f\cut fameni pe ei în[i[i [renun]\
adic\ la c\s\torie], pentru împ\r\]ia cerurilor” (Matei 19,12). E de în]eles c\
profetul care veste[te Împ\r\]ia lui Dumnezeu s\-[i fi pus via]a în slujba exclusiv\
a acestei Împ\r\]ii, chiar înainte de-a începe s\ o vesteasc\.

4.6.1. Prima faz\: regiunea Iordanului (Pereea [i Iudeea) (sfâr[itul

anului 27 – mijlocul anului 28 d.H.)
În plin\ vârst\ adult\, între 33 [i 35 de ani, Iisus p\r\se[te Nazaretul [i pleac\ în
regiunea Iordanului ca s\ fie botezat de Ioan, profetul care cere poc\irea grabnic\
a poporului în fa]a venirii iminente a lui Dumnezeu. Ioan boteaz\ în Betania din
Pereea, o localitate situat\ la est de râul Iordan, într-un teritoriu aflat, ca [i
Galileea, sub jurisdic]ia lui Antipa. Ecoul predic\rii lui Ioan în sânul popula]iei din
Galileea este considerabil [i chiar unii galileeni, din localit\]i atât de diferite ca
Betsaida sau Cana, i-au devenit ucenici. Botez\torul î[i înal]\ glasul în de[ert [i
administreaz\ botezul în]eles ca un semn de purificare interioar\ îndreptat spre
iertarea p\catelor, pe care Dumnezeu o va oferi când va sosi [i se va manifesta.
Judecata lui Dumnezeu va trece printr-un personaj misterios, necunoscut [i
Botez\torului, care îl consider\ infinit superior lui. Acest ambasador
plenipoten]iar, „Cel ce va s\ vin\”, va fi trimisul lui Dumnezeu pentru ultimele zile.
Iisus ajunge la Iordan, poate împreun\ cu al]i galileeni, [i-i cere lui Ioan s\-l
boteze. Botez\torul nu-l cunoa[te pe b\rbatul din Nazaret, de[i, mai târziu, din
închisoare, î[i va trimite ucenicii s\-l întrebe dac\ este „Cel ce va s\ vin\ sau s\
a[tept\m pe altul” (Matei 11,3 || Luca 7,20).
Dup\ botez, Ioan devine pentru Iisus c\l\uz\, iar acesta î[i începe ucenicia [i
colaborarea cu Ioan în activitatea baptismal\, colaborare care include primirea [i
preg\tirea noilor veni]i. Curând, îns\, unii dintre ucenicii lui Ioan îl recunosc pe
Iisus ca înv\]\tor [i devin ucenici ai rabinului din Nazaret (Ioan 1,38). Este vorba
despre un mic grup de persoane (patru-cinci), de origine galileean\ ca [i el, care
se strâng în jurul lui [i care, de Pa[tele acelui an (28 d.H., 30 martie sau 28 aprilie),
îl vor înso]i la Ierusalim, s\ petreac\ aici marea s\rb\toare iudaic\ (Ioan 2,13).
Aceast\ prim\ c\l\torie la Ierusalim cu primii s\i ucenici va fi un indiciu c\
drumurile lui Ioan [i Iisus [i ale ucenicilor lor se despart. Iisus înceteaz\ s\ mai fie
un colaborator al lui Ioan [i devine un rabin autonom, care [i-a început drumul
al\turi de Botez\tor dar care, începând de aici înainte î[i va urma propriul itinerar.
Primul pas f\cut f\r\ Ioan a fost s\ mearg\ la Ierusalim, sufletul religiei iudaice [i
al poporului evreu. Acolo începe s\ se contureze o mi[care de simpatie fa]\ de
Iisus, dar, totodat\, în autorit\]i, se treze[te pruden]a: a spus c\ poate distruge
templul [i-l poate reconstrui în trei zile (Marcu 14,58; Ioan 2,19). E o profe]ie sau o
ironie? În orice caz, va deveni una dintre acuzele ce-i vor fi aduse când, pentru un
grup considerabil de diriguitori evrei, devine oportun s\-l trimit\ la moarte.
Într-adev\r, dup\ ecoul pe care l-a avut vizita sa la Ierusalim (unde chiar un
rabin, Nicodim, s-a dus la el noaptea, interesat de înv\]\turile acelui „rabi”
galileean) (Ioan 3,2), Iisus nu se întoarce lâng\ Ioan. Acum Ioan nu mai boteaz\ în
Betania din Pereea, s-a mutat la Enon, lâng\ Salim, localit\]i vecine cu Pereea [i
Samaria, care administrativ apar]in îns\ ora[ului liber Scithopolis. Se a[az\ astfel
într-un punct strategic, între Pereea, Samaria [i Galileea, în afara orbitei lui Antipa.
E foarte probabil ca mutarea spre zona de nord a v\ii Iordanului s\ fi fost
provocat\ de presiunea lui Antipa asupra lui Ioan Botez\torul, care îndr\znise s\-l
sfideze criticând situa]ia lui matrimonial\ anormal\. Nici Iisus, fostul ucenic al
Botez\torului, nu vrea s\-[i pun\ în pericol misiunea [i începe s\ boteze nu în
Pereea, ci pe teritoriul Iudeei, în zona meridional\ a râului (Ioan 4,22). Desp\r]irea
dintre Ioan [i Iisus s-a produs.
 Iisus boteaz\ într-un loc nedeterminat din Iudeea, în valea Iordanului, cu
considerabil succes, dar, treptat, botezul poc\in]ei pentru iertarea p\catelor va fi
tot mai mult administrat de ucenici. Iisus se dedic\ unei alte activit\]i: predicarea
[i vindecarea bolnavilor. Anun]area sosirii iminente a lui Dumnezeu, unul dintre
pilonii predic\rii lui Ioan, devine acum anun]area prezen]ei lui eliberatoare [i
mântuitoare. Puterea milostiv\ a lui Dumnezeu ac]ioneaz\ prin intermediul
vindec\rilor pe care Iisus le înf\ptuie[te [i acesta e semnul inconfundabil al sosirii
unei lumi noi de gra]ie [i iertare: poc\in]a continu\ s\ fie predicat\, dar legat\ de
iertarea prezent\ – nu viitoare – a lui Dumnezeu, o iertare care se manifest\ acum
[i aici. A sosit timpul împlinirii f\g\duin]elor [i profe]iilor. Aceast\ schimbare
fundamental\ de perspectiv\ [i vindec\rile care o înso]esc explic\ ecoul pe care îl
are printre oameni activitatea lui Iisus. Împ\r\]ia lui Dumnezeu a început s\ se
desf\[oare. Timpul Legii [i al Profe]ilor a fost dep\[it prin predicarea lui Iisus,
trimisul Împ\r\]iei definitive.
Activitatea baptismal\ pe care o realizeaz\ paralel Ioan [i ucenicii lui Iisus va fi
brusc întrerupt\ de încarcerarea celui dintâi în fort\rea]a din Macherus, în Pereea,
la SE de Marea Moart\, ordonat\ de Antipa, suveranul s\u. Reac]ia lui Iisus nu se
las\ a[teptat\: p\r\se[te imediat Iudeea [i se îndreapt\ spre Galileea, trecând,
sigur, prin Samaria. Este posibil ca asta s\ se întâmple în iunie anul 28 d.H., dac\
judec\m dup\ o fraz\ pe care, în Evanghelia dup\ Ioan, o roste[te Iisus când
traverseaz\ teritoriul samaritean. Î[i invit\ ucenicii s\ priveasc\ holdele [i adaug\:
„sunt albe pentru seceri[” (Ioan 4,35). Este unicul indiciu ce permite, poate,
datarea evenimentelor la care se face referire în Ioan 4,1-3.
Este semnificativ c\ Iisus nu c\l\tore[te spre Galileea pe drumul obi[nuit,
traversând Pereea [i evitând astfel teritoriul samaritean, considerat de evrei impur.
Motivul îl constituie atitudinea ostil\ a lui Antipa, care n-a ezitat s\ ordone
arestarea Botez\torului, în ciuda precau]iilor pe care acesta [i le luase
îndep\rtându-se de Pereea. Ecoul amenin]\rii lui Antipa se face auzit în Matei
4,12: „{i Iisus, auzind c\ Ioan a fost întemni]at, a plecat în Galileea” (la fel Marcu
1,14). Iisus opteaz\ deci s\ se retrag\ în teritoriul s\u de origine, mai sigur pentru
el, de[i tot sub jurisdic]ia lui Antipa. Acolo, departe de Pereea, va putea s\-[i
desf\[oare activitatea. Întemni]area lui Ioan Botez\torul produce o schimbare de
loc (din Iudeea în Galileea) [i o schimbare de stil în activitatea lui Iisus: rabinul din
Nazaret nu va mai fi un sedentar care boteaz\ pe cei care vin la el, ci va deveni un
itinerant, cineva f\r\ domiciliu fix, care merge dintr-un sat în altul anun]ând c\
Dumnezeu devine prezent cu întreaga lui putere [i mil\. „S-a apropiat împ\r\]ia lui
Dumnezeu” (Marcu 1,15 || Matei 4,17) va fi fraza care-i va ghida activitatea în
Galileea.

4.6.2. A doua faz\: Galileea (centru: Cafarnaum) (mijlocul anului 28 –

Pa[tele anului 29 d.H.)
Sosirea lui Iisus în Galileea implic\ o alt\ decizie. Sunt luni, mai mult de jum\tate
de an, de când a p\r\sit Nazaretul [i n-a mai revenit. Noua lui patrie se nume[te
Cafarnaum, ora[ la NV de lacul Galileea. Andrei, unul dintre primii s\i ucenici, fost
ucenic al Botez\torului, are aici o cas\ împreun\ cu fratele lui mai mare, Simon-
Petru; aceast\ cas\ va deveni punctul central al activit\]ii itinerante a lui Iisus. În
zona din jurul Cafarnaumului î[i va desf\[ura activitatea de predicator [i de
taumaturg: câmpia Genesaret, la vest, satele de la nord de Cafarnaum, precum
Corazin, [i, la est, Betsaida. Unii ucenici ajung pân\ la Tiberiada, noua capital\ a
lui Antipa, în construc]ie, dar Iisus nu va pune piciorul aici. Mediul activit\]ii sale
este exclusiv rural.
Drumurile lui în afara acestei zone, ce reprezint\ sectorul nord-occidental al
lacului, par s\ fie ocazionale. Cât prive[te zona muntoas\ a Galileei, de unde
provenea, evangheliile men]ioneaz\ trei localit\]i: Cana, Naim [i Nazaretul. Ioan
2,1-12 consemneaz\ o c\l\torie la Cana; este invitat la o nunt\, la care ia parte
împreun\ cu ucenicii [i cu mama sa. Cana este un sat situat pe versantul unui
munte, lâng\ câmpia care ajunge pân\ la Sepphoris, la circa 12 kilometri de
Nazaret. În ce prive[te Naim, la 10 km sud-est de Nazaret, Luca 7,11-17 poveste[te
trecerea lui Iisus [i a ucenicilor prin sat, unde va învia unicul fiu al unei v\duve.
Toate trei evangheliile sinoptice men]ioneaz\ o vizit\ a lui Iisus [i a ucenicilor la
Nazaret, „patria lui”, satul în care tr\ise pân\ la 30 de ani (Marcu 6,1-6||Matei 13,53-
58; Luca 4,16-30). Vizita a fost dominat\ de r\ceala [i respingerea celor care, pân\
nu de mult, îi fuseser\ cons\teni [i din care, probabil, mul]i îi erau rude. Iisus a
fost dispre]uit de propria familie [i de vecinii de-o via]\, astfel c\ „n-a putut acolo
s\ fac\ nici o minune, decât c\, punându-[i mâinile peste pu]ini bolnavi, i-a
vindecat” (Marcu 6,5).
În afara Galileei, avem informa]ii despre o c\l\torie a lui Iisus [i a ucenicilor pe
malul oriental al lacului, în teritoriul non-iudaic al Decapolisului (Marcu 4,35-5,20).
Iisus va vindeca un b\rbat grav bolnav, posedat de o legiune de spirite maligne
(duhuri rele, necurate), care tr\ia singur în catacombele unui cimitir, departe de
ora[. Duhurile rele – circa dou\ mii – au sfâr[it prin a intra într-o turm\ de porci,
care s-au aruncat în lac. Ora[ul la a c\rui periferie are loc acest spectaculos episod
este, probabil, Gadara, situat la dou\ ore de drum dep\rtare de lac (a[a indic\
Matei 8,28), de[i ar putea fi Gergesa, actualul Kursi, localitate nu departe de Hipos
(cum arat\ unele manuscrise din Marcu 5,1). Gerasa, la 55 km de lac, pare
improbabil\ (v. Marcu 5,1 [i Luca 8,26).
Ini]ial, activitatea lui Iisus treze[te entuziasm printre oamenii din zona nord-
occidental\ a lacului. Vin mul]i s\-l asculte, chiar [i din alte locuri. Mai ales
vindec\rile de maladii fizice [i psihice (posed\rile de duhuri necurate) atrag
mul]imile, care-l salut\ pe Iisus ca pe un profet, ca pe un om al lui Dumnezeu.
Mediile activit\]ii sale sunt, f\r\ distinc]ie, sinagogile – locurile rug\ciunii comune
[i de ascultare a Scripturilor –, casa din Cafarnaum unde este g\zduit, malul
lacului (cu o barc\ drept „tribun\” de unde predic\), muntele, drumul, câmpul
sau pie]ele din satele pe care le str\bate. Ecoul a ceea ce se întâmpl\ la
Cafarnaum [i în împrejurimi ajunge pân\ la Nazaret [i-i alerteaz\ pe cei din
familie, ce se arat\ deci[i s\-l aduc\ acas\, cu scuza c\ [i-a pierdut ra]iunea.
Deloc favorabili se arat\ [i unii înv\]\tori ai Legii care reac]ioneaz\ cu intoleran]\
la vindec\rile înf\ptuite de Iisus: dup\ ei, puterile lui ar veni de la Satana,
c\petenia for]elor r\ului. Rabinul din Nazaret î[i continu\ îns\ activitatea.
 Foarte curând se cristalizeaz\ un element esen]ial al acestei activit\]i. Iisus
începuse s\ predice în Galileea înso]it de câ]iva discipoli, fo[ti ucenici ai
Botez\torului. Acum, în Galileea, se produce oficializarea unui grup de
doisprezece b\rba]i ale[i de Iisus ca s\ împart\ via]a cu el. Num\rul 12 este legat
de cele dou\sprezece triburi ale Israelului, adic\ întreg poporul, f\r\ excluderi,
asupra c\ruia se revars\ darurile binelui, p\cii [i speran]ei pe care Iisus le
r\spânde[te ca garan]ie a regener\rii, înnoirii. Rela]ia lui Iisus cu ucenicii s\i este
conceput\ într-un mod activ [i, la un anumit moment, cei Doisprezece vor primi
îns\rcinarea s\ str\bat\, câte doi, unele sate galileene pentru a repeta ceea ce
face el: s\ anun]e prin cuvinte [i fapte (vindec\ri de bolnavi fizic sau psihic) c\
Dumnezeu, cu Împ\r\]ia sa, î[i viziteaz\ poporul [i s\ cheme la poc\in]\, în]eleas\
ca r\spuns la aceast\ vizit\ final\ [i definitiv\.
Adeziunea oamenilor la Iisus cre[te, gra]ie for]ei cuvintelor sale [i gra]ie puterii
divine pe care o degaj\ redând s\n\tatea bolnavilor. Cap\t\ astfel consisten]\ o
mi[care popular\ care recunoa[te în el purt\torul unei fericiri destinate tuturor,
mai ales celor suferinzi. Dar nu sunt exclu[i nici cei prost v\zu]i din cauza meseriei
lor nerecomandabile, în care se încalc\ Legea. Ace[tia, p\c\to[ii, stau cu Iisus la
mas\, spre indignarea celor ce nu în]eleg purtarea rabinului din Nazaret, nici în
acest punct, nici în altele (de exemplu, interpretarea odihnei sabatice).
Punctul culminant al însufle]irii populare a fost atins, probabil, tocmai cu
ocazia unei mese, cu cinci mii de participan]i (num\rând doar b\rba]ii), pe care
Iisus o celebreaz\ – tot în zona lacului – în preajma Pa[telui anului 29 d.H. Aceast\
manifestare are un caracter simbolic în cel mai înalt grad, c\ci, cu ocazia
s\rb\torii de Pa[te, eliberarea din sclavia Egiptului, sunt evocate în fiecare an
miracolele f\cute de Dumnezeu în de[ert, când [i-a hr\nit poporul cu pâine
(man\) [i carne (prepeli]e) (v. Exodul 16). Aici Iisus hr\ne[te o mul]ime, [i ea
înfometat\, cu pâine (cinci pâini) [i pe[te (doi pe[ti), într-o asemenea abunden]\,
încât pâinea r\mas\ umple dou\sprezece co[uri. R\spunsul oamenilor nu se las\
a[teptat: e aclamat ca Mesia, ca noul rege al Israelului (Ioan 6,15).
Iisus nu accept\ îns\ s\ se a[eze în fruntea nici unei mi[c\ri mesianice.
Oamenii n-au în]eles episodul înmul]irii pâinilor: miracolul trimite la masa din
Împ\r\]ia Cerurilor, ca simbol al poporului reconstituit, deschis\ tuturor f\r\
excep]ie [i, ca atare, dincolo de orice considera]ie referitoare la puritatea ritual\.
Semnul profetic al prieteniei lui Dumnezeu [i al compasiunii lui Iisus s-a
transformat, în ochii oamenilor, într-un semnal mesianic interpretat în cheia
mesianismului politic. Iisus nu-[i în]elege îns\ misiunea ca rol de conducere
politic\ [i/sau militar\ [i nu r\spunde solicit\rii oamenilor, care ar vrea s\-l fac\
liderul incontestabil al redres\rii na]ionale [i religioase a Israelului. În fa]a
entuziasmului popular orientat într-un sens pe care nu îl dore[te, Iisus dispare [i se
îndep\rteaz\ de mul]ime (Ioan 6,15).
Poate de aceea entuziasmul trezit se va transforma repede în deziluzie, iar
adeziunea va deveni respingere, chiar dispre]. Iisus va r\mâne doar cu cei
Doisprezece [i al]i câ]iva ucenici (Ioan 6,66-70). Pe de alt\ parte, pe Antipa îl
nelini[te[te for]a de atrac]ie a lui Iisus [i începe s\-l considere pe vechiul ucenic al
Botez\torului, profetul întemni]at de el la Macherus, o amenin]are. Irod Antipa e
convins c\ Iisus este Botez\torul înviat [i de aceea are puterea de a face minuni [i
de a strânge lâng\ el atâ]ia discipoli. De aceea avertismentul unor farisei prieteni
ai lui Iisus este total justificat: „Ie[i [i du-te de aici, c\ Irod vrea s\ te ucid\” (Luca
13,31).
 Circumstan]ele s-au schimbat rapid. Iisus este pus în fa]a unei duble
provoc\ri: îndep\rtarea de o mul]ime care îl ia drept Mesia menit s\ redea
libertatea Israelului [i evitarea pericolului pe care îl reprezint\ suveranul Galileei,
Irod Antipa. Tetrarhul vede în el un pretendent regal, un inamic, [i ar vrea s\-i
reteze de la r\d\cin\ misiunea, cum a f\cut cu Ioan Botez\torul. Dar Iisus nu vrea
s\ sfâr[easc\ – deocamdat\ – ca Ioan [i, din acest motiv, hot\r\[te s\ schimbe
prudent traseul activit\]ii sale. De acum înainte, Cafarnaum nu va mai fi centrul
predic\rii lui itinerante [i va începe o via]\ de schimb\ri permanente, mai expus\,
mai pu]in stabil\, sub lunga umbr\ a lui Antipa, în\untrul [i în afara Galileei. Ne
afl\m la scurt timp dup\ Pa[tele anului 29.

4.6.3. A treia faz\: c\l\toriile prin Galileea

[i prin teritoriile vecine
(Pa[tele anului 29 – S\rb\toarea Corturilor 29 d.H.)

Iisus a s\rb\torit Pa[tele din 29 d.H., care în anul acela a c\zut pe 18 aprilie, în
Galileea. Înainte sau dup\ s\rb\toare, a avut loc însufle]itorul episod al înmul]irii
pâinilor [i pe[tilor, cu care a hr\nit mul]imea de oameni ce-l urma (v. Ioan 6,4).
Galileea nu mai e îns\ pentru el [i pentru ucenicii s\i un loc sigur. Dac\ îl urm\m
pe Matei 14,13, Iisus se retrage într-un punct nelocuit [i necunoscut, imediat ce
afl\ c\ Ioan a fost executat. Iar dac\ îl urm\m pe Ioan 6,15, fuga într-un loc
îndep\rtat, „în munte”, este determinat\ de tumultul mul]imii, care ar vrea s\-l
cinsteasc\ ca eliberator al Israelului, trimisul lui Dumnezeu. Al\turate, cele dou\
evenimente, ne-ar putea probabil ajuta s\ în]elegem corect lucrurile: presiunea
independent\ – dar combinat\ – a mul]imii [i a lui Antipa, din motive opuse, ar
putea pune în pericol activitatea lui Iisus, a[a cum o în]elege el.
Calea pe care a ales-o este unica posibil\, dac\ vrea cu adev\rat s\-[i apere
misiunea de dublul miraj al revendic\rii politice [i al violen]ei celui care are
puterea. Lunile ce vor veni (aprilie-septembrie din anul 29 d.H.), pân\ la
S\rb\toarea Corturilor, Iisus nu-[i va înceta activitatea, dar va fi mai itinerant ca
niciodat\. {i, ca reflex, grupul s\u va r\mâne practic redus la cei Doisprezece, a
c\ror fidelitate se men]ine ne[tirbit\ în aceste momente de încercare (v. Luca
22,28).
 Nu [tim intensitatea [i dimensiunile exacte ale pericolului pe care-l reprezint\
Antipa, pe care Iisus îl nume[te ironic „vulpea” (Luca 13,32). În orice caz, rabinul
din Nazaret se simte supravegheat îndeaproape [i vrea, cu orice pre], s\ evite s\
cad\ în mâinile suveranului, al s\u [i al celor mai mul]i dintre ucenici. De aceea le
adreseaz\ aceste cuvinte: „p\zi]i-v\ de aluatul […] lui Irod” (Marcu 8,15). Iisus î[i
continu\ activitatea de vindecare a maladiilor fizice [i psihice, dar nu mai are
Cafarnaum drept centru al venirilor [i plec\rilor în [i din zona lacului. Spa]iile se
diversific\ – în\untrul [i în afara Galileei – [i totul devine relativ clandestin. În
acela[i timp, îns\, în interiorul grupului este mai mult calm [i se ivesc ocazii ca
ucenicii s\ fie instrui]i de Înv\]\tor. Se încheie prima parte a activit\]ii sale publice,
caracterizat\ printr-o ac]iune stabil\ [i de mare intensitate. În mod semnificativ,
Evanghelia dup\ Marcu se refer\ la aceast\ prim\ faz\ subliniind marea afluen]\
de oameni, „încât ei nu puteau nici pâine s\ m\nânce” (3,20; 6,31). Se preg\te[te
o perioad\ diferit\, în care se vor înmul]i momentele de dialog între Iisus [i cei
Doisprezece, eventual [i al]i ucenici.
Deplas\rile sale în aceast\ etap\ cuprind [i cele trei teritorii vecine Galileei: de
la vest la est – Fenicia, tetrarhia lui Filip [i Decapolis. Este vorba de trei teritorii
p\gâne, non-iudaice, toate în afara jurisdic]iei lui Antipa. Iisus, cu ucenicii, le va
vizita punctual [i aproape incognito, nu [tim dac\ în ordinea care apare în
capitolele 7 [i 8 din Evanghelia dup\ Marcu. Ca de obicei, rabinul din Nazaret se va
limita la zona marginal\ a acestor teritorii, f\r\ a intra în ora[e. Poate Iisus, ca
evreu practicant, nu vrea s\ ri[te impurificarea ritual\ p\trunzând în ora[e în care
nu se respect\ obiceiurile iudaice [i, ca atare, oricine intr\, devine impur din
punctul de vedere al Legii. E posibil ca în aceast\ op]iune s\ aib\ un rol [i dorin]a
de a nu risca s\ cad\ în mâinile oamenilor lui Antipa. Precedentul Botez\torului
influen]eaz\ cu siguran]\ pruden]a manifestat\ de Iisus.
C\l\toria în Fenicia, [i anume pe teritoriul ora[ului Tir, se face din nordul
Galileei, cu care teritoriul respectiv se învecineaz\. Se pare c\ Iisus are
simpatizan]i în zon\, oameni care l-au cunoscut în regiunea lacului, în casa unuia
dintre ace[tia (evreu?) prime[te de altfel g\zduire, încercând s\ pun\ distan]\
între el [i Antipa. Dar faima de vindec\tor îl urm\re[te [i, abia ajuns în zon\, cum
men]ioneaz\ Marcu 7,24, „nu a putut s\ r\mân\ t\inuit”. Avem informa]ii despre
un singur miracol: alungarea unui demon care chinuie o fat\ neiudaic\,
cananean\, înfãptuit\ de la distan]\, f\r\ s\ intre în casa bolnavei. Mama fetei va fi
cea care se va duce la Iisus [i-i va cere s\-i elibereze fiica de grava boal\ care o
chinuie. El va consim]i, nu f\r\ rezerve, s\ vindece un neevreu: pân\ la urm\, îns\,
se va l\sa înduplecat de insisten]a femeii (v. Marcu 7,24-30 || Matei 15,21-28). Totul
indic\ faptul c\ [ederea în Fenicia a fost scurt\: recunoscut de lumea din zon\,
Iisus nu z\bove[te mult.
 Despre trecerea prin Decapolis, o confedera]ie de ora[e libere necontrolate de
Antipa, avem o informa]ie surprinz\toare în Marcu 7,31. Se spune c\ Iisus a plecat
din teritoriul Tirului spre Sidon, adic\ în direc]ia nord, [i apoi a traversat teritoriul
Decapolisului. Drumul din zona Sidonului la Decapolis trece îns\ obligatoriu prin
tetrarhia lui Filip, care cuprindea Itureea, Gaulanitida [i Traconitida, iar Marcu doar
mai târziu – în 8,27 – vorbe[te despre trecerea lui Iisus prin tetrarhie. Este îns\ clar
c\ se afl\ în Decapolis, teritoriu p\gân pe malul sud-oriental al lacului, pe care-l
cuno[tea dintr-o vizit\ f\cut\ anterioar, când se afla în Galileea, în timpul c\reia
eliberase b\rbatul posedat de dou\ mii de demoni. Acum vindec\ un surdomut
folosindu-se de un ritual nu foarte obi[nuit la el [i de un ordin: „Effata!”, adic\
‘Deschide-te’. Ordinul este dat în aramaic\, limba autohton\ [i rural\. Poate
surdomutul este evreu. Este unicul episod pe care-l men]ioneaz\ Evanghelia dup\
Marcu (7,31-37) despre aceast\ trecere rapid\ prin Decapolis. Se pare c\ Iisus
continu\ s\ c\l\toreasc\ incognito prin teritoriile neiudaice din jurul Galileei.
Pe un ton asem\n\tor este povestit\ c\l\toria în tetrarhia lui Filip, anume la
Caesarea, capitala. Se distinge în timpul acestei c\l\torii o scen\ de mare
relevan]\, men]ionat\ de toate cele trei evanghelii sinoptice (Marcu 8,27-30 || Matei
16,13-20 || Luca 9,18-21) [i, într-o form\ diferit\, în Ioan 6,68. Iisus le adreseaz\
ucenicilor care-l înso]esc o întrebare despre identitatea sa: „Dar voi cine zice]i c\
sunt eu?” R\spunsul este dat, în numele tuturor, de Simon-Petru, care afirm\ c\
Iisus este Mesia (Hristosul). Scena are loc în timp ce grupul se afl\ pe drum,
str\b\tând satele din teritoriul Caesareei. În aceast\ deplasare nu este men]ionat\
nici o ac]iune a lui Iisus, nici predicare, nici vindec\ri. Totul se desf\[oar\ în
interiorul grupului de discipoli: m\rturisirea de credin]\ f\cut\ de Simon-Petru, în
numele tuturor, recunoscându-l pe Iisus ca Mesia, [i anun]ul, poate primul, f\cut
de Iisus, despre destinul s\u tragic. Se pare deci c\ Iisus c\l\tore[te total
incognito, f\r\ s\ se manifeste în vreun moment popula]iei din regiune. Trebuie
presupus c\ [i în teritoriul aflat sub jurisdic]ia lui Filip, fratele lui Antipa, a r\mas
pu]in.
Aceste trei deplas\ri în afara Galileei se combin\ cu trei scurte popasuri în
ora[e galileene. Principala surs\ de informa]ie este tot Evanghelia dup\ Marcu
(capitolele 7-9). Localit\]ile galileene men]ionate în aceste capitole sunt, în
ordinea apari]iei, Dalmanuta (8,10), Betsaida (8,22; v. [i 6,45) [i Cafarnaum (9,33).
Nu [tim situarea geografic\ a Dalmanutei, dar Matei 15,39, paralel cu Marcu 8,10,
vorbe[te despre Magadan; ambele nume pot indica localitatea Magdala, în sudul
câmpiei Genesaretului, din care era Maria, numit\ de aceea Magdalena. Este clar
doar c\ Dalmanuta/Magadan este o localitate de pe ]\rmul lacului Galileei, ca
Betsaida [i Cafarnaum. Nu este evident nici unde trebuie situat „muntele înalt”
unde are loc transfigurarea (Schimbarea la fa]\) a lui Iisus în fa]a celor trei ucenici
(Marcu 9,2), chiar dac\ tradi]ia indic\ Taborul, muntele prin excelen]\ al Galileei
de Jos (588 m). Lipsa de precizie [i de leg\tur\ dintre toate acestea înt\re[te
impresia c\ Iisus, cu ucenicii itineran]i, se mi[c\ dintr-un loc într-altul, beneficiind
de ajutorul ucenicilor sedentari. Asta pare s\ indice referirea la „o cas\” dintr-un
loc nedefinit (9,28) [i la „casa” din Cafarnaum (9,33), care fusese centrul celei de-
a doua faze din activitatea sa.
 Rezumând, a treia faz\ a itinerariului lui Iisus se caracterizeaz\ prin deplas\ri
continue prin Galileea [i prin teritoriile vecine din nord [i est. Distan]ele presupuse
de aceste deplas\ri sunt mari, iar timpul în care sunt parcurse este, propor]ional,
scurt (circa trei luni). Iisus nu renun]\ la contactul cu oamenii, cum arat\ cele
dou\ vindec\ri din afara Galileei (Fenicia [i Decapolis) [i cele dou\ din Galileea,
în zona lacului, unde predicase anterior: a orbului din Betsaida (Marcu 8,22-26) [i
a copilului posedat de un duh necurat, nu departe de muntele pe care se
transfigurase (Marcu 9,14-29).
Elementele dominante ale acestei faze sunt deplas\rile constante – deseori
incognito – [i scenele în care se g\se[te singur cu ucenicii, instruindu-i. Fariseii
apar sporadic în calea lui sau în apropierea ucenicilor. Se pare c\ Iisus vrea s\-i
evite, [i pe ei [i pe adep]ii lui Irod Antipa, ca s\-[i apere misiunea de obstacole [i
amenin]\ri. Este puternic ecoul avertismentului adresat ucenicilor: „p\zi]i-v\ de
aluatul fariseilor [i de aluatul lui Irod” (Marcu 8,15). Iisus cre[te precau]iile în fa]a
progresivei dezaprob\ri a cuvintelor sale din partea fariseilor [i a ostilit\]ii lui
Antipa. Activitatea sa se repliaz\ asupra ei înse[i. Calea Galileei se epuizeaz\
deocamdat\ [i Iisus decide s\ p\r\seasc\ teritoriul unde primise cele mai
entuziaste reac]ii fa]\ de persoana sa [i de proiectul s\u.

4.6.4. A patra faz\: Pereea, Iudeea [i Ierusalim (S\rb\toarea

Corturilor din anul 29 – anul 30,
înainte de Pa[te)

Iisus p\r\se[te Galileea [i teritoriile vecine, cadrul peregrin\rilor sale constante

timp de dou\-trei luni, [i pleac\ în sud, în teritoriul Pereei, pe care-l [tie deja de pe
vremea botezului s\u de c\tre Ioan, al c\rui ucenic devenise. Se apropie îns\ Ziua
Corturilor, astfel c\ revine la Ierusalim. Ultima oar\ fusese în ora[ de Pa[tele din
anul 28 d.H. sau, conform informa]iei din Ioan 5,1, de „praznicul iudeilor”
(nedeterminat), când vindecase într-o sâmb\t\ un b\rbat la „sc\ld\toarea”,
Bethesda (Vitezda). Este posibil ca aceast\ vindecare s\ se fi petrecut alt\ dat\,
poate de S\rb\toarea Corturilor din anul 29, în sâmb\ta c\reia pare a fi înf\ptuit o
alt\ vindecare: aceea a orbului din na[tere, pus\ în leg\tur\ cu sc\ld\toarea
Siloam, tot din Ierusalim (Ioan 9).
Iisus – cu precau]ii [i ezit\ri – hot\r\[te, a[adar, s\ mearg\ la Ierusalim „dar nu
pe fa]\, ci pe ascuns” (Ioan 7,10). Situa]ia sa dificil\, relativ clandestin\, continu\.
S\rb\toarea Corturilor, ca [i Pa[tele, dura 7 zile [i doar „la jum\tatea praznicului
Iisus s-a suit în templu [i înv\]a” (Ioan 7,14). La fel, în „ziua cea din urm\ – ziua
cea mare a s\rb\torii” (Ioan 7,37). Este vorba de o apari]ie în public la Ierusalim,
nu foarte lung\, înso]it\ de o divizare profund\ a oamenilor [i de ostilitatea
manifest\ a autorit\]ilor care polemizeaz\ pe fa]\ cu el [i chiar încearc\ s\ îl
re]in\.
 Tensiunea dintre Iisus [i autorit\]ile iudaice este precedat\ de o anumit\
expectativ\. De parc\ la Ierusalim s-ar fi [tiut c\ el î[i începuse mi[c\rile într-o
zon\ nu departe de ora[. De aici întrebarea unora: „Unde este acela?” (Ioan 7,11).
Regiunea pe care o str\bate acum Iisus o constituie, probabil, zonele din teritoriile
Pereei [i Iudeei apropiate de Ierusalim, care au ca ax\ râul Iordan. Cum am spus
mai sus, Iisus cunoa[te zona Betaniei din Pereea din timpurile când aici boteza
Ioan [i cunoa[te [i cel\lalt mal al Iordanului, care apar]ine Iudeei, locul unde se
instalase între Pa[tele [i vara anului 28. C\ Iisus se afl\ aici o confirm\ informa]ia
din Marcu 10,1: „{i sculându-se de acolo [de la Cafarnaum], a venit în hotarele
Iudeii, de cealalt\ parte a Iordanului [Pereea]…” ([i Matei 19,1). Imprecizia acestei
informa]ii, care pare a confunda Iudeea cu Pereea, poate fi determinat\ de faptul
c\ Iisus se mi[c\ în cele dou\ teritorii, primul sub jurisdic]ia lui Pilat din Pont,
guvernatorul roman, al doilea ]inând de Antipa. Într-adev\r, citim în Ioan 10,40: „{i
a plecat iar\[i dincolo de Iordan, în locul unde Ioan boteza la început, [i a r\mas
acolo”.
Aceast\ informa]ie corespunde îns\ perioadei ulterioare celei de-a doua
c\l\torii a lui Iisus la Ierusalim, cu ocazia unei alte s\rb\tori iudaice: cea a Înnoirii
Templului, care dura tot o s\pt\mân\. Ne afl\m, probabil, în luna decembrie 29
d.H., cum se remarc\ în Ioan 10,22: „[i era iarn\”. Templul este înc\ o dat\ scena
confrunt\rii polemice dintre Iisus [i evrei. Opozi]ia fa]\ de rabinul din Nazaret este
în cre[tere, existând acum, cum am spus, chiar inten]ia de a-l aresta. Iisus, îns\, „a
sc\pat din mâna lor” (Ioan 10,39). Se pare c\ înc\ nu erau cu totul convin[i c\
trebuie re]inut!
În rela]iile dintre Iisus [i c\peteniile iudaice, farisei [i saducei, înv\]\tori ai
Legii, mari preo]i [i oficialit\]i, disputa este deseori prezent\. C\peteniile
Templului îl v\d tot mai mult ca un personaj incomod [i primejdios, care
zdruncin\ echilibrul politic [i religios pe care doresc s\-l men]in\. Câ[tig\ teren
ideea c\ reprezint\ un obstacol [i un pericol pentru to]i. Se pare c\ Sanhedrinul se
reune[te ca s\ decid\ ce trebuie f\cut cu el [i c\ se impune hot\rârea de a-l
trimite la moarte când se va ivi o ocazie favorabil\. Atunci va trebui ac]ionat rapid.
Unii, de[i nu împ\rt\[esc punctele de vedere ale lui Iisus, nu merg atât de
departe. Lipsa de unanimitate este pus\ în eviden]\ de controversele care au ca
scen\ Templul [i pe care evangheliile le situeaz\ dup\ intrarea lui Iisus în
Ierusalim (Marcu 11,27-12.44 || Matei 21,23-22,46 [23,33] || Luca 20,1-21,4). Unele
dintre acestea putuser\ avea loc cu ocazia celor dou\ s\rb\tori din aceast\ faz\ (a
Corturilor [i a Înnoirii Templului). {i cuvintele adresate de Iisus ucenicilor despre
distrugerea Templului [i sfâr[itul lumii (Marcu 13 || Matei 24-25 || Luca 21) admit o
dubl\ cronologie: înainte sau dup\ intrarea triumfal\ în Ierusalim. Evangheliile
sinoptice coincid în prezentarea Templului ca scen\ a celor mai aprige dispute
dintre Iisus [i cei care pun la îndoial\ sau refuz\ de plano înv\]\turile [i cuvintele
sale. Reflexul îl g\sim în Ioan 18,20 [i Marcu 14,49, unde Iisus afirm\: „În fiecare zi
eram la voi în templu…”.
 Perioada de timp în care Iisus se deplaseaz\ prin Iudeea [i Pereea, înainte de
a merge pentru ultima oar\ la Ierusalim, este, într-o anumit\ m\sur\, una de
normalitate. Oamenii vin la Iisus, el le vorbe[te. Ucenicii îi r\mân fideli [i îl
urmeaz\ pretutindeni. Rivalii, cum dezbaterile cu ei se desf\[oar\ exclusiv la
Ierusalim, sunt rareori prezen]i. În informa]iile cuprinse în Marcu 10 nu se
men]ioneaz\ vindec\ri, ci numai înv\]\turi oferite persoanelor din jur, unele
venite în Pereea chiar din Ierusalim (v. Ioan 10,41). Continu\, apoi, înv\]\turile pe
care le primesc, separat, ucenicii. Se pare c\ printre ace[tia cre[te convingerea c\
instaurarea Împ\r\]iei este iminent\ [i unii chiar se gr\besc s\ cear\ locuri de
onoare; Iisus îns\ subliniaz\ c\ obiectivul ucenicului trebuie s\ fie doar slujirea.
Pe de alt\ parte, [ederea în Iudeea [i Pereea depinde de o afirma]ie pu]in
enigmatic\ pe care Iisus ar fi f\cut-o cu mai mult timp în urm\, când trebuise s\-[i
intensifice deplas\rile din cauza inten]iilor uciga[e ale lui Antipa: „nu este cu
putin]\ s\ piar\ prooroc afar\ din Ierusalim” (Luca 13,33). Ultima jum\tate de an
din via]a lui se caracterizeaz\ printr-un fel de „preg\tire” a finalului. Interesul [i
obiectivele îi sunt concentrate asupra Ierusalimului. Activitatea sa se orienteaz\ tot
mai mult spre ora[, pe care-l viziteaz\ de câteva ori. Imaginea clo[tii care-[i
strânge puii indic\ o voin]\ explicit\ de a schimba inima ora[ului [i a celor ce
tr\iesc aici: „Ierusalime, Ierusalime, … de câte ori am voit s\ adun pe fiii t\i…!”
(Matei 23,37 || Luca 13,34).
Exist\, prin urmare, o misiune a lui Iisus îndreptat\ spre Ierusalim, care va
sfâr[i îns\ printr-un e[ec: ora[ul îl va ucide pe cel pe care Dumnezeu i-l trimitea.
Iisus însu[i se include într-o lung\ list\ de trimi[i respin[i de Ierusalim, astfel
apostrofat: „[Tu] care omori pe prooroci [i cu pietre ucizi pe cei trimi[i la tine”
(Matei 23,37 || Luca 13,34). Probabil c\ în ultimele luni de via]\, activitatea lui Iisus
s-a împ\r]it în mod egal între regiunile apropiate de Ierusalim (Pereea [i Iudeea) [i
popasurile – punctuale, dar mai frecvente decât men]ioneaz\ evangheliile – la
Ierusalim, unde predicile sale câ[tig\ tot mai mul]i adep]i. Adep]i va câ[tiga [i
datorit\ vindec\rilor [i, dup\ Evanghelia lui Ioan, va atrage mul]i datorit\ unei
înf\ptuiri excep]ionale: învierea lui Laz\r, unul dintre prietenii Înv\]\torului (v.
Ioan 11,1-44).
În tot acest timp, Iisus [i discipolii s\, locuiesc, dup\ cât se pare, în Pereea
(Marcu 10,10 men]ionez\ o „cas\” unde sunt primi]i). Aflând despre starea grav\ a
prietenului s\u, Iisus spune: „S\ mergem iar\[i în Iudeea” (Ioan 11,7). {i to]i
pornesc spre aceast\ regiune, [i anume spre Betania, satul lui Laz\r, la trei
kilometri de Ierusalim. În acela[i timp, îns\, învierea lui Laz\r face s\ creasc\ în
autorit\]ile iudaice teama ca nu cumva Iisus s\ declan[eze o revolt\ contra
romanilor (!): echivocul asupra leadership-ului lui Iisus este constant, atât la
adep]ii lui, cât [i la adversari. Nu va avea alt\ solu]ie decât s\ dispar\, evitând s\
se arate în public. Dup\ episodul cu Laz\r, Iisus a decis s\ p\r\seasc\ Betania [i
s\ plece „într-un ]inut aproape de pustie, într-o cetate numit\ Efraim, [i acolo a
r\mas cu ucenicii s\i” (Ioan 11,54). Efraim este lâng\ de[ertul Iudeei, la 20 km
nord de Ierusalim.
Ultima localitate ce trebuie men]ionat\ este Ierihon, un ora[ important al
Iudeei, din valea Iordanului, la circa 25 km nord-est de Ierusalim. Evangheliile
sinoptice coincid situând aici dou\ episoade: vindecarea unui cer[etor orb,
Bartimeu (Marcu 10,46-52 || Luca 18,35-43; Matei 20,29-34 vorbe[te de doi orbi), [i
ospitalitatea de care se bucur\ Iisus în casa lui Zaheu, mai-marele publicanilor
(„vame[ilor”) din ora[ (Luca 19,1-10).
 A început ultima c\l\torie a lui Iisus la Ierusalim. Se apropie Pa[tele anului 30
[i drumul de la Ierihon la Ierusalim e plin de pelerini din Galileea [i Pereea care
merg s\ celebreze marea s\rb\toare, dar [i de ]\rani din Iudeea care merg în
capital\ „mai înainte de Pa[ti, ca s\ se cur\]easc\” (Ioan 11,55), s\ împlineasc\
riturile de purificare. Aceste rituri confereau puritatea cuvenit\ celor care urmau
s\ serbeze Pa[tele [i durau [apte zile. Printre drume]i, se num\r\ Iisus [i ucenicii.

4.6.5. A cincea faz\: ultimele zile la Ierusalim

(Pa[tele anului 30 d.H.)

Iisus ajunge pentru ultima oar\ la Ierusalim pe drumul dinspre Ierihon, care trece
întâi prin Betania, satul lui Laz\r [i al surorilor lui, Marta [i Maria, apoi prin
Betfaghe, a[ezare situat\ pe versantul occidental al muntelui, chiar lâng\ ora[. Am
v\zut mai sus (4.5.3.2.) cum, în Betania, Simon Leprosul ofer\ o mas\ lui Iisus [i
ucenicilor, în timpul c\reia o femeie din localitate, Maria, sora lui Laz\r [i a Martei,
îl unge pe Iisus cu mult mir. Iisus interpreteaz\ ungerea ca pe o preg\tire pentru
înmormântarea lui, c\ci, conform obiceiului iudaic, cadavrele erau unse cu mir
înainte de a fi înhumate. Atât Simon, cât [i cei trei fra]i din Betania, pot fi
considera]i ucenici sedentari [i prieteni ai Înv\]\torului. Episodul are loc, potrivit
lui Ioan 12,1, „cu [ase zile înainte de Pa[ti”. Evangheliile sinoptice îl situeaz\ îns\
cu dou\ zile înaintea s\rb\torii (Marcu 14,1.3 || Matei 26,2.6 ). Dac\ ]inem seama
de Patimi, este de preferat cronologia lui Ioan. Ca atare, ne afl\m în 2 aprilie,
duminic\, sau poate în seara zilei de 1 aprilie a anului 30 d.H.: masa acas\ la
Simon ar fi sâmb\t\ seara, când, conform calendarului, este deja duminic\, c\ci
la evrei ziua începea odat\ cu apusul soarelui.
Betania, la trei kilometri de Ierusalim, va fi satul în care vor fi g\zdui]i Iisus [i
ucenicii în zilele dinaintea mor]ii pe cruce. Potrivit evangheliilor sinoptice, Iisus va
merge în fiecare zi la Templul din Ierusalim, s\ predice oamenilor, dar seara se va
întoarce în Betania. Autorit\]ile iudaice, în frunte cu Caiafa, marele preot, au
hot\rât deja c\ trebuie ucis (Ioan 11,53) [i a fost emis un „ordin” de prindere (Ioan
11,57) care r\mâne, deocamdat\, liter\ moart\, din cauza entuziasmului popular
pe care-l treze[te intrarea triumfal\ în Ierusalim (Ioan 12,19). {i Marcu
men]ioneaz\ adeziunea oamenilor, care-l ascult\ bucuro[i pe Iisus în Templu [i
care s-ar putea revolta dac\ ar [ti c\ vor s\-l ucid\ (Marcu 14,2). În ciuda
deosebirilor dintre Evanghelia lui Ioan [i evangheliile sinoptice, scenariul este
evident asem\n\tor. Presiunea autorit\]ilor Templului cre[te [i Iisus nu consider\
sigur s\ înnopteze la Ierusalim, cu atât mai mult cu cât are prieteni credincio[i la
Betania. Mul]imea se va ar\ta îns\ receptiv\ fa]\ de el pân\ în final (v. Marcu
12,37; Ioan 12,18).
Aceast\ adeziune va culmina cu intrarea triumfal\ în Ierusalim, „a doua zi”
(Ioan 12,12). Teoretic, s-ar p\rea c\ evenimentul ar trebui datat în ziua de 3 aprilie,
luni, dar nu e imposibil s\ se fi petrecut duminic\ 2 aprilie, dac\ situ\m – cum am
sugerat – masa din casa lui Simon sâmb\t\ seara. {i informa]iile furnizate de
Marcu (capitolele 11 [i 14) indic\ duminic\ drept ziua intr\rii lui Iisus în Ierusalim,
cu cinci zile înainte de vineri, ziua mor]ii lui, care, potrivit evangheliilor sinoptice,
este Pa[tele. Prin urmare, trebuie preferat\ duminica de 2 aprilie ca zi a intr\rii în
Ierusalim.
 Iisus î[i face intrarea în ora[ aclamat de ucenicii s\i [i de un grup de pelerini
([i unii localnici) care li se al\tur\, dar explozia de entuziasm popular se situeaz\
în interiorul unor limite precise: dac\ garnizoana roman\ sta]ionat\ în Turnul
Antonia l-ar fi interpretat drept o manifestare cu inten]ii ostile, cohorta ar fi ie[it din
ora[ [i i-ar fi reprimat dur pe cei ce intrau. Este evident c\ este vorba de o intrare
extrem de s\rb\toreasc\ – „osana” este aclama]ia cea mai frecvent\ – un
eveniment la care se adun\ mul]i oameni, pa[nic în con]inut [i form\; de aceea e
tolerat de romani. E prost primit îns\ de autorit\]ile iudaice, care constat\ simpatia
de care se bucur\ Iisus printre oameni [i, mai ales, v\d c\ el se opune func]ion\rii
Templului în scopuri mercantile printr-o ac]iune public\ de protest fa]\ de
schimb\torii de bani [i fa]\ de vânz\torii de porumbei: mânat de un zel sacru,
Iisus, le r\stoarn\ mesele [i scaunele ca semn profetic c\ Templul trebuie s\ fie
purificat (Marcu 11,15-16 || Matei 21,12 || Luca 19,45; v. [i Ioan 2,13-16, unde scena
se intensific\ prin alungarea boilor [i a oilor).
Zilele urm\toare intr\rii în Ierusalim – luni, mar]i [i miercuri (3, 4 [i 5 aprilie) –
au fost o perioad\ de a[teptare înainte de evenimentele finale. Sunt zile decisive
pentru destinul lui Iisus, c\ci acum se organizeaz\ complotul care îl va duce la
moarte: tr\darea, deten]ia [i judecata în fa]a lui Pilat. Reac]ia autorit\]ilor
Templului la condamnarea public\ a mercantilismului care domin\ aici nu se las\
a[teptat\. Autoritatea cu care ac]ioneaz\ Iisus le dep\[e[te previziunile [i le pune
sub semnul întreb\rii. El se poart\ cu pruden]\ (Ioan 12,36): vine zilnic în ora[,
unde face ceremoniile de purificare dinaintea Pa[telui [i vorbe[te publicului în
Templu, dar în fiecare sear\ pleac\ din Ierusalim, s\-[i petreac\ noaptea în
Betania.
Aici el [i ucenicii sunt g\zdui]i fie la Simon Leprosul, fie la cei trei fra]i (Laz\r,
Marta, Maria), fie la alt simpatizant. Încordarea în rela]ia cu autorit\]ile religioase
cre[te. Pân\ la urm\, autorit\]ile Templului se în]eleg cu Iuda, unul dintre cei
Doisprezece, s\ li-l predea pe Iisus când se va ivi ocazia. Marii preo]i sunt convin[i
c\ Iisus este un fals profet, du[man al Templului, care pune în pericol [i statu quo-
ul cu Roma, fragilul echilibru politic cu ocupantul. V\d în el un poten]ial lider
politic care poate duce Israelul la dezastru.
Evenimentele se precipit\ joi, 6 aprilie. Împotriva practicii de pân\ acum, Iisus
porunce[te la doi dintre ucenici s\ mearg\ la Ierusalim [i s\ preg\teasc\ o cin\
pentru el [i cei Doisprezece, în seara aceea, în ora[. Preg\tirile pentru cin\ sunt
înconjurate de o atmosfer\ de precau]ie [i clandestinitate. Ucenicii vor identifica
locuin]a în care urmeaz\ s\ aib\ loc gra]ie unui semnal stabilit: un b\rbat cu un
urcior cu ap\ îi va conduce la persoana care le va ar\ta înc\perea („foi[or”) mare
unde trebuie s\ fac\ preg\tirile. În aceast\ înc\pere, a[ternut\ cu covoare [i
perne, situat\ probabil în partea de sus a ora[ului, Iisus va lua masa cu cei
Doisprezece pentru ultima oar\. Când apune soarele, intr\ în Ierusalim cu
ucenicii.
Cina începe dup\ l\sarea întunericului când, potrivit calendarului iudaic, a
început deja ziua de vineri, 7 aprilie. Brusc, în plin\ cin\, într-un mod imprevizibil,
Iisus î[i scoate roba [i începe s\ spele picioarele ucenicilor. Apoi anun]\, spre
surprinderea general\, c\ unul din cei Doisprezece îl va tr\da, iar altul se va dezice
public de el. {i binecuvânteaz\ pâinea [i un pahar cu vin [i le ofer\ celor
Doisprezece afirmând c\ pâinea este trupul s\u, iar vinul – sângele s\u.
 Dup\ cin\, iese din Ierusalim [i coboar\ la râul Cedron, la est de ora[. Trece
pe cel\lalt mal al râului [i intr\ într-o gr\din\ numit\ Getsemani, la poalele
Muntelui M\slinilor. Gr\dina este cunoscut\ de cei Doisprezece, fire[te [i de Iuda,
ucenicul tr\d\tor. Iuda conduce aici escorta înarmat\ de la Templu [i-l d\ pe Iisus
în mâinile du[manilor s\i. Dup\ o tentativ\ de rezisten]\ din partea ucenicilor,
oprit\ de Iisus însu[i, ace[tia fug. Iisus este re]inut [i condus în fa]a lui Anna, apoi a
lui Caiafa, c\peteniile iudaice. Între timp, Petru, exponentul celor Doisprezece,
care-l urmase pe Iisus de departe, este descoperit [i neag\ în mod repetat c\ îi
este ucenic.
Vineri, 7 aprilie, ajunul Pa[telui, de diminea]\, guvernatorul roman Pontius
Pilatus îi prime[te pe capii Templului, care-l aduc prizonier pe Iisus [i-i cer s\-l
condamne la moarte. Îl acuz\ c\ este „regele iudeilor” [i, ca atare, vinovat de
înalt\ tr\dare fa]\ de împ\rat. Pilat, conform obiceiului, a sosit nu demult la
Ierusalim spre a veghea îndeaproape asupra ordinii publice în timpul s\pt\mânii
Pa[telui [i locuie[te în palatul lui Irod, care serve[te drept pretoriu, re[edin]a
oficial\ a guvernatorului. Pilat îl interogheaz\ pe Iisus [i nu g\se[te motive
suficiente pentru a decreta condamnarea. Îl trimite la Antipa, prezent la Ierusalim
cu ocazia Pa[telui, [i nici acesta nu ob]ine nimic. C\peteniile iudaice, care au
strâns o mul]ime de persoane devotate pentru a face presiune, insist\ s\ cear\
moartea lui Iisus [i, când Pilat îi pune pe cei de fa]\ s\ aleag\ între el [i Baraba, un
tâlhar, preferin]a pentru cel din urm\ este unanim\. Pân\ la urm\ Pilat îl
condamn\ la moarte prin crucificare, potrivit legilor romane.
Dup\ ce a fost obiectul glumelor crude ale solda]ilor, Iisus este condus de
patru dintre ace[tia pe Golgota, dealul pe care se fac execu]iile. Înainte de asta
este flagelat. Înso]it de al]i doi condamna]i la moarte, î[i poart\ în spate propria
cruce. Este atât de sl\bit, încât solda]ii oblig\ un trec\tor s\ i-o duc\. Ajun[i pe
Golgota, un deal stâncos din apropierea zidului Ierusalimului, este r\stignit, în
ironiile crude ale celor care s-au str\duit s\-i ob]in\ moartea [i compasiunea
câtorva femei, ucenice ale lui, care-l privesc mai de departe. Agonia se încheie
spre trei dup\-amiaza. Unul dintre solda]i constat\ moartea str\pungându-i o
coast\ cu suli]a. Cu permisiunea guvernatorului, Iosif din Arimateea, un personaj
influent care fusese simpatizantul lui Iisus, îi ia trupul de pe cruce [i-l
înmormânteaz\ într-o cript\ nou\, în apropiere de Golgota, locul execu]iei.
Nicodim a adus un amestec de mir [i aloe [i îl ajut\. Este seara zilei de 7 aprilie,
anul 30 d.H.

Cuvintele rostite de Iisus n-au r\mas scrise, ele au fost transmise de memoria
afectuoas\ a ucenicilor s\i. Marii autori sunt cunoscu]i prin produc]iile lor sau prin
intermediul relat\rilor unora dintre discipolii lor ilu[tri: Platon, de exemplu, ni l-a
f\cut cunoscut pe Socrate, Filostrat este cel care a prezentat via]a taumaturgului
Apollonios din Tyana. Cazul lui Iisus este asem\n\tor [i diferit. Asem\n\tor,
fiindc\ tot ce [tim despre el ne-a sosit gra]ie amintirilor transmise de cei care l-au
v\zut [i ascultat personal. Diferit fiindc\, dup\ dou\ mii de ani, tradi]ia oral\ a
disp\rut [i unica amintire direct\ r\mas\ sunt m\rturiile scrise, mai ales cele patru
evanghelii, punte între el [i noi. Aceste m\rturii constituie pentru noi calea sigur\
de acces spre Iisus, izvoarele din care trebuie s\ soarb\ cel ce vrea s\-l cunoasc\.
 E cert c\ tradi]ia cre[tin\ a încercat s\ înl\ture stratul de pulbere depus de-a
lungul istoriei [i a transmis elemente care indic\ drumuri antice [i venerabile. Din
aceast\ tradi]ie au ie[it produse fascinante, precum cele dou\ epistole dintre Iisus
[i Abgar, regele Edessei, care ar fi fost scrise în anul 340 al erei seleucide (28-29
d.H.), potrivit lui Eusebiu din Caesarea (Istoria ecleziastic\ 1,13,5-10), [i care au
cunoscut o circula]ie extraordinar\ [i în literatura medieval\. Sau pânza cu
reproducerea „nef\cut\ de mâna omului” (akheiropoi¥tos) a chipului lui Iisus –
celebrul mandylion –, care ar fi ajuns în mâinile aceluia[i Abgar [i în anul 944 a
fost mutat\ la Constantinopol. Sau tradi]ia despre chipul suferind al lui Iisus care ar
fi r\mas imprimat pe mahrama unei femei – cu numele Veronica – c\reia îi fusese
mil\ de b\rbatul dus la crucificare. Sau imaginea corporal\ a unui b\rbat care a
fost torturat [i a murit r\stignit, imprimat\ pe giulgiul de la Torino, o pânz\ de in de
circa patru metri, care ar fi giulgiul în care Iosif din Arimateea a înf\[urat trupul lui
Iisus dup\ ce l-a coborât de pe cruce în seara de Vinerea Mare.
Perlele tradi]iei [i uria[ul efort al arti[tilor [i oamenilor de litere au reu[it îns\
doar aproxim\ri ale figurii lui Iisus, tributare epocii [i parametrilor culturali [i
sociali în care au fost produse. Se impune, de aceea, întoarcerea la izvoarele
scrise, cre[tine [i non-cre[tine, singurele ce pot aduce mai multe elemente care
s\ înlesneasc\ apropierea de omul Iisus. Dificultatea const\ în faptul c\ aceste
izvoare se intereseaz\ doar colateral de configura]ia sa fizic\, psihic\, chiar
spiritual\. Informa]iile despre Iisus provin mai ales din sugestii, din referiri tacite,
din implica]ii [i nuan]e amalgamate în materialele despre activitatea sa (faptele [i
cuvintele). Interpretul lor trebuie s\ se bazeze, mai mult decât pe orice altceva, pe
sensibilitatea proprie.
Din acest motiv, este imposibil de trasat, de exemplu, un portret psihologic al
lui Iisus f\r\ a infuza în imaginea rezultat\ mari doze de imagina]ie. Cu siguran]\
un roman istoric pe aceast\ tem\ ar trebui s\ fac\ mari concesii în acest sens, dar
nu aceasta este direc]ia în care se îndreapt\ aceast\ carte. Ne putem dispensa de
angajarea pe c\i atât de riscante.
N-ar fi îns\ recomandabil s\ încheiem viziunea ampl\ pe care am încercat s\
o d\m despre personajul nostru f\r\ a încerca s\ contur\m, cu aten]ie [i pruden]\,
unele dintre tr\s\turile care îl caracterizeaz\, a[a cum apar în textele care ne-au
transmis amintirea lui. Este necesar\ pruden]a, c\ci termenul enigm\, utilizat de
D. F. Strauss la jum\tatea sec. XIX, continu\ s\ fie valid când este vorba de Iisus.
Este evident c\ nu exist\ nimic care s\ permit\ s\ p\trunzi în sufletul lui: se [tie
doar ceea ce el a vrut s\ se [tie. În acest sens, episodul Getsemani reprezint\ o
m\rturie excep]ional\. Iisus se afl\ în pragul episoadelor finale ale vie]ii [i, în fa]a
celor mai apropia]i trei ucenici, se dest\inuie: „Întristat este sufletul meu pân\ la
moarte” (Marcu 14,34 || Matei 26,38). În Evanghelia dup\ Ioan acest sentiment este
exprimat cu alte cuvinte: „Acum sufletul meu e tulburat, [i ce voi zice? P\rinte,
izb\ve[te-m\, de ceasul acesta?” (12,27).
 În afar\ de episodul Getsemani, tradi]ia cea mai apropiat\ de Iisus a încercat
s\ reflecte sentimentele lui în diferite ocazii. În acest sens, Marcu subliniaz\
sentimentul de nepl\cere [i de triste]e care îl cuprinde când vede sufletul
insensibil al celor ce nu vor s\-l în]eleag\ [i s\-l accepte: „{i privindu-i pe ei cu
mânie [i întristându-se de învârto[area inimii lor […]” (3,5). O insensibilitate
similar\, înso]it\ de profunda triste]e a lui Iisus în fa]a destinului care-l a[teapt\ la
Ierusalim, face ca Înv\]\torul, v\zând ora[ul, s\ izbucneasc\ în plâns (Luca 19,41).
Evanghelia dup\ Ioan subliniaz\ [i ea tulburarea lui Iisus în dou\ ocazii, total
opuse. Evanghelistul a marcat un contrast, destul de verosimil, între dou\ prietenii:
prietenia devotat\ a lui Laz\r [i a surorilor lui [i prietenia, tr\dat\, a lui Iuda, unul
dintre cei Doisprezece. În episodul învierii lui Laz\r, Iisus este impresionat de
lacrimile prietenilor prietenului s\u (Ioan 11,33.35). În timpul ultimei cine,
sentimentul care-l anim\ este tulburarea, când afirm\: „Adev\rat, adev\rat zic
vou\ c\ unul dintre voi m\ va vinde” (Ioan 13,21). Dar, în majoritatea cazurilor,
sentimentele lui Iisus sunt proiectate spre exterior. Una dintre imaginile cele mai
emblematice din evanghelii este aceea care înf\]i[eaz\ compasiunea lui pentru
mul]imea venit\ s\-l asculte, care are nevoie de hran\. În evangheliile lui Marcu
(6,30-44; 8,1-9) [i Matei (14,13-21; 15,32-39) aceast\ compasiune declan[eaz\ un
semn profetic de ampl\ respira]ie: înmul]irea pâinilor pentru a hr\ni cinci mii de
oameni. În Luca (9,10-17), înainte de asta, se vorbe[te despre primirea [i
vindecarea bolnavilor, iar în Ioan (6,1-15), scena începe cu preocuparea lui Iisus
(„De unde vom cump\ra pâine, ca s\ m\nânce ace[tia?”). Fraza devine un ecou
al cuvintelor adresate de Iisus celor Doisprezece în Marcu 8,2 (|| Matei 15,32): „Mil\
îmi este de mul]ime, c\ sunt trei zile de când a[teapt\ lâng\ mine [i n-au ce s\
m\nânce”. Nevoile oamenilor îl mi[c\ vizibil pe Iisus. La originea vindec\rilor sale
st\, într-o form\ implicit\ sau explicit\, un sentiment de apropiere activ\ fa]\ de
cei ce sufer\ de o boal\: Iisus vindec\ din compasiune, care devine astfel o form\
de rezisten]\ la r\ul care pune st\pânire pe om.
Vindec\rile sunt exemple ale hot\rârii cu care-[i duce la cap\t deciziile [i
op]iunile de via]\. A[a a în]eles Evanghelia dup\ Luca, când a vrut s\ explice
decizia esen]ial\ luat\ de Iisus de a merge la Ierusalim pentru ultima oar\, cu o
fraz\ care poart\ o amprent\ evident semit\: „[i-a îndreptat fa]a [adic\, hot\rât] s\
mearg\ la Ierusalim”1 (9,51). În ultim\ instan]\, deciziile luate de Iisus provin din
voin]a sa, indiferent de circumstan]e. Iisus [tie consecin]ele actelor sale, dar nu-[i
subordoneaz\ deciziile nici unei conjuncturi. Este concomitent prudent [i curajos,
blând [i exigent, r\bd\tor [i febril: nu este un om unidirec]ional, nici dependent de
ceea ce s-ar putea considera „politic corect”. Libertatea sa interioar\ deruteaz\ [i
prietenii [i adversarii. Nimic nu are prioritate în fa]a a ceea ce el consider\ c\ este
misiunea sa sau, mai exact, a ceea ce interpreteaz\ drept voin]\ divin\.
Nu lipsesc sentin]ele care denot\ o cert\ „uniune a contrariilor” [i care î[i au
originea în felul de a fi [i de a ac]iona al rabinului din Nazaret: „fi]i dar în]elep]i
[pruden]i] ca [erpii [i nevinova]i [inocen]i] ca porumbeii” (Matei 10,16). Împ\r\]ia
cere [i una [i alta: a fi prudent nu înseamn\ a fi r\u, dup\ cum a fi inocent nu
înseamn\ a fi n\tâng. În acest sens, via]a lui Iisus va cuprinde remarcabile doze de
pruden]\ în fa]a amenin]\rii lui Antipa, care ar fi putut face ca drumul s\u de
profet s\ nu se încheie la Ierusalim. În acela[i timp, îns\, nu-i va fi team\ de riscul
de a fi prost în]eles [i nu va t\cea decât în timpul interogatoriului [i al procesului.
 Iisus se arat\ prieten al celor slabi, dar în proiectul s\u exist\ o indiscutabil\
vigoare. Îi ocrote[te pe s\raci [i pe cei mici, ap\r\ dreptul copiilor de a-i fi prieteni,
îi prime[te f\r\ rezerve pe p\c\to[i, dar în acela[i timp este exigent cu cei care vor
s\-l urmeze, nu le ascunde alternativele mesajului s\u, ca aceea dintre Dumnezeu
[i bani ca ra]iune a vie]ii. În comportamentul s\u e o al\turare de senin\tate
r\bd\toare [i de intensitate în ap\rarea cauzei lui Dumnezeu, care îi este proprie.
Nu st\ la îndoial\ s\ dema[te sistemul de vânzare-cump\rare care domne[te în
Templu, r\sturnând mesele cambi[tilor [i tarabele vânz\torilor spre a ar\ta, printr-
un gest profetic, dezordinea existent\ într-un templu care situeaz\ la acela[i nivel
rug\ciunea [i târgul. Totodat\, se arat\ r\bd\tor cu ucenicii s\i, care, pân\ în
ultima clip\, aspir\ s\ fie autorit\]i într-o împ\r\]ie conceput\ dup\ modelul
acestei lumi.

Aceste contraste fac din Iisus o personalitate fascinant\. Armonia ansamblului

deriv\ din înaltul sim] al realit\]ii pe care-l posed\. Visul Împ\r\]iei pe care el îl
aduce în via]a oamenilor trece prin lumea tr\it\ de fiecare. Imaginarul s\u
obi[nuit nu este acela al unor viziuni suprap\mântene, nici cel al dramelor
cosmice proprii concep]iilor apocaliptice din epoca sa. Iisus vorbe[te de lucruri
tangibile, cu imagini precise [i concrete, cotidiene, aproape evidente, rod al
observa]iei.
Creeaz\ [i enun]\ parabole – nara]iuni fictive, dar foarte verosimile – folose[te
fragmente din realitatea timpului s\u, îi face pe oameni s\ se simt\ în largul lor.
Când vorbe[te de fenomene atmosferice sau despre procesul de cre[tere a
holdelor sau despre frumuse]ea florilor s\lbatice, cei ce-l ascult\ nu se simt str\ini.
Când poveste[te cu subtilitate despre administratorul (iconomul) necredincios,
dar iste], sau despre judec\torul nedrept care nu vrea s\ asculte plângerile unei
biete v\duve, nu se situeaz\ în afara acestei lumi. Când opune unui fariseu un
publican, cele dou\ extreme ale religiozit\]ii (maxim\ [i minim\), sau când
compar\ comportamentul unui preot [i al unui levit, slujitori ai Templului din
Ierusalim, cu acela al unui samaritean, un renegat care ador\ pe Dumnezeu în
templul schismatic din Garizim, nu face decât s\ povesteasc\ lucrurile a[a cum
sunt.
Într-un cuvânt, Iisus este cu picioarele pe p\mânt [i nu le cere celor ce-l
urmeaz\ s\ fie cu capul în nori. Criticii s\i îi repro[eaz\ c\ e prea „p\mântean”.
R\spunsul, de mare subtilitate, nu se las\ a[teptat: „A venit Ioan Botez\torul,
nemâncând pâine [i negustând vin, [i zice]i: Are demon! A venit [i Fiul omului,
mâncând [i bând, [i zice]i: Iat\ un om mânc\cios [i b\utor de vin, prieten al
vame[ilor [i al p\c\to[ilor!” (Matei 11,18-19 || Luca 7,33-34).
Iisus este un om profund vital, care pre]uie[te via]a în toate dimensiunile ei,
care se apropie de oameni [i lucruri cu afec]iune [i omenie, cu simpatie, inclusiv
cu umor. În cuvintele lui se g\sesc nu pu]ine urme ale acestei calit\]i umane
fundamentale. Este evident c\ a privi lucrurile cu umor [i simpatie nu este totuna
cu a lua via]a în râs, nici nu înseamn\ a râde de al]ii. Dimpotriv\, umorul
înseamn\ a recunoa[te cu fine]e c\ lucrurile sunt a[a cum sunt [i nu pot fi altfel.
Dac\ introduce sclipiri de umor în cuvintele lui, este fiindc\ atribuie realitate – [i
seriozitate – mesajului s\u despre Împ\r\]ia lui Dumnezeu.
 De exemplu, povestesc evangheliile, una dintre preocup\rile ucenicilor era s\
[tie care dintre ei este cel mai important, mai des\vâr[it, mai model. Iisus insist\
c\ m\sura perfec]iunii personale este slujirea, nu propriile merite sau calit\]i; de
aceea, ucenicul care vrea s\ fie primul trebuie s\ fie ultimul dintre to]i. {i, ca s\-i
fac\ s\ în]eleag\ bine, ia lâng\ el un „ultim”, un copil, o fiin]\ mic\ [i neajutorat\,
un om în formare, nu un adult format. Vrea s\ evite s\ le spun\ care dintre ei este
cel mai virtuos sau cel mai capabil [i le propune s\ observe copilul. E evident c\,
în leg\tur\ cu un copil, nimeni nu va vorbi de m\rime, de virtu]i sau de
competen]\. To]i vor vedea în el o fiin]\ slab\ [i dependent\ care are nevoie s\ fie
primit [i care trebuie primit ca [i cum ar fi Iisus însu[i (v. Marcu 9,33-37 || Matei
18,1-5 || Luca 9,46-48).
Un alt exemplu: preocuparea pentru mâncare [i pentru ve[minte nu este
apanajul nici unei epoci. Satisfacerea nevoilor esen]iale este o dorin]\ legitim\ pe
care nimeni – nici Iisus – nu o pune la îndoial\. Trebuie îns\ dedus din asta c\
obiectivele vie]ii sale sunt mâncarea, b\utura [i hainele, cu alte cuvinte
gastronomia [i moda? Nu este via]a în sine cel mai pre]ios lucru? Deseori se
afirm\, cu o anume solemnitate, c\ cine nu munce[te [i produce nu are dreptul s\
m\nânce. Iisus r\spunde c\ sunt [i fiin]e care tr\iesc [i m\nânc\ f\r\ s\ produc\:
p\s\rile cerului. Iar altele, precum crinii de câmp, f\r\ nici o cheltuial\, au un
ve[mânt splendid, str\lucitor, care dureaz\ pân\ ajunge pe foc. Prin urmare, ce
rost are s\ tr\ie[ti în nelini[te? De ce grija pentru mâncare [i b\utur\? Nu se ocup\
Dumnezeu de p\s\ri [i de crini? Solu]ia e: s\ ai încredere în el. Cine are tr\ie[te
f\r\ nici un fel de nelini[te (v. Matei 6,25-34 || Luca 12,22-31).
Iisus este un rabin iudeu care are fine]ea de spirit necesar\ ca s\ se apropie
de realitate [i s\ se situeze la distan]a potrivit\. Nu evadeaz\, nu fuge de realitatea
înconjur\toare. Cuvintele lui ]â[nesc frecvent din observa]ia asupra oamenilor [i
lucrurilor, pe care el o elaboreaz\ într-un discurs plin de culoare, în]esat de
imagini hiperbolice, de paradoxuri [i de sclipiri de umor p\trunz\tor. Dar nu se
distan]eaz\ de lumea real\, nici n-o prive[te cu cinism, superioritate sau arogan]\.
Vorbe[te nu atât despre situa]ii de via]\, cât dinspre situa]ii de via]\. Umor [i
realism se amalgameaz\. Este înv\]atul perspicace care, cu imagina]ie, pune
al\turi o c\mil\ [i vârful unui ac; animalul cel mai mare din fauna palestinian\ [i
orificiul cel mai mic. Dac\ e greu de crezut c\ un animal de dimensiunile unei
c\mile poate fi f\cut s\ treac\ prin urechile acului, e [i mai greu de unit posesia
de bog\]ii cu intrarea în Împ\r\]ia lui Dumnezeu. Sufletul omului nu poate fi
împ\r]it între cele dou\ dorin]e (v. Marcu 10,25 || Matei 19,24 || Luca 18,25).
 Sufletul lui Iisus nu e cu siguran]\ împ\r]it, nici fragmentat. Cum subliniaz\ A.
Men, Iisus tr\ie[te în propria carne suferin]ele celorlal]i, se dovede[te extraordinar
de solidar, dar nu se v\d la el dezechilibre [i contradic]ii. Trece, evident, prin dou\
încerc\ri spirituale complexe: prima, în de[ert, la începutul activit\]ii, [i a doua la
Getsemani, la sfâr[itul vie]ii. În aceste dou\ încerc\ri era în joc a r\mâne sau a se
îndep\rta de ceea ce voia el s\ fac\ [i de ceea ce Dumnezeu voia ca el s\ fac\:
s\-[i duc\ misiunea la cap\t [i s\ ajung\ pe cruce (v. 4.5.2.2.). Aceste încerc\ri nu-
i trezesc îns\ fr\mânt\ri [i insatisfac]ii, remu[care sau victorie a instinctului. Este
în comportamentul lui o senin\tate care-[i are r\d\cina în for]a spiritual\, nu în
absen]a sau r\ceala sentimentelor [i a dorin]elor. Ele continu\ s\ existe, dar sunt
subordonate unei duble preocup\ri, devenite motorul vie]ii lui: leg\tura cu
Dumnezeu [i afec]iunea fa]\ de b\rba]ii [i femeile din jurul lui. Se poate spune c\
dubla porunc\ a iubirii, fa]\ de Dumnezeu [i fa]\ de ceilal]i oameni, pe care Iisus
o propune ca piatra de temelie a mesajului s\u este [i fundamentul existen]ei lui.
Comunic\ ceea ce tr\ie[te.
Iisus nu este un mistic cu momente de mare exaltare [i momente de abandon
[i pierdere de sine, cu zile str\lucitor de luminoase [i nop]i cu întuneric
impenetrabil. Exist\ o for]\ spiritual\ constant\ [i f\r\ fisuri care se proiecteaz\ în
rela]ia sa cu Dumnezeu [i care se propag\ în compasiunea constant\ pentru
oameni. Nu pare s\ sufere dicotomii sau tensiuni în acest punct. La el rug\ciunea
[i vindecarea se întrep\trund. Pentru Iisus, Dumnezeu nu este doar creatorul [i
eliberatorul Israelului. Cei din jur nu sunt doar membri ai poporului s\u sau, în
ultim\ instan]\, complementul uman necesar pentru a vie]ui [i convie]ui.
Dumnezeul de care vorbe[te Iisus prime[te un nume familiar: P\rinte,Tat\. Un
nume universal, care poate fi invocat de orice om, de oriunde ar veni. Oamenii
c\rora li se adreseaz\ sunt trata]i în mod familiar, direct, indiferent de unde sunt,
indiferent de modul în care tr\iesc. Un tratament care-i elibereaz\ de stigmatul
sau rana, vechi sau noi, din inima lor.
Într-un cuvânt, cum vom încerca s\ ar\t\m în cele ce urmeaz\, ceea ce ap\r\,
îl sus]ine, pe omul Iisus este încrederea absolut\ în Dumnezeu, iubit ca Tat\l [i ca
Tat\ al întregii omeniri.
5. MESAJUL
Nucleul mesajului lui Iisus îl constituie Împ\r\]ia lui Dumnezeu. Sensul expresiei
„Împ\r\]ia lui Dumnezeu” este c\ Dumnezeu este suveran [i, prin urmare, î[i
exercit\ suveranitatea, î[i extinde împ\r\]ia. Aceast\ afirma]ie, incontestabil\,
trebuie completat\ cu o alta care îi indic\ direc]ia ultim\: Dumnezeu este tat\. Pe
Dumnezeu, care este unul, to]i îl pot chema cu acest nume. Între cele dou\ calit\]i
(rege [i tat\, tat\ [i rege), pe care Iisus le preia din religia Israelului, se mi[c\
imaginea lui Dumnezeu pe care vrea s-o transmit\. Exist\ îns\ o nuan]\ care
trebuie avut\ în vedere: pentru Iisus, tat\ este numele propriu al lui Dumnezeu,
încât, de[i folose[te cei doi termeni ca sinonimi, vorbe[te foarte pu]in despre
Dumnezeu ca rege (singurul caz posibil ar fi Matei 5,35). Într-un cuvânt, Iisus
anun]\ sosirea Împ\r\]iei lui Dumnezeu, dar acest Dumnezeul prime[te numele
de Tat\.

5.1.1. Dumnezeu se manifest\

5.1.1.1. Venirea Împ\r\]iei

Noutatea mesajului lui Iisus vine dintr-o schimbare de orizont fa]\ de Ioan Botez\torul
[i de mi[c\rile profetice [i apocaliptice ale iudaismului: ceea ce era a[teptat într-un
viitor mai mult sau mai pu]in imediat a început deja s\ devin\ realitate. Speran]a s-a
împlinit. Dumnezeu a intrat în istoria uman\. S-a deschis o [ans\ unic\ [i nemaiv\zut\
pân\ acum: aceea de a participa acum [i aici la bunurile [i la fericirea lui, rezervate, în
principiu, pentru mai târziu. Într-un fel, viitorul s-a contopit cu prezentul, istoria [i-a
schimbat culoarea [i perspectiva. Botez\torul r\m\sese la por]ile marii ve[ti,
predicând c\ sosirea lui Dumnezeu e iminent\. Iisus trece pragul timpului [i proclam\
c\ Dumnezeu este aici [i c\ totul, în istoria uman\, a început s\ se schimbe. Este
vorba despre un mic început, de zorii unei noi zile: Împ\r\]ia este deja aici, chiar dac\
nu deplin. Lumea nu s-a sfâr[it; doar continu\ altfel.
Schimbarea a început în regiunea Iudeei, unde Iisus a botezat cu ucenicii s\i,
separat de Botez\tor, câteva luni. Aici a început s\ prind\ contur modificarea
preocup\rilor [i a modului de ac]iune [i de exprimare a Botez\torului. Iertarea [i
salvarea pe care le vestea Ioan au început s\ se manifeste în prezent, în faptele [i
vorbele profetului Iisus: bolnavii sunt vindeca]i, speran]a revine, bucuria cre[te (v.
4.5.2.2.). Când Iisus sose[te în Galileea, dup\ întemni]area lui Ioan, totul este
preg\tit pentru un anun] tulbur\tor: „S-a împlinit vremea [i împ\r\]ia lui
Dumnezeu s-a apropiat” (¥ggiken, în greac\) (Marcu 1,15; Matei 10,7 || Luca
10,9.11). Aceast\ form\ greac\, utilizat\ de Marcu [i de Q, indic\ nu doar c\
Împ\r\]ia se apropie, ci c\ deja a sosit; cu alte cuvinte, a început ac]iunea
puternic\ a lui Dumnezeu în lume prin intermediul activit\]ii lui Iisus. O alt\
expresie, tot din colec]ia Q, afirm\ prezen]a lui Dumnezeu printre oameni: „A sosit
[efthasen] la voi Împ\r\]ia lui Dumnezeu” (Matei 12,28 || Luca 11,20). Aceast\
prezen]\ are un caracter definitiv, final: Dumnezeu nu va reveni asupra deciziei
sale. Împ\r\]ia este îns\ abia la început, nu a ajuns înc\ la des\vâr[ire; de aceea
Iisus vorbe[te despre Împ\r\]ie ca despre ceva ce „este aproape” [i „care a sosit”.
În ambele cazuri, este vorba de o noutate surprinz\toare: s-a deschis un nou timp
în istoria oamenilor, un timp marcat de prezen]a activ\ [i iubitoare a lui
Dumnezeu, victorios împotriva r\ului.
 Iisus vorbe[te despre „împ\r\]ie” („regat”) sau despre „suveranitatea
(regalitatea)” lui Dumnezeu (malkuta’, în aramaic\) în concordan]\ cu credin]ele
iudaice ale timpului, care subliniaz\ victoria sa trecut\, prezent\ [i viitoare. Nu
exist\ limite nici spa]iale, nici temporale, pentru puterea lui Dumnezeu, care se
întinde pe tot p\mântul [i la toate popoarele [i supune to]i zeii lor. A[a se spune în
Psalmul 144,13: „Împ\r\]ia ta este împ\r\]ia tuturor veacurilor, iar st\pânirea ta
din neam în neam”. Pe o linie asem\n\toare, care subliniaz\ suveranitatea
universal\ a lui Dumnezeu, se cite[te în Psalmul 98, 1: „Domnul împ\r\]e[te: s\
tremure popoarele; [ade pe heruvimi: s\ se cutremure p\mântul”. Potrivit unei
mari p\r]i a gândirii iudaice, Împ\r\]ia lui Dumnezeu se va ivi când du[manii
Israelului vor fi învin[i. Atunci se va instaura regatul etern al Israelului întors din
exil [i ref\cut prin leg\mânt, Templu [i Lege. Întoarcerea final\ a lui Dumnezeu pe
p\mântul Israelului este prezentat\ concret într-o scen\ ( „Domnul Savaot va fi
rege [i slava lui va str\luci înaintea b\trânilor în muntele Sionului [i în Ierusalim!”)
(Isaia 24,23), din care nu lipse[te figura lui Mesia. Într-un cuvânt „{i va fi Domnul
Împ\rat peste tot p\mântul” (Zaharia 14,9). Sau, cum profetizeaz\ al treilea dintre
Oracolele sibiline, va fi un r\zboi cumplit, precedat de calamit\]i cosmice [i, la
sfâr[it, „Dumnezeu va instaura o împ\r\]ie pentru totdeauna printre oameni”
(3,767).
În scrierile apocaliptice iudaice, trece pe primul loc victoria lui Dumnezeu
asupra lui Satana, capul inamicilor Israelului. În Cartea Veghetorilor, inclus\ în
Prima carte a lui Enoch, Azazel (= Satana) este legat de mâini [i de picioare de
Rafael, îngerul lui Dumnezeu, [i îngropat în de[ert pân\ când, în ziua judec\]ii,
este aruncat în foc (10,4-6). {i în Testamentul lui Dan, inclus în Testamentul celor
Doisprezece Patriarhi, înfrângerea lui Belial (= Satana) este spectaculoas\: „El
însu[i (Dumnezeu? Mesia?) va purta r\zboiul contra lui Belial [i se va r\zbuna
pentru totdeauna pe du[manii vo[tri, va elibera prizonierii din mâinile lui Belial
[…] Ierusalimul nu va mai fi niciodat\ devastat [i Israelul nu va mai fi dus în robie,
fiindc\ Domnul va fi în ele, cel Sfânt va împ\r\]i asupra lor” (5,10.13). În scrierile
de la Qumran, [i anume în Regula R\zboiului, victoria este asigurat\ de puterea
Domnului, care este sfânt, [i de „Regele gloriei care este cu noi împreun\ cu sfin]ii
s\i” (12,8). St\pânirea lui Belial va fi anihilat\ [i la fel vor fi alia]ii lui, kitim, termen
criptic pentru a desemna pe str\ini [i, în particular, pe romani (15,2-3). În schimb,
sabia Dumnezeului lui Israel nu va avea rival (16,1). Într-o scriere din sec. I d.H.,
Adormirea lui Moise, se spune c\ „Împ\r\]ia [lui Dumnezeu] se va manifesta în
toat\ crea]ia sa [i atunci Satana nu va mai exista [i suferin]a va disp\rea odat\ cu
el” (10,1).
În toate aceste texte, instituirea Împ\r\]iei atotputernice a lui Dumnezeu pune
cap\t, în mod definitiv, împ\r\]iei lui Satana [i a duhurilor rele, aliate cu popoarele
inamice ale Israelului. {i Iisus î[i proiecteaz\ activitatea ca pe o lupt\ victorioas\
contra lui Satana [i a supu[ilor lui, demonii: „Am v\zut pe Satana ca un fulger
c\zând din cer” (Luca 10,18). Dar, cum observ\ G. Theissen, niciodat\ nu-i
consider\ pe p\gâni du[manii s\i [i, în consecin]\, nu-i va asocia cu du[manul
real, principele r\ului, cel ce subjug\ [i distruge.
 În acest orizont, în care speran]ele religioase [i utopiile politice iudaice merg
mân\-n mân\, apare anun]ul lui Iisus: Dumnezeu vrea s\ devin\ prezent cu toat\
puterea lui împ\r\teasc\ de eliberare [i de iertare, de integrare [i de clemen]\.
Când Iisus le vorbe[te despre Împ\r\]ie oamenilor care-l ascult\, face s\ renasc\
în ei speran]a. Triumful final al binelui [i al drept\]ii este anticipat de momentul
prezent [i aceasta este o invita]ie s\ se simt\ noroco[i [i s\ fie participan]i la o
istorie care se înnoie[te în interior. Resemnarea [i fatalitatea (momentul actual,
r\u, va fi urmat de un viitor bun) las\ locul la altceva: un prezent bun, marcat de
împ\r\]ia lui Dumnezeu, va culmina într-un viitor [i mai bun. Fraza pe care Iisus o
adreseaz\ ucenicilor s\i este astfel deplin justificat\: „Ferici]i sunt ochii care v\d
cele ce vede]i voi! C\ci zic vou\: Mul]i prooroci [i regi au voit s\ vad\ ceea ce
vede]i voi, dar n-au v\zut, [i s\ aud\ ceea ce auzi]i, dar n-au auzit” (Luca 10,23-24
|| Matei 13,16-17).

O asemenea fericire dezarmeaz\ tentativele de a îndrepta aten]ia spre întrebarea

tipic\, comun\: dac\ Împ\r\]ia lui Dumnezeu a început deja înseamn\ c\ sfâr[itul
lumii este aproape. Când va veni? Un prim r\spuns trece prin imaginea fulgerului,
fenomen atmosferic instantaneu [i imprevizibil, dar în acela[i timp perfect vizibil
de la un cap\t la altul al cerului [i de pe p\mânt (Matei 24,27 || Luca 17,24: „a[a va
fi [i venirea Fiului omului ”, personajul ceresc care va veni s\ judece omenirea).
Imagini ale surprizei sunt [i cea a st\pânului care sose[te în plin\ noapte (Marcu
13,34-36, Luca 12,36-38) [i a ho]ului care vine noaptea, evident neanun]at (Matei
24,43 || Luca 12,39). Nu este posibil deci s\ se fac\ nici o previziune, nu se poate
oferi nici un indiciu. Mai bine s\ se recunoasc\ ignoran]a proprie în leg\tur\ cu o
decizie pe care Dumnezeu [i-a rezervat-o lui însu[i [i pe care nimeni nu o poate
influen]a (Marcu 13,32 || Matei 24,36): „Iar de ziua [i de ceasul acela nimeni nu
[tie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tat\l”. Iisus nu vrea s\ intre în
specula]ii despre viitor, nici despre semnele care vor anun]a sfâr[itul istoriei sau a
fragmentului de istorie pe care-l tr\im acum. Cu alte cuvinte, sfâr[itul lumii poate
a[tepta. Aceast\ idee nu este pus\ sub semnul întreb\rii nici prin cele trei sentin]e
ale lui Iisus care par s\ lase s\ se în]eleag\ c\ Împ\r\]ia va veni imediat. Analizate
atent, acestea nu schimb\ cele afirmate pân\ acum. Pe de o parte, Iisus vrea s\
transmit\ soliditate [i convingere: „Adev\rat gr\iesc vou\ c\ nu va trece genera]ia
aceasta1 pân\ ce nu vor fi toate acestea” (Marcu 13,30-31 || Matei 24,34-35 || Luca
21,32-33). Sintagma „toate acestea” nu indic\ în mod necesar sfâr[itul lumii, ci
semnele care îl preced: „când ve]i vedea împlinindu-se aceste lucruri, s\ [ti]i c\ El
este aproape, lâng\ u[i” (Marcu 13,29 || Matei 24,33 || Luca 21,29).
A doua sentin]\ pare s\ fixeze o dat\ referitoare la sosirea Fiului omului, la
sfâr[itul istoriei: „adev\rat gr\iesc vou\: nu ve]i sfâr[i [de str\b\tut] cet\]ile lui
Israel, pân\ ce va veni Fiul omului” (Matei 10,23). Dar Iisus se poate referi aici, nu
f\r\ o doz\ de ironie, la marea îndatorire care-i a[teapt\ pe ucenici, trimi[i ca
misionari printre poporul lui Israel – oriunde s-ar afla –, [i care, sigur, nu va fi
încheiat\ când va veni Fiul omului.
 În sfâr[it, data sosirii Împ\r\]iei pare fixat\ cu precizie în Marcu 9,1 (|| Matei
16,28 || Luca 9,27): „Adev\rat gr\iesc vou\ c\ sunt unii, din cei ce stau aici, care nu
vor gusta moartea, pân\ ce nu vor vedea Împ\r\]ia lui Dumnezeu, venind întru
putere”. S\ observ\m îns\ c\ fraza se refer\ la „unii” – de presupus c\ la ucenici,
care vor muri mai târziu – [i c\ Iisus nu se include printre ei. E dificil, a[adar, de
dedus c\ este convins de sfâr[itul imediat al lumii: exist\ un interval înainte de
sosirea acestuia, chiar dac\ sosirea final\ a Împ\r\]iei nu pare foarte îndep\rtat\.
Sentin]a din Marcu 9,1 este unicul text în care Iisus vorbe[te despre des\vîr[irea
Împ\r\]iei în timpul vie]ii unora dintre ucenicii s\i; ca atare, poate fi vorba de o
modificare f\cut\ de comunitatea cre[tin\ timpurie.
Rezumând, cuvintele lui Iisus sunt prea pu]ine pentru a face din el un profet
apocaliptic care, cum credea A. Schweitzer, ar fi în]eles Împ\r\]ia ca pe o realitate
exclusiv viitoare [i ar fi crezut c\ sfâr[itul lumii e iminent.

5.1.1.2. Intrarea în Împ\r\]ie, acum [i apoi

A[adar, în ceea ce prive[te venirea Împ\r\]iei lui Dumnezeu, este inutil de c\utat
semne care s\ permit\ fixarea datei ei. Aten]ia este solicitat\ de momentul prezent:
„împ\r\]ia lui Dumnezeu este în\untrul vostru” (Luca 17,21). Aceast\ formulare,
destul de ambigu\, poate l\sa s\ se în]eleag\ c\ Împ\r\]ia este „în\untrul” fiec\rui
om, c\ mediul ei este interior [i spiritual, a[a cum sugereaz\, în parte [i paralel,
Evanghelia lui Toma 3 ( „Împ\r\]ia lui Dumnezeu este în voi [i în afara voastr\”). Dar
chiar în aceast\ evanghelie, în logion 113 se spune c\ „Împ\r\]ia Tat\lui se întinde pe
p\mânt”. Prin urmare, Împ\r\]ia nu este pur interioar\, ci exterioar\ [i vizibil\, dat
fiind c\ exist\ indicii ale prezen]ei ei în lume. Pentru Iisus, Împ\r\]ia este accesibil\
celor care-l ascult\, acum [i aici, [i trebuie deschi[i bine ochii [i a]intite cu luare-
aminte urechile pentru a o primi [i a intra în ea.
Mai este un element în cuvintele lui Iisus care merit\ subliniat: „nu vor zice:
Iat-o [Împ\r\]ia e] aici sau acolo” (Luca 17,21). Cu siguran]\ Împ\r\]ia nu se
situeaz\ într-un loc precis al istoriei, ca [i cum s-ar putea identifica cu unul din
multele proiectele sociale, politice sau culturale care au ie[it sau vor ie[i în
aceasta. Împ\r\]ia nu se poate a[eza sau cuprinde într-o ideologie sau un proiect.
A vorbi despre Împ\r\]ie înseamn\ a vorbi despre o nou\ inim\, despre rela]ii
personale diferite, despre structuri umane care corespund modului în care
Dumnezeu a creat [i viseaz\ aceast\ lume. Problema decisiv\ este cum intri în
Împ\r\]ie, participarea personal\ într-un spa]iu de mântuire, fericire [i
recuno[tin]\ – pe care Dumnezeu, devenind prezent, îl ofer\ tuturor prin
intermediul lui Iisus. Pentru aceasta este nevoie de o hot\râre, o dorin]\, o voin]\,
care nu pune condi]ii.
 De aceea Iisus, spre uimirea ucenicilor, ia ca model copiii: Împ\r\]ia lui
Dumnezeu trebuie primit\ a[a cum o prime[te un prunc, adic\ din nevoia [i
sl\biciunea celui care [tie c\ singur nu face nimic (Marcu 10,15 || Luca 18,17). Un
alt model, [i mai derutant, este cel al p\c\to[ilor publici – publicanii, colectorii de
taxe [i prostituatele – care merg înaintea bunilor practican]i ai Legii în Împ\r\]ia
lui Dumnezeu (v. Matei 21,311). Nici ace[tia, evident, nu pun condi]ii ca s\
primeasc\ un mesaj care le schimb\ via]a. Contramodele sunt, în schimb, cei ce
se consider\ drep]i [i care, poate tocmai de aceea, refuz\ invita]ia lui Iisus [i chiar
fac campanie împotriva mesajului pe care el îl comunic\ (v. Matei 13,13 || Luca
12,52). Nu e u[or nici pentru cei ce tr\iesc ata[a]i de bog\]iile lor [i cu greu iau
hot\rârea, care le-ar putea pune în discu]ie statutul, de a-[i reorienta via]a. O dat\
Iisus invit\ un b\rbat bogat s\-l urmeze, dar acesta se retrage trist [i ab\tut:
bunurile pe care le posed\ constituie o barier\ insurmontabil\ pentru a intra în
Împ\r\]ia lui Dumnezeu (v. Marcu 10,23 || Matei 19,23 || Luca 18,24).
În concluzie, intr\ în Împ\r\]ia lui Dumnezeu cel ce o caut\, mai mult ca
orice, ce o urmeaz\, ce vrea s\ fie primit în ea (Matei 6,33 || Luca 12,31). Lucrurile
nu sunt îns\ u[oare [i intrarea în Împ\r\]ie implic\ [ocuri [i violen]e, rupturi
exterioare [i interioare, negarea propriului eu [i a propriei lumi. Iisus afirm\, cu o
metafor\ viguroas\, c\ intrarea în Împ\r\]ia lui Dumnezeu cere efort [i lupt\: „se
ia cu n\val\, [i cei ce dau n\val\, pun mâna pe ea”1. (Matei 11,12 || Luca 16,16).
Cine iube[te o comoar\ lupt\ ca s-o ob]in\. Cine vrea s\-[i însu[easc\ ceea ce
dore[te trebuie s\ fie perseverent [i tenace.
Dou\ parabole sunt caracteristice pentru comportamentele tenace [i
insistente [i merit\ amintite aici. În parabola prietenului inoportun, care vine la
miezul nop]ii [i strig\ [i bate la poart\, este o înc\p\]ânare eficient\, care ob]ine
ce dore[te, chiar dac\ face g\l\gie când to]i dorm (v. Luca 11,5-8). Uneori ceea ce
nu ob]ine prietenia lini[tit\ ob]ine prietenia insistent\. Este [i cazul v\duvei
confruntate cu un judec\tor f\r\ scrupule, c\ruia, protejat de prepoten]\ [i
impunitate, nu-i pas\ nici de Dumnezeu, nici de oameni. Un personaj ca acesta
este accesibil doar prin presiune repetat\: judec\torul va capitula doar în fa]a
înc\p\]ân\rii unei femei care nu obose[te s\ se plâng\, neavând nici o alt\ arm\
ca s\-l fac\ pe omul f\r\ scrupule s\ cedeze. Doar mica for]\ a v\duvei, amplifi-
cat\ prin tenacitate, va ob]ine ceea ce urm\re[te: ca judec\torul s\-[i piard\
r\bdarea (!) [i s\ fac\, în sfâr[it, dreptate celui care nu înceteaz\ s\-l sâcâie (v.
Luca 18,1-8). În mod similar, Împ\r\]ia cere o c\utare insistent\, o munc\
sus]inut\, ca aceea a negu]\torului care a c\utat mereu perle fine [i care într-o zi a
g\sit-o pe cea mai frumoas\, perla care i-a schimbat via]a (v. Matei 13,45-46). Sau
ca pescarul care arunc\ în ap\ to]i pe[tii mici [i-l p\streaz\ f\r\ nici cea mai mic\
îndoial\ pe cel mare, singurul care merit\ (v. Toma 8).
 A intra în Împ\r\]ie înseamn\, în ultim\ instan]\, a accepta cu Iisus c\
Dumnezeu î[i face sim]it\ prezen]a în lume [i c\ lucrurile nu mai sunt ca înainte.
Totul e transformat, c\ci orizontul speran]ei s-a apropiat de via]a oamenilor. A
intra în Împ\r\]ie echivaleaz\ cu a fi p\rta[, acum [i aici, la vestea bun\ a sosirii
Împ\r\]iei [i, în acela[i timp, a anticipa pacea Împ\r\]iei viitoare [i eterne. Cine
prime[te Împ\r\]ia pe care o anun]\ Iisus va g\si primire în casa definitiv\, în
Împ\r\]ia care, la sfâr[it, se va manifesta deplin. Iisus formuleaz\ propriul s\u
viitor în termenii particip\rii la masa din Împ\r\]ie, anun]at\ de profe]ii Israelului:
„Adev\rat gr\iesc vou\ c\ de acum nu voi mai bea din rodul vi]ei pân\ în ziua
aceea când îl voi bea nou în împ\r\]ia lui Dumnezeu” (Marcu 14,25 || Matei 26,29 ||
Luca 22,18). (V. 6.1.3.)
Nu totdeauna îns\ perspectivele sunt cele mai promi]\toare. Pentru bogatul
care c\uta s\ dobândeasc\ via]a ve[nic\ nu va fi, spune Iisus, u[or s\ intre în
Împ\r\]ia lui Dumnezeu (Marcu 10,17.23). Dificil este [i pentru omul imoral,
pentru cel ce-i face pe al]ii s\ cad\ în p\cat [i-i îndep\rteaz\ pe cei f\r\ ap\rare
de calea cea dreapt\: mai bine s\ r\mân\ acum cu un singur ochi decât s\ fie
pierdut mai târziu pentru totdeauna, de[i cu ambii ochi (Marcu 9,47 || Matei 18,9 ).
La fel, cel ce se mul]ume[te s\-l invoce pe Dumnezeu doar din buze, dar nu
tr\ie[te a[a cum îi cere el (Matei 7,21 ). Sau cei care, de[i apar]in poporului lui
Israel, nu vor primi vizita pe care Dumnezeu le-o face prin intermediul cuvintelor [i
semnelor lui Iisus, spre deosebire de str\inii care, veni]i din r\s\rit [i din apus, vor
sta la masa Împ\r\]iei cu patriarhii, Avraam, Isac [i Iacob (Matei 8,12 || Luca 13,28).

5.1.1.3. Chemarea grabnic\ a lui Iisus

Iisus pune omul fa]\-n fa]\ cu el însu[i [i cu via]a lui. Dac\ Dumnezeu devine
prezent în istorie [i astfel mântuirea [i iertarea final\ sunt anticipate, r\spunsul
fiec\ruia nu poate fi amânat sau ambiguu: va fi o judecat\ viitoare final\ a lui
Dumnezeu, care va cânt\ri inima fiec\rui om. Dar ceea ce anun]\ insistent Iisus
este c\, împotriva tuturor previziunilor, interven]ia lui Dumnezeu are loc mai
devreme. În consecin]\, timpul actual (cel de acum dou\ mii de ani [i cel de
acum) devine un timp al înnoirii propriei inimi: un timp de gra]ie, din partea lui
Dumnezeu, [i un timp de poc\in]\, din partea fiec\rui om.
Chiar de când începe s\ predice, Iisus adreseaz\ o chemare energic\:
„Poc\i]i-v\!” (Marcu 1,15). {i Ioan Botez\torul f\cuse din poc\in]\ esen]a
mesajului s\u (v. 4.5.2.1.). Dar, pentru Iisus, poc\in]a nu este preg\tire pentru
judecat\, ci r\spunsul la un mesaj fundamental: Dumnezeu este deja prezent,
Împ\r\]ia lui sose[te. Este o schimbare considerabil\ de perspectiv\, care
transpare din imagini. În timp ce Ioan vorbea despre b\tut [i vânturat grâul la arie,
cu desp\r]irea ulterioar\, definitiv\, între grâu (care se p\streaz\) [i pleav\ (pentru
foc), Iisus aduce în aten]ie sem\n\turile [i seceri[ul, adic\ împr\[tierea semin]ei
[i recolta, spicul plin [i bogat. Pentru Ioan acum e momentul ca toporul s\ taie
arborele care nu d\ rod, care trebuie s\ sfâr[easc\ în foc, Iisus afirm\ c\ nu
trebuie t\iat un smochin care nu rode[te trei ani: înainte de a-l t\ia, trebuie s\pat
în jurul lui [i pus gunoi, „poate va face rod în viitor” (Luca 13,9). Chemarea de a
intra în Împ\r\]ie este o îmbinare de urgen]\ [i r\bdare.
 Oricum, nimeni nu va fi scutit de a sta fa]\-n fa]\ cu Dumnezeu [i cu el însu[i.
Iisus condamn\ tenta]ia de a crede c\ nu trebuie schimbat nimic – sau, cel mult,
lucruri neînsemnate – în via]a proprie, dac\ te consideri drept [i bun, irepro[abil.
Cealalt\ tenta]ie este s\ crezi c\ ceilal]i – p\c\to[ii – trebuie s\ se poc\iasc\. În
fa]a erorii arogante privitoare la propria rectitudinte, Iisus subliniaz\ c\
adversit\]ile [i nenorocirile vin singure, indiferent de purtarea fiec\ruia [i c\, prin
urmare, nimeni nu poate crede c\ apelul la schimbarea vie]ii este adresat
celorlal]i, nu lui. El aminte[te cazul unor galileeni care au murit masacra]i de
trupele romane în templu [i episodul cu cei optsprezece oameni mor]i sub
d\râm\turile turnului din Siloam. Nici unul dintre cei mor]i nu era mai vinovat
decât cei r\ma[i în via]\. Lec]ia e clar\: „dac\ nu v\ ve]i poc\i, to]i ve]i pieri la fel”,
to]i, adic\, pot muri, de aceea to]i trebuie s\ se poc\iasc\ (Luca 13,1-5).

Anun]ul lui Iisus îi pune pe cei care îl ascult\ în fa]a unei ocazii unice [i
irepetabile. Nu trebuie ratat\. Nu rateaz\ ocazia zilierul aflat la sap\ la ]arin\ [i
care, dup\ ce a g\sit o comoar\, o îngroap\ din nou, vinde tot ce are [i cump\r\
]arina: bucuria lui e bucuria omului norocos care, printr-o întors\tur\ a sor]ii, a
v\zut cum i se schimb\ via]a. Nu o rateaz\ nici negustorul de perle fine care
g\se[te într-o zi o perl\ valoroas\ [i, asemenea zilierului, se gr\be[te s\ vând\ tot
ce are ca s\ cumpere ce c\utase dintotdeauna. Prin aceste dou\ parabole (Matei
13,44-46) Iisus arat\ c\, în privin]a Împ\r\]iei, trebuie evitat\ orice neaten]ie, c\
acum este marea ocazie a vie]ii. Ar fi o eroare imens\ s\ te la[i cuprins de îndoial\
sau team\. Chiar dac\ nu e u[or s\ renun]i la tot ce ai, un asemenea prilej, care
transform\ întreaga existen]\, nu poate fi l\sat\ s\ treac\. Bunurile fiec\ruia sunt
relative fa]\ de ceea ce este plenitudine [i hotar, fa]\ de incomparabila fericire [i
bucurie.
Altfel, dac\ nu se reac]ioneaz\ atent, dac\ nu se ac]ioneaz\ cu hot\râre, se
produce e[ecul cel mai r\sun\tor, ca în parabola vinului nou pus în burdufuri
vechi, care plesnesc [i vinul se vars\, sau a peticului de postav nou pus la o hain\
veche, care în felul \sta se rupe [i mai mult (Marcu 2,21-22 || Matei 9,16-17 || Luca
5,36-39). Acum este momentul decisiv, un timp privilegiat [i special, ca la o nunt\,
unde totul se desf\[oar\ rapid, [i unele practici, precum postitul, pot a[tepta: cine
ar posti aflându-se al\turi de mire la nunt\? (Marcu 2,18-20 || Matei 9,14-15 || Luca
5,33-35). Sau cine [i-ar construi prost casa, pe un teren f\r\ rezisten]\ sau ridicând
zidurile înainte de a turna funda]ia, cu riscul evident de a vedea – în batjocura
tuturor – cum ploile [i vântul le surp\? (Matei 7,24-27 || Luca 6,47-49).
Nici ucenicii nu pot da înapoi când sunt chema]i de Iisus s\-l urmeze. În fa]a
ocaziei vie]ii lor, pe care le-o ofer\ Înv\]\torul, ar fi o gre[eal\ s\ caute scuze, s\
nu-[i dea seama de importan]a propunerii. E[ecul în via]\ nu e o problem\ de
bani sau de recunoa[tere social\. A e[ua înseamn\ a nu-]i dea seama ce ]i se
ofer\ prin marea fereastr\ deschis\ de Iisus: prezen]a iubitoare a lui Dumnezeu.
 Nu lipsesc parabolele în care e[ecul este prezentat cu realism [i for]\. În acest
sens, ironiile vecinilor îl vor umili pe cel care voia s\ construiasc\ un turn [i a
trebuit s\ se opreasc\ din lips\ de resurse. Sau, cu e[ecul cel mai ru[inos se
întâlne[te regele care se înc\p\]âneaz\ s\ poarte r\zboi împotriva unui inamic cu
efective duble [i care, în pofida acestei situa]ii, nu trimite o solie de pace înainte
de a începe ostilit\]ile (v. Luca, 14,28-32). În parabola celor zece fecioare alese ca
domni[oare de onoare ale mirelui, jum\tate dintre ele nu pot s\-[i îndeplineasc\
sarcina încredin]at\ fiindc\, în momentul decisiv, tor]ele cu care trebuiau s\ ias\
în întâmpinarea mirelui li se sting [i nu se gândiser\ s\-[i ia ulei de rezerv\. E[ecul
le înso]e[te, în timp ce cealalt\ jum\tate, cele care erau preg\tite, intr\ la nunt\ cu
mirele (v. Matei, 25,1-13). Î[i duc la cap\t îns\rcinarea [i slugile care-[i a[teapt\
st\pânul veghind, dac\ e nevoie pân\ diminea]a, [i primesc de la acesta tot felul
de onoruri (v. Luca 12,35-38). Izbând\ e [i pentru administratorul credincios c\ruia
st\pânul, când se întoarce [i vede c\ s-a purtat bine cu slugile ce i-au fost
încredin]ate, îi este recunosc\tor, dar e[ueaz\ administratorul cel r\u care a b\tut
slugile [i s-a îmb\tat (v. Matei 24,45-51 || Luca 12,42-46). Similar, este admonestat\
sluga care s-a mul]umit s\ îngroape talantul încredin]at de st\pân [i sunt r\spl\ti]i
cei doi care riscaser\ [i astfel dublaser\ cantitatea primit\ (Matei 21,14-30 || Luca
19,11-27).
Într-un cuvânt, cine este preg\tit nu e[ueaz\, este recunoscut [i prime[te bun\
recompens\. Chem\rii lui Iisus de a intra în Împ\r\]ie trebuie s\ i se r\spund\ cu
generozitate [i hot\râre. Cel ce-o prime[te va fi înso]it de fericire.

5.1.1.4. Mesagerul [i mesajul

Mesajul este inseparabil de mesager. Împ\r\]ia este inseparabil\ de cel ce-o veste[te.
Iisus sugereaz\ c\ Dumnezeu a început s\ se fac\ prezent prin cuvintele [i gesturile
lui, fante de lumin\ într-un întuneric rece [i ostil: „Cel care e departe de mine este
departe de Împ\r\]ie” (Toma 82). Chiar de la început, exorcismele sunt poate modul
cel mai spectaculos de a semnala aceast\ prezen]\: expulzarea demonilor care
tulbur\ spiritul oamenilor arat\ c\ for]a r\ului este învins\. Exist\ cineva mai puternic
ca el, care are, prin defini]ie, putere, cineva care este capabil s\-l lege [i s\-l supun\:
cel care înl\n]uia este acum înl\n]uit. Iisus este mai puternic decât Satana (Marcu 3,27
|| Matei 12,29 || Luca 11,21-22).
 Tot de la început apar parabolele, metafore care vorbesc despre Împ\r\]ie [i o
anun]\, o prezint\, o pun în eviden]\. Activitatea lui Iisus, în ansamblu, este legat\
de o convingere personal\, comunicat\ cu perseveren]\ celor care-l ascult\: ceea
ce Dumnezeu a început, Dumnezeu va duce la cap\t. De aceea exist\ o
succesiune de parabole care eviden]iaz\ contrastul dintre un început modest,
aproape neînsemnat, [i un final splendid. Dac\ ]\ranul pune în brazd\ s\mân]a,
aceasta cre[te. În timp ce zilele trec [i ]\ranul î[i vede de ale lui, s\mân]a cre[te,
f\r\ oprire, [i câmpul se umple la început de fire de grâu, apoi de spice [i, pân\ la
urm\, de grâu copt. F\r\ s\-[i dea seama, grâul e gata [i sose[te timpul seceri[ului
(v. Marcu 4,26-29). Dac\ e un contrast evident între un câmp sem\nat [i un câmp
ce a[teapt\ seceri[ul, diferen]a dintre o minuscul\ s\mân]\ de mu[tar [i planta
crescut\, atât de robust\ c\ pân\ [i p\s\rile î[i fac cuib între crengi (v. Marcu 4,30-
32 || Matei 13,31-32 || Luca 13,18-19) este enorm\. Mu[tarul sem\nat de om cre[te
fabulos, iar aluatul pus de femeie în trei m\suri de f\in\ dospe[te toat\ coca
(Matei 13,33 || Luca 13,20-21). Munca pe câmp [i în cas\ sunt izvoarele normale de
inspira]ie pentru parabolele lui Iisus: Împ\r\]ia este a lui Dumnezeu [i a vie]ii de zi
cu zi. Începutul este insignifiant, dar sfâr[itul va fi m\re].
Una dintre parabole – parabola sem\n\torului – ocup\ un loc aparte în tradi]ia
evanghelic\ [i exprim\ ferma convingere a lui Iisus c\ Împ\r\]ia va merge înainte
[i va cunoa[te un final magnific. La fel, parabola femeii ofer\ r\spuns îndoielilor
ucenicilor care visaser\ un succes imediat [i spectaculos. Iisus r\spunde cu
încrederea în faptul c\ Dumnezeu va instaura complet Împ\r\]ia sa, mai mult, cu
certitudinea c\ fiecare clip\ a vie]ii este hot\râtoare [i adecvat\ s\ primeasc\ for]a
milostivirii lui. Privirea lui Iisus nu se îndreapt\ atât spre viitor, cât spre prezent. Iar
prezentul este un amalgam de e[ecuri [i izbânzi, de realit\]i mari [i mici.
Rezultatele, privite global, pot fi m\runte, dar exist\ spa]ii de fericire [i de
vindecare care sunt o „izbând\” pentru cei c\rora li s-a redat demnitatea [i care
au fost umaniza]i prin puterea lui Dumnezeu: p\c\tosul primit sau bolnavul
vindecat g\sesc în Împ\r\]ie ancora de salvare a vie]ii lor.
În parabola sem\n\torului se descriu trei situa]ii în care s\mân]a se pierde [i
una în care s\mân]a fructific\ în trei grade. Semin]ele care cad pe lâng\ drum nici
m\car nu ajung în p\mânt: vin p\s\rile [i le ciugulesc. Cele care ajung în teren
pietros, încol]esc repede, c\ci stratul de p\mânt e sub]ire, dar, cum nu au r\d\cini
profunde, soarele primelor c\lduri arde micile spice [i acestea se usuc\. Alte
semin]e ajung în zona în care cresc ciulini [i ace[tia, mai puternici decât fragilele
spice, le sufoc\, astfel c\ spicele r\mân rahitice, f\r\ rod. În schimb, semin]ele
îngropate în p\mânt m\nos rodesc [i aici rodul e bun (30 din una), excelent (60),
chiar extraordinar (100). Neîmpiedicat\ de nimic, recolta ajunge unde trebuie [i
acest fapt face ca e[ecurile anterioare s\ fie uitate (v. Marcu 4,3-9 || Matei 13,3-9 ||
Luca 8,5-8).
Cu aceast\ parabol\, Iisus nu vrea doar s\ justifice începuturile modeste ale
Împ\r\]iei lui Dumnezeu, ci vrea s\ sublinieze c\ rezultatele activit\]ii sale
(formate din e[ecuri [i izbânzi) r\spund modului de ac]iune al lui Dumnezeu:
Împ\r\]ia nu sose[te triumfal, dintr-o dat\, ci se instaureaz\ treptat, într-o
alternan]\ de momente reu[ite [i mai pu]in reu[ite. Împ\r\]ia cunoa[te momente
de impetuozitate [i momente de sterilitate [i respingere. Dar se impune
încrederea: Dumnezeu va încorona printr-o bogat\ recolt\ începuturile care
îmbin\ diferite situa]ii.
Aceast\ încoronare este subliniat\ într-o form\ special\ în rug\ciunea ucenicilor,
Tat\l nostru, devenit\ rug\ciunea cre[tin\ (Matei 6,9-13 || Luca 11,2-4). Iisus se
adreseaz\ c\tre Dumnezeu din proximitate [i pune pe buzele celor ce-l invoc\
cuvântul „Tat\”. În acela[i timp, vorbe[te despre proximitatea lui Dumnezeu prin
primele dou\ solicit\ri ale rug\ciunii, care pot fi considerate paralele. În prima
(„sfin]e[te numele t\u” sau, în traducerea cea mai frecvent\, „sfin]easc\-se
numele t\u”) se cere Tat\lui s\ ac]ioneze [i s\-[i manifeste puterea [i gloria sa, ca
to]i s\-l poat\ recunoa[te ca Dumnezeu, St\pân al Universului [i prieten al
s\racilor [i oprima]ilor. În a doua („f\ s\ vin\ Împ\r\]ia ta” sau, în traducerea cea
mai comun\ „vie Împ\r\]ia ta”), ucenicul cere ca Dumnezeu s\ instaureze
curând, total [i deplin, Împ\r\]ia sa [i ca mântuirea sa s\ str\luceasc\ de la un
cap\t la altul al p\mântului. Împ\r\]ia celui care este Sfânt va însemna triumful
drept\]ii [i al p\cii, al binelui [i al adev\rului, dincolo de frontierele stricte ale
Israelului, astfel încât se va împlini o speran]\ comun\ tuturor oamenilor.
Speran]a într-un viitor al plenitudinii î[i are r\d\cinile în certitudinea semnelor
Împ\r\]iei, deja vizibile în activitatea lui Iisus. Acest discret început este îns\
esen]ial, c\ci arat\ angajarea lui Dumnezeu fa]\ de omenire [i nevoile ei [i d\
for]\ speran]ei oamenilor. Nu este contradic]ie între a cere s\ vin\ Împ\r\]ia pe
deplin [i a afirma c\ exist\ deja semne ale venirii ei. Nu este vorba de o disjunc]ie
de tip logic („Împ\r\]ia este sau nu este aici”), ci despre ceva paradoxal
(„Împ\r\]ia nu este aici [i deja începe s\ fie aici”). De aceea, ucenicul cere ca
Împ\r\]ia s\ vin\ [i, în acela[i timp, Iisus îi cere s\ intre în ea. Viitor [i prezent,
cum afirm\ G. Stanton, sunt juxtapuse, convie]uiesc – nu f\r\ tensiuni – în
predicarea lui Iisus ([i în via]a fiec\rei f\pturi umane!).
Pe aceast\ linie de îmbinare între prezent [i viitor, Tat\l nostru continu\ cu
înc\ trei solicit\ri: una referitoare la trup (pâinea de toate zilele [i, în acela[i timp,
pâinea de la masa cereasc\), una referitoare la rela]iile dintre Dumnezeu [i noi [i
dintre noi [i aproapele nostru (iertarea primit\ de la Dumnezeu corespunde
iert\rii oferite celor ce ne-au gre[it) [i, o a treia, referitoare la sprijinul spiritual
(ajutorul hot\râtor în clipa ispitei). Tradi]ia care st\ la baza Evangheliei dup\ Matei
a accentuat dimensiunea cotidian\ din Tat\l nostru [i a introdus dou\ solicit\ri
foarte oportune: una explicând ce înseamn\ c\ Dumnezeu î[i instaureaz\
Împ\r\]ia (atât în cer, cât [i pe p\mânt, trebuie s\ se realizeze ce vrea Dumnezeu,
„fac\-se voia ta precum în cer, a[a [i pe p\mânt”); cealalt\ („ne izb\ve[te de cel
r\u”, pentru a explica eliberarea de ispit\ prin intermediul cauzelor (cel R\u, adic\
Satana) [i consecin]ei ei (c\derea în r\u).
Dac\ Tat\l nostru este rug\ciunea prin defini]ie, Fericirile sunt nucleul mesajului
lui Iisus. Iar dac\ în Tat\l nostru el vorbe[te din proximitatea lui Dumnezeu,
Fericirile sunt spuse din proximitatea celor s\raci, înfometa]i, neferici]i [i denigra]i.
Mesajul izvor\[te, din nou, din experien]a concret\ de milostivire [i compasiune a
lui Iisus, mesagerul Împ\r\]iei, [i care, în ultim\ instan]\, vine de la Dumnezeu
însu[i, cel ce l-a trimis (v. Matei 5,3-4.6.11-12 || Luca 6,20-23). În Fericiri, Dumnezeu
st\ al\turi de cei care se afl\ la nevoie [i nefericire [i nu au pe nimeni s\-i apere.
De aceea, cei mai lovi]i de nenorocire sau de nedreptate devin oameni ferici]i [i
binecuvânta]i: în Împ\r\]ia lui Dumnezeu se produce o r\sturnare a situa]iilor, c\ci
tocmai ei, s\racii, sunt cei prefera]i, prietenii lui Dumnezeu. În pofida lipsurilor
care îi oprim\, au o via]\ plin\ de sens, c\ci Dumnezeu le d\ruie[te prietenia [i
compania sa. Împ\r\]ia „este” (nu doar „va fi”!) a s\racilor [i, la fel, despre
r\splata celor denigra]i se spune c\ „este mare în cer”. Speran]a este îndreptat\
spre prezent, c\ci Dumnezeu le este al\turi celor care trec prin încerc\ri [i nevoi.
A[adar, Împ\r\]ia este a lor, c\ci le-a fost deja acordat\ r\splata cereasc\.
Prima [i a patra fericire subliniaz\ motivele fericirii care transform\ via]a s\racilor
(Luca 6,20.22-23). Pe de alt\ parte, celor care acum sufer\ de foame li se
garanteaz\ c\ Dumnezeu îi va s\tura [i va face s\ tr\iasc\ f\r\ spaime. Viitorul
este prezentat [i pentru ace[tia ca un timp [i spa]iu al plenitudinii, c\ci Dumnezeu
– unicul bine, cel ce are cheile vie]ii [i mor]ii – îi va face s\ intre într-o Împ\r\]ie
unde nu va fi s\r\cie, nici suferin]\. Cum afirm\ cartea Apocalipsei: „{i va [terge
orice lacrim\ din ochii lor [i moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strig\t, nici
durere nu vor mai fi, c\ci cele dintâi au trecut” (21,4). Noutatea Fericirilor este c\
prezentul este transformat pe m\sur\ ce Dumnezeu se implic\ personal în via]a
s\racilor de pe p\mânt [i le deschide larg por]ile Împ\r\]iei sale, îi face
mo[tenitorii ei. Iisus îi proclam\ pe cei s\raci ferici]i fiindc\ ei sunt cei dintâi
prieteni ai Domnului, aici [i acum, [i apoi, când Împ\r\]ia se va instaura complet,
vor avea în ea un loc de onoare.
Ca [i la Tat\l nostru, tradi]ia cre[tin\ a amplificat Fericirile adaptându-le noilor
situa]ii în care s-a aflet comunitatea cre[tin\ timpurie. Fericirea celor denigra]i [i
urm\ri]i (a patra din cele men]ionate) exprim\ dificult\]ile [i tribula]iile lor (v. o
descriere în Matei 10,17-25). Spre a sublinia c\ Împ\r\]ia lui Dumnezeu nu se va
instaura f\r\ o judecat\ care va stabili ce fel de via]\ a dus fiecare, Luca a inclus în
Evanghelia sa patru nefericiri. Acestea sunt o punere în gard\ adresat\ celor care
tr\iesc mul]umi]i de ei în[i[i [i indiferen]i la nevoile altora (Luca 6,24-26): boga]ii,
cei s\tui [i f\r\ nici o grij\, cei ce se bucur\ de succes [i de o bun\ reputa]ie. To]i
ace[tia se hr\nesc deja din fericirea „lor” [i nu simt nevoia fericirii venite de la
Dumnezeu.
Tocmai spre a ar\ta c\ Fericirile sunt un program de via]\, Evanghelia dup\
Matei se refer\ la „s\racii cu duhul”, respectiv cei ce tr\iesc spiritual în apropierea
lui Dumnezeu în umilin]\, care i se supun [i încearc\ s\-i fac\ voia, de[i aceasta
implic\ pentru ei persecu]ii, cei ce au mil\ de al]ii cu o inim\ curat\ [i sincer\, cei
care lucreaz\ pentru pace. Cele cinci fericiri proprii lui Matei contribuie astfel la
conturarea profilului ucenicului lui Iisus ca om care crede în Dumnezeu [i nu
abandoneaz\ cauza omului: bucuria, în Împ\r\]ie, este [i va fi deplin\ (Matei
5,5.7-10).
5.1.1.5. Deciziile finale

Oferta mântuirii este o constant\ în mesajul lui Iisus. Cu r\bdare [i generozitate,

Dumnezeul pe care Iisus îl anun]\ se apropie de oameni [i le ofer\ iertarea [i mila. În
parabola despre grâu [i neghin\, st\pânul holdei nu vrea s\ anticipeze separarea
dintre planta bun\ [i rea [i le cere oamenilor s\i s\ le lase s\ creasc\ împreun\ pân\
„la vremea seceri[ului” (Matei 13,24-30). Va veni timpul desp\r]irii. Acum e timpul
salv\rii. O salvare care ajunge pân\ la marginile poporului evreu, adic\ s\racii,
bolnavii, p\c\to[ii [i copiii, [i, ocazional, dep\[e[te frontierele acestui popor:
centurionul str\in din Cafarnaum [i cananeana din Tir sunt dou\ exemple.
Am comentat deja (5.1.1.1.) c\ una din diferen]ele dintre doctrina rabinului
Iisus [i alte doctrine iudaice contemporane este aceea c\ el nu vorbe[te despre
înfrângerea [i supunerea popoarelor p\gâne de c\tre poporul lui Israel, în]elese ca
semne ale restaur\rii poporului leg\mântului. În nu pu]ine texte iudaice, precum
Psalmii lui Solomon1 (17), sfâr[itul istoriei se caracterizeaz\ printr-o r\sturnare
profund\: opresorii Israelului sufer\ cea mai ru[inoas\ înfrângere din partea celor
pe care pân\ acum i-au oprimat. În alte texte, popoarele str\ine sunt acceptate ca
pelerini la Sion [i la Ierusalim [i recunosc Dumnezeul lui Israel. În predicarea lui
Iisus îns\ situa]ia se inverseaz\: membri ai poporului – c\rora le era destinat\
Împ\r\]ia – sunt expulza]i, în timp ce str\ini veni]i de la marginile lumii se a[az\ la
masa cereasc\ cu patriarhii Israelului (Matei 8,11-12 || Luca 13,28-29).
Refuzul de a lega mântuirea de apartenen]a etnic\ sau religioas\ este
confirmat în grandiosul tablou al judec\]ii finale (Matei 25,31-46), în care criteriul
intr\rii în Împ\r\]ie este doar compasiunea pentru cei neînsemna]i: înfometa]ii,
înseta]ii, str\inii, dezbr\ca]ii, bolnavii, întemni]a]ii. {i aici – textul a primit o
puternic\ amprent\ a tradi]iei cre[tine, chiar dac\ nucleul concord\ total cu ce
spune Iisus – cei aduna]i în fa]a Fiului omului, care ac]ioneaz\ ca judec\tor univer-
sal, sunt „toate neamurile” f\r\ excluderi [i preferin]e. În mod semnificativ,
judec\torul, Iisus, se identific\ cu s\racii [i neînsemna]ii de pe p\mânt, de
oriunde ar fi, pe care îi nume[te „fra]i ai mei”. Scena reprezint\ o concep]ie nou\
asupra verific\rii proiectului personal, în care comportamentul milostiv concret ia
locul unor norme rituale sau legale. Orizontul Împ\r\]iei nu este, a[adar, limitat de
a[tept\rile Israelului ca popor al leg\mântului.
 Este adev\rat îns\ c\ Iisus se mi[c\ aproape exclusiv în Israel [i c\ Israelul,
poporul s\u, este cadrul [i destinatarul activit\]ii sale. O dovad\ tangibil\ sunt
referirile la salvare, dar [i la judecat\ (rezervat\ acelora care s-au îndep\rtat
voluntar de mântuirea ce li s-a oferit). Dumnezeul lui Iisus este, cum a remarcat M.
Reiser, un Dumnezeu viguros, un foc care însufle]e[te prin compasiunea lui, dar
care se poate transforma într-un foc devorator pentru cei care îl reping pe el sau
pe trimisul s\u. Aceast\ coresponden]\ între cer [i p\mânt, între Iisus [i
Dumnezeu, este indicat\ cu claritate într-o sentin]\ referitoare la Fiul omului,
personajul c\ruia îi este încredin]at\ judecata final\. Spune Iisus: „Oricine va
m\rturisi pentru mine [m\ va recunoa[te] înaintea oamenilor, [i Fiul omului va
m\rturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lep\da de
mine înaintea oamenilor, lep\dat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12,8-
9 || Matei 10,32-33). Este o leg\tur\ strâns\ între salvare [i admonestare, c\ci
ambele deriv\ din suveranitatea pe care Dumnezeu o exercit\ asupra lumii, a
oamenilor [i a istoriei. Aceast\ suveranitate, energic\ [i exigent\, intr\ în ac]iune
când Iisus vorbe[te [i ac]ioneaz\ [i cheam\ la poc\in]a inimii, [i în vederea
judec\]ii divine finale.
Iisus nu folose[te amenin]area pentru a-i impresiona pe cei ce-l ascult\, dar se
refer\ constant la realit\]ile care se situeaz\ în spa]iul prezent [i mai îndep\rtat.
Nu lipsesc, în acest sens, exemplele luate din Scripturi sau din fapte
contemporane sau din parabole înrudite cu în]elepciunea popular\. De exemplu,
înainte de potop, în timpul lui Noe, sau înainte de distrugerea Sodomei [i a
Gomorei, în timpul lui Lot, to]i tr\iau lini[ti]i rutina unei vie]i care se transforma
treptat într-un drum f\r\ ie[ire, pân\ când dezastrul i-a surprins pe to]i (v. Matei
24,37-39 || Luca 17,26-30). Tot a[a tr\ia f\r\ s\ se team\ de nimic – mai mult, plin
de proiecte – un om bogat care voia s\ construiasc\ noi hambare ca s\-[i p\streze
bunurile [i bogatele recolte adunate. El însu[i î[i rezuma via]a în: „odihne[te-te,
m\nânc\, bea, vesele[te-te”. Dar moartea l-a lovit brusc pe acel nechibzuit [i n-a
avut timp nici s\-[i dicteze testamentul (v. Luca 12,16-20). De aici avertismentul lui
Iisus: „Fi]i (precum) c\l\tori(i)” (Toma 42). Un alt bogat, care umbla îmbr\cat ca
un rege [i tr\ia în opulen]\ f\r\ s\-i pese de s\racul care z\cea la poarta casei lui,
a ajuns, potrivit legii vie]ii, în împ\r\]ia mor]ii [i acolo situa]ia s-a schimbat total:
Laz\r, s\racul plin de r\ni uitat de cel bogat, care se mul]umea s\ m\nânce
f\râmele c\zute de la masa acestuia, a g\sit mângâiere în sânul lui Avraam, în
timp ce bogatul, în cazne, îi cerea lui Laz\r o pic\tur\ de ap\ de pe degetul lui s\-i
r\coreasc\ limba. Era o solicitare imposibil\, în afara timpului, care s-ar fi putut
evita doar în via]\, ascultând Scripturile [i poc\indu-se (v. Luca 16,19-31). Cine se
poc\ie[te este un „cambist experimentat”, cineva care a [tiut s\ fac\ o afacere
bun\ (Omilii Pseudo-Clementine 2,51,1).
 Gândul mor]ii ca motiv al poc\in]ei apare [i în dou\ episoade istorice, deja
amintite, din timpul vie]ii lui Iisus: cazul galileenilor masacra]i de Pilat [i cazul
celor 18 victime pe care le-a f\cut pr\bu[irea turnului din Siloam (v. Luca 13,1-5).
Viitorul se joac\ în prezent [i nu este în]elept s\ ui]i, incon[tient sau interesat,
fragilitatea existen]ei proprii. Clipa prezent\ nu este etern\ [i bog\]iile ar putea fi
un miraj care s\ te fac\ s\ crezi a[a. De aceea, fiindc\ via]a e scurt\ [i are un
început [i un sfâr[it, acum e timpul de a lua hot\rârile, de a „investi” energiile în
cel mai bun mod posibil. Cui nu se treze[te [i se refugiaz\ în c\utarea unei
siguran]e nerodnice, i se poate întâmpla asemenea celui de-al treiea slujitor din
parabola cu talan]ii: a ascuns banii care-i fuseser\ încredin]a]i [i la sfâr[it n-a
r\mas cu nimic. Se [tie c\ cine nu risc\ [i cine nu îndr\zne[te nu câ[tig\ nimic,
poate r\mâne în afara Împ\r\]iei (Matei 25,14-30 || Luca 19,11-27). Nu trebuie s\
sperie faptul c\ drumul e greu [i poarta strâmt\. Dup\ o intrare dificil\ exist\ de
obicei un spa]iu magnific care justific\ din plin efortul anterior. Trebuie doar [tiut\
direc]ia de mers (Matei 7,13-14 || Luca 13,24). O [tia bine administratorul abil [i
inteligent care, înainte de a fi dat afar\, începe s\ reduc\ sumele datornicilor
st\pânului s\u, ca s\-[i fac\ prieteni [i s\-[i preg\teasc\ astfel viitorul (Luca 16,1-
7). Prezentul este pentru Iisus un timp decisiv [i plin de decizii.

Întrebarea cine se va putea prezenta f\r\ team\ în fa]a judec\]ii universale (Luca
21,36) nu este eliminat\ din mesajul lui Iisus care, în acest punct, se dovede[te un
urma[ al lui Ioan Botez\torul [i al predic\rii lui. Gândul judec\]ii finale se
juxtapune gândului mor]ii: moartea [i judecata final\ nu sunt departe. Este o
trecere natural\ între situa]ia tr\it\ acum [i momentul când se va da seam\. Sub
acest aspect, Iisus insist\ pe responsabilitatea fiec\ruia, mai mult decât pe
amenin]area condamn\rii. Exemplul celui care se duce la tribunal împreun\ cu
cel care vrea s\-l acuze reflect\ nevoia de a rezolva neîn]elegerea pân\ nu e prea
târziu: odat\ ajun[i în fa]a judec\torului, decizia acestuia poate fi în defavoarea ta
[i ai putea ajunge la închisoare (v. Matei 5,25-26). Trebuie, deci, primit mesajul
Împ\r\]iei [i schimbat\ via]a proprie înainte s\ vin\ o sentin]\ definitiv\. Judecata
clarific\ [i separ\. Sfâr[itul nu e la fel pentru to]i: „În noaptea aceea vor fi doi într-
un pat; unul va fi luat, iar cel\lalt va fi l\sat. Dou\ [mori] vor m\cina împreun\; una
va fi luat\ [i alta va fi l\sat\. Doi vor fi în ogor; unul se va lua, altul se va l\sa” (Luca
17,34-35 || Matei 24,40-41). Sau, în parabola n\vodului, pescarii „au ales în vase pe
cei buni, iar pe cei r\i i-au aruncat afar\” (Matei 13,47-49). Alegerea, îns\, o fac pe
mal, nu înainte: Dumnezeul lui Iisus este r\bd\tor, las\ loc fiec\rui om s\ tr\iasc\
pentru bine [i s\ repun\ balan]a în echilibru.
De-a lungul predic\rii, Iisus întâlne[te refuzul mesajului s\u, insensibilitatea în fa]a
evangheliei. Sunt oameni care se exclud ei în[i[i de la mântuire, care r\mân
rezerva]i sau dispre]uiesc ceea ce v\d [i aud. Iisus este atât de convis de
importan]a anun]ului s\u, încât îl surprinde lipsa de credin]\ a celor ce ar fi trebuit
s\-l primeasc\ cu entuziasm (v. Marcu 6,6, referitor la oamenii din Nazaret). Unele
citate din profe]ii lui Israel ajut\ g\sirea r\spunsului la un fapt adesea de neîn]eles.
În acest sens, Isaia 6,9-10 („Cu auzul ve]i auzi [i nu ve]i în]elege [i, uitându-v\, v\
ve]i uita, dar nu ve]i vedea”) serve[te ca referin]\ în capitolul parabolelor (v. Marcu
4,12 || Matei 13,14-15 || Luca 8,10). Iisus întâlne[te [i entuziasm [i r\ceal\, [i
acceptare [i respingere. Nu de pu]ine ori, r\spund cu un entuziasm debordant cei
mai îndep\rta]i de practica religioas\ [i de normele religiei iudaice, în timp ce
practican]ii Legii se distan]eaz\ [i nu reu[esc s\ aib\ încredere în rabinul galileean
care vorbe[te cu vigoarea profe]ilor.
Într-adev\r, Iisus folose[te un limbaj asem\n\tor vechilor profe]i ai Israelului
pentru a caracteriza pe cei ce refuz\ mesajul Împ\r\]iei. Cuvintele cele mai
energice se refer\ la a[ez\rile galileene în care a înf\ptuit o bun\ parte din
minuni: Corazin, Betsaida [i Cafarnaum, centrul activit\]ii sale. Au avut norocul s\
vad\ direct semne extraordinare de vindecare [i eliberare [i, cu toate acestea, nu
s-au poc\it. Este neîndoielnic c\ acestora li se poate aplica ceea ce Iisus, potrivit
lui Luca 19,44, aplic\ la Ierusalim: „Nu ai [tiut s\ recuno[ti clipa în care Dumnezeu
a fost la tine”1 (v. 4.5.3.1.).
Al doilea grup apostrofat similar sunt capii Israelului, mai ales înv\]\torii Legii
[i fariseii (Matei 23,13-33 || Luca 11,37-48). Iisus aminte[te refuzul lor [i le demasc\
purtarea ipocrit\ [i arogant\, atent\ la preceptele nesemnificative ale Legii [i
neatent\ la ceea ce e cel mai important. (V. 4.5.4.)
Condamnarea se îndreapt\ [i spre un al treilea grup sau „strat”, „oamenii
acestei genera]ii (acestui neam)” sau, simplu, „genera]ia aceasta (neamul
acesta)”, care n-au primit cuvintele în]elepciunii [i chem\rile lui Iisus la poc\in]\.
Ironic, el spune c\, în „ziua judec\]ii”, acuzatorii fiilor lui Israel – ai acelora care au
refuzat mesajul Împ\r\]iei – vor fi str\ini precum regina din Saba, venit\ special
s\-l asculte pe regele în]elept Solomon, sau locuitorii Ninivei, ora[ul pe care
Dumnezeu voia s\-l distrug\ pentru p\catele lui, care au luat în seam\ predicile
profetului Iona, când le-a cerut s\ se poc\iasc\ (Matei 12,41-42 || Luca 11,31-32) (v.
4.5.3.1.).
Rezumând, Iisus a întâlnit refuzul fa]\ de predicarea sa [i, în fond, fa]\ de el [i
acest lucru dureros [i dur l-a determinat s\ foloseasc\ imagini viguroase, deseori
luate din imaginarul biblic cel mai popular pentru a caracteriza, într-un limbaj
profetic, dimensiunile [i consecin]ele refuzului. În nici un caz, îns\, nici pentru
Cafarnaum, „patria sa”, Iisus nu decreteaz\ condamnarea etern\ [i ireversibil\, în
ciuda caracterului energic, deseori amenin]\tor, al cuvintelor sale. Deciziile finale
apar]in doar Tat\lui, nu sunt ale Fiului, nici ale îngerilor (v. Marcu 13,32), chiar
dac\ toate i-au „fost date de c\tre Tat\l” (Matei 11,27 || Luca 10,22). Ne putem,
deci, întreba, cum este Dumnezeul, Tat\l, vestit de Iisus.

5.1.2. Dumnezeu, Tat\l tuturor, vestit în parabole

Iisus nu [i-a „inventat” Dumnezeul. Nu exist\ Dumnezeul lui Iisus, pe de o parte, [i
Dumnezeul lui Avraam, pe de alt\ parte. Dumnezeul al c\rui Fiu se consider\ este
Dumnezeul creator [i grijuliu, Dumnezeul patriarhilor, Dumnezeul exodului [i
Sinaiului, Dumnezeul lui David [i Solomon, al profe]ilor [i al în]elep]ilor, într-un
cuvânt, Dumnezeul lui Israel, c\ruia în fiecare zi evreul pios – [i, prin urmare, [i
Iisus – îi adreseaz\ rug\ciunea Shema: „Ascult\, Israele, Domnul Dumnezeul
nostru este singurul Domn” (Deuteronomul 6,4). A[a începe r\spunsul pe care
Înv\]\torul din Nazaret îl d\ unui înv\]\tor al Legii interesat de prima [i cea mai
important\ porunc\ a Legii iudaice (v. Marcu 12,28-29). Dumnezeul pe care îl
anun]\ Iisus este „iubitor de oameni, milostiv, îndelung r\bd\tor, plin de îndurare
[i de dreptate”, cuvinte cu care el însu[i i s-a ar\tat lui Moise pe Sinai (Exodul 34,6)
[i care au fost reluate în c\r]ile Profe]ilor [i în Psalmi (v., ca exemplu, Ioil 2,13 [i
Psalmul 145,8). Ca atare, nu exist\ nici un motiv de a opune Dumnezeul de pe
Sinai – al credin]ei iudaice – [i Dumnezeul lui Iisus – al religiei cre[tine – ca [i cum
ar fi cel r\u [i, respectiv, cel bun, cel crud [i cel milos. O opozi]ie de acest fel
falsific\ total convingerile [i mesajul lui Iisus.
Sunt, îns\, unele accente în felul în care vorbe[te Iisus despre Dumnezeu, care
dau un caracter aparte cuvintelor lui. Pe de o parte, când se refer\ la Dumnezeu,
Iisus prefer\ un termen („tat\”) tuturor celorlalte posibile („domn”, „împ\rat”,
„judec\tor”, „p\stor”, „sfânt”, „preaînaltul”…). Este o alegere premeditat\ între
numeroasele posibilit\]i oferite de tradi]ia iudaic\ atât în Scripturi, cât [i în afara
lor. Pe de alt\ parte, Iisus vorbe[te despre Dumnezeu [i despre ac]iunea sa în
lume prin intermediul parabolelor, aforismelor, sentin]elor, imaginilor cu r\d\cini
în via]a obi[nuit\ [i în în]elepciunea comun\, apropiat\ poporului, nu rezervat\
teologilor de profesie, înv\]\torilor Legii. Lumea lui nu este a silogismului, ci a
metaforei. A[a umple de con]inut precis cuvintele cele mai frecvente din
vocabularul propriu-zis religios. „Dumnezeu” (sau, prin metonomie, „cer”) [i
„Tat\”. În al treilea rând, cum am v\zut în paragraful anterior, Iisus nu edulcoreaz\
imaginea lui Dumnezeu, înl\turându-i posibilele asprimi, nici invers, nu îi ascunde
gloria, puterea [i suveranitatea. Dimpotriv\, în expresia „Împ\r\]ia lui Dumnezeu”
se p\streaz\ [i se accentueaz\ prezen]a activ\ [i implicat\ a lui Dumnezeu în
istoria uman\, în ansamblu [i în fiecare om în particular. De aceea, mântuirea sa
î[i deschide drum cu putere [i dezactiveaz\ puterea r\ului [i a principelui lui,
Satana: bun\tatea se r\spânde[te pe p\mânt.
5.1.2.1. Un Dumnezeu surprinz\tor

Dumnezeul pe care îl anun]\ Iisus rupe barierele ridicate de calit\]ile [i capacit\]ile

personale, atenueaz\ diviziunile dintre oameni pe baz\ de virtu]i morale sau op]iuni
de via]\. Iisus îl prezint\ ca pe Tat\l din ceruri care „face s\ r\sar\ soarele [i peste cei
r\i [i peste cei buni [i trimite ploaie peste cei drep]i [i peste cei nedrep]i” (Matei 5,45).
Dumnezeu ac]ioneaz\ f\r\ restric]ii [i f\r\ condi]ion\ri, f\r\ m\suri [i evalu\ri
dinainte. Inclusiv cei r\i [i cei nedrep]i, prieteni ai r\ului, nu ai binelui, au dreptul s\ fie
primi]i la el, [tiu c\-i va trata la fel ca pe ceilal]i. Cum subliniaz\ J. Dupont, Iisus afirm\
c\ [i cei r\i au dreptul s\ fie iubi]i. Ra]ionamentul simplu cu soarele [i ploaia are
menirea de a înf\]i[a un adev\r profund: Dumnezeu nu face distinc]ii între oameni,
nici Iisus nu face, cum [i recunosc fariseii care-i pun problema tributului (Matei
22,16). Evanghelia lui Iisus dep\[e[te prima distinc]ie când e vorba de aprecierea
cuiva (e om bun/r\u) cu un argument foarte prozaic, dar eficient: „soarele r\sare
pentru to]i”, buni [i r\i. Sau, mai bine spus, Dumnezeu face s\ r\sar\ soarele la fel
pentru to]i. Aceast\ constatare reprezint\ pentru Iisus o dovad\ incontestabil\ a
unui lucru simplu, dar aproape nea[teptat: Dumnezeu este Tat\l tuturor
oamenilor, [i al celor care tr\iesc departe de el, p\c\to[ii.
 Parabolele sunt, cum am spus, limbajul adecvat, viu, plin de imagini, pentru a
vesti, f\r\ încorsetarea [i ap\sarea conceptului, Dumnezeul ce vrea s\ fie Tat\l
tuturor, chiar [i al celor ce s-au îndep\rtat de el. Un bun exemplu de îndep\rtare
este oaia pierdut\, pornit\ pe un drum singur\, departe de celelalte 99 ale
p\storului. Va risca p\storul pentru o singur\ oaie? Poate c\ nu, poate c\ nu e
foarte recomandabil, poate e chiar neproductiv. Dar cum nu se resemneaz\ s\
piard\ nici o oaie, va pleca în c\utarea celei pierdute [i efortul lui va fi r\spl\tit: se
va întoarce mul]umit acas\, cu oaia g\sit\. Dumnezeu nu se resemneaz\ s\ piard\
nici unul din fiii lui, îl va c\uta [i se va bucura când cel pierdut s-a reg\sit pe sine [i
a reg\sit drumul spre ]arc. Pare ciudat, dar este adev\rat: bucuria pentru aceast\
oaie ajunge s\ fie mai mare decât pentru restul de 99. Iisus nu pune limite
bucuriei lui Dumnezeu (v. Matei 18,12-14 || Luca 15,3-7), cum nu pune limite nici
prieteniei lui cu cei care s-au pierdut. Exist\ o concordan]\ deplin\ între ceea ce
spune Iisus despre Dumnezeu [i comportamentul propriu, adesea supus criticilor
evreilor stric]i. Parabolele sunt terenul neutru în care punctele de vedere ale
naratorului (Iisus) [i ale celor ce îl ascult\ (în acest caz, fariseii) se intersecteaz\
[i, prin dialog, Iisus atrage de partea sa pe cei care, la început, se ar\tau refractari
s\-l accepte. O nara]iune excep]ional\ este parabola fiului risipitor, în care punctul
de vedere al lui Iisus este reprezentat de tat\, iar opinia criticilor s\i, de fratele mai
mare (v. Luca 15,11-32). Povestirea începe cu o agresiune [i o abdicare: fiul mezin
se revolt\ contra tat\lui [i-i cere partea de mo[tenire, renun]\, cu alte cuvinte, la
condi]ia lui de fiu. Dar unei pierderi dorite îi urmeaz\ una impus\ de pu]ina lui
minte: fiul respectiv ajunge f\r\ bunuri [i f\r\ demnitate, paznic de porci, meseria
cea mai înjositoare pentru un evreu. Nu are decât o solu]ie: s\ se întoarc\ în casa
tat\lui, dar, gânde[te el, ca argat, nu ca fiu. Surpriza vine când tat\l îl prime[te ca
fiu, cu o mare petrecere, „C\ci acest fiu al meu mort era [i a înviat, pierdut era [i s-
a aflat [l-am reg\sit]”. Iubirea tat\lui nu pune condi]ii, tat\l nu se resemneaz\ s\-[i
piard\ fiul cel mic, a[a cum nu vrea s\ r\mân\ nici f\r\ cel mare. Mai mult, vrea
s\-l recupereze. Fiul cel mare nu s-a mi[cat de acas\, dar se simte argat, str\in,
cineva ce-[i reclam\ m\runtele drepturi (o mic\ s\rb\toare, din când în când, cu
prietenii) [i e indignat c\ fratele ce plecase de-acas\ e tratat ca fiu. Fiul cel mare
nu în]elesese niciodat\ c\ are tat\, mai degrab\ îl confundase cu un st\pân. De
aceea acum, în plin\ petrecere, tat\l se duce la el [i-i cere s\ intre în cas\ ca fiu
(„tu totdeauna e[ti cu mine [i toate ale mele ale tale sunt”) [i s\ se bucure [i el de
reg\sirea celui ce fusese pierdut. Dumnezeu vrea s\ ierte [i iart\. A în]eles aceasta
cel întors umilit, ca argat, [i a fost primit ca un fiu. Dar [i cel r\mas acas\ trebuie
s\ în]eleag\ cine e Dumnezeu: un Tat\ care, evident, e fericit când poate s\-[i
vad\ fiii reuni]i [i împ\ca]i.
O parabol\ cu surprize este aceea a lucr\torilor dintr-o vie (Matei 20,1-15). Prima
surpriz\ e c\ st\pânul viei se duce de cinci ori în pia]a satului ca s\ tocmeasc\
lucr\tori – ultima oar\ în al unsprezecelea ceas al zilei (!), înainte de apusul
soarelui. Poate proprietarul este îngrijorat c\ în agricultur\ exist\ oameni care n-
au ce lucra; sau poate are o mo[ie mare [i-i trebuie mul]i lucr\tori ca s\ termine
repede treaba r\mas\. Naratorul nu spune de la început. Trebuie a[teptat. Aceast\
nara]iune parabolic\, ca atâtea altele, arat\ doar într-un mod indirect motiva]iile
comportamentului personajelor. Vine seara [i ceasul pl\]ii. Atunci apare a doua
surpriz\: cei care au lucrat doar o or\ primesc suma cuvenit\ pentru o zi întreag\,
un dinar. Este îns\ o surpriz\ relativ\: st\pânul acesta este aparte, ia oameni la
lucru cu o or\ înainte de sfâr[itul zilei de munc\. Adev\rata surpriz\ vine când î[i
primesc plata cei ce au lucrat toat\ ziua: tot un dinar. Protestul e unanim [i pare
pe deplin justificat. Nu e drept s\ primeasc\ aceea[i sum\ cei ce au muncit
dou\sprezece ore [i cei ce au muncit doar o or\. {i în parabola fiului risipitor fiul
mare acuza nedreptatea care i se face în compara]ie cu cel care risipise banii
tat\lui [i fusese primit acas\ de parc\ nimic nu se întâmplase. Unde sunt echitatea
[i dreptatea, coresponden]a dintre munc\ [i plat\? Este protestul [i revolta celor
care ascult\ – [i ast\zi înc\ – aceast\ nara]iune incomod\ din perspectiva strictei
„drept\]i”.
R\spunsul st\pânului viei reprezint\ punctul de vedere al lui Iisus [i, în ultim\
instan]\, atitudinea lui Dumnezeu care î[i face sim]it\ prezen]a în lume cu
Împ\r\]ia sa. Proprietarul vrea s\ arate, în primul rând, clar, c\ nu a comis nici o
nedreptate: se în]elesese cu primii muncitori la un dinar plata unei zile [i le-a dat
ce le-a promis. De ce protesteaz\? În al doilea rând, subliniaz\ proprietarul, el
poate face ce vrea cu banii lui. Cine-i poate nega libertatea de a pl\ti la fel to]i
muncitorii angaja]i? În final, st\pânul sugereaz\ o explica]ie a nemul]umirii
muncitorilor angaja]i la prima or\: „Sau ochiul t\u este r\u, pentru c\ eu sunt
bun?” (o alt\ traducere: E[ti invidios c\ sunt eu generos?). Dac\ privirea lui ar fi
bun\, toat\ fiin]a lui ar fi luminoas\ [i n-ar fi loc pentru invidie (v. Matei 6,22-23 ||
Luca 11,34-36). În parabol\ sunt în discu]ie dou\ tipuri de dreptate: cea
propor]ional\ [i cea generoas\, cea care se bazeaz\ pe recompensa strict\ pentru
ce a f\cut cineva [i cea bazat\ pe libera decizie a celui ce vrea s\ r\spl\teasc\.
Exist\ o dreptate minim\, care pare mai „dreapt\”, [i o dreptate generoas\,
supraabundent\, aceea a Dumnezeului lui Iisus.
 Într-adev\r, st\pânul viei d\ dovezi de generozitate neobosit\. E modul lui de a
se purta cu oamenii, ceea ce-l define[te [i identific\. Dumnezeul pe care Iisus îl
veste[te este magnific conturat în comportamentul acestui proprietar. Bun\tatea
lui nu cunoa[te grani]e, nici m\car cele impuse de ceea ce se în]elege în mod
curent prin dreptate. Vrea s\ fie generos cu to]i fiii s\i, mai ales cu cei c\rora nu le-
a dat nimeni aten]ie sau, mai bine spus, cu cei pe care nu conta nimeni [i care
erau în pia]\ [i a[teptau. Ace[ti muncitori, cei din ceasul al unsprezecelea, singuri
în pia]\, f\r\ nici o posibilitate, dar dornici s\ mearg\ la vie, sunt p\c\to[ii,
marginalii religio[i, cei pe care nu conteaz\ nimeni când va sosi ceasul unui nou
impuls pentru Israel. Sigur nu conteaz\ pe ei practican]ii Legii, lucr\torii chema]i
în primul ceas, dar incapabili s\ în]eleag\ pe acest Iisus venit s\-i cheme „pe
p\c\to[i” (Marcu 2,17 || Matei 9,13 || Luca 5,32). Din nefericire, nu în]eleg c\
protestul lor este adresat, în ultim\ instan]\, Dumnezeului gra]iei [i al iert\rii în
care, sus]in ei, cred. Acest Dumnezeu, vestit de Iisus, arat\ un chip generos pentru
cei afla]i departe de el, dar de care el însu[i a vrut s\ se apropie ca s\-i ajute s\
intre în Împ\r\]ie. Aceast\ c\utare surprinz\toare zdruncin\ respectarea Legii,
realiz\rile [i meritul ca unic [i absolut criteriu. Primirea pe care o face tuturor [i
purtarea prietenoas\ a lui Iisus cu to]i, inclusiv cu p\c\to[ii, se bazeaz\ pe
Dumnezeul care d\ dovad\ de o bun\tate nelimitat\. Acesta e modul de ac]iune
al lui Dumnezeu.

Osp\]ul este imaginea cea mai curent\ în iudaism pentru a descrie împ\r\]ia
final\ a lui Dumnezeu. Nu este surprinz\tor c\ Iisus a reluat-o pentru a construi
una dintre parabolele sale cele mai emblematice (Matei 22,1-10) || Luca 14,16-24).
Personajul principal este un om care se hot\r\[te s\ organizeze un mare osp\] cu
lume mult\. Un mare osp\] se m\soar\, concret, prin num\rul invita]ilor. {i,
tocmai din acest motiv, osp\]ul e pe punctul de a e[ua r\sun\tor: cei ce
acceptaser\ invita]ia o declin\ în ultima clip\, aducând o serie de scuze mai mult
sau mai pu]in conving\toare care las\ s\ se întrevad\ lipsa de interes. Pentru
amfitrion, surpriza este enorm\: are casa pus\ la punct, mâncarea preg\tit\, dar
nu sunt oaspe]i.
Atunci, incapabil s\ tolereze o situa]ie la jum\tate de drum între neglijen]\ [i
ingratitudine, omul reac]ioneaz\ cu rapiditatea celui care se simte jignit. Î[i trimite
imediat servitorul s\ caute, prin ora[ [i împrejurimi, ni[te oaspe]i siguri: s\racii [i
invalizii, orbii [i [chiopii, vagabonzii [i cei ce tr\iesc în strad\, bolnavii [i
dezmo[teni]ii soartei, cei pentru care un asemenea osp\] va fi o mare s\rb\toare.
Curând casa se umple. Cei pe care nu conta nimeni r\spund rapid, cu entuziasm:
aveau nevoie doar s\ fie invita]i de cineva, cineva s\ se gândeasc\ la ei [i s\-i
primeasc\ în casa lui. Amfitrionul reu[e[te, pân\ la urm\, s\-[i fac\ osp\]ul, cu
ni[te meseni neobi[nui]i, dar motiva]i [i recunosc\tori pentru invita]ie.
 Împ\r\]ia nu putea e[ua din cauza dezinteresului [i orgoliului, a suficien]ei
vane [i vanitoase a celor ce-au fost invita]i s\ intre, dar, la ora adev\rului, dau
înapoi. N-au în]eles c\ trebuie c\utat\, cum spune Iisus, „mai întâi Împ\r\]ia lui
Dumnezeu” (Matei 6,33 || Luca 12,31) [i trebuie amânate grijile lor „urgente”
(cump\rat p\mânt, achizi]ionat boi, c\s\torie). C\peteniile Israelului, cei ce
respect\ scrupulos Legea, nu sunt interesate de mesajul lui Iisus. Nu v\d în el
unicul prilej de a se reg\si cu Dumnezeu [i de a-[i înnoi inimile, purta]i fiind de
grijile vie]ii. {tiu c\ au primit o invita]ie, dar, în momentul intr\rii în sala osp\]ului,
în momentul deciziei de a primi mesajul Împ\r\]iei, aduc doar scuze. Ei amintesc
de fiul cel mare [i de lucr\torii din primul ceas, cei care au protestat contra
compasiunii tat\lui [i, respectiv, a generozit\]ii st\pânului viei. Invita]ii din
parabol\ se retrag pur [i simplu, aducând diverse motive: pentru ei, cu siguran]\,
Împ\r\]ia nu e o comoar\ sau o perl\ neasemuit\!
În schimb, cei care la început nu fuseser\ invita]i devin mesenii marelui osp\]:
s\racii [i bolnavii primesc vestea cea bun\ a Împ\r\]iei [i intr\ f\r\ s\ se
îndoiasc\. Dumnezeu prime[te în Împ\r\]ia lui pe to]i, indiferent de condi]ie. Doar
cei simpli primesc revela]ia bun\t\]ii lui Dumnezeu [i ajung primii, în timp ce
înv\]a]ii [i exper]ii nu iau în seam\ ce li se ofer\. Se produce o r\sturnare în
reac]iile celor ce primesc vestea Împ\r\]iei. Parabola o constat\: r\spund cei de
departe, cei dintâi îl refuz\. Datul înapoi [i scuza sunt, îns\, o form\ subtil\ de
manifestare în fa]a unui Dumnezeu care-[i deschide casa f\r\ deosebiri între
oameni. Este Tat\l tuturor celor ce stau la masa Împ\r\]iei, inclusiv, [i mai ales, al
s\racilor.

În cele patru parabole anterioare, personajele se mi[c\ în planul imaginii

expresive. Dumnezeu e evocat ca p\storul celor o sut\ de oi, tat\l celor doi fii,
proprietarul viei sau omul care organizeaz\ osp\]ul. În parabola fariseului [i a
publicanului (vame[ului) (v. Luca 18,10-14), personajele au îns\ nume, reprezint\,
adic\, ceea ce sunt [i sunt ceea ce reprezint\. Aici Iisus d\ dovad\ de o
obiectivitate rafinat\, c\ci parabola e un instrument de dialog [i un vehicul de
în]elegere care e[ueaz\ dac\ autorul parabolei î[i îndreapt\ ascult\torii contra
unuia sau altuia din cele dou\ personaje. De aceea, portretele fariseului [i
vame[ului sunt de-o transparen]\ absolut\.
Scena are loc în templul din Ierusalim, unde cei doi b\rba]i au venit s\ se
roage. Sunt figuri antitetice. Unul este tipul evreului religios [i practicant,
irepro[abil [i respectat pentru virtutea lui. Cel\lalt este exemplul cel mai clar de
evreu care întoarce spatele Legii, care tr\ie[te din abuzul fraudulos [i din
extorcare, posibile din cauza sistemului roman [i irodian de impozite; este o
persoan\ dispre]uit\, care exercit\ o îndeletnicire prost v\zut\. Fariseul, în
rug\ciunea lui, î[i face un portret exact, de om ce respect\ scrupulos Legea [i
c\ruia nimeni – nici chiar Dumnezeu – nu-i poate repro[a nimic. Se mândre[te c\
nu e ho], nedrept sau adulterin, c\ poste[te dou\ zile pe s\pt\mân\, c\ pl\te[te
dijm\ a zecea parte din tot ce câ[tig\, chiar [i din ierburile s\lbatice, unul din
produsele cele mai ieftine. E mul]umit de virtutea lui [i mul]ume[te lui Dumnezeu
„c\ nu sunt ca ceilal]i oameni”, evident nici „ca acest vame[”. Rug\ciunea lui e
veridic\: Dumnezeu, care cunoa[te inimile oamenilor, [tie c\ spune adev\rul
despre via]a lui. Din mâinile lui au ie[it numai lucruri bune.
 În schimb, publicanul nu poate prezenta lui Dumnezeu o via]\ cinstit\ [i
dreapt\: el nu respect\ Legea. Îi poate ar\ta doar p\catele lui. St\ într-un col] din
curtea interioar\ a Templului [i, cu ochii în p\mânt, se love[te cu pumnii în piept
în semn de poc\in]\. E un p\c\tos [i nu o ascunde. {tie c\ tr\ie[te departe de
Dumnezeu [i nu încearc\ s\ t\inuiasc\. Î[i poart\ via]a ca pe o povar\ [i se roag\
lui Dumnezeu s\-i fie mil\ de el [i s\-l ierte: „Dumnezeule, fii milostiv mie,
p\c\tosului”. Rug\ciunea lui e veridic\: nu e o laud\ de sine, ci o rug\ciune
autentic\. Se roag\ c\utând bun\tatea nem\rginit\. Fariseului îi e de ajuns ca
Dumnezeu s\-i confirme condi]ia de om drept. Ce sau pe cine ascult\ Dumnezeu?
Aceasta este întrebarea la care r\spunde Iisus în finalul parabolei printr-o
afirma]ie surprinz\toare în con]inut [i form\: „Zic vou\ c\ acesta [vame[ul] s-a
coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”. Iisus vorbe[te aici clar din
perspectiva lui Dumnezeu, cu o autoritate [i o siguran]\ incontestabile: Dumnezeu
a primit rug\ciunea publicanului, nu a fariseului. Cuvintele acestuia, pompoase [i
redundante, nu au ajuns la inima unui Dumnezeu c\ruia îi cerea s\ confirme ceea
ce se [tia. Pentru fariseu, Dumnezeu, ca un paznic al Legii, trebuia s\ se limiteze
s\ lege ceea ce f\cuse de religiozitatea lui inatacabil\. Nu r\mânea spa]iu pentru
darul gratuit [i mila celui care este, înainte de toate, un Tat\ cu în]elegere pentru
fiii lui. Unica rela]ie posibil\ a fariseului cu Dumnezeul lui este dreptatea
propor]ional\, nu generozitatea nelimitat\.
Iertarea generoas\ o ob]ine publicanul, care venise împov\rat [i pleac\
u[urat. Fariseul se întoarce de la Templu f\r\ nimic nou în inim\, mai degrab\ cu
o doz\ de automul]umire. Publicanul pleac\ schimbat, înnoit, fiindc\ a primit
iertarea pe care o dorea din tot sufletul. Fariseul îns\ n-are nevoie de iertare. {i
totu[i Dumnezeu prefer\ un p\c\tos care-i cere iertare unuia drept care este
orgolios de buna lui purtare. Este eroarea fiului cel mare care-[i acuz\ tat\l c\ nu a
]inut cont c\ de „atâ]ia ani î]i slujesc [i niciodat\ n-am c\lcat porunca ta” (Luca
15,29). Publicanul, care [i-a recunoscut p\catul, a primit prietenia lui Dumnezeu [i
acum tr\ie[te în apropierea lui.

5.1.2.2. Un Dumnezeu grijuliu

Soarele [i ploaia sunt daruri cere[ti care ajung la fel la to]i oamenii. Ideea grijii lui
Dumnezeu pentru f\pturile din univers, pentru animale [i plante, e recurent\ în mul]i
psalmi. Dumnezeu trimite ploaia pentru a asigura fertilitatea p\mântului, din care se
hr\nesc [i oameni [i animale (v. Psalmul 103,13-15, de exemplu). Particularitatea
versetului 45 din Matei 5 este c\ subliniaz\ – lucru, pe de alt\ parte, evident – c\
atât cei buni, cât [i cei r\i sunt p\rta[i la bunurile de baz\ ale existen]ei: apa [i
soarele, care vin de sus. Altfel spus, Dumnezeu se îngrije[te [i de cei care nu se
poart\ drept [i trimite neîntrerupt dovezi ale acestei griji (Luca 6,35). Nici nu
mântuie[te, nici nu condamn\ înainte de vreme. Împarte darul vie]ii f\r\ s\ fac\
distinc]ie.
 Lumea este construit\ pe egalitatea fiin]elor umane în fa]a lui Dumnezeu; mai
mult, pe o bun\tate care se distribuie egal pentru to]i oamenii [i pentru întreaga
crea]ie. Iubirea nelimitat\ a lui Dumnezeu îi include [i pe cei r\i [i justific\ iubirea
pentru du[mani (v. Matei 5,44-45). Gra]ie bun\t\]ii lui generoase [i surprinz\toare,
deschis\ s\racilor [i p\c\to[ilor – cum am constatat în parabolele discutate în
paragraful anterior – se poate vedea grija afectuoas\ pentru lucrurile create.
Lumea ia o alt\ înf\]i[are în lumina mesajului Împ\r\]iei, este recuperat\ ca un
spa]iu al binelui [i armoniei, a[a cum a ie[it la început din mâinile creatorului ei.
Din perspectiva Împ\r\]iei care a [i început s\ fecundeze p\mântul, se poate
în]elege privirea atât de cald\ cu care Iisus îmbr\]i[eaz\ lumea ca spa]iu în care
se manifest\ bun\tatea lui Dumnezeu. Cum afirm\ J. Schlosser, pentru el crea]ia
este o oglind\ a acestei bun\t\]i. În lumea creat\ se poate recunoa[te urma
aten]iei cu care Dumnezeu are grij\ de tot [i de to]i, de lume [i de f\pturile
umane, Aici î[i are r\d\cinile marea încredere care trebuie avut\ în acest
Dumnezeu care nu uit\ de crea]ia lui, dimpotriv\, o poart\ în suflet [i se ocup\ de
ea.
Mediul rural în care Iisus predic\ îl ajut\ s\ caute aici exemple în sprijinul
încrederii. Punctul lui de plecare nu este îns\ observarea romantic\, idilic\, a
naturii, ci încrederea în grija lui Dumnezeu pentru crea]ia sa: Iisus vede natura cu
ochii lui Dumnezeu care, când a creat lumea, „a v\zut […] c\ este bine” (Geneza
1,10), c\ci era rodul bun\t\]ii lui. Iisus reia, implicit, bun\tatea ini]ial\ a crea]iei,
p\strat\ de Dumnezeu însu[i, grijuliu [i generos cu opera mâinilor sale.
Imaginea semnificativ\ a tat\lui care îi d\ fiului cele bune [i hr\nitoare pe
care acesta i le cere (un pe[te [i un ou), nu cele rele, repugnante [i periculoase
(un [arpe, o viper\), arat\ bun\tatea infinit\ a lui Dumnezeu fa]\ de to]i cei ce-l
invoc\. Argumentul lui Iisus e simplu: „dac\ voi [ta]ii p\mânteni], r\i fiind, [ti]i s\
da]i daruri bune fiilor vo[tri, cu cât mai mult Tat\l vostru cel din ceruri va da cele
bune celor care cer de la el? (Matei 7,9-11 || Luca 11,11-13). Bun\tatea [i
solicitudinea lui Dumnezeu se afl\ în centrul convingerilor [i mesajului lui Iisus.
Dumnezeu r\spânde[te bun\tate [i are grij\ s\ dea „daruri bune” ale vie]ii, s\
acopere, adic\, nevoile fundamentale ale existen]ei. La acestea este atent Iisus,
nu la elementele cele mai spectaculoase ale lumii create, ci la cele mai
nesemnificative [i – poate de aceea – mai multe: p\s\rile cerului (corbii, la Luca)
[i crinii de câmp (Matei 6,25-33 || Luca 12,22-31). {i p\s\rile [i florile s\lbatice sunt
fiin]e care nu muncesc [i nu produc, nu seam\n\ [i nu torc, „n-au c\mar\, nici
jitni]\” [i, cu toate acestea, tr\iesc sprijinite [i hr\nite de generozitatea Tat\lui
ceresc, care nu se opre[te în fa]a nici unei fiin]e create, oricât de mic\ [i inutil\ ar
p\rea. Mai mult, acest Tat\ nu se mul]ume[te s\ fac\ s\ creasc\ crinii de câmp, îi
face s\ fie atât de frumo[i, c\ ve[mântul lor dep\[e[te în splendoare chiar
ve[mintele lui Solomon.
Acest Dumnezeu atât de sensibil la frumuse]e, atât de grijuliu cu p\s\rile [i
florile, ce nu face pentru oameni? Dac\ nu uit\ nici una din p\s\rile care se vând
în pia]\ pe câ]iva bani, cum s\ uite un singur suflet uman, oricine ar fi, de oriunde
ar veni? Sigur, „voi”, orice om – aminte[te cu insisten]\ Iisus – „sunte]i cu mult mai
de pre] decât p\s\rile” (Matei 10,31 || Luca 12,7; Matei 6,26 || Luca 12,24).
Concluzia este limpede: „Nu v\ teme]i”. În Dumnezeu, în Tat\l tuturor, trebuie
avut încredere. Încrederea alung\ teama [i elibereaz\ de fr\mânt\ri, de grij\ [i
nelini[te.
 Modelul crea]iei resitueaz\ via]a la locul ei, ca spa]iu ce nu se afl\ în mâinile
noastre, ci în mâinile miloase ale Tat\lui. De aceea grija pentru hran\ [i
îmbr\c\minte, nevoile esen]iale, r\mâne în mâinile lui Dumnezeu, cel ce sprijin\
lumea creat\ astfel încât s\ existe via]\ ( hran\ [i îmbr\c\minte) pentru to]i fiii s\i.
Când aceast\ grij\ las\ loc încrederii, bun\tatea lui Dumnezeu fa]\ de omenire
str\luce[te f\r\ umbre, cum str\lucesc toate cele create, pe care el le sprijin\. Din
încredere în Dumnezeu care nu-[i abandoneaz\ fiii, nici o nevoie nu trebuie pus\
înaintea a ceea ce este indispensabil: preocuparea pentru Împ\r\]ie, singura ce
merit\ avut\. Restul pot fi l\sate în lini[te în mâinile lui. Cu o ironie fin\, care
îmbrac\ tot fragmentul pe care îl coment\m, Iisus aminte[te c\ nici p\rul din cap
nu cade f\r\ s\ [tie Domnul (!) (Matei 10,30; Luca 21,18). La fel, via]a cuiva nu se
lunge[te [i nu se scurteaz\, oricât ar încerca. Bun\tatea grijulie a Tat\lui ceresc
este un bun motiv ca „oamenii cu pu]in\ credin]\” s\-[i pun\ în el încrederea.

{i totu[i ne putem întreba dac\ aceast\ bun\tate are o limit\, cunoa[te grani]e. În
scena bogatului chemat s\-l urmeze, acesta îl nume[te pe Iisus „Înv\]\torule bun”,
iar Iisus îi r\spunde: „De ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul
Dumnezeu” (Marcu 10,18 || Matei 19,17 || Luca 18,19). Dac\ bun\tatea este a unuia
singur, se poate presupune c\ e infinit\, c\ o manifest\ f\r\ precau]ii, c\ nu-i pune
limite. Limite nu trebuie s\ aib\ îns\ nici iubirea dintre oameni, Iisus mergând
pân\ acolo încât îndeamn\ s\ fie iubi]i vr\jma[ii [i s\ se fac\ rug\ciuni pentru
prigonitori. {i continu\: „Ca s\ fi]i fiii Tat\lui vostru celui din ceruri, c\ el face s\
r\sar\ soarele [i peste cei r\i [i peste cei buni [i trimite ploaie peste cei drep]i [i
peste cei nedrep]i” (Matei 5,44 || Luca 6,35). Prin urmare, iubirea [i bun\tatea lui
Dumnezeu ajunge pân\ acolo unde trebuie s\ ajung\ iubirea oamenilor unii fa]\
de al]ii: la to]i.
Nara]iunea care înf\]i[eaz\ cu mai mult\ for]\ proximitatea lui Dumnezeu [i a
lui Iisus de oameni, f\r\ distinc]ii, este parabola bunului samaritean (Luca 10,30-
37). Nu este întâmpl\tor c\ interpret\rile acestei parabole, înc\ de la P\rin]ii
Bisericii, l-au identificat pe Iisus cu bunul samaritean care se opre[te în fa]a
omului r\nit de pe marginea drumului [i se poart\ ca un „aproape” al celui c\zut
în mâinile tâlharilor. Scena – cum se întâmpl\ de obicei în parabolele lui Iisus –
este descris\ cu mare precizie [i f\r\ elemente superflue care s\ abat\ aten]ia
celor care o ascult\. Ac]iunea este rapid\, aproape trepidant\. Verbele se succed
unul dup\ altul în cele trei scene din care este alc\tuit\ parabola.
În prima, actorii sunt un b\rbat – f\r\ nume [i f\r\ identitate – un c\l\tor care
merge pe jos de la Ierusalim la Ierihon [i ho]ii f\r\ suflet care-i iau hainele, îl
lovesc [i pleac\ l\sându-l aproape mort. Nu se spune nici m\car c\ i-au furat ceva
valoros: este vorba de cruzime gratuit\ care-l pune pe om în pericol de moarte. În
a doua scen\, cel r\nit r\mâne pe marginea drumului, gol, f\r\ ajutor. Cei ce ar fi
putut s\-l ajute îl v\d [i trec pe lâng\ el. Sunt un preot [i un levit, care vin de la
Ierusalim. Dar [i unul [i altul, succesiv, se gr\besc s\ se îndep\rteze de nefericit.
De ce nu se opresc? De fric\, din scrupule rituale (preo]ii nu aveau voie s\ ating\
cadavre [i poate omul era mort), din re]inere fa]\ de un necunoscut fa]\ de care
nu simt nici o obliga]ie? În fond, nu-l consider\ pe r\nit un „aproape” al lor [i de
aceea se îndep\rteaz\. A[a, le r\mâne îndoiala: era un evreu, pe care ei, membrii
corpului sacerdotal, ar fi trebuit s\ fie primii s\-l ajute? Sau era doar un str\in?
 Nu [tie asta nici al treilea trec\tor, un samaritean, un schismatic fa]\ de religia
Israelului, care, în plus, calc\ pe p\mânt evreu, p\mânt ce-i este str\in [i ostil.
Samariteanul ajunge lâng\ om „[i, v\zându-l, i s-a f\cut mil\”. Începând cu mila
pe care o simte în suflet pentru necunoscut, lipsit de ap\rare [i nefericit, ac]iunile
samariteanului se înmul]esc. Solicitudinea lui umple scena: n-ar fi f\cut mai mult
pentru un frate de sânge! Inclusiv c\l\toria sa trece pe planul doi. Unica lui
preocupare este s\ fac\ tot ce e necesar pentru necunoscut. Spre deosebire de
preot [i de levit, se apropie de omul r\nit [i [i-l face „aproapele” s\u f\r\ alt
interes decât mila: îi spal\ [i-i leag\ r\nile, îl duce la un han (spitalele epocii) [i
are grij\ de el pân\ a doua zi, când pleac\, pl\tind gazdei s\ se ocupe de el pân\
se întoarce [i-i va achita întreaga datorie acumulat\.
Întrebarea din final a lui Iisus despre cine s-a purtat ca un „aproape” al omului
r\nit are un r\spuns u[or: „Cel care a f\cut mil\ cu el”. Solicitudinea
samariteanului fa]\ de omul care z\cea pe marginea drumului s-a n\scut din
compasiune, care s-a tradus într-o extraordinar\ generozitate. Se simte aici ecoul
modului în care s-a purtat tat\l fiului risipitor, care este mi[cat când î[i vede fiul
pierdut [i reîntors acas\ [i s\rb\tore[te evenimentul cu un mare osp\], pentru
care taie cea mai bun\ vit\ din grajd [i din care nu lipsesc muzica [i dansul. Gestul
samariteanului aminte[te [i de st\pânul viei cu o generozitate deosebit\ [i
surprinz\toare, care decide ca to]i lucr\torii – inclusiv cei mai nenoroco[i, cei ce
trebuiser\ s\ r\mân\ toat\ ziua în pia]\ a[teptând s\-i ia cineva la munc\ – s\
primeasc\ un dinar, plata unei zile întregi de munc\. Acolo unde se deschide
Împ\r\]ia, unde devine prezent Dumnezeul milei [i al generozit\]ii, Tat\l grijuliu [i
milostiv, totul e din bel[ug. Bunurile se înmul]esc. Dumnezeu este Tat\l tuturor.
Bun\tatea lui ajunge la to]i, dincolo de identitate, asemenea milei pe care
samariteanul a rev\rsat-o asupra unui om f\r\ nume [i identitate, dar recunoscut
ca un „aproape” [i tratat ca atare.

În parabola slugii nemiloase (Matei 18,23-34), limbajul [i argumentul merg [i mai

departe. Este vorba de dat nume bun\voin]ei maxime a lui Dumnezeu fa]\ de
oameni, nume care este iertarea. Generozitatea lui se desf\[oar\ cu toat\ m\re]ia
când iart\. {i Iisus face din iertare a patra solicitare din Tat\l nostru, rug\ciunea
pus\ pe buzele tuturor ucenicilor: „Iart\ gre[alele noastre”. Este un accent
constant pus de Iisus pe iertarea lui Dumnezeu ca dar dat [i luat, d\ruit [i
acceptat, oferit [i primit. Parabola o pune în eviden]\ în cel mai bun mod posibil,
într-o nara]iune penetrant\ [i direct\, care frizeaz\ neverosimilul, dar se dovede[te
real\. Fic]iune [i realitate formeaz\ un tot inseparabil.
Nara]iunea vorbe[te de dou\ datorii: una enorm\ [i, practic, de nepl\tit, zece
mii de talan]i (un talant = 21,7 kg. de argint), [i una mic\, perfect achitabil\, o sut\
de dinari (1 dinar = plata unei zile de munc\). Prima sum\ corespunde datoriei
unui subaltern al unui personaj important (rege?), a c\rui administrare
dezastruoas\ s-a soldat pentru st\pânul s\u cu lipsa a 10 000 de talan]i. În fa]a
unui asemenea deficit financiar, st\pânul dispune ca omul respectiv, care,
evident, nu poate pl\ti, s\ r\spund\ cu tot ce are (persoan\, familie, bunuri): el,
re]inut, va fi vândut ca sclav. Acestui nefericit nu-i mai r\mâne decât s\ apeleze la
bun\voin]a st\pânului [i s\-i cear\ s\ nu fie întemni]at [i s\ i se permit\ s\
pl\teasc\ treptat datoria.
 O solicitare neverosimil\: cum s\ returneze 10 000 de talan]i? Atunci apare
surpriza: st\pânului i se face mil\ de nenorocit. Termenii problemei se schimb\.
Pe de o parte, st\pânul îi împline[te rug\mintea [i-i red\ libertatea. {i merge [i
mai departe. Nu se rezum\ la a-i permite o plat\ fragmentat\ – interminabil\ – a
datoriei, ci, împotriva oric\rei a[tept\ri [i împotriva oric\rei logici, i-o [terge
complet, îl iart\ de cele 10 000 de talan]i. Un asemenea gest aminte[te întoarcerea
acas\ a fiului risipitor, al c\rui tat\ este mi[cat, sau mila bunului samaritean fa]\
de omul grav r\nit. Bun\tatea dincolo de limite trece peste afrontul unui fiu care a
vrut s\ plece de-acas\, peste re]inerea fa]\ de un necunoscut abandonat, aproape
mort pe marginea drumului. La fel, subalternul de aici revine la via]\ gra]ie milei
generoase [i nea[teptate a st\pânului.
Parabola s-ar fi putut încheia aici, dar se pare c\ Iisus a vrut s\ comenteze,
prin contrariul ei, a doua parte din cea de-a patra cerere din Tat\l nostru: „precum
[i noi iert\m gre[i]ilor no[tri”. {i vine a doua scen\ din nara]iunea parabolic\.
Omul iertat printr-o nemeritat\ clemen]\ se n\puste[te asupra unui coleg care-i
datoreaz\ o sut\ de dinari, o cantitate ridicol\ în compara]ie cu datoria iertat\ lui
de st\pân. Totul se întoarce în sens invers, cel iertat se dovede[te incapabil s\
ierte. În locul milei apare agresivitatea. R\utatea ia locul bun\t\]ii. Clemen]a ce ar
fi trebuit s\ umple inima celui iertat se converte[te în duritate de neconceput. Cel
ce primise de la st\pân libertatea îl trimite la închisoare pe micul lui datornic.
Bun\tatea st\pânului care a iertat marea datorie este deteriorat\, aproape
desfigurat\ de refuzul de a ierta al subalternului nedemn. Tovar\[ii acestuia au
dreptate s\ fie îndurera]i de întâmplare. De ce s-a purtat astfel omul acela? Ce vrea
s\ ne spun\ autorul parabolei ar\tându-ne o purtare atât de dur\ [i, în acela[i
timp, revolt\toare? Cum subliniaz\ J. Dupont, contrastul dintre generozitatea
neverosimil\ a st\pânului [i meschin\ria odioas\ a subalternului este absolut.
Cele dou\ comportamente sunt antitetice. Este o dispropor]ie enorm\ între
iertarea oferit\ de st\pân [i cea pe care datornicul iertat este incapabil s\ o ofere.
La fel, iertarea pe care noi o putem oferi este nesemnificativ\ în compara]ie
cu ceea ce Dumnezeu a hot\rât s\ ne ierte. În ciuda acestei eviden]e, subalternul
iertat refuz\ s\ ierte. Iisus vrea probabil s\ arate c\ iertarea nu este niciodat\ nici
automat\, nici u[oar\. Ca s\ ier]i – fie [i o sut\ de dinari – trebuie s\ intri în spa]iul
milei [i generozit\]ii lui Dumnezeu. Altfel, dac\ iertarea oferit\ [i d\ruit\ de Tat\l
nu e primit\ în inim\, darul lui Dumnezeu poate trece pe lâng\ noi. Diferen]a
dintre st\pân [i subaltern este c\ primul ac]ioneaz\ împins de mil\, iar ultimul
iese spunându-[i c\ e un om norocos, dar f\r\ s\ în]eleag\ dimensiunile darului
primit. De aceea, fraza final\ pe care st\pânul i-o adreseaz\ vorbe[te de mil\,
originea [i mama iert\rii, a lui Dumnezeu [i a oamenilor: „Nu se c\dea, oare, ca [i
tu s\ ai mil\ de cel împreun\ slug\ cu tine, precum [i eu am avut mil\ de tine?”
Dumnezeu despre care vorbe[te Iisus nu pune limite iert\rii. M\sura acesteia este
bun\tatea sa mereu nou\. Poate fi îns\ desfigurat\ dac\ inima nu este
transformat\ prin mil\.
 Pe de alt\ parte, cine [tie c\ a fost iertat are multe motive s\ ierte, chiar
repetat, f\r\ s\ oboseasc\. Evanghelia dup\ Luca vorbe[te despre „de [apte ori
într-o zi” (17,3-4), iar aceea a lui Matei (18,22) despre „de [aptezeci de ori câte
[apte”. Cuvintele lui Iisus sunt atât de clare încât devin incomode: „Nu judeca]i [i
nu ve]i fi judeca]i; nu osândi]i [i nu ve]i fi osândi]i; ierta]i [i ve]i fi ierta]i” (Luca
6,37). Le înso]e[te o imagine str\lucit\ [i amuzant\, plin\ de imagina]ie [i de
ironie, care pune în relief vanitatea m\runt\ a celui care are o foarte bun\ p\rere
despre sine: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui t\u, iar bârna din ochiul t\u nu o
iei în seam\? […] scoate mai întâi bârna din ochiul t\u [i atunci vei vedea s\ sco]i
paiul din ochiul fratelui t\u” (Matei 7,2-5 || Luca 6,41-42). Iart\ cel ce e con[tient de
micimea meritelor lui [i de marea m\sur\ a milei lui Dumnezeu.

5.1.2.3. Un Dumnezeu care prime[te numele de Tat\

Iisus vorbe[te de un Dumnezeu generos [i milos, bun [i grijuliu, ferm în hot\rârea sa [i

de o bun\voin]\ f\r\ margini. Toate aceste tr\s\turi converg în termenul P\rinte/Tat\.
Preferin]a lui Iisus pentru acest termen nu este întâmpl\toare.
Tradi]ia Israelului cuno[tea metafora paternit\]ii (Dumnezeu tat\ [i mam\)
pentru a se referi la Dumnezeu [i folosea diverse imagini: cea a tat\lui care are
grij\ de copii, a mamei care i-a purtat în pântec [i care, din acest motiv, îi iube[te
cu o infinit\ duio[ie. Iat\ un exemplu din Deuteronomul: „Popor nechibzuit [i f\r\
de minte, au nu este el tat\l t\u, cel te-a zidit, te-a f\cut [i te-a întemeiat?” (32,6).
Sau, cuvintele pe care Dumnezeu i le adreseaz\ Israelului, poporul s\u: „Dup\
cum mama î[i mângâie pe fiul ei [i eu v\ voi mângâia pe voi, [i voi ve]i fi
mângâia]i în Ierusalim” (Isaia 66,13). Nici în Vechiul Testament, nici în scrierile
iudaice ulterioare nu lipsesc referin]ele la caracteristicile oric\rei paternit\]i:
leg\tura dintre autoritate [i bun\tate, corespunz\toare obedien]ei [i încrederii
filiale.
Uneori paternitatea lui Dumnezeu în rela]ia cu Israelul, poporul ce-i este fiu, se
extinde la toate popoarele [i se concretizeaz\ în ocrotirea tuturor oamenilor. În
Cartea în]elepciunii lui Solomon se poate citi, de exemplu, un reflex al acesteia,
referin]a la cei afla]i pe mare: „ar\tat-ai c\ po]i s\ izb\ve[ti din orice primejdie, a[a
încât cineva, chiar f\r\ s\ aib\ [tiin]a cor\bierului, s\ poat\ porni pe mare” (14,4).
În Apocalipsa lui Moise, scriere din sec. I d.H., Dumnezeu este invocat astfel: „O,
Doamne, am p\c\tuit; am p\c\tuit, Tat\ al universului [= a tot [i a to]i]” (32). La
fel, în Filon din Alexandria, Dumnezeu este numit „P\rintele [i Creatorul
universului” (Ambasad\ la Caius 115). Pe de alt\ parte, desemnarea lui Dumnezeu
ca Tat\ se combin\ cu acelea de Rege (Împ\rat), Prea Înalt, Atotputernic
(Pantocrator), cum se vede în rug\ciunea lui Eleazar (Cartea a treia a Macabeilor
6, 2-15). S\ amintim [i expresia „Tat\l nostru, Regele nostru” (Abinu, Malkenu)
care se afl\ în una dintre binecuvânt\rile pe care evreii din sec. I le recitau în
fiecare zi.
 Iisus, om al rug\ciunii [i cunosc\tor al Scripturilor, este obi[nuit s\-l invoce pe
Dumnezeu cu to]i termenii rug\ciunii iudaice, între care [i P\rinte/Tat\. Dar nu
acesta era cel mai frecvent în epoc\. În aceasta const\ singularitatea sa: Iisus
prefer\ clar termenul P\rinte/Tat\ când vorbe[te despre Dumnezeu [i, mai ales,
când îl invoc\. Nu întâmpl\tor rug\ciunea dat\ ucenicilor începe cu cuvintele
„Tat\l nostru”. (V. 5.1.4.4.). Fidel\ op]iunii lui Iisus, tradi]ia cre[tin\ (mai ales cea
prezent\ în evangheliile lui Matei [i Ioan) a amplificat considerabil uzul termenilor
P\rinte/Tat\ [i Fiu, referitori la Dumnezeu [i la Iisus: în Evanghelia dup\ Matei,
Dumnezeu prime[te numele de P\rinte/Tat\ de 40 de ori, iar în Ioan de 119 ori.
Invers, termenul Dumnezeu este, propor]ional, mult mai frecvent în Marcu (de 50
de ori) [i în Luca (peste 130 de ori) decât în Matei (aproape 60) [i Ioan (pu]in
peste 70). Dac\ judec\m dup\ documentele existente, Iisus folose[te de mult mai
pu]ine ori termenul Domn, denumirea iudaic\ cea mai frecvent\ pentru
Dumnezeul lui Israel: aproape o treime din referin]ele la Dumnezeu cu acest
nume prezente în evanghelii sunt citate din Vechiul Testament.

A[adar, în primul rând, Iisus îl nume[te pe Dumnezeu cu acest termen generic,

comun tuturor, evrei [i neevrei, [i, în al doilea rând, folose[te termenul
P\rinte/Tat\. Aceast\ denumire (în aramaic\ abba) (v. 5.4.2.) apare aproape în
toate rug\ciunile sale din evanghelii: rug\ciunea recuno[tin]ei (Matei 11,25 || Luca
10,21); rug\ciunea din gr\dina Getsemani (Marcu 14,36 || Matei 26.39.42 || Luca
22,42 – Abba, Tat\); cele dou\ scurte rug\ciuni pe cruce men]ionate doar în Luca
23,34 [i 23,46; [i Tat\l nostru, rug\ciunea ucenicilor. Este absent\ doar în
rug\ciunea de pe cruce din Marcu 15,34 [i Matei 27,46 („Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu”). În aceste rug\ciuni, [i în alte texte, apare cu for]\ paternitatea
afectuoas\ a lui Dumnezeu, uneori legat\ de suveranitatea sa universal\. Un
exemplu este rug\ciunea de recuno[tin]\ a lui Iisus, care începe astfel: „Te
sl\vesc pe Tine, P\rinte, Doamne al cerului [i al p\mântului” (Matei 11,25 || Luca
10,21).
În mod similar, la Getsemani Iisus se încredin]eaz\ lui Dumnezeu care are
viitorul în mâini [i care, prin urmare, ar putea s\-l elibereze de p\timire [i moarte
[i, în acela[i timp, se supune voin]ei lui (v. 6.2.2.3.).
 Încrederea în Dumnezeu este rezultatul bun\t\]ii sale generoase, care se
întinde dincolo de spa]iu [i timp, care include prezentul [i viitorul. Deschiderea
perspectivei este maxim\ în aceast\ fraz\ a lui Iisus: „Nu te teme, turm\ mic\,
pentru c\ Tat\l vostru a binevoit s\ v\ dea vou\ Împ\r\]ia” (Luca 12,32).
Încrederea în Dumnezeu, care nu doar d\ lucruri bune fiilor s\i, le d\ [i le va da
tezaurul cel mai mare, prietenia sa, este o convingere profund\ a lui Iisus. Nici un
tat\ nu î[i las\ fiii neocroti]i [i, cu cât sunt mai dezmo[teni]i, cu atât mai mult se
ocup\ de ei, a[a cum Tat\l ceresc are grij\ de p\s\ri [i de crinii de câmp. La fel,
Împ\r\]ia este a s\racilor [i a celor umili, a celor nelua]i în seam\. Dumnezeul
surprinz\tor pe care îl anun]\ Iisus e aproape de cei respin[i [i de cei care nu
conteaz\. Unul din ultimele episoade ale vie]ii lui se desf\[oar\ în Templul din
Ierusalim, lâng\ cutia darurilor, unde vin oameni de orice clas\ [i condi]ie s\-[i
aduc\ ofrandele. Dac\ oamenii boga]i arunc\ mul]i bani, o v\duv\ poate arunca
doar dou\ monezi de aram\. Iisus, atent la ce se întâmpl\ în jur, comenteaz\
ucenicilor c\ femeia a dat mai mult ca to]i: „Pentru c\ to]i au aruncat din prisosul
lor, pe când ea, din s\r\cia ei, a aruncat tot ce avea, toat\ avu]ia sa” (Marcu 12,44
|| Luca 21,4). Între generozitatea celor s\raci [i încrederea în Dumnezeu este o
rela]ie strâns\, indestructibil\.

În Împ\r\]ie se intr\ când se prime[te marele dar al milei lui Dumnezeu. De

aceea, una dintre sentin]ele finale ale Predicii de pe munte (Matei) sau de la [es
(Luca) este: „Fi]i milostivi, precum [i tat\l vostru este milostiv” (Luca 6,36; pu]in
diferit în Matei 5,48). Mila divin\ a fost, dintotdeauna, o experien]\ fundamental\ a
Israelului. O dovede[te Targum Pseudo-Jonathan la Levitic 22,28: „Cum Tat\l
nostru este milos în cer, voi s\ fi]i milo[i pe p\mânt”. Iisus îns\ nu face distinc]ie
între cer [i p\mânt, între mila divin\ [i mila omeneasc\, ci face din prima m\sura
[i referin]a celei de-a doua. E utopic s\ crezi c\ omul poate imita comportamentul
lui Dumnezeu? Dar dac\ nu imit\ comportamentul Tat\lui ceresc, ce punct de
reper va avea conduita uman\? Chiar [i acordarea iert\rii, prerogativ\ exclusiv\ a
lui Dumnezeu, devine drept [i datorie a omului: „Iar când sta]i de v\ ruga]i, ierta]i
orice ave]i împotriva cuiva, ca [i Tat\l vostru cel din ceruri s\ v\ ierte vou\
gre[ealele voastre” (Marcu 11,25). Dumnezeul lui Iisus este situat în inima omului
[i în inima lumii.

5.1.3. Iisus, vestitorul Împ\r\]iei

Iisus este „basilophoros”, purt\torul Împ\r\]iei sau, utilizând o expresie poate mai
cunoscut\, vestitorul Împ\r\]iei. Cum am v\zut mai sus, activitatea sa este
puternic condi]ionat\ de o afirma]ie esen]ial\, [i recurent\, mai ales în timpul
[ederii în Galileea: Împ\r\]ia a început s\ soseasc\, Dumnezeu devine prezent în
cuvintele [i semnele profetului Iisus. Împ\r\]ia, a[adar, este intim legat\ de cel ce-
o anun]\, de cel ce-o comunic\ ca pe-o evanghelie, ca pe-o veste bun\, oamenilor
care-l ascult\. Mesaj [i mesager sunt foarte apropia]i [i ajung s\ se suprapun\.
Iisus vorbe[te de Dumnezeu [i de Împ\r\]ia sa din interior, cu cuvinte sigure [i
pline de autoritate. Nu putea fi altfel, date fiind densitatea [i noutatea a ceea ce se
veste[te: prezen]a salvatoare, mântuitoare, a lui Dumnezeu în istoria prezent\ – nu
doar viitoare – a omenirii.
 Profe]ii Israelului, cu Ioan Botez\torul ultimul dintr-o serie multisecular\, erau
profe]i ai sosirii lui Dumnezeu („Domnul va veni”). Iisus se prezint\ ca profetul
prezen]ei sale („Dumnezeu este aici”). De aceea î[i poate permite s\ spun\,
referindu-se la el însu[i, c\ „aici este mai mult decât Iona” (Matei 12,41 || Luca
11,32). În Iisus este un plus, o revendicare de noutate care îl singularizeaz\ fa]\ de
profe]ii lui Israel. Ca s\ folosim o expresie savant\, Iisus este profetul(!)
escatologic, unicul profet care a predicat împ\r\]ia prezent\ a lui Dumnezeu. De
aceea, autoritatea lui este diferit\ de autoritatea cu care vorbesc vechii profe]i ai
Israelului. În timp ce ace[tia î[i încep oracolele cu expresia „A[a spune Domnul”
sau „Cuvântul lui Dumnezeu adresat lui”, Iisus folose[te formule proprii ca: „V\
zic” sau „V\ asigur, „adev\rat gr\iesc vou\” (Am¥n leg± ymin, în greac\) sau „Am
venit” – diferit de tipicul „M-a trimis (Dumnezeu)” al vechilor profe]i.
Asta înseamn\, cum remarc\ C. H. Dodd, c\ ne afl\m dincolo de misiunea
încredin]at\ unui Isaia sau Ieremia. Sigur, Iisus afirm\ c\ a fost trimis [i c\ a-l primi
înseamn\ a-l primi pe Dumnezeu însu[i: „cine m\ prime[te pe mine prime[te pe
cel ce m-a trimis pe mine” (Marcu 9,37 || Luca 9,48 || Matei 10,40). Sau, invers:
„cine se leap\d\ de mine se leap\d\ de cel ce m-a trimis pe mine” (Luca 10,16).
În cazul lui Iisus se face un pas înainte [i persoana trimisului se identific\ cu
mesajul pe care îl predic\. A[a se desprinde din fericirea care încheie r\spunsul
dat de Iisus ucenicilor lui Ioan Botez\torul, care vin s\-l întrebe dac\ el este Mesia
sau nu: „fericit este acela care nu se va sminti întru Mine [care nu m\ va
respinge]” (Matei 11,6 || Luca 7,23).
În fond, acceptarea mesajului Împ\r\]iei se suprapune cu acceptarea
mesagerului: în acest timp diferit [i nou al istoriei exist\ un reprezentant, un agent
al lui Dumnezeu, care nu este un simplu emisar sau vestitor, ci un trimis
plenipoten]iar, cineva care a primit puteri depline ca s\ vorbeasc\ [i s\ ac]ioneze.
El ocup\ o pozi]ie central\ în mesajul pe care îl anun]\. Chiar [i ac]iunile
simbolice pe care Iisus le realizeaz\ în stilul marilor profe]i ai Israelului nu sunt
simple intensific\ri ale mesajului pe care vrea s\-l comunice, ci semne care unesc
persoana [i misiunea sa. Astfel, în cazul lui Ieremia, brâul de in putrezit lâng\ râul
Eufrat e semn c\ Dumnezeu „va putrezi mândria lui Iuda [i trufia cea mare a
Ierusalimului” (Ieremia 13,1-11). Sau, Iezechiel nu trebuie s\ ]in\ doliu dup\ so]ia
moart\, bucuria ochilor s\i, fiindc\ [i Templul din Ierusalim, bucuria ochilor
poporului, va fi distrus [i nimeni nu va putea s\-i plâng\ soarta (Iezechiel 24,15-
27). Persoana lui Iisus, îns\, se afl\ în centrul alegerii celor Doisprezece sau al
intr\rii triumfale în Ierusalim sau al cinei de r\mas bun.

Iisus s-a considerat [i a fost considerat un profet, în leg\tur\, cum vom vedea
(5,2), cu semnele – faptele sale uimitoare, în special vindec\rile. Când, în plin\
activitate în Galileea, face o vizit\ la Nazaret, satul s\u de origine, [i e prost primit
de vechii s\i cons\teni, pronun]\ aceast\ sentin]\ cu sonorit\]i de proverb: „nici
un prooroc nu este bine primit în patria sa”. Acest proverb, creat sau preluat de
Iisus, este amplu atestat de tradi]ia cre[tin\: Marcu 6,4 || Matei 13,57; Luca 4,24;
Ioan 4,44; Toma 31. În episodul avertismentului fariseilor despre relele inten]ii ale
lui Antipa, Iisus, tot la persoana a treia, roste[te o alt\ fraz\ cu caracter proverbial,
prin care î[i reafirm\ voin]a de a-[i continua drumul, în ciuda amenin]\rilor
tetrarhului Galileei: „Îns\ [i ast\zi [i mâine [i în ziua urm\toare merg, fiindc\ nu
este cu putin]\ s\ piar\ prooroc afar\ din Ierusalim” (Luca 13,33).
 S\ remarc\m c\, atât în vizita la Nazaret, cât [i în replica indirect\ c\tre
Antipa, activitatea profetic\ a lui Iisus este legat\ de faptele sale miraculoase
(alungarea demonilor [i vindecarea bolnavilor) [i de cuvintele în]elepte pe care le
roste[te. Mesajul Împ\r\]iei [i miracolele ca semne ale Împ\r\]iei configureaz\
activitatea sa ca profet. Pe de alt\ parte, în ambele episoade, Iisus apare ca profet
respins sau persecutat, care trebuie s\ lupte ca s\-[i continue misiunea. Acesta
este destinul care îi înfr\]e[te pe vechii profe]i ai Israelului [i pe Ioan Botez\torul,
„cel mai mare între cei n\scu]i din femei” cu profetul Iisus. De aceea el s-a inclus
printre profe]ii asasina]i [i urm\ri]i, între care primul a fost Abel, omul lui
Dumnezeu, omul drept, c\ruia i-a luat via]a o ur\ grea, de nest\pânit (Matei 23,34-
36 || Luca 11,49-51).
Iisus vorbe[te limpede despre misiunea sa când le r\spunde ucenicilor trimi[i
de Ioan Botez\torul dac\ el e „Cel ce va s\ vin\” (Matei 11,2-6 || Luca 7,18-23).
Cum face în mod obi[nuit, nu vorbe[te la persoana întâi despre propria identitate,
se refer\ la unele fragmente din cartea profetului Isaia (26,19; 29,18; 35,5-6; 61,1).
Devine clar c\ în activitatea lui se împlinesc profe]iile legate de sfâr[itul timpurilor,
în care mântuirea lui Dumnezeu se va manifesta definitiv în poporul s\u. O
primesc s\racii, adic\ cei care au nevoie, cei ce sufer\ lipsuri [i marginaliz\ri de
tot felul (care primesc vestea cea bun\) [i, fire[te, bolnavii: orbii, [chiopii [i surzii
sunt vindeca]i, lepro[ii sunt cur\]a]i, mor]ii revin la via]\. Ace[tia sunt primii
destinatari ai ac]iunii personajului trimis de Dumnezeu. Este foarte probabil c\
Iisus se identific\ cu acest personaj al sfâr[itului timpurilor, Mesia, [i c\ [i-a în]eles
misiunea în leg\tur\ cu Isaia 61,1-3, cum o în]elege un text de la Qumran (4Q521)
[i cum este reflectat\ în Luca 4,18-20 (v. 5.4.1.).

Figura lui Iisus ca profet se contureaz\ [i pornind de la ceea ce se spune despre

el. Opiniile oamenilor sunt îns\ destul de diferite. Este semnificativ în acest sens
episodul din Caesarea lui Filip, în care î[i întreab\ ucenicii ce se spune despre el.
R\spunsul e unanim: lumea îl consider\ un profet (v. Marcu 8,28). Unii îl cred Ioan
Botez\torul, profetul de la Iordan, decapitat de Antipa [i acum revenit la via]\;
chiar Antipa are aceast\ opinie (v. Marcu 6,14.16).
Unii (v. Marcu 6,15) îl cred Ilie, profetul „hot\rât pentru vremuri viitoare”
(Ecclesiasticul 48,10). El ar fi cel pe care îl va trimite Dumnezeu s\ preg\teasc\
poporul [i s\ îndemne la împ\care înainte s\ vin\ ziua judec\]ii (v. Maleahi 3,23,
Luca 1,17). {i Iisus spune asta (Marcu 9,12 || Matei 17,11), nu fiindc\ se identific\ cu
Ilie (care urma s\ precead\ sosirea Împ\r\]iei, în timp ce el se situeaz\ în ea).
O a treia opinie îl crede, generic, unul dintre profe]i, asemenea celor vechi,
poate Ieremia sau, dac\ prelu\m un alt element al a[tept\rii iudaice, „Profetul”,
„Proorocul” (Ioan 6,14; 7,40). La Qumran Profetul este personajul care se va
manifesta la sfâr[itul timpurilor, împreun\ cu Mesia preo]esc, Aaron, [i cu Mesia
politic, Mesia al Israelului (Regula Comunit\]ii 9,11). {i Ioan fusese întrebat dac\ el
este acesta (Ioan 1,21). Tabloul e completat de o referire la Iisus ca profet e[uat,
din Patimi. Potrivit lui Marcu 14,65 (|| Matei 26,68 || Luca 22,64), Iisus este obiectul
unei glume crude: legat la ochi, i se cere s\ ghiceasc\ cine l-a lovit. Batjocura
porne[te din convingerea c\ de]inutul e un profet capabil s\ prezic\ ce se va
întâmpla sau s\ [tie lucruri care, la prima vedere, par ascunse, oculte. (V. 6.2.3.4.)
 Tradi]ia despre Iisus a p\strat [i alte elemente legate de capacitatea sa de a
p\trunde gândurile [i sentimentele. În acest sens, când îi iart\ p\catele
paraliticului purtat de patru oameni, ghice[te gândul înv\]\torilor Legii prezen]i,
care, în sinea lor, îl acuz\ de blasfemie (v. Marcu 2,5-8). Alt\dat\, Iisus anun]\
evenimente ce urmeaz\ s\ se întâmple, de exemplu, propria moarte. Când, la
masa din Betania, este uns de Maria, le spune celor prezen]i: „mai dinainte a uns
trupul meu, spre înmormântare” (Marcu 14,8 || Matei 26,12).

Rezumând, poporul îl consider\ pe Iisus un profet, un om al lui Dumnezeu capabil

s\ rosteasc\ vorbe care s\ exprime planurile lui [i s\ ac]ioneze într-un mod
neobi[nuit, extraordinar, prin fapte miraculoase [i semne prodigioase. Opinia
popular\ este bine reflectat\ în episodul din Patimi în care Iisus este interogat de
Antipa, suveranul Galileei. Acesta „n\d\jduia s\ vad\ vreo minune s\vâr[it\ de el”
(Luca 23,8). (V. 6.2.4.3.) P\rerea oamenilor despre Iisus este, fire[te, pu]in precis\,
îl identific\ fie cu Ioan Botez\torul (care nu f\cea miracole!), fie cu Ilie sau cu
vreun alt profet. Pentru mul]i este un al doilea Ioan Botez\torul sau un al doilea
Ilie, profe]i lega]i de sfâr[itul timpurilor, un fel de reîncarnare a acestor dou\
personaje.
Pe de alt\ parte, Iisus se prezint\ ca un plenipoten]iar al Împ\r\]iei, care
vorbe[te despre suveranitatea prezent\ a lui Dumnezeu cu o autoritate [i o
siguran]\ ce dep\[esc pe acelea ale unui simplu emisar. Împ\r\]ia [i persoana lui
Iisus se contopesc într-atât, încât adeziunea la prima se intersecteaz\ cu
adeziunea la cea de-a doua. Profetul Iisus poate vorbi ca Botez\torul [i poate face
minuni cum f\cea Ilie, dar exist\ un element nou, revolu]ionar: Dumnezeu a
început s\ se fac\ prezent în istorie, mila lui a început s\ se reverse în lume. Acest
ultim mesaj face din Iisus chiar mesagerul, în termeni savan]i, profetul escatologic.
Tot ce spune [i face poart\ o marc\ precis\ care explic\ entuziasmul oamenilor:
preaplinul de mil\ [i bun\tate. Cine se apropie de el, se apropie de un foc
incandescent, fiindc\ iubirea lui Dumnezeu trece prin el: „Cel care st\ aproape de
mine st\ aproape de foc [i cel care-i departe de mine este departe de Împ\r\]ie”
(Toma 82).
În sfâr[it, s\ observ\m c\ Iisus, de[i se refer\ uneori la el ca la un profet
(întotdeauna îns\ indirect, la persoana a treia), nu va stimula aceast\ identificare.
Este semnificativ c\ se demarc\ [i de Ioan [i de Ilie [i nu sprijin\ identificarea lui
cu un Botez\tor sau un Ilie redivivus. Este „basilophoros”, purt\torul Împ\r\]iei,
profetul – singular [i unic – al Împ\r\]iei lui Dumnezeu. Singura dat\ când
vorbe[te direct despre el se prezint\ drept cel ce aduce buna veste s\racilor [i
vindec\ bolnavii, a[adar, cel ce r\spânde[te semne ale învierii. Indirect, r\spunde
ucenicilor Botez\torului c\ el e cel „va s\ vin\”, Mesia. De[i nu o promoveaz\, nu-
[i ascunde singularitatea.
Mesajul Împ\r\]iei comunicat de Iisus sose[te prin vorbe [i fapte: cei ce-l primesc
ascult\ [i v\d lucruri noi [i neobi[nuite. Iisus nu se limiteaz\ la a vorbi, nu este
doar creatorul unei doctrine care pune sub semnul întreb\rii obiceiurile deprinse
[i cheam\ oamenii s\-[i înnoiasc\ inima. Ac]ioneaz\, aduce Împ\r\]ia în via]a
concret\ a fiec\ruia, î[i arat\ preocuparea – [i preferin]a – pentru unele grupuri:
s\racii [i umilii, bolnavii trupe[te [i spiritual, cei ce tr\iesc la marginea Legii [i a
societ\]ii. Aceast\ preocupare formeaz\ un tot cu grija pe care Dumnezeul
Israelului din Scripturi o arat\ pentru cei mai neputincio[i.
 În acest sens, în marele moment al leg\mântului, când poporul Israelului s-a
a[ezat în ]ara f\g\duit\ de Dumnezeu, una dintre condi]iile implic\rii sale se
refer\ la cei marginaliza]i: „Blestemat s\ fie cel ce va judeca strâmb pe str\in, pe
orfan [i pe v\duv\! {i tot poporul s\ zic\: Amin!” (Deuteronomul 27,19). Sau, când
profetul Ieremia se duce la regele lui Iuda [i cere – lui [i întregului popor – s\
împlineasc\ cuvântul Domnului, le spune, din partea lui Dumnezeu: „Face]i
judecat\ [i dreptate [i scoate]i pe cel asuprit din mâna asupritorului, nu asupri]i [i
nu împila]i pe str\in, pe orfan [i pe v\duv\ [i sânge nevinovat s\ nu v\rsa]i în locul
acesta!” (Ieremia 22,3). În ultim\ instan]\, Iisus împline[te voin]a divin\
apropiindu-se de s\raci cu gesturi [i cuvinte conving\toare, plin de afec]iune [i
iertare generoas\.
Prezen]a lui Dumnezeu, acum [i aici, se anun]\ [i se înf\ptuie[te, se simte
concret ca o rev\rsare de îndurare care înnoie[te [i transform\. Dumnezeu nu
abandoneaz\ lumea pe care a creat-o, se simte P\rinte al tuturor, Împ\r\]ia sa a
început prin înfrângerea puterilor care oprim\ omul [i-i iau demnitatea: toate
acestea se manifest\ puternic în via]a lui Iisus. Nu este o via]\ închis\ în sine sau
limitat\ la un anumit timp sau spa]iu. Iisus nu se autolimiteaz\, asemenea
sem\n\torului care nu m\soar\ raza de ac]iune a bra]ului când, pe câmp, arunc\
s\mân]a. Activitatea lui Iisus se caracterizeaz\ printr-un sem\nat de semne ale
Împ\r\]iei, care cad în terenul fertil al suferinzilor trupe[te [i spiritual, al
p\c\to[ilor [i al marginaliza]ilor: s\mân]a s\n\t\]ii, a iert\rii [i primirii cre[te în
jurul persoanei sale. Împ\r\]ia se mi[c\, p\trunde în lume [i nu pu]ini sunt martori
ai fericirilor.

5.2.1. Miracolele

Unul dintre lucrurile cele mai surprinz\toare din activitatea lui Iisus este marele
num\r de fapte miraculoase. Când Josephus Flavius vrea s\ rezume în pu]ine
cuvinte cine a fost acel „om în]elept”, îl caracterizeaz\ în primul rând ca „autorul
unor uimitoare minuni (paradox±n erg±n)” (Antichit\]i, 18,3,3). Când doi dintre
ucenicii s\i, mergând spre Emaus, vor s\ descrie cine le-a fost Înv\]\torul, cel ce a
fost r\stignit, spun despre el c\ „era prooroc puternic în fapt\ (dynatos en erg±i) [i
în cuvânt” (Luca 24,19). În Evanghelia dup\ Ioan, când Sanhedrinul delibereaz\
asupra lui Iisus, acesta este prezentat ca omul care „face multe minuni (polla
s¥meia)” (Ioan 11,47). În cea mai important\ m\rturie despre Iisus din Talmud
(Talmudul Babilonian, Sanhedrin 43a), condamnarea sa la moarte este justificat\
prin trei motive: „a practicat magia, a am\git [i a atras spre r\t\cire Israelul”. De
fapt, cele trei motive pot fi reduse la unul singur: miracolele.
Este o dat\ istoric incontestabil\, atestat\ în întregul arc al tradi]iei
evanghelice [i în afara ei: Iisus avea puteri [i le folosea pentru a elibera pe cei
ap\sa]i de maladii ale corpului [i spiritului [i, mai rar, pentru a ajuta un grup de
persoane aflat într-o nevoie urgent\. În evanghelii sunt 27 relat\ri de miracole,
care se pot clasifica în: vindec\ri (V) (14), alung\ri de demoni sau exorcisme (E)
(5), învieri (Î) (3), miracole de tip cosmic (C) (2) [i semne neobi[nuite (S) (3).
D\m în continuare lista celor 27 de relat\ri conform izvoarelor evanghelice în care
se g\sesc: Marcu ([i cele paralele din Matei [i Luca), colec]ia Q, tradi]ia proprie lui
Luca [i tradi]ia proprie lui Ioan. Dup\ fiecare titlu, paranteza indic\ tipul de
miracol conform clasific\rii de mai sus.
 În Evanghelia dup\ Marcu exist\ 16 nara]iuni despre miracole (cele dou\
înmul]iri ale pâinilor constituie o singur\ nara]iune). O bun\ parte dintre acestea,
13, au fost reluate de Matei, care a dublat una (num\rul 16). Luca a reluat 12, Ioan
doar dou\ [i, în plus, considerabil transformate (10 [i 11). Acestea sunt
urm\toarele:
1) posedatul din Cafarnaum (Marcu 1,21-28) (|| Luca 4,31-37) (E)
2) soacra lui Simon-Petru (Marcu 1,29-31) (|| Matei 8,14-15 || Luca 4,38-39) (V)
3) leprosul galileean (Marcu 1,40-45) (|| Matei 8,1-4 || Luca 5,12-16) (V)
4) paraliticul din Cafarnaum (Marcu 2,1-12) (||Matei 9,1-8 || Luca 5,17-26) (V)
5) omul cu mâna paralizat\ (Marcu 3,1-6) (|| Matei 12,9-14 || Luca 6,6-11) (V)
6) furtuna oprit\ (Marcu 4,35-41) (|| Matei 8,23-27 || Luca 8,22- 25) (C)
7) posedatul din Decapolis (Marcu 5,1-20) (||Matei 8,28-34 || Luca 8,26-39) (E)
8) fiica lui Iair (Marcu 5,21-24.35-43) (|| Matei 9,18-19.23-26 || Luca 8,40-42.49-
56) (Î)
9) femeia cu hemoragie (Marcu 5,25-34) (|| Matei 9,20-22 || Luca 8,43-48) (V)
10) înmul]irea pâinilor, prima nara]iune (Marcu 6,32-44) (|| Matei 14,13-21 ||
Luca 9,10-17) (|| Ioan 6,1-13) [i a doua nara]iune (Marcu 8,1-10) (|| Matei
15,32-39) (S)
11) Iisus umblând pe ap\ (Marcu 6,45-52) (|| Matei 14,22-33) (|| Ioan 6,16-21)
(C)
12) fiica femeii cananeene (Marcu 7,24-30) (|| Matei 15,21-28) (E)
13) surdomutul din Decapolis (Marcu 7,31-37) (V)
14) orbul din Betsaida (Marcu 8,22-26) (V)
15) b\iatul epileptic posedat (Marcu 9,14-29) (||Matei 17,14-20 || Luca 9,37-43a)
(E)
16) Bartimeu, orbul din Ierihon (Marcu 10,46-52) (|| Matei 20,29-34; 9,27-31 ||
Luca 18,35-43) (V).
Colec]ia de sentin]e Q cuprinde dou\ nara]iuni pe aceast\ tem\. Una dintre
acestea (nr. 18) se g\se[te [i în Matei. Cealalt\ exist\ [i în Ioan (nr. 17), dar, ca de
obicei la el, remodelat\. Acestea sunt:
17) sluga centurionului din Cafarnaum (Matei 8,5-13 || Luca 7,1-10) (Ioan 4,43-
54) (V)
18) mutul posedat (Matei 9,32-34; 12,22-24 || Luca 11,14-15) (E)
Tradi]ia proprie lui Luca cuprinde cinci relat\ri de miracole. Unul dintre ele
(nr. 19) apare [i în Evanghelia dup\ Ioan, de[i în ambele nara]iunile au suferit
modific\ri fa]\ de tradi]ia anterioar\. Nara]iunile respective sunt urm\toarele:
19) pescuitul miraculos (Luca 5,1-11) (Ioan 21,1-19) (S)
20) fiul v\duvei din Nain (Luca 7,11-17) (Î)
21) femeia gârbov\ (Luca 13,10-17) (V)
22) hidropicul (Luca 14,1-6) (V)
23) cei zece lepro[i (Luca 17,11-19) (V).
În sfâr[it, tradi]ia specific\ lui Ioan a transmis patru relat\ri proprii de miracole,
pe lâng\ remodelarea altora patru, care deja existau în Marcu (10 [i 11), Q (17) [i
Luca (19):
24) nunta din Cana (Ioan 2,1-11) (S)
 25) paraliticul de la Bethesda („sc\ld\toarea Vitezda”) (Ioan 5,1-9) (V)
26) orbul din na[tere (Ioan 9,1-41) (V)
27) învierea lui Laz\r (Ioan 11,1-44) (Î).
Cifra este impresionant\ dac\ se ]ine seama, de exemplu, c\, la cel mai
cunoscut taumaturg grec din sec. I d.H., Apollonios din Tyana, biograful s\u,
Filostrat, men]ioneaz\ nou\ miracole (v. 5.2.1.2.). Într-un cuvânt, faptele
neobi[nuite fac parte din via]a obi[nuit\ a lui Iisus.
Nu au fost incluse în aceast\ list\ dou\ fapte prodigioase nelegate de s\n\tate,
de nevoi vitale sau urgen]e ale omului: episodul cu smochinul blestemat care apoi
se usuc\ (Marcu 11,12-14.20-24 || Matei 21,18-22) [i cel cu banul g\sit în gura unui
pe[te (Matei 17,27). Este vorba de dou\ ac]iuni simbolice cu adaus de elemente
prodigioase, nu de miracole propriu-zise. S\ observ\m [i c\ blestemul
smochinului este unicul miracol punitiv din evanghelii, iar cel al monedei din gura
pe[telui e doar anun]at ca un fapt care se va întâmpla, nu întâmplat.
Am mai exclus din list\ unele aluzii punctuale la acest tip de activitate a lui
Iisus. Evanghelia dup\ Luca men]ioneaz\ cazul unor femei vindecate de posesie
demonic\ [i de boli: Maria Magdalena, Ioana [i Suzana, între altele (Luca 8,2-3).
Tot Evanghelia dup\ Luca aminte[te în treac\t vindecarea slugii marelui preot,
c\ruia i-a t\iat urechea un ucenic în momentul arest\rii Înv\]\torului la Getsemani
(Luca 22,50-51). Nu au intrat în list\ nici rezumatele sau sumarele activit\]ii lui
Iisus, care se refer\ generic la miracolele lui [i care se repet\ regulat în evanghelii
(V. Marcu 1,32-34; 1,39; 3,7-11; 6,53-56; Matei 4,23-25; 9,35; 14,34-36; 15,29-31; Luca
4,10-41; 6,17-19; 7,21; Ioan 20,30-31). Ar\t\rile lui Iisus cel înviat [i episodul
transfigur\rii sale – eveniment prezentat ca o manifestare a condi]iei sale divine –
con]in elemente miraculoase, dar dep\[esc ceea ce în]elegem aici ca numitor
comun al relat\rilor despre miracole: ac]iunea benefic\ a lui Iisus, taumaturgul, în
folosul cuiva care se afl\ într-o situa]ie pe care el însu[i nu o poate rezolva.
De[i aici ne intereseaz\ doar miracolele lui Iisus, trebuie men]ionate [i cele
atribuite ucenicilor, trimi[i de el s\ vesteasc\ sosirea Împ\r\]iei. Iisus d\ puteri
celor Doisprezece s\ poat\ face ce face el: s\ vindece maladii ale corpului [i
spiritului, s\ cure]e lepro[i [i chiar s\ învieze mor]i (v. Marcu 6,7.12; Matei 10,1.8;
Luca 9,16). Misiunea celor 72 de ucenici din Luca (10,9-17) prezint\ acelea[i
caracteristici. Iisus afirm\: „v-am dat putere s\ c\lca]i peste [erpi [i peste scorpii,
[i peste toat\ puterea vr\jma[ului” (Luca 10,19) [i activitatea ucenicilor va fi
încununat\ de succes: „nimic nu v\ va v\t\ma” (Luca 10,17). Doar îndoiala
ucenicului poate face s\ e[ueze puterea pe care Iisus i-o acord\, a[a cum se
întâmpl\ cu Petru care, în timp ce merge pe ap\, „s-a temut […] începând s\ se
scufunde” (Matei 14,28-31).

5.2.1.1. De ce face Iisus miracole?

În evanghelii un miracol nu este o excep]ie stingheritoare de la legile care guverneaz\

lumea. Dac\ lumea ar r\mâne închis\ oric\rei interve]ii divine [i istoria ar avea o
autonomie din care Dumnezeu ar r\mâne total exclus, miracolul ar deveni o preten]ie
ridicol\; în acest caz, singurul lucru ce s-ar impune ar fi intensificarea cercet\rii
pân\ când motiva]ia [tiin]ific\ ar reu[i s\ explice ceea ce p\rea sau se prezenta ca
inexplicabil.
 Dar nu acesta este unicul univers interpretativ existent în culturile iudaic\ [i
greco-roman\ din sec. I d.H. Sensibilitatea popular\ – nu atât discursul intelectual
– prezent\ în aceste culturi [i în religiile corespunz\toare nu vede în elementul
miraculos ceva ce trebuie dat de-o parte, ci un fapt ce se integreaz\ f\r\ tensiuni
în lume, în]eleas\ ca spa]iu în care Dumnezeu intervine constant. De aceea, în
mentalitatea popular\, miracolul nu este o parantez\, ci o intensificare a prezen]ei
divine, o manifestare special\ a puterii sale, prezent\ deja firesc prin crea]ie [i
legile ei.
Altfel spus, miracolul, chiar dac\ iese din obi[nuit, nu stinghere[te. Este o
dovad\ aparte, dar nu ilogic\, a puterii lui Dumnezeu. Mai mult, prin caracterul s\u
de fapt extraordinar, miracolul este un spa]iu privilegiat în care Dumnezeu î[i face
sim]it\ prezen]a [i ac]ioneaz\ în lumea noastr\. Miracolul nu este o redut\ a
sacrului, ci un mediu deosebit [i unic în care se dep\[e[te limita a ceea ce,
aparent, este invariabil [i invincibil. Este o noutate radical\ [i absolut\, fiindc\ este
imprevizibil [i fiindc\ în el o realitate veche, dominat\ de resemnare, se schimb\
radical, se transform\ total. Nu este surprinz\tor, de aceea, c\ treze[te entuziasm
[i adeziune.
Prin miracole, Iisus vorbe[te despre Împ\r\]ie, c\ci limbajul vindec\rii [i
eliber\rii, limbajul salv\rii omului bolnav sau captiv, este direct [i universal
accesibil. Cu greu s-ar putea comunica mila divin\ într-o form\ mai penetrant\:
pentru Iisus, miracolul este un bine f\cut gratuit unui om, a c\rui unic\ motiva]ie
st\ în compasiune, a lui Dumnezeu [i a lui Iisus. Un om vindecat este un semn viu
al apropierii lui Dumnezeu [i al implic\rii sale în via]a oamenilor.
Iisus face îns\ miracole cu autoritate proprie, f\r\ s\-i cear\ lui Dumnezeu s\
intervin\: unicul caz în care se roag\ înainte de a face un miracol este acela al
învierii lui Laz\r (v. Ioan 11,41-42). Dar nici acum nu folose[te cuvinte decisive,
precum „în numele lui Dumnezeu, î]i poruncesc”. Pur [i simplu strig\: „Laz\re,
vino afar\!” (Ioan 11,43). Evident, puterea cu care Iisus vindec\ sau purific\ sau,
uneori, învie, a primit-o, a[a cum spune, de la Dumnezeu: „Iar dac\ eu, cu degetul
[cu puterea] lui Dumnezeu, scot pe demoni, iat\ a ajuns la voi împ\r\]ia lui
Dumnezeu” (Luca 11,20) (Matei 12,28, men]ioneaz\ Spiritul, „Duhul lui
Dumnezeu”). Dumnezeu ac]ioneaz\ în [i prin Iisus. Dar miracolul depinde de
libertatea [i compasiunea profetului din Nazaret. El a primit o putere neobi[nuit\
care, cum spune G. Theissen, apare spontan, f\r\ s\ fie nevoie de ini]iere sau de
tehnici. Iisus vindec\ nu fiindc\ este specialist în medicin\ sau cunoa[te formule
magice sau de invocare a spiritelor. El posed\ charisma vindec\rii [i este capabil
s\ redreseze corpul [i spiritul deteriorate din cauza fragilit\]ii sau a unei puteri
distructive.
În spatele miracolului se afl\ o lupt\, o confruntare cu o for]\ malign\, a bolii
[i, în ultim\ instan]\, a mor]ii, care anihileaz\ [i subjug\ omul. De aceea miracolul
este o eliberare, un eveniment în care omul este salvat dintr-o închisoare ce pare
impenetrabil\. Prin miracol se dep\[e[te un obstacol aparent de netrecut, se
dep\[e[te o frontier\, se trece dincolo de limit\.
 Formulând cele de mai sus în contextul ideilor apocaliptice frecvente în popor
în timpul lui Iisus, se poate spune c\ miracolul este un cadru în care se manifest\
puterile supraumane care ac]ioneaz\ în lume, indiferent de semnul lor. Cu alte
cuvinte, o minune poate fi opera lui Dumnezeu sau a Satanei, cele dou\ puteri
aflate în lupt\ pentru suveranitate în lume. O putere malign\ poate realiza semne
prodigioase care îi uimesc pe to]i [i genereaz\ adeziune. Una dintre acuza]iile pe
care c\peteniile iudaice i-o aduc lui Iisus este tocmai asta, c\ alung\ demoni
fiindc\ este posedat de Beelzebul, de Satana; „domnul demonilor” i-a conferit
aceast\ putere (v. Marcu 3,22 || Matei 12,24 || Luca 11,15).
Iisus r\spunde c\ este ridicol s\ crezi c\ Satana se poate alunga pe el însu[i:
ce cas\ s-ar d\râma singur\? Cum ar fi posibil ca Iisus, dac\ ar fi posedat de
Satana, s\ se dedice expulz\rii acestuia din persoanele cotropite de puterea lui de
moarte [i distrugere? {i continu\ ra]ionamentul pe un ton ironic: dac\ e sigur c\
Satana lupt\ împotriva lui însu[i, înseamn\ c\ se dezbin\ [i, în consecin]\. nu
poate dura: „nu poate s\ d\inuiasc\, ci are sfâr[it” (Marcu 3, 26). Oricum s-ar privi,
deci lucrurile, faptul c\ Iisus alung\ demonii reprezint\ un semn c\ puterea lui
Satana este în primejdie. Împ\r\]ia lui se clatin\ în fa]a Împ\r\]iei lui Dumnezeu
care se manifest\ victorios [i puternic în miracolele înf\ptuite de Iisus.
Percep]ia lui Iisus asupra înfrângerii definitive a lui Satana [i a victoriei totale a
lui Dumnezeu este atât de clar\ încât o exprim\ în termeni globali, cosmici: „Am
v\zut pe Satana ca un fulger c\zând din cer” (Luca 10,18). În activitatea sa, în
special în supunerea demonilor, Iisus vede prezen]a viguroas\ [i milostiv\ a lui
Dumnezeu, Tat\l atotputernic. Vestirea Împ\r\]iei, prin cuvânt, [i semnele ei –
miracolele – sunt contemporane [i complementare. A proclama c\ Împ\r\]ia lui
Dumnezeu a sosit [i c\ Satana a pierdut st\pânirea asupra acestei lumi (cade „din
cer”, se spune în Luca) sunt afirma]ii simultane [i congruente: începutul
Împ\r\]iei lui Dumnezeu, Domnul istoriei, implic\ sfâr[itul puterilor opresoare ale
mor]ii [i distrugerii. Miracolele sunt semnale inconfundabile c\ a început o nou\
lume, în care este loc pentru fericire [i speran]\.

Cum am v\zut mai sus (5.1.1.), Iisus vorbe[te despre Împ\r\]ia lui Dumnezeu [i
despre voin]a lui de a-[i face sim]it\ prezen]a în lume. În cazul miracolelor se
întâmpl\ ceva similar. El nu se limiteaz\ s\ fie un vehicul al puterii lui Dumnezeu,
care s\ se bazeze pe tehnici de vindecare [i de expulzare a demonilor. Miracolele
sunt ac]iuni viguroase pe care Iisus le realizeaz\ în cadrul misiunii sale de profet al
Împ\r\]iei, c\rora le d\ sensul de ceva definitiv, decisiv, ultim. Poate fiindc\ le
în]elege în contextul fericirii pe care o reprezint\ sosirea Împ\r\]iei lui Dumnezeu,
tr\ie[te f\când miracole, dar nu spre a face miracole. Compasiunea sa se
r\sfrânge asupra bolnavilor trupe[te [i spiritual, dar [i asupra p\c\to[ilor publici [i
a marginaliza]ilor: într-un cuvânt, asupra tuturor celor c\rora le lipse[te ceva [i
care, într-un anumit fel, pot fi considera]i s\raci.
Miracolele sunt semne ale Împ\r\]iei [i, de aceea, fiindc\ r\mân semne, Iisus
se simte liber s\ vindece bolnavi f\r\ s\ se simt\ obligat s\ vindece to]i bolnavii.
Sau refuz\ s\ fac\ miracole când acest lucru ar putea fi în]eles ca „semnul din
cer” pe care oamenii – [i mai ales c\peteniile – îl a[teapt\ (Luca 11,16). Nici
miracolele, nici vreun alt semn prodigios nu pot substitui nucleul propunerii sale:
fiecare s\ dea un r\spuns personal, s\ se poc\iasc\.
 S\ remarc\m c\ Iisus concentreaz\ o parte important\ a miracolelor în a doua
faz\ a traseului s\u vital, cu baza în Galileea [i centrul la Cafarnaum, epoca în care
predicarea Împ\r\]iei se desf\[oar\ cu mai mult\ for]\ (v. 4.6.2.), dar sunt destul
de rare în urm\toarele faze.
Pe de alt\ parte, perspectiva lui asupra miracolului nu este una mecanic\,
acesta nu e realizat din afara persoanei sau persoanelor vindecate sau eliberate.
De foarte multe ori, miracolul vine în contextul credin]ei celui care vrea s\ fie
vindecat [i a celor de lâng\ el, purta]i de convingerea [i de certitudinea puterii lui
Iisus. Într-unul din cazuri, femeia cu hemoragie, se produce chiar cealalt\
extrem\: miracolul are loc f\r\ ca taumaturgul s\ [tie [i f\r\ ca persoana
vindecat\ s\-i cear\ ceva. Doar apoi, când femeia e vindecat\, Iisus î[i d\ seama
de „puterea ie[it\ din el” (Marcu 5,30); atunci recunoa[te femeia, tremurând
înfrico[at\, ce s-a întâmplat [i Iisus laud\ marea ei credin]\.
În alte cazuri exist\ o ini]iativ\ explicit\, fie a lui Iisus, fie a bolnavului. În acest
sens, leprosul galileean spune: „De voie[ti, po]i s\ m\ cur\]e[ti” (Marcu 1,40). Iar
orbul din Ierihon, Bartimeu, îi cere: „[f\-m\] s\ v\d iar\[i” (Marcu 10,51).
Emo]ionant\ este rug\mintea lui Iair: „Fiica mea este pe moarte, ci, venind, pune
mâinile tale peste ea, ca s\ scape [i s\ tr\iasc\” (Marcu 5,23). Cazul opus este al
oamenilor din Nazaret, care, când Iisus î[i viziteaz\ satul înso]it de ucenici, se
arat\ distan]i, pân\ la a-l respinge. Evanghelistul comenteaz\: „{i n-a putut acolo
s\ fac\ nici o minune, decât c\, punându-[i mâinile peste pu]ini bolnavi, i-a
vindecat” (Marcu 6,5). Miracolul, deci, nu are un efect imediat [i indiscutabil.
Insensibilitatea sufleteasc\ poate anula orice r\spuns: lipsa de credin]\ este o
frân\ în calea poc\in]ei. O constat\ Iisus însu[i în rela]ie cu cele trei a[ez\ri
galileene (Corazin, Betsaida [i Cafarnaum) martore ale multora dintre miracolele
sale, dar care, cu toate acestea, nu s-au poc\it (Matei 11,21-24 || Luca 10,13-15). În
schimb, credin]a este decisiv\ ca miracolul s\ se produc\; este o condi]ie sine
qua non ca Iisus s\-l poat\ înf\ptui. Fraza emblematic\ „credin]a ta te-a mântuit”
exprim\ acest lucru. Iisus o adreseaz\ femeii cu hemoragie (Marcu 5,34 || Matei
9,22 || Luca 8,48), dar [i orbului din Ierihon (Marcu 10,52 || Luca 18,42) [i leprosului
samaritean (Luca 17,19), dup\ ce au fost vindeca]i. Nu credin]a vindec\, dar în
virtutea credin]ei lor sunt vindeca]i oamenii. Miracolul depinde concomitent de
libertatea celui care îl face [i a celui care îl prime[te.
Trebuie subliniat [i faptul c\ Iisus nu folose[te miracolul ca s\ câ[tige adep]i.
Mai degrab\, când î[i d\ seama c\ oamenii o iau pe calea flat\rii [i aclam\rii, se
retrage, cum se întâmpl\ dup\ înmul]irea pâinilor (Ioan 6,17). Prin miracol, Iisus
veste[te Împ\r\]ia lui Dumnezeu, Tat\l milostiv, [i le comunic\ mântuirea celor ce
se apropie de el spre a-i cere s\ fie elibera]i de suferin]ele lor. Dar credin]a în
Dumnezeu [i încrederea în mesagerul s\u se confund\: Iisus este purt\torul
Împ\r\]iei, iar miracolele sunt inseparabile de persoana [i de activitatea sa.
 Un exemplu semnificativ îl constituie vindec\rile f\cute sâmb\ta. Iisus pare s\
le multiplice, astfel c\ o c\petenie de la sinagog\ se plânge în fa]a oamenilor:
„{ase zile sunt în care trebuie s\ se lucreze; venind deci într-acestea, vindeca]i-v\,
dar nu în ziua sâmbetei!” (Luca 13,14). Iisus face sâmb\ta ce nu se cuvine
conform modului în care mul]i rabini contemporani interpretez\ preceptul odihnei
din aceast\ zi. Dup\ ei, se poate ac]iona sâmb\ta doar când e în pericol via]a. El
îns\ consider\ c\ a vindeca mâna paralizat\ a unui om înseamn\, efectiv, a-i salva
via]a [i aceasta îi d\ legitimitate s\ ac]ioneze sâmb\ta (v. Marcu 3,4). Este un
argument care subliniaz\ importan]a omului, mai presus de orice norm\: a
recupera integritatea mi[c\rilor corpului înseamn\ a recupera demnitatea. Iisus,
cu autoritate, vindec\ sâmb\ta [i astfel arat\ c\ [i acest lucru face parte din planul
lui Dumnezeu. (V. 5.3.2.2.)

5.2.1.2. Miracolele în lumea greac\ [i roman\

Miracolul este un fenomen tipic popular, care, în general, provoac\ neîncredere [i

scepticism în sectoarele sociale mai cultivate [i mai înst\rite ale societ\]ii. Viseaz\
miracole cei cu lipsuri din care nu [tiu cum s\ ias\, mai ales dac\ au e[uat în toate
încerc\rile anterioare. Evangheliile povestesc, de exemplu, cazul femeii care suferea
de hemoragie de doisprezece ani [i care î[i cheltuise inutil pe medici „toate ale sale”
(Marcu 5,26). C\utarea vindec\rii punea în mi[care mari mul]imi, care mergeau la
sanctuarele lui Asklepios sau Isis (locuri unde medicina se îmbina cu magia) sau
reac]ionau cu entuziasm în fa]a unor vindec\ri evidente, aclamându-i pe taumaturgi
ca pe zei coborâ]i pe p\mânt. De exemplu, locuitorii din Listra, din Asia Mic\, au vrut
s\ ofere un sacrificiu lui Pavel [i lui Barnaba, considera]i Zeus [i Hermes, dup\ ce au
vindecat un olog din na[tere (Faptele 14,8-13).
Un personaj celebru ca taumaturg a fost Apollonios din Tyana, filosof itinerant
din a doua jum\tate a sec. I d.H., interesat de tradi]iile mistice. La începutul sec. III
d.H., Filostrat i-a scris biografia, de[i – cum a ar\tat H. C. Kee – cele nou\ miracole
care-i sunt atribuite nu au o baz\ istoric\ prea solid\. Se pare c\ Filostrat, lipsit de
informa]ii [i în absen]a unei tradi]ii sigure, a trebuit s\ inventeze multe date sau s\
le preia de la al]i autori ca s\ scrie Via]a lui Apollonios.
{i în teritoriul iudaic fenomenul vindec\rilor era destul de popular [i nu
lipseau locurile sacre pe care, în fervoarea lor, mul]imile le vizitau ca pe locuri în
care se petreceau miracole. Astfel, despre „sc\ld\toarea”, Bethesda (Vitezda) din
Ierusalim, se spune într-un verset care nu se g\se[te în întreaga tradi]ie
manuscris\ c\, din când în când, un înger al Domnului cobora [i-i tulbura apele [i
primul care intra dup\ aceea era vindecat (Ioan 5,4). Evident c\ lâng\ sc\ld\toare
se afla, permanent, o mul]ime de bolnavi de tot felul.
 Fire[te, nu pe to]i evreii îi entuziasma acest fel de credin]e. În scrierile de la
Qumran se g\sesc doar dou\ nar\ri de miracole, situate în vremurile antice:
despre Avraam care alung\ un spirit r\u care îl chinuia pe faraon, oamenii s\i
fiindu-i al\turi prin rug\ciuni [i punerea mâinilor (1Q Geneza apocrif\ 20,28-29), [i
despre un exorcist evreu care îi iart\ p\catele regelui Babiloniei în numele lui
Dumnezeu [i îl elibereaz\ de r\ul trimis chiar de Dumnezeu (4 Q Rug\ciunea lui
Nabonide 6). În ce-i prive[te pe rabini, ace[tia se dovedesc foarte pruden]i în fa]a
evenimentelor miraculoase, care pot s\-i îndep\rteze pe oameni de respectarea
Legii, obiectivul esen]ial al religiei iudaice. Sigur c\ rabinii, urmând tradi]ia marilor
personaje ale Israelului (mai ales Moise [i Ilie), recuno[teau c\ Dumnezeu se
poate manifesta prin intermediul faptelor miraculoase, dar subliniau c\, mai mult
decât profe]iile, expulzarea demonilor sau miracolele, pe Dumnezeu îl bucur\
lucrarea binelui [i împlinirea voin]ei sale. Rabinul Joshua ben Levi, discipolul lui
Hillel, afirm\: „A da omului pâinea cea de toate zilele este un miracol mai minunat
decât desp\r]irea apelor M\rii Ro[ii”. Ceva asem\n\tor se cite[te în Matei 7,21-22:
intr\ în Împ\r\]ia cerurilor nu cine realizeaz\ mai multe semne spectaculoase, ca
exorcismele sau miracolele, ci cel ce face voia Tat\lui din ceruri.
Dar sâmb\ta, în sinagogi, se citeau [i comentau Scripturile, iar omiliile despre
minunile care înso]iser\ ie[irea Israelului din Egipt erau ascultate cu deosebit
interes de un popor dornic s\ vad\ reînnoite marile gesturi eliberatoare ale lui
Dumnezeu. Cele zece pl\gi miraculoase care-l îngenuncheaser\ pe faraon sau
trecerea M\rii Ro[ii printre apele desp\r]ite, urmat\ de anihilarea armatei egiptene
în apele m\rii, sau darul manei, mâncarea c\zut\ din cer, care hr\nise Israelul în
timpul celor patruzeci de ani de traversare a de[ertului, asupra tuturor acestora se
concentra deseori lectura Torei sau Pentateuhului. Pe de alt\ parte, lectura
Profe]ilor rememora intrarea în }ara F\g\duin]ei, realizat\ cu mari minuni în
timpul lui Iosua, sau minunile f\cute de Ilie [i Elizeu sau – lucru esen]ial –
miracolele care, conform oracolelor profetice (mai ales ale lui Isaia), trebuiau s\
caracterizeze sfâr[itul timpului: miracole cosmice, profe]ii [i viziuni, vindecarea
bolnavilor [i nec\ji]ilor, eliberarea de]inu]ilor, cur\]area lepro[ilor, învierea
mor]ilor.
Aspira]ia arz\toare spre libertate a poporului evreu [i încrederea c\ Dumnezeu
va repeta miracolele din timpul exodului explic\ mi[c\rile populare de tip profetic
din sec. I [i apari]ia, din când în când, a „profe]ilor de semne”, capabili s\ pun\ în
mi[care mul]i oameni. Toate aceste personaje, pe care le cunoa[tem din Flavius
Josephus, promiteau fapte extraordinare, „semne ale mântuirii” (R\zboiul 6,5,2)
definitive, c\ci Dumnezeu avea s\ intervin\ într-o form\ impetuoas\ [i final\. Am
ar\tat (v. 3.3.3.3.) c\ Teudas voia s\ repete trecerea miraculoas\ a Iordanului din
timpul lui Iosua, când „fiii lui Israel au mers ca pe uscat, pân\ ce tot poporul a
trecut prin Iordan” (Iosua Navi 3,17). Acesta urma s\ fie începutul noii cuceriri a
]\rii [i al alung\rii romanilor, ocupan]ii str\ini. La rândul lui, Egipteanul sus]inea c\
or s\ se pr\bu[easc\ zidurile Ierusalimului, a[a cum, tot în timpul lui Iosua, se
pr\bu[iser\ zidurile Ierihonului (v. Iosua Navi 6): în fa]a marii minuni, romanii
urmau s\ se predea [i avea s\ se instaureze un nou regim politic, liber de orice
oprimare. Teudas [i Egipteanul [i-au purtat adep]ii în de[ertul Iudeii, care evoca
marele de[ert str\b\tut de israeli]i dup\ ie[irea din Egipt, din care Dumnezeu îi
condusese [i-i f\cuse victorio[i prin miracolele lui. {i al]i profe]i, anonimi, chemau
poporul în de[ert [i promiteau s\-l elibereze de toate relele, anun]au, a[adar, un
nou exod.
 Toate aceste personaje, care se autodefineau profe]i, au convins mult\ lume
s\-i urmeze, dar nici unul din miracolele promise nu s-a produs: oamenii au fost
masacra]i de romani, iar conduc\torii lor au murit sau au fugit. Nu este
surprinz\tor c\ Flavius Josephus îi acuz\ c\ „am\geau mul]imea” (Antichit\]i,
20,8,5). Cazul lui Iisus este diferit. {i el e acuzat c\ a ademenit [i am\git poporul,
dar prin „practicarea magiei” (Talmudul Babilonian, Sanhedrin 43a). Cu alte
cuvinte, în timp ce „profe]ii de semne” din anii 40-60 promit un mare semn
salvator, asemenea exodului – nerealizat niciodat\ –, Iisus face miracole, semne
prezente ale transform\rii personale care evoc\ sfâr[itul timpului [i care îl
anticipeaz\ acum [i aici. În via]a lui Iisus va exista, îns\, un mare semn, care
evoc\ darul manei c\zute din cer în timpul exodului [i care va fi interpretat de
adep]i în mod mesianic: înmul]irea pâinilor [i a pe[tilor, în urma c\reia mul]i vor
s\-l fac\ rege (v. mai jos 5.2.1.5.).

Chiar dac\ rabinii sau înv\]\torii Legii nu se arat\ deosebit de entuzia[ti fa]\ de cei
care fac miracole (vindec\ri [i/sau expulz\ri de demoni), tolereaz\ într-un anumit
fel aceste fenomene. Toleran]a va de deveni entuziasm în sec. IV-V, când se va
redacta Talmudul Babilonian [i se va l\rgi lista miracolelor atribuite rabinilor
anteriori. Un caz destul de clar este al rabinului Hanina ben Dosa, care a tr\it
înainte de 70 d.H. [i, prin urmare, poate fi considerat contemporan cu Iisus, de[i
nu este sigur c\ a tr\it în Galileea. Mi[na nu-i consemneaz\ locul de origine. Dar îl
caracterizeaz\ ca ultimul dintre „oamenii înf\ptuirilor” (Sota 9,15), expresie se
pare cu sensul „oameni puternici”, chiar „oameni care fac miracole” (G. Vermes).
Al]ii, ca J. P. Meier, sunt de p\rere c\ sensul e de „oameni care înf\ptuiesc
binele”, deci, care respect\ scrupulos Legea. Nu a[a a în]eles tradi]ia iudaic\, c\ci
în cele dou\ talmuduri Hanina ben Dosa este prezentat ca un prototip al
înf\ptuitorului de miracole: un rabin imun la mu[c\turile [erpilor, care vindec\ de
la distan]\ rugându-se pentru bolnavi [i care are puteri asupra demonilor.
Textul cel mai interesant despre acest personaj se g\se[te în Mi[na (Berakhot
5,5), unde se spune c\ Hanina se roag\ pentru bolnavi [i [tie, dup\ fluen]a
rug\ciunii lui, dac\ bolnavul va tr\i sau va muri: „Dac\ rug\ciunea curge u[or pe
buzele mele, [tiu c\ este primit\; de nu, [tiu c\ e respins\”. În acest text Hanina
nu apare ca un înf\ptuitor de miracole, ci ca persoan\ care a primit darul
rug\ciunii intense pentru binele bolnavilor, datorit\ c\reia poate s\ le afle [i
sfâr[itul. E un om sfânt, a c\rui rug\ciune poate ob]ine vindecarea sau, cel pu]in, îl
poate ajuta pe omul pentru care se roag\ s\-[i cunoasc\ sfâr[itul. Spre deosebire
de Iisus, Hanina nu se consider\ „nici profet, nici fiu de profet” (Talmudul
Babilonian, Berakhot 34b), chiar dac\ tradi]ia iudaic\ îl va prezenta ca pe un om
auster, care a renun]at la bunurile lui. Apoi, Hanina nu arat\ un interes aparte
pentru în]elepciune, ci pentru teama de p\cat [i pentru faptele bune, cum este
prezentat în Mi[na (Avot 3,10-11).
 Cel\lalt nume ce trebuie men]ionat este Honi (Onias), Desenatorul de cercuri,
care a tr\it la Ierusalim înainte de 65 î.H. Era „b\rbat drept [i drag lui Dumnezeu”
[i, potrivit lui Flavius Josephus (Antichit\]i 14,2,1), „în vreme de secet\, îl rugase
pe Domnul s\ alunge ar[i]a, iar Domnul i-a [i ascultat ruga, trimi]ând ploaia”.
Acela[i fapt este povestit mai pe larg în Mi[na [i convertit în miracol, singurul
atribuit unui înv\]\tor iudeu din primele secole (Taanit 3,8). Aici se relateaz\ c\
oamenii i-au cerut lui Honi s\ se roage pentru ploaie, dar, ini]ial, rug\ciunea nu i-a
fost ascultat\. Atunci Honi a desenat un cerc pe p\mânt [i s-a a[ezat în el, jurând
„pe marele nume” al lui Dumnezeu c\ nu va ie[i pân\ nu o s\ plou\. Dumnezeu a
trimis la început o ploaie prea slab\, apoi prea puternic\ [i, în sfâr[it, cum trebuia,
pân\ când oamenii, având ap\ destul\, i-au cerut lui Honi s\ se roage la
Dumnezeu s\ nu mai plou\.
Istoria aceasta îmbin\ magia (cercul, jur\mântul) [i o anumit\ ireveren]\ fa]\
de un Dumnezeu c\ruia i se cere s\ satisfac\ dorin]ele schimb\toare ale fiilor s\i
[i, în particular, ale lui Honi. Acesta este numit „fiu al casei [lui Dumnezeu]”, iar în
Talmud se spune c\ i se adreseaz\ lui Dumnezeu cu abba, „tat\, p\rinte”. Chiar
dac\ acest ultim detaliu îl apropie pe Honi – [i pe Hanina – de Iisus, cele dou\
personaje nu sunt taumaturgi sau autori de miracole în sensul în care este Iisus:
nu se prezint\ cu autoritatea lui, iar miracolele lor nu au nici o leg\tur\ cu
Împ\r\]ia lui Dumnezeu. Sunt doi b\rba]i sfin]i care-[i v\d ascultat\ rug\ciunea în
numele oamenilor, bolnavi sau, chiar, lipsi]i de ploaie.

5.2.1.3. Bolile trupului [i ale sufletului

Iisus este un vindec\tor [i un exorcist. El însu[i se refer\ la asta spunând: „Iat\, alung
demoni [i fac vindec\ri, ast\zi [i mâine ” (Luca 13,32). Cele dou\ ac]iuni au, îns\,
aceea[i finalitate: s\ ofere s\n\tate oamenilor, s\ vindece atât bolile care
afecteaz\ corpul, cât [i pe cele care tulbur\ sufletul [i mintea. Boala este o
alterare a func]iilor omului, în ultim\ instan]\ o tulburare a echilibrului somatic,
psihic [i/sau spiritual. Stabilitatea celui bolnav este în întregime afectat\, chiar
dac\ simptomele [i cauzele bolii apar]in doar unuia din aceste domenii. Omul
este o unitate [i o boal\, oriunde ar fi localizat\, afecteaz\ întreaga via]\. În spatele
bolii, se afl\ o lips\ a controlului generat\ de alterarea pernicioas\ a func]ion\rii
omului. În ultim\ instan]\, o boal\, mai ales cronic\, constituie o agresiune la
adresa demnit\]ii fiin]ei umane, sl\bit\ [i redus\, incapabil\ s\ dep\[easc\ o
realitate mai puternic\, împotriva c\reia nu poate face nimic.
Alungarea demonilor
O întrebare fundamental\ este ce sau cine provoac\ durerea sau nelini[tea,
degradarea fizic\ sau psihic\, într-un cuvânt tot ce duce la moarte. Potrivit unei
explica]ii mai frecvente decât ar putea s\ par\, bolile care afecteaz\ s\n\tatea
oamenilor ar fi o pedeaps\ a lui Dumnezeu pentru p\catele comise. A[a reac]ioneaz\,
de exemplu, v\duva din Sarepta când îi moare fiul, spunându-i profetului Ilie: „Ce ai
avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca s\-mi pomene[ti p\catele mele
[i s\-mi omori fiul?” (III Regi 17,18). Într-un mod asem\n\tor, în episodul orbului din
na[tere, ucenicii îl întreab\ pe Iisus: „Înv\]\torule, cine a p\c\tuit; acesta sau p\rin]ii
lui, de s-a n\scut orb?” (Ioan 9,2). Boala [i p\catul sunt legate nu doar datorit\ unui
tabu ancestral, ci fiindc\ omul este o unitate, iar vindecarea trupului implic\ refacerea
spiritului. Este ilustrativ în acest sens prima fraz\ adresat\ de Iisus paraliticului din
Cafarnaum de cum i-l pun în fa]\: „iertate î]i sunt p\catele tale!” (Marcu 2,5).
S\n\tatea sufletului o preced\ pe cea a trupului. Cine î[i vat\m\ trupul î[i vat\m\ [i
sufletul. Spune Iisus paraliticului de la Bethesda, dup\ vindecare: „De acum s\ nu mai
p\c\tuie[ti, ca s\ nu-]i fie ceva mai r\u” (Ioan. 5,14).
Pe de alt\ parte, în societatea greco-roman\ [i iudaic\ din sec. I d.H. nu rare
erau cazurile când for]ele obscure ale r\ului [i distrugerii, personalizate în figura
lui Satana [i a tovar\[ilor lui, duhurile rele, erau v\zute ca ultim\ cauz\ a bolilor
care chinuie oamenii. În acest sens, Evanghelia dup\ Luca se refer\ la cazul unei
biete femei gârbove, pe care Iisus o vindec\ într-o sâmb\t\, când se afla la
sinagog\. Se precizeaz\ c\ femeia avea „un duh de neputin]\”. Dup\ ce o
vindec\, Iisus subliniaz\ c\ aceast\ „fiic\ a lui Avraam […], pe care a legat-o
Satana, iat\ de optsprezece ani, […] se cuvenea, […] s\ fie dezlegat\ de leg\tura
aceasta” (Luca 13,16). Boala este v\zut\ ca rezultat al ac]iunii distructive a
principelui r\ului.
Un alt exemplu este scena b\iatului epileptic posedat de un duh r\u (Marcu
9,14-29 || Matei 17,14-20 || Luca 9,37-43a). Tat\l b\iatului descrie în fa]a lui Iisus
simptomele crizei care-i chinuie fiul (cade în foc sau ap\, face spume la gur\,
scrâ[ne[te din din]i, în]epene[te). În Matei 17,15, tat\l spune aceste cuvinte:
„Doamne, miluie[te pe fiul meu c\ este lunatic [epileptic] [i p\time[te r\u”.
Vindecarea b\iatului se produce când Iisus înfrunt\ duhul r\u care subjug\
bolnavul: admonesteaz\ [i alung\ demonul în mari convulsii, în ultima criz\
epileptic\ a bolnavului.
 Aceste dou\ exemple nu înseamn\ c\ toate relat\rile de exorcism sunt, în
ultim\ instan]\, vindec\ri în care se caut\ cauza bolii în puterea opresoare a lui
Satana [i a spiritelor rele. În unele – pu]ine – ocazii se vorbe[te de o posedare în
sens strict, adic\ de o persoan\ dominat\ complet de un subiect ciudat care i-a
„mâncat” umanitatea într-o asemenea m\sur\, încât voin]a [i cuvintele duhului
r\u [i ale celui posedat se confund\: unul vorbe[te prin gura celuilalt. Astfel, omul
posedat din Cafarnaum se adreseaz\ lui Iisus, vorbind la plural [i recunoscându-i
puterea: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca s\ ne pierzi? Te [tim cine
e[ti: Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1,24). În schimb, demonizatul de la Decapolis
îi vorbe[te la singular [i chiar cere mil\ celui mai puternic ca el: „Ce ai cu mine,
Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu s\ nu m\
chinuie[ti” (Marcu 5,7). Apoi, îns\, în ambele cazuri se produce o inversare
curioas\: „duhul cel necurat” (unul singur!) iese din posedatul din Cafarnaum, în
timp ce din posedatul de la Decapolis iese „o legiune”. Trebuie spus c\ numele
demonilor care îl oprim\ este [i numele armatei romane care ocup\ ]ara. Din
nara]iune se deduce c\ dou\ mii de spirite maligne au intrat fiecare într-un porc,
animalul impur prin defini]ie, [i au sfâr[it pe fundul lacului, loc care simbolizeaz\
moartea.
Aceast\ fluctua]ie între singular [i plural indic\ imposibilitatea de a preciza
subiectul sau subiectele cu care Iisus se confrunt\ [i c\rora le cere s\ tac\ [i s\ i
se supun\. În ambele cazuri este îns\ clar\ gravitatea [i profunzimea devast\rii
interioare a omului, c\ruia ac]iunea lui Iisus, anihilând spiritul r\ului, îi restabile[te
identitatea ultim\ a fiin]ei umane [i-i red\ consisten]a corporal\ [i spiritual\.
Posedatul din Decapolis, dup\ vindecare, î[i recupereaz\ ra]iunea, se îmbrac\ [i
st\ lini[tit: nu mai tr\ie[te în morminte, locul mor]ii, ci al\turi de ceilal]i oameni.
Mutul posedat, odat\ eliberat de spiritul malign, începe s\ vorbeasc\. Mama fetei
cananeene, dup\ ce spiritul a fost alungat, î[i g\se[te fiica întins\ în pat odihnindu-
se, eliberat\ de nelini[tea care o st\pânise pân\ atunci.
Faima de exorcist a lui Iisus se bazeaz\ pe cinci din cele 27 de relat\ri de
miracole amintite anterior, la începutul capitolului 5.2.1. (nr. 1, 7, 12, 15, 18). În
dou\ cazuri expulzarea demonilor are loc în afara teritoriului iudaic: posedatul din
Decapolis [i fiica femeii cananeene – unica expulzare f\cut\ de la distan]\. În alte
trei mediul pare a fi Galileea: Cafarnaum (b\rbatul posedat) sau un loc
nedeterminat (b\iatul epileptic [i mutul posedat). În orice caz, faima înv\]\torului
din Nazaret se r\spânde[te rapid, de vreme ce apare cineva care, de[i nu face
parte din grupul s\u, scoate demoni în numele lui. Informat de ucenici, Iisus nu
este deranjat [i le r\spunde: „Nu-l opri]i, c\ci nu e nimeni care, f\când vreo
minune în numele meu, s\ poat\, degrab\ [pe urm\], s\ m\ vorbeasc\ de r\u”
(Marcu 9,39). Peste mai mult de 20 de ani, la Efes (Asia Mic\), exorci[ti itineran]i
evrei înc\ încercau s\ expulzeze demoni cu aceast\ formul\: „V\ jur pe [v\ cer în
numele lui] Iisus, pe care-l propov\duie[te Pavel!” (Faptele 19,13).

Vindec\rile
Nara]iunile de miracole din evanghelii arat\, cu o mare plasticitate, uneori cu
emo]ie, cum lupt\ Iisus pentru s\n\tatea deplin\ a omului. În evanghelii sunt
consemnate 14 vindec\ri care, ca [i expulz\rile de demoni, apar atât în Marcu (8),
cât [i în culegerea Q (1); dar, spre deosebire de exorcisme, nara]iuni despre
vindec\ri exist\ [i în materialele proprii lui Luca (3) [i în Evanghelia dup\ Ioan (2).
 Vindec\rile acoper\ un evantai amplu de locuri, persoane [i situa]ii. G\sim
bolnavi la pat cu friguri, cu maladii cronice ale sângelui (hemoragii) sau oaselor
(femeia gârbov\). Sunt oameni c\rora le este afectat\ integritatea (orbi, paralitici,
un surdomut, un b\rbat cu mâna paralizat\), bolnavi cronici (un hidropic) [i unul
suferind de o maladie grav\, paralizat în pat, în mari suferin]e. Nu lipsesc lepro[ii,
care trebuie s\ stea la distan]\ de ceilal]i („s\ nu mai aib\ de-a face cu nimeni [i
s\ nu se deosebeasc\ deloc de un mort”, spune Josephus Flavius în Antichit\]i
3,11,3). Dup\ cât se pare, toate persoanele vindecate sunt evrei, firesc, având în
vedere c\ vindecarea are loc pe teritoriul iudaic: o posibil\ excep]ie ar fi
surdomutul care tr\ie[te sau se afl\ la Decapolis (nr. 13 din list\, 5.2.1.), la care nu
este clar dac\ e evreu sau p\gân.
Patru vindec\ri au loc la Cafarnaum. În casa lui Simon-Petru [i Andrei de aici
vindec\ Iisus pe soacra celui dintâi (nr. 2). În aceea[i cas\, cei patru care purtau
pe o targ\ un paralitic au trebuit s\ g\seasc\ un procedeu ingenios, s\ se urce pe
acoperi[, s\ desfac\ o parte din el [i s\ coboare omul pe care-l purtau în
înc\perea în care se afla Iisus (nr. 4). În sinagoga din Cafarnaum se produce
vindecarea omului cu mâna paralizat\ (nr. 5). Centurionul care îi cere vindecarea
slugii lui locuie[te, probabil, [i el la Cafarnaum, unde chiar a pl\tit cheltuielile de
construc]ie a sinagogii (nr. 8).
Lâng\ Cafarnaum, la Betsaida, patria a trei dintre ucenici – Petru, Andrei [i
Filip – Iisus vindec\ un orb în afara a[ez\rii (nr. 14). Nu foarte departe de malul
lacului Galileea este vindecat\ femeia cu hemoragie (nr. 9). Galileea este [i
teritoriul în care Iisus purific\ un lepros, c\ruia îi cere s\ se prezinte la preot ca s\-i
certifice vindecarea (nr. 3).
Acestor [apte vindec\ri, realizate în Galileea, li se adaug\ cele trei pe care
nara]iunile evanghelice le situeaz\ în Iudeea. La ie[irea din Ierihon, ora[ de pe
valea râului Iordan, Iisus îl vindec\ pe orbul Bartimeu – unicul dintre cei vindeca]i
al c\rui nume e cunoscut –, care sta lâng\ drum cer[ind (nr. 16). Evanghelia dup\
Ioan este singura care relateaz\ dou\ vindec\ri pe care Iisus le-ar fi înf\ptuit la
Ierusalim: a unui paralitic care sta la Bethesda („sc\ld\toarea Vitezda”) (nr. 25) [i
a unui orb din na[tere, trimis s\ se spele (nr. 26) în sc\ld\toarea Siloamului (26).
În sfâr[it, exist\ trei vindec\ri într-un teritoriu nedeterminat. Toate trei sunt
men]ionate doar de Evanghelia dup\ Luca, ceea ce (m\rturia unui singur izvor) nu
indic\ în mod necesar c\ este vorba de materiale non-istorice. Localizarea
episoadelor este destul de concret\, iar relatarea pare verosimil\. Femeia gârbov\
este vindecat\ într-o sinagog\ sâmb\ta, provocând protestul vehement al mai-
marelui sinagogii (nr. 21). Tot sâmb\ta – de data aceasta la o mas\ oferit\ lui Iisus
de un fariseu important – este vindecat un hidropic (nr. 22). La intrarea într-un sat,
în drumul lui Iisus [i al ucenicilor, zece lepro[i îi cer s\-i vindece [i Iisus o face [i le
cere s\ se prezinte la preo]i, care trebuie s\ declare, cum prescrie Legea, c\
lepro[ii au r\mas cura]i (nr. 23).
 Cele 14 vindec\ri (13 situate în teritoriu iudaic [i una la Decapolis, poate a
unui surdomut evreu), men]ionate în una sau mai multe evanghelii, prezint\, în
grade diferite, considerabile elemente ale identit\]ii personajelor [i ac]iunilor lor
precum [i informa]ii suficiente legate de loc [i circumstan]e. Cum a ar\tat G.
Theissen, este cert c\ nara]iunile care ne-au ajuns sunt structurate dup\ scheme [i
motive literare care se repet\, se intersecteaz\ [i se combin\. Sunt îns\ prea multe
elemente concrete ca s\ credem c\ e vorba de nara]iuni model sau sintez\,
„create” pentru a reflecta „ceea ce obi[nuia s\ fac\ Iisus”. Mai degrab\, cum
justificat insist\ J. D. G. Dunn, aceste istorii (nu altele!) erau cele care treceau din
gur\ în gur\ chiar în timpul activit\]ii lui, transmise drept „ce a f\cut Iisus”. Ulterior
au fost adaptate la – [i, în unele cazuri, foarte determinate de – tr\s\turile proprii
unei nara]iuni de miracol [i a[a ne-au ajuns. Ca atare, dac\ [tim c\ Iisus a
vindecat-o pe soacra lui Petru sau pe orbul din Ierihon este fiindc\ au existat
martori oculari care au r\spândit imediat vestea despre ce se întâmplase: Iisus
avea faima de vindec\tor, faim\ care a f\cut s\ i se amplifice miracolele, dar care
putea exista doar pornind de la ele.
Pe de alt\ parte, trebuie observat c\ nici una dintre cele dou\sprezece istorii
în care Iisus vindec\ nu dep\[e[te limitele verosimilului. Nu exist\ tr\s\turi
fantastice sau ira]ionale, mai curând sunt istorii ale unui omenesc emo]ionant, atât
al vindeca]ilor, cât [i al celui ce vindec\. C\ ne mi[c\m într-un teren foarte
apropiat lui Iisus, o dovede[te marele num\r de detalii vii, tr\ite, pe care le
cuprind aceste nara]iuni: de la sentimentul de încredere al femeii cu hemoragie,
marcat\ social [i religios de boala ei („De m\ voi atinge m\car de haina lui, m\ voi
vindeca!”), pân\ la efortul tenace [i plin de compasiune al lui Iisus, vizibil, de
exemplu, în dubla punere a mâinilor când îi red\ vederea orbului din Betsaida. În
acest sens, mai ales cele dou\ porunci – de vindecare („effata”) [i de înviere
(„talita, cum”) – p\strate în aramaic\, limba lui Iisus [i a celor din jur, ne apropie
de faptele [i oamenii care au fost de fa]\ [i au povestit (v. Marcu 7,34 [i 5,41).

Învierile
Trei sunt învierile înf\ptuite de Iisus sau, mai zis, reînsufle]irile (= întoarceri la via]\).
Dou\ au loc în Galileea: una la Naim, a[ezare la circa 10 km de Nazaret, [i alta într-o
a[ezare nedeterminat\, lâng\ lacul Galileei. Ambele vizeaz\ oameni tineri, respectiv
unicul fiu al unei v\duve [i fiica, de doisprezece ani, a lui Iair, o c\petenie a sinagogii
(nr. 20 [i 8). Pe tân\r îl duceau s\-l înmormânteze când Iisus, care intra în Naim, îi
red\ via]a. Fata tocmai murise când el intr\ în cas\ [i o face s\ revin\ la via]\. A treia
înviere – cea mai spectaculoas\ – este a lui Laz\r, un b\rbat adult, fratele Martei [i al
Mariei. To]i trei sunt prieteni cu Iisus [i tr\iesc în Betania, localitate de lâng\ Ierusalim.
Laz\r este mort de patru zile când Iisus vine în Betania [i îl reînvie (nr. 27). Învierea
fiului v\duvei din Naim [i a lui Laz\r este men]ionat\ de o singur\ evanghelie, a lui
Luca [i, respectiv, a lui Ioan. Învierea din Naim prezint\ multe puncte comune cu un
episod similar (învierea fiului v\duvei din Sarepta) al c\rui protagonist este profetul Ilie
(v. I Regi 17,17-24).
 O înviere reprezint\ victoria suprem\ asupra puterilor distructive ab\tute
asupra omului. Limita r\ului este dep\[it\ când se p\rea c\ acesta este, mai mult
ca oricând, ireversibil. De aceea, celui ce revine la via]\ dup\ moarte îi este
restituit întreg omenescul, total pierdut. Se poate spune c\ o înviere este o
vindecare însutit\, o salvare in extremis din infernul în care c\zuse, al mor]ii,
ob]inut\ gra]ie puterii divine din persoana lui Iisus. Pe de alt\ parte, cum învierea
este o victorie asupra puterii mortale, nefaste, prin excelen]\, a învia pe cineva
înseamn\ a-l elibera din lan]urile principelui tenebrelor [i al infernului. Cu alte
cuvinte, cum subliniaz\ A. Marchadour, o înviere este o victorie decisiv\ asupra
spiritului r\ului care încearc\ s\ pun\ st\pânire pe om [i s\-l poarte într-un spa]iu
opus spa]iului vie]ii. Cel mort este smuls celui care îl f\cuse prizonier pentru
totdeauna, ca într-un exorcism, în care cel posedat este eliberat de cel ce-l ]inea
captiv.
În activitatea lui Iisus, profetul semnelor, se împline[te în mod semnificativ
ceea ce fusese anun]at pentru ultimele timpuri ale istoriei. Când ucenicii lui Ioan
Botez\torul se duc la el din partea înv\]\torului lor [i-l întreab\ dac\ el e „Cel ce
va s\ vin\”, r\spunde cu o descriere a programului s\u, a ceea ce to]i pot s\ vad\
[i s\ aud\. Cu fragmente spicuite din Isaia, r\spunsul lui Iisus este un fel de
rezumat al activit\]ii lui: „Orbii î[i cap\t\ vederea [i [chiopii umbl\, lepro[ii se
cur\]esc [i surzii aud, mor]ii înviaz\ [i s\racilor li se bineveste[te” (Matei 11,5 ||
Luca 7,22). Iisus include învierea mor]ilor printre semnele timpului nou, semnele
care indic\ noii zori ai Împ\r\]iei care mije[te la orizontul umanit\]ii. Nu este deci
surprinz\tor c\ tradi]ia ne-a transmis trei istorii de înviere în care Iisus, autorul de
miracole, realizeaz\ un semn extraordinar propriu sfâr[itului timpului: învierea
celor mor]i.
Semnul învierii este provizoriu, c\ci cele trei persoane reînsufle]ite – un b\rbat
adult, un tân\r [i o tân\r\ – revin la via]a prezent\, supus\ mor]ii [i, prin urmare,
sunt eliberate doar provizoriu. Aceast\ considera]ie nu îi anuleaz\ îns\ valoarea de
semn: semnul triumfului definitiv al vie]ii, [i mai impresionant decât o expulzare
de demoni sau o vindecare de boal\. Astfel, în Evanghelia dup\ Ioan, moartea [i
învierea lui Laz\r sunt v\zute ca evenimente care vor culmina cu victoria celui
c\ruia îi st\ în putere totul: „Aceast\ boal\ nu este spre moarte, ci pentru slava lui
Dumnezeu” (Ioan 11,4).
În toate trei învierile triumf\ via]a, iar r\ul [i Cel R\u e[ueaz\ în încercarea de
a pune st\pânire pe oameni. Cuvântul lui Iisus este o porunc\ plin\ de autoritate
adresat\ prietenului mort: „Laz\re, vino afar\!” (Ioan 11,43). Sau fiicei lui Iair:
„Talita, cum! Fiic\, ]ie zic, scoal\-te!” (Marcu 5,41). {i fiului v\duvei din Naim:
„Tinere, ]ie î]i zic, scoal\-te!” (Luca 7,14). Este evident contrastul dintre aceste
cuvinte [i cele pronun]ate de profetul Ilie în fa]a fiului mort al v\duvei din Sarepta:
„Doamne Dumnezeul meu, s\ se întoarc\ sufletul acestui copil în el!” (III Regi
17,21). Cuvântul plin de putere al lui Iisus domin\ scena suveran. Prin acest
numitor comun, cele trei istorii sunt semne ale puterii asupra vie]ii [i mor]ii
exercitate de Iisus, purt\torul Împ\r\]iei, trimisul cu puteri depline al lui
Dumnezeu în lume.
5.2.1.4. Faptele prodigioase de tip cosmic

Dou\ sunt episoadele care trebuie avute în vedere: furtuna lini[tit\ (nr. 6 din lista de la
începutul capitolului 5.2.1.) [i mersul lui Iisus pe ap\ (nr. 11). Primul episod este
relatat de cele trei evanghelii sinoptice, cel de-al doilea de Marcu [i Matei [i, într-o
form\ independent\, de Ioan.
În aceste episoade vântul [i a apa (marea), dou\ for]e ale naturii prezentate
cu tr\s\turi personalizate, intervin, ca un alt personaj, al\turi de Iisus [i de ucenici.
Cele dou\ scene sunt nocturne: noaptea d\ un dramatism particular [i permite o
viziune intuitiv\, difuz\, a întâmpl\rilor. În episodul furtunii lini[tite, traversarea
lacului începe „când s-a înserat” (Marcu 4,35). Iisus se afl\ deja în barc\ în
momentul când d\ porunc\ s\ treac\ pe cel\lalt ]\rm. Furtuna îl prinde dormind
la pupa „pe c\p\tâi”. În cealalt\ scen\, întâlnirea lui Iisus – care vine, mergând pe
ap\ – cu ucenicii – care vâslesc în direc]ie invers\ – se produce „c\tre a patra
straj\ a nop]ii”, spre zori (Marcu 6,48). Evanghelia dup\ Ioan, mai generic\,
men]ioneaz\ c\ „s-a f\cut întuneric” (6,17).
Centrul nara]iunii, în ambele episoade, este confruntarea dintre puterile
cosmice – vântul [i marea – [i Iisus, care dovede[te o suveranitate total\ asupra
lor, în fa]a ucenicilor paraliza]i de fric\. De parc\ ar fi vorba de o porunc\ dat\
unui puternic spirit al r\ului, Iisus ceart\ vântul [i marea [i le cere s\ se supun\:
„Taci! Înceteaz\!”. Furtuna se lini[te[te imediat [i „s-a f\cut lini[te mare” (Marcu
4,39). În cel\lalt episod, mersul lui Iisus pe „mare”, nu doar pe ap\, indic\
domina]ia sa total\ asupra acestei for]e cosmice a întunericului [i a mor]ii. {i
vântul sfâr[e[te prin a se supune lui Iisus: potrivit lui Marcu 6,51, se lini[te[te
imediat ce el ajunge în barc\, potrivit lui Ioan, 6,21, î[i pierde întreaga agresivitate
c\ci, miraculos, barca atinge p\mântul imediat ce Iisus se apropie de ea.
 Curios, aceste dou\ scene, care nareaz\ fapte extraordinare – chiar fantastice
[i neverosimile, dup\ opinia unora – con]in detalii concrete care indic\ r\d\cina
în realitate. În acest sens, în episodul furtunii lini[tite se dau detalii tr\ite,
colaterale [i, de aceea, deosebit de semnificative: ucenicii, conform poruncii lui
Iisus, ridic\ ancora [i pornesc cu barca în care era [i el (Matei 4,36); Iisus „era la
partea dind\r\t a cor\biei, dormind pe c\p\tâi” (Marcu 4,38); „erau cu el [i alte
cor\bii”, ignorate în cursul povestirii (Marcu 4,36). La fel, în episodul mersului pe
ape, sunt elemente care provin din observa]ia direct\: Iisus merge spre ucenici,
dar parc\ „voia s\ treac\ pe lâng\ ei” (Marcu 6,48); senza]ia ucenicilor nu este atât
de fric\, ci de teroare, în fa]a unei figuri pe care, când o v\d, to]i, f\r\ excep]ie, o
identific\ drept o n\luc\, un spirit venit de pe lumea cealalt\. Se lini[tesc doar
când Iisus le vorbe[te [i-i asigur\ c\ el este. În episodul mersului lui Iisus pe ape,
ambele m\rturii literare coincid în cuvintele adresate ucenicilor: „Eu sunt; nu v\
teme]i!” (Marcu 6,50; Ioan 6,20). Se pare, a[adar, c\ ucenicii p\streaz\ amintirea a
dou\ evenimente extraordinare întâmplate noaptea, pe lacul Galileei, în situa]ii de
dificultate [i urgen]\: o mare furtun\ care-i poart\ pe ocupan]ii b\rcii pe marginea
naufragiului [i o traversare complicat\ de un vânt puternic din fa]\ [i un lac tot mai
agitat. S\ observ\m c\ ambele evenimente încep din voin]a expres\ a lui Iisus:
niciodat\, în nici un alt loc, nu se spune c\ Iisus a c\l\torit pe lac noaptea sau c\
ucenicii ar fi navigat f\r\ el. Pe de alt\ parte, în ambele cazuri, situa]ia acestora
este extrem\ (pericol de moarte cauzat de furtun\, adânc tulbura]i de oboseal\ [i
de nesomn ca urmare a sosirii miraculoase a lui Iisus pe ap\). Aceasta ar putea
sus]ine ipoteza c\, a[a cum arat\ B. J. Malina, starea de spirit a ucenicilor putea fi
„perturbat\” [i amintirea a ceea ce s-a întâmplat s\ nu fie foarte clar\, distinct\.
Oricum, p\streaz\ în memorie interven]ia lui Iisus, sfânt [i puternic, care i-a salvat
dintr-un pericol grav când nu mai aveau nici o speran]\ (furtuna lini[tit\) sau i-a
scos în plin\ noapte dintr-o situa]ie dificil\ (puternic vânt din fa]\) ap\rându-le în
fa]\ în plin lac.
Ulterior, amintirea unor fapte extraordinare, rememorate probabil din
penumbra unei st\ri de spirit „perturbate”, a tot fost evocat\, intermediat\ de o
nou\ în]elegere venit\ din Scripturi. Salvarea miraculoas\ a ucenicilor a fost
interpretat\ în lumina marilor minuni f\cute de Dumnezeu în alte timpuri în
ajutorul poporului lui Israel. În transmiterea celor dou\ episoade au putut fi
introduse elemente provenite din Vechiul Testament. Aici, Dumnezeu este cel ce
„umbl\ pe valurile m\rii” (Iov 9,8), al c\rei st\pân [i domn este, astfel sl\vit de
profet: „Cu caii t\i tu cutreieri marea, puhoiul întinselor ape” (Avacum 3,15). {i de
psalmist:. „În mare este calea ta [i c\r\rile tale în ape multe [i urmele tale nu se
vor cunoa[te” (76,18). Sau Psalmul 106,28-29: „Dar au strigat c\tre Domnul în
necazurile lor [i din nevoile lor i-a izb\vit. {i i-a poruncit furtunii [i s-a lini[tit [i au
t\cut valurile m\rii”. Aceste texte [i altele, precum Exodul 33,21-23, care vorbesc
despre trecerea slavei Domnului (v. Marcu 6,48), sau Exodul 3,14, unde Dumnezeu
se prezint\: „Eu sunt” (v. Marcu 6,50; Ioan 6,20), au putut influen]a transcrierea
nara]iunilor în forma în care le avem ast\zi.
Dar liniile principale ale evenimentelor [i unele detalii secundare concrete
sus]in concluzia c\ exist\ o baz\ istoric\ suficient\ în cele dou\ miracole în care
Iisus se dovede[te st\pân absolut al vântului [i al m\rii.
5.2.1.5. Marele semn: masa cu pâini [i pe[te

Singurul miracol relatat de toate patru evangheliile este înmul]irea pâinilor [i a pe[tilor.
În dou\ (Marcu [i Matei) este chiar narat de dou\ ori. În total, avem deci [ase (!)
relat\ri ale aceluia[i fapt (v. nr. 10 din lista de la începutul capitolului 5.2.1.). Este,
a[adar, miracolul cel mai bine documentat în izvoarele scrise despre Iisus. Nara]iunile
din Marcu 6,32-44 (|| Matei 14,13-21 || Luca 9,10-17) [i din Ioan 6,1-13 sunt dou\ versiuni
independente ale aceluia[i miracol, rod a dou\ tradi]ii orale diferite. Mai exist\ [i o a
treia tradi]ie oral\, cea reprezentat\ de a doua relatare a înmul]irii pâinilor (Marcu 8,1-
10) (|| Matei 15,32-39). O caracteristic\ important\ a miracolului înmul]irii pâinilor este
c\ face parte dintr-o secven]\ mai ampl\, care cuprinde, atât în Marcu 6,32-53 (|| Matei
14,13-34), cât [i în Ioan 6,1-21, o zi [i o noapte din via]a lui Iisus, în care este inclus\
înmul]irea pâinilor [i mersul pe ap\.
Secven]a începe prezentându-l pe Iisus cu ucenicii într-un loc nedeterminat
din nordul lacului Galileei, probabil la r\s\rit de Betsaida, teritoriu care apar]inea
lui Filip [i, ca atare, nu se afla sub jurisdic]ia lui Antipa. Se apropie Pa[tele (Ioan
6,4). Iisus este în plin câmp, departe de zonele locuite, [i aici prime[te o mare
mul]ime: „cinci mii de b\rba]i” (Matei 14,21 adaug\, „afar\ de femei [i de copii”; [i
Ioan 6,10 las\ s\ se în]eleag\ acela[i lucru). A doua nara]iune despre înmul]irea
pâinilor reduce num\rul: „ca la patru mii” (Marcu 8,9) (Matei 15,38 adaug\ iar\[i
c\ femeile [i copiii nu intr\ în calcul); aici se men]ioneaz\ c\ mul]imea e cu Iisus
de trei zile [i, fire[te, s-au terminat proviziile.
Evanghelia dup\ Marcu (6,34) situeaz\ scena chiar lâng\ lac, în timp ce
Evanghelia dup\ Ioan (6,3.16) consemneaz\ c\ Iisus [i ucenicii, cu mul]imea, se
adun\ în munte, nu departe de lac. Marcu precizeaz\ c\ Iisus [i-a petrecut ziua
vorbind mul]imii [i înv\]ând-o (6,34). F\cându-se târziu, ucenicii îi sugereaz\ lui
Iisus s\ lase lumea s\ plece, s\ se duc\ s\-[i cumpere mâncare în casele [i satele
din împrejurimi. El replic\ sugerându-le s\ se ocupe ei de mul]ime, s\ o
hr\neasc\, propunere pe care se v\d incapabili s\ o primeasc\. Atunci Iisus le
porunce[te s\-i a[eze pe oameni pe iarb\, mul]ume[te lui Dumnezeu – cum e
obiceiul la evrei înainte de mas\ –, rupe cinci pâini [i doi pe[ti ([apte pâini [i
câ]iva pe[ti în Marcu 8) [i le d\ ucenicilor s\ le împart\ oamenilor. M\nânc\ to]i
cât doresc pâine [i pe[te [i mai r\mân înc\ 12 co[uri de pâine ([apte, în
nara]iunea din Marcu 8).
Entuziasmul popular este debordant: Iisus este aclamat ca profetul a[teptat, ca
Mesia al Israelului (v. Ioan 6,15). Foarte probabil, ucenicii sunt cuprin[i [i ei de
acest entuziasm [i, din acest motiv, Iisus îi pune s\ plece repede singuri cu barca
spre Betsaida (Marcu 6,45) sau Cafarnaum (Ioan 6,17): vrea s\-i apere de
entuziasmul de tip mesianic, cu atât mai mult când o mare mul]ime este
înfierbântat\ [i dispus\ la orice. E deja întuneric când ucenicii se afl\ pe lac
vâslind din greu, c\ci vântul le bate din fa]\. Între timp, Iisus a temperat
entuziasmul oamenilor [i i-a f\cut s\ plece; dup\ care s-a dus singur pe munte „s\
se roage” (doar Marcu 6,46 men]ioneaz\). Brusc – Marcu precizeaz\ ora: între 3 [i
6 diminea]a (6,48) – Iisus vine spre ucenici mergând pe ap\. Însp\imânta]i, cred
c\ e o n\luc\. Iisus se identific\ [i, poate, urc\ în barc\ (Marcu 6,51). Barca ajunge
îndat\ la ]\rm, la Cafarnaum (Ioan 6,21), sau traverseaz\ lacul [i ajunge pe ]\rmul
Genesaretului (Marcu 6,53). Secven]a a durat, aproximativ, o zi întreag\.
 Este semnificativ c\, într-o succesiune de fapte care poate fi trasat\ destul de
exact, exist\ o serie de oscila]ii rezultate din caracterul oral al celor trei tradi]ii
preluate în diferitele nara]iuni din Marcu [i Ioan. Exist\ concordan]\ în liniile
majore ale povestirii [i neconcordan]e în circumstan]e [i puncte de detaliu, ceea
ce arat\ autenticitatea celor trei tradi]ii [i r\d\cina lor în istoria faptului narat. În
unele relat\ri nu lipsesc detaliile tr\ite, de exemplu, referirea la cei 200 de dinari
necesari pentru a da de mâncare mul]imii (Marcu 6,37), [i ace[tia insuficien]i
(Ioan 6,7). Un alt detaliu tr\it sunt cifrele „cinci” [i „doi”, referitoare la pâini [i la
pe[ti (cifra „[apte” pentru pâini din Marcu pare secundar\). Apoi, lumea este
hr\nit\ cu pe[te, mâncarea proprie lacului lâng\ care se afl\; nu beau vin, lucru
de neconceput cu atâ]ia oameni [i care se îndep\rteaz\ de ceea ce vrea Iisus (s\
dea mâncarea necesar\ unei mul]imi înfometate). „Iarba verde” pe care oamenii
se a[az\ în grupuri este un detaliu propriu anotimpului ploios, prim\vara, perioada
din an în care are loc marea mas\ (se apropie Pa[tele: Ioan 6,4). Subliniem [i
apari]ia fugar\ a unui b\iat care are cele cinci pâini [i cei doi pe[ti (personaj
superfluu care apare doar în Ioan 6).
Totul justific\ supozi]ia c\ Iisus a convocat mult\ lume la o mas\, unde s-a
mâncat pâine [i pe[te, lâng\ lacul Galileei, în preajma s\rb\torii de Pa[te din anul
29 d.H., într-o zon\ (NE lacului) neaflat\ sub jurisdic]ia lui Antipa [i, ca atare, foarte
sigur\. Mii de persoane (b\rba]i, femei, copii), venite în cea mai mare parte din
Galileea, se adun\ într-un loc pl\cut, dar dep\rtat de nucleele populate. Timpul (în
preajma Pa[telui), locul (nepopulat) [i participan]ii (o mare mul]ime) indic\ faptul
c\ Iisus vrea s\ realizeze un semn major, un semnal care s\ indice cu claritate
care îi este proiectul. Nu alege un semn de eliberare politico-militar\, cum face un
„profet de semne”, numit „Egipteanul”, care va aduna patru mii de b\rba]i
(Faptele 21,38), îi va purta în de[ert [i va a[tepta ca zidurile Ierusalimului s\ se
pr\bu[easc\ în mod miraculos [i astfel s\ poat\ extermina garnizoana roman\ (v.
5.2.1.2.).
Semnul realizat de Iisus nu este unul de violen]\ împotriva du[manului, ci
unul de fraternitate între cei ce-l urmeaz\. Iisus nu evoc\ marile fapte militare
împotriva egiptenilor (trecerea M\rii Ro[ii), în timpul lui Moise, sau împotriva
cananeenilor (distrugerea Ierihonului), în timpul lui Iosua, care-i înfl\c\rau pe
evreii timpului s\u [i-i a]â]au împotriva romanilor. Nici nu-[i propune s\ le repete:
se delimiteaz\ de „profe]ii de semne” care se erijau în profe]i ai poporului, în lideri
care voiau eliberarea de jugul roman prin for]a armelor. Poporul e convocat nu la
o lupt\, ci la un mare osp\]. De aceea, minunea evocat\ de Iisus în leg\tur\ cu
exodul [i Pa[tele este marea mas\ a poporului lui Israel în pustia Sin, în ziua când
a fost hr\nit miraculos cu man\, pâinea plouat\ din cer, [i cu prepeli]e (v. Exodul
16). Apoi, timp de 40 de ani, cât a durat traversarea de[ertului, mana a devenit
hrana sa.
 Masa de la lacul Galileea, cum [i-o propune Iisus, este un semn al milei lui
Dumnezeu pentru poporul s\u [i de fraternitate între to]i cei de fa]\. Cu alte
cuvinte, a[a cum s-a petrecut în ziua când a c\zut man\ din cer [i israeli]ii au
putut s\ m\nânce pâine [i prepeli]e, pâinea [i pe[tii de acum, împ\r]ite [i
înmul]ite, sunt un semn al leg\turii dintre Dumnezeu [i omenire. În primul rând,
cei înfometa]i, primesc mâncare din abunden]\, cum proclam\ Fericirile (v. Luca
6,21). Este un indiciu c\ a început o lume nou\: pâinea [i pe[tele se înmul]esc,
s\racilor li se anun]\ vestea cea bun\. În al doilea rând, oamenii sunt primi]i [i
împ\r]i]i în „cete”, în grupuri, f\r\ nici un fel de distinc]ie [i separare între buni [i
r\i, drep]i [i nedrep]i, puri [i p\c\to[i, adul]i [i copii, b\rba]i [i femei. Dumnezeul
pe care-l anun]\ Iisus este Tat\l tuturor (v. Matei 5,45). În al treilea rând, masa de
la lacul Galileei se înf\]i[eaz\ ca un reflex clar al Împ\r\]iei, în m\sura în care [i
Împ\r\]ia este prezentat\ ca un festin în care oameni veni]i de pretutindeni de pe
p\mânt se a[az\ la mas\ al\turi de Avraam, Isaac [i Iacob (v. Matei 8,11-12 || Luca
13,28-29). Acel osp\], extraordinar în atâtea privin]e, este o imagine splendid\ a
Împ\r\]iei, care expliciteaz\ nucleul mesajului lui Iisus [i care situeaz\ persoana
sa în centrul a[tept\rilor mul]imii.
Din nefericire, mul]imea î[i concentreaz\ a[tept\rile spre redresarea na]ional\
a Israelului, pe plan religios, social, politic. Semnul a fost cu totul de excep]ional [i
oamenii, nu nejustificat, cred c\ cel ce a înf\ptuit marele miracol este trimisul lui
Dumnezeu care urmeaz\ s\ elibereze Ierusalimul, noul David, conduc\torul de
care au nevoie. De aceea vor s\-l fac\ „rege” (Ioan 6,15), ca s\ p\storeasc\
poporul cu for]\ [i putere. Dar aceast\ reac]ie – pe de alt\ parte, de în]eles – arat\,
o dat\ mai mult, c\ adeziunea mul]imii la Iisus se intensific\ atunci când îi este
satisf\cut orizontul unei a[tept\ri imediate, p\mânte[ti. Au mâncat pâine cât au
vrut [i asta le e de ajuns. Iisus îns\ le-a vorbit în limbajul Împ\r\]iei, limbajul
abunden]ei, dar nu doar de pâine, ci mai ales de compasiune [i fraternitate f\r\
excluderi. Osp\]ul cu pâine [i pe[te a exprimat mesajul în mod concret, dar
oamenii n-au în]eles tot ce voia el s\ spun\ (v. 4.6.2.).
La rândul ei, comunitatea cre[tin\ timpurie va recunoa[te în acest osp\]
imaginea celui – semnificativ în cel mai înalt grad – cu care Iisus va vrea s\-[i
încheie via]a: ultima cin\, Cina cea de tain\, cu ucenicii, în ajunul mor]ii pe cruce
(v. 6.1.3.). Rela]ia dintre cele dou\ mese se impune de la sine, de aceea
nara]iunile despre înmul]irea pâinilor sunt pline de referin]e la Euharistie. În
special, cum a ar\tat J. P. Meier, Marcu 8 a fost impregnat de cuvintele pe care
Iisus le-a rostit la ultima cin\ (a se compara, de exemplu, Marcu 8,6-7 [i 14,22-23).
Cele dou\ mese au r\mas indisolubil legate în tradi]ia cre[tin\, cum arat\
discursul din capitolul 6 al Evangheliei dup\ Ioan, numit „despre pâinea vie]ii”.
Celelalte dou\ semne extraordinare, dar mult mai restrânse decât al pâinii [i
pe[telui, sunt cel al apei transformate în vin [i pescuitul miraculos.
 Episodul nun]ii din Cana, la care Iisus transform\ apa în vin, este men]ionat
doar de Evanghelia dup\ Ioan (2,1-11) (v. nr. 24 din lista miracolelor dat\ la
începutul capitolului 5.2.1.). De remarcat c\ este unicul miracol din evanghelii în
care se produce transformarea unei materii în alta. Spre deosebire de înmul]irea
pâinilor, unde cantit\]ile sunt m\rite, aici r\mân acelea[i; con]inutul celor [ase
vase pline cu ap\ devine un vin excelent. Dac\ în marele semn al pâinilor toat\
lumea m\nânc\ pe s\turate, în semnul transform\rii apei în vin doar capul
slujitorilor „gust\” apa transformat\ în vin1, [i nici el nu [tie c\ acel vin superior
este rezultatul transform\rii înf\ptuite de Iisus. Este evident c\ nara]iunea – în
forma în care ne-a ajuns – a suferit modific\ri esen]iale, sigur orientate spre a da o
mai mare înc\rc\tur\ simbolic\ textului evanghelic: transformarea apei în vin
simbolizeaz\, foarte probabil, substituirea vechiului leg\mânt – iudaic – prin cel
nou, cel al vinului mai bun [i al mirelui, Iisus Hristos, care ac]ioneaz\ la cererea
mamei sale. Scena se petrece în Cana, satul din Galileea de unde este originar
unul dintre primii ucenici (Natanael Bartolomeu), cu ocazia unei nun]i la care iau
parte Iisus, mama sa [i ucenicii.
Pescuitul miraculos este atestat de dou\ documente literare: evangheliile lui
Luca [i Ioan (v. nr. 19 din lista miracolelor de la începutul capitolului 5.2.1.). Sunt
p\strate dou\ versiuni ale unui fapt unic, al c\rui nucleu se poate întrez\ri în
pofida transform\rilor la care a fost supus în tradi]ia cre[tin\ timpurie. Iisus face ca
Petru s\ prind\ mult pe[te („o sut\ cincizeci [i trei pe[ti mari”, se precizeaz\ în
Ioan 21,11). Mai mult, este salvat tot, c\ci, în ciuda greut\]ii mari, mreaja nu s-a
rupt.
Acest pescuit îmbel[ugat are rolul de a ar\ta cine este Iisus. În Evanghelia
dup\ Luca, Petru, cu Iacob [i Ioan, dup\ ce b\rcile cu pe[tele au atins ]\rmul, „au
l\sat totul [i au mers dup\ el” (Luca 5,11). Nici în Evanghelia dup\ Ioan pe[tele
prins nu conteaz\, c\ci cel pe care ucenicii îl m\nânc\ pe ]\rm este cel fript de
Iisus, nu cel tocmai pescuit (Ioan 21,9-13). Prin urmare, miracolul func]ioneaz\
integrat într-un alt eveniment, esen]ial pentru Petru: îi apare Iisus dup\ înviere,
fapt men]ionat în Epistola întâia c\tre Corinteni (15,5) [i narat în Evanghelia lui
Ioan (21,15-23). Apari]ia reprezint\ inversarea celor trei reneg\ri ale lui Petru în
noaptea când Iisus a fost prins: cele trei nega]ii devin trei afirma]ii opuse lor („Tu
[tii c\ te iubesc”). La sfâr[itul apari]iei, Iisus îi repet\ lui Petru: „Tu urmeaz\ mie”
(Ioan 21,19).
Chemarea reînnoit\ i-a dat prilejul lui Luca s\ converteasc\ istoria transmis\
oral într-o nara]iune în care Petru este chemat s\-l urmeze pe Iisus, dup\ ce a fost
martorul [i beneficiarul unui pescuit miraculos (Luca 5,10). Miracolul indic\,
a[adar, identitatea celui care cheam\/recheam\ pe Petru: Iisus, Domnul
atotputernic. Pescuitul miraculos este, în ultim\ instan]\, un semn evident al
puterii lui.

5.2.2. Prietenia cu p\c\to[ii [i cu s\racii

Cei ce au nevoie s\ fie vindeca]i, bolnavii, cei ce au probleme fizice [i psihice nu
sunt singurii care sufer\ o agresare a trupului sau a spiritului. Iisus se îndreapt\ [i
spre un alt tip de maladie, care afecteaz\ fundamentele comportamentului,
deciziile [i convingerile oamenilor [i care se exprim\ prin indiferen]\, toleran]\
sau complicitate în fa]a r\ului: boala spiritual\. Iisus nu r\mâne nep\s\tor fa]\ de
cei care, din indiferent care motiv, voluntar sau involuntar, duc o via]\
nesatisf\c\toare [i, deseori, lipsit\ de satisfac]ie. Se duce la ei, nu îi respinge, le
devine prieten, le ofer\ iertarea [i lini[tea. El însu[i citeaz\, f\r\ a-l invalida, unul
din lucrurile ce se spun despre el („prieten al publicanilor [vame[ilor] [i al
p\c\to[ilor”, Matei 11,19 || Luca 7,34) [i care r\spunde, neîndoielnic, felului s\u de
a fi. Iisus se apropie de cei suspecta]i c\ nu respect\ Legea [i face din ei primii
destinatari ai mesajului [i prieteniei lui. Metaforic vorbind, Iisus se prezint\ drept
medicul capabil s\ le ofere vindecarea de care au nevoie [i pe care, uneori, o cer.
Întrebat despre prietenia sa cu oamenii cel mai pu]in respecta]i din punct de
vedere religios, Iisus r\spunde: „Nu cei s\n\to[i au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi. N-am venit s\ chem pe cei drep]i ci pe p\c\to[i la poc\in]\” (Marcu 2,17
19 || Matei 9,12-13 || Luca 5,31-32) . Prin urmare, prietenia cu p\c\to[ii se înscrie în
ansamblul misiunii sale. Cuvintele „am venit” arat\ c\ atitudinea favorabil\
p\c\to[ilor este o parte esen]ial\ a mesajului s\u [i a vestirii lui. Sosirea Împ\r\]iei
lui Dumnezeu înseamn\ c\ oamenii marginaliza]i din punct de vedere etic [i
religios au o [ans\ [i un loc. Cu oricât\ neîncredere, chiar respingere, ar fi privi]i,
Dumnezeu nu îi alung\: cu mila sa, li se al\tur\ [i îi prime[te, îi cheam\ la un alt
fel de via]\. Din nou, Iisus aduce în practic\ Împ\r\]ia, comportamentul lui
corespunde perspectivei lui Dumnezeu.

5.2.2.1. Darul iert\rii

„P\c\to[ii” sunt oameni situa]i în afara preceptelor [i normelor Legii lui Moise, opu[i
„drep]ilor”, celor care respect\ Legea. Evangheliile specific\ dou\ tipuri de persoane
sub termenul generic „p\c\to[i”: publicanii sau colectorii de taxe (vame[ii), [i
prostituatele. Aceste dou\ grupuri sunt men]ionate împreun\ în explica]ia care
urmeaz\ parabolei celor doi fii (v. Matei 21,28-32). Parabola indic\ dou\ feluri de a fi
total opuse. Unul dintre fii, la început, refuz\ s\ se supun\ tat\lui, nu vrea s\ se duc\ la
lucru în vie; apoi î[i schimb\ p\rerea („c\indu-se”) [i sfâr[e[te prin a-i împlini voia.
Cel\lalt fiu, primul, nu se duce îns\ la vie, nu face ce vrea tat\l lui. Se gr\be[te s\
r\spund\ afirmativ, dar nu se supune.
Întrebarea adresat\ de Iisus ascult\torilor s\i („Care dintr-ace[tia doi a f\cut
voia tat\lui?”) pare superflu\. El îns\ vrea s\ le aminteasc\ celor ce se consider\
„drep]i” c\ spune nu lui Dumnezeu cel care, chiar dac\ e irepro[abil [i inatacabil,
în numele virtu]ii g\se[te iertarea lui inutil\. Acesta, care consider\ c\ chemarea
la poc\in]\ se adreseaz\ doar p\c\to[ilor, nu se va duce la vie. Se comport\ ca
fariseul din parabol\, care merge la Templu [i mul]ume[te lui Dumnezeu c\ este
integru [i pios, dar, pân\ la urm\, este lipsit de iertarea Domnului. În concluzie,
Dumnezeu este Tat\l comun al drep]ilor [i nedrep]ilor, al celor integri [i al
p\c\to[ilor, al celor buni [i al celor r\i (v. 5.1.2.1.).
 Prietenia pe care Iisus le-o ofer\ p\c\to[ilor este primit\ de ace[tia cu
înfl\c\rare [i recuno[tin]\, c\ci recunosc în ea chemarea lui Dumnezeu, Tat\l din
ceruri. Dac\ ini]ial tr\iau departe de el, acum evanghelia pe care Iisus le-o
comunic\ îi apropie de Dumnezeu care iart\ [i mântuie[te. Acum p\c\to[ii
r\spund mai mult decât drep]ii, a[a încât – remarc\ Iisus în fa]a celor ce respect\
Legea, mai ales fariseii – „vame[ii [i desfrânatele merg înaintea voastr\ în
Împ\r\]ia lui Dumnezeu” (Matei 21,31).
Împ\r\]ia este a celor care vor s\ intre în ea, nu a acelor care cred c\ deja au
intrat. De aceea, vame[ul din parabol\ care cere s\ fie iertat („Dumnezeule, fii
milostiv mie, p\c\tosului”) pleac\ spre cas\ iertat. În nici un caz, cum subliniaz\ J.
Schlosser, Iisus nu cere poc\in]a ca o condi]ie anterioar\ iert\rii. Schimbarea vie]ii
vine ca o consecin]\ a invita]iei primite [i a darului rev\rsat în inima omului. Cu
alte cuvinte, prietenia lui Iisus cu p\c\to[ii este total gratuit\, dar transmite o
exigen]\ concomitent blând\ [i împ\rt\[it\. Nimic nu mai este la fel ca înainte.
Odat\ cu prietenia lui, se schimb\ totul. O vedem la doi oameni, p\c\to[i publici
notorii, un b\rbat [i o femeie: Zaheu, mai-marele vame[ilor din Ierihon, [i o
prostituat\ din Galileea, care trebuie probabil identificat\ cu Maria din Magdala,
Magdalena. Iisus le va oferi prietenia, iar ei i se vor al\tura cu o mare încredere, în
fa]a neîn]elegerii generale, mai ales a celor mai religio[i.
Zaheu este interesat de Iisus [i, de aceea, când el intr\ în Ierihon, se urc\ într-
un sicomor ca s\-l vad\ mai bine. Nu s-ar fi întâmplat nimic îns\ dac\ Iisus nu i-ar
fi f\cut o propunere de prieten: „Zahee, coboar\-te degrab\, c\ci ast\zi în casa ta
trebuie s\ r\mân” (Luca 19,5). Primul r\spuns este bucuria omului, mi[cat de
prietenia pe care Iisus i-o ofer\ f\r\ s\-i cear\ nimic, doar s\-l primeasc\ în casa
lui. Zaheu va fi cel ce va hot\rî consecin]ele acestei prietenii: va da s\racilor
jum\tate din bunuri [i va restitui generos sumele încasate fraudulos. (V. 4.5.3.2.)
Prietenia oferit\ de Iisus se confund\ cu mântuirea lui Dumnezeu care, a[a cum
afirm\ chiar Iisus, „ast\zi a intrat în aceast\ cas\”1 (Luca 19,9).
Scena cu prostituata are loc într-un ora[ (v. Luca 7,37), probabil Magdala.
Femeia îl g\se[te pe Iisus în casa lui Simon, un fariseu care l-a invitat la mas\, în
semn de recuno[tin]\ fa]\ de rabinul din Nazaret. Îi s\rut\ picioarele [i le unge cu
mir, spre stinghereala [i scandalizarea lui Simon [i a altor invita]i care [tiu „cine e
[i ce fel e femeia” [i nu în]eleg de ce tolereaz\ Iisus a[a ceva. Gesturile ei, îns\,
las\ s\ transpar\ sentimentele profunde ale unui om dornic de iertare [i de mil\,
ea ud\ cu lacrimi picioarele lui Iisus [i i le usuc\ cu p\rul s\u.
Iisus, care a acceptat s\ împart\ masa [i prietenia cu un „drept”, un fariseu, nu
d\ deoparte prostituata, o „p\c\toas\”, [i îi ofer\ afec]iunea sa de prieten. În
acela[i timp, prietenia oferit\ de el este legat\ de iertarea pe care Dumnezeu o
d\ruie[te tuturor, mai mare sau mai mic\, potrivit m\surii datoriei fiec\ruia. Fa]\
de Dumnezeu, toat\ lumea are o datorie, acumulat\ în multiple gre[eli, [i nu are
cum s-o pl\teasc\; ca atare, toat\ lumea are nevoie de iertare gratuit\ [i
generoas\. Prietenia lui Iisus se îndreapt\ atât spre fariseu, cât [i spre prostituat\.
O eviden]iaz\ de dou\ ori: femeia este iertat\, „p\catele ei cele multe” au fost
[terse. R\spunsul ei, tot gratuit [i generos, este r\spunsul iubirii: „mult a iubit”
(Luca 7,47). Gesturile nem\surate ale femeii fa]\ de Iisus pun în eviden]\ iertarea
f\r\ m\sur\ pe care a primit-o.
 Iisus a vindecat femeia [i i-a redat lini[tea. A primi iertarea echivaleaz\ cu a fi
vindecat, iar încrederea în iertare are drept consecin]\ o rev\rsare de iubire
gratuit\. Prietenia lui Iisus cu p\c\to[ii î[i are originea în compasiunea lui
Dumnezeu pentru ei. Le caut\ compania fiindc\ Dumnezeu e un p\rinte care
prime[te acas\ to]i fiii, indiferent de calea pe care au apucat. Paraliticului din
Cafarnaum, pe care-l purtau patru oameni, îi spusese: „Fiule, iertate î]i sunt
p\catele tale!”; apoi îl vindecase. P\c\toasa prime[te acelea[i asigur\ri: „Iertate î]i
sunt p\catele” (Luca 7,48). Încrederea în Dumnezeu care iart\ [i în prietenia
oferit\ de Iisus au fost hot\râtoare. De aceea pleac\ în pace. Iertat\ este [i femeia
adulterin\ c\reia Iisus, în loc s-o condamne, îi spune: „Mergi; de acum s\ nu mai
p\c\tuie[ti” (Ioan 8,11). Prin prietenia lui Iisus, p\catul este exilat în trecut:
iertarea este forma concret\ în care Dumnezeu î[i face sim]it\ prezen]a [i
schimb\ via]a celor care-l primesc.

5.2.2.2. La mas\ cu cei dispre]ui]i

Una dintre acuza]iile cele mai surprinz\toare aduse lui Iisus se refer\, aparent, la
obiceiurile sale gastronomice. „Iat\ om mânc\cios [i b\utor de vin, prieten al
vame[ilor [i al p\c\to[ilor” (Matei 11,19 || Luca 7,34). Acuzatorii sunt destul de generici
(„neamul acesta”). Nu atât de generici sunt îns\ cei care, potrivit lui Luca 15,2, îl
critic\ pe Iisus fiindc\ „prime[te la sine pe p\c\to[i [i m\nânc\ cu ei”. Este vorba, în
acest caz, de farisei [i de înv\]\tori ai Legii, care nu-[i ascund dezacordul fa]\ de
purtarea sa familiar\ cu persoane suspectate de a tr\i f\r\ s\ respecte Legea [i, în
special, fa]\ de mesele luate cu ele. Am comentat mai sus reac]ia negativ\ a lui
Simon [i a invita]ilor lui – probabil farisei ca [i el – în timpul mesei oferite lui Iisus.
Nu se las\ mai prejos nici oamenii din Ierihon când v\d c\ a hot\rât s\ r\mân\ în
casa lui Zaheu, un personaj de reputa]ie îndoielnic\.
Este limpede, deci, c\ acuza]ia de mânc\cios [i b\utor nu este legat\ de
obiceiurile gastronomice, ci, mai degrab\ de obiceiul de a mânca al\turi de
persoane considerate ca pu]in sau deloc practicante ale Legii iudaice. Când Iisus
[i ucenicii sunt invita]i în casa lui Levi la mas\ al\turi de prietenii acestuia, vame[i
ca el, fariseii adreseaz\ ucenicilor aceea[i întrebare acuzatoare: „De ce m\nânc\
[i bea Înv\]\torul vostru cu vame[ii [i p\c\to[ii?” (Marcu 2,16). Pare incontestabil
c\, a[a cum subliniaz\ R. Aguirre, Iisus manifest\ [i cultiv\ prietenia cu
marginaliza]ii pe plan religios din vremea sa, dispre]ui]i pentru îndeletnicirea lor
sau pentru modul de via]\, împ\r]ind cu ei masa.
În lumea antic\, atât greco-roman\, cât [i iudaic\, masa este un spa]iu special
de întâlnire, prietenie [i comuniune. Contribuie la strângerea [i înt\rirea leg\turilor
dintre oameni care apar]in unor grupuri sociale determinate (o societate, un grup
de prieteni, un grup social, rude). Ca atare, cel ce organizeaz\ o mas\ invit\
prieteni [i cunoscu]i, care se simt onora]i [i r\spund la fel. A sta la mas\ cu cineva
înseamn\ a strânge leg\turile personale cu el, aproape a-l considera ca membru
al familiei. În ciuda justificatelor deosebiri dintre invita]i – traduse prin locul de mai
mare sau mai mic\ onoare ocupat – cei ce se afl\ la aceea[i mas\ se situeaz\ la
un nivel similar din punct de vedere cultural, economic, religios sau etnic. La o
mas\ se produce, prin urmare, o dubl\ mi[care – de includere [i de excludere –
întotdeauna în cadrul ierarhiilor [i echilibrelor sociale. Dovad\ a acestei
dimensiuni „canonice” a mesei sunt normele [i protocolul strict dup\ care se
desf\[oar\ (v. Ecclesiasticul 31, 12-32,13).
 Iisus aduce o perspectiv\ nou\ [i surprinz\toare asupra temei. Într-un
fragment din tradi]ie preluat doar în Evanghelia dup\ Luca (14,7-14), d\ diverse
norme asupra ospe]elor, care au pu]in de-a face cu protocolul [i ceremonialul:
„când faci un osp\], cheam\ pe s\raci, pe neputincio[i, pe [chiopi, pe orbi. {i
fericit vei fi c\ nu pot s\-]i r\spl\teasc\. C\ci ]i se va r\spl\ti la învierea drep]ilor”.
La Iisus gratuitatea [i prietenia cu s\racii înlocuiesc reciprocitatea tipic\
obiceiurilor din societate (cine invit\ a[teapt\ s\ fie invitat) [i dep\[esc
excluderea c\reia îi sunt supu[i cei ce tr\iesc la marginea societ\]ii. A[a face
gazda din parabola osp\]ului, cel care sfâr[e[te prin a-[i umple casa cu persoane
anonime [i necunoscute, s\raci [i bolnavi, mesenii care de fapt i-au acceptat
invita]ia (Matei 22,9 || Luca 14,21.23). A[a face Iisus când, la masa cu pâine [i pe[te
de lâng\ lacul Galileei, invit\ o mare mul]ime de oameni, f\r\ nici o discriminare
(cinci mii de b\rba]i, pe lâng\ femei [i copii) (v. 5.2.1.5.)

Cazul p\c\to[ilor – persoane care practic\ meserii respinse de cei mai religio[i,
mai ales de farisei – e pu]in diferit. Conform înv\]\torilor Legii, unele îndeletniciri
implicau posibilitatea fraudei [i, ca atare, erau impure, contrare deci Legii lui
Moise. S\ amintim, împreun\ cu J. Jeremias, c\m\tarii, pe cei ce practic\ jocuri
de noroc, pe cei ce comercializeaz\ produse din anul sabatic, p\storii (suspec]i de
înc\lcarea propriet\]ii altuia), cambi[tii. Mai ales publicanii – colectorii de
impozite –, vame[ii [i prostituatele aveau meseriile cele mai înfierate social: a
avea o asemenea meserie echivala cu a tr\i într-un permanent p\cat [i în
nedreptate. De aceea, publicanii [i vame[ii, de exemplu, erau asimila]i p\gânilor,
adic\ neevreilor (v. Matei 5,46-47; 18,17), [i Iisus este nevoit s\ atrag\ aten]ia c\ [i
Zaheu, un vame[, „este fiu al lui Avraam” (Luca 19,9), apar]ine, adic\, poporului
evreu [i are acelea[i drepturi ca oricare fariseu.
C\ci, independent de comportamentul personal al celor afecta]i, fariseii
considerau c\, prin exercitarea unei anumite meserii, omul intr\ într-o stare de
permanent\ impuritate ritual\ [i nu pot exista nici un fel de contacte cu el, c\ci,
cine o face, devine el însu[i impur. Una dintre situa]iile ce trebuiau neap\rat
evitate era masa cu unul dintre ace[ti automat impuri, „p\c\to[i”.
Iisus nu împ\rt\[e[te îns\ acest punct de vedere [i, din primul moment al
activit\]ii sale publice, m\nânc\ al\turi de publicani, de vame[i [i de al]i oameni
la fel de stigmatiza]i pentru meseriile lor considerate „impure”, exprimând astfel
prietenia cu ei. Îi invit\ [i le accept\ invita]ia. Este un gest public care provoac\,
a[a cum am v\zut, indignarea [i protestul fariseilor [i al altor practican]i ai Legii,
care nu-i în]eleg [i îi repro[eaz\ purtarea. Motivele date de Iisus ca s\-[i justifice
comportamentul deriv\ din nucleul mesajului s\u: Împ\r\]ia lui Dumnezeu. Se
apropie de p\c\to[i fiindc\ Dumnezeu este prezent în lume cu toat\ mila [i
iertarea sa, ceea ce implic\ sfâr[itul oric\ror excluziuni. Prin limbajul faptelor, al
prieteniei [i al mesei întinse, Iisus vorbe[te despre Dumnezeu mântuitorul. Pentru
el, a fi „prieten cu vame[ii [i p\c\to[ii” nu este o acuza]ie dezonorant\, ci o
realitate acceptat\ [i exprimat\, care trece dincolo de barierele strâmte ale
interpret\rii fariseice a Legii. To]i, f\r\ excep]ie, s\raci [i p\c\to[i, sunt chema]i la
masa Împ\r\]iei.
5.2.2.3. Primirea celor s\raci [i a celor marginaliza]i

Semnele Împ\r\]iei se revars\ asupra diferitelor tipuri de oameni care vin la Iisus [i îi
cer s\ aib\ mil\ de infirmit\]ile [i nevoile lor. Este vorba, în general, de oameni f\r\
resurse, f\r\ putere sau influen]\, care cred în Iisus [i v\d în el solu]ia relelor care-i
macin\ [i de care ei singuri nu pot sc\pa. Cu siguran]\ în mul]imea care-l ascult\ pe
Iisus nu predomin\ cei avu]i, ci oamenii simpli, care trebuie s\ fac\ eforturi ca s\-[i
asigure nevoile vitale (hran\ [i îmbr\c\minte).
Nu întâmpl\tor a treia solicitare din Tat\l nostru, rug\ciunea ucenicilor, se
refer\ la alimentul necesar supravie]uirii (v. Matei 6,11 || Luca 11,3). La fel, prima
dintre Fericiri se adreseaz\ celor lipsi]i de multe din cele necesare unui trai demn.
În Fericiri Iisus îi declar\ ferici]i pe s\raci, pe cei care fl\mânzesc, pe cei ce plâng,
a[adar pe to]i care primesc acum certitudinea c\ Dumnezeu le este al\turi [i, la
fel, Iisus (Luca 6,20-21). De aici preocuparea constant\ din cuvintele [i faptele lui
pentru cei s\raci [i lipsi]i de ap\rare: ei sunt primii destinatari ai vestirii Împ\r\]iei
[i primii chema]i s\ o aib\. S\r\cia material\ nu este un indiciu al respingerii de
c\tre Dumnezeu; dimpotriv\, Dumnezeu se arat\ aproape de cei ce sufer\ [i-i
prime[te în Împ\r\]ia sa.
Cei ce î[i leag\ îns\ sufletul de bunurile acestei lumi trebuie s\-[i aduc\
aminte c\ sunt fragile [i trec\toare: le pot distruge viermii [i moliile, [i le pot însu[i
ho]ii. Nu a[a se întâmpl\ cu f\g\duin]a Împ\r\]iei, f\cut\ de Dumnezeu s\racilor:
aceasta e o comoar\ sigur\ [i indestructibil\, etern\. De aceea merit\ s\ fie pri-
mit\ în inim\, merit\ tr\it cu certitudinea c\ Dumnezeu nu gre[e[te. Acest lucru e
exprimat de Iisus prin urm\torul proverb: „C\ci unde este comoara ta, acolo va fi
[i inima ta” (Matei 6,21 || Luca 12,34).
Aceea[i atitudine fa]\ de oameni [i, în special, fa]\ de s\raci le revine [i
ucenicilor. Când o mare mul]ime s-a strâns nu departe de lacul Galileea [i ucenicii
îi sugereaz\ lui Iisus s\-i lase s\ plece ca s\-[i caute mâncare în împrejurimi, Iisus
le r\spunde: „Da]i-le voi s\ m\nânce” (Marcu 6,37 || Matei 14,16 || Luca 9,13;
similar Ioan 6,5). Cu alte cuvinte, ucenicii nu pot s\ dea înapoi în fa]a nevoilor
oamenilor. Nu d\ nici Iisus când recomand\ unui bogat s\-[i dea banii s\racilor [i
s\-l urmeze (v. Marcu 10,21). Bogatul acela nu a f\cut-o, dar a f\cut-o Zaheu, care
a interpretat corect semnifica]ia vizitei lui Iisus în casa lui (v. Luca 19,8). În pofida
meschin\riei din cuvintele ucenicilor referitoare la costul mirului cu care e uns
Iisus, în episodul ungerii din Betania se face sim]it\ grija Înv\]\torului pentru cei
s\raci. Afirma]ia sa este lapidar\: „C\ pe s\raci totdeauna îi ave]i cu voi” (Marcu
14,7 || Matei 26,11 || Ioan 12,8). De aceea Marcu continu\: „[i, oricând voi]i, pute]i
s\ le face]i bine”. Vor putea, adic\, s\ le dea bani, c\ci a da de poman\ este ceva
obi[nuit la Iisus [i la ucenici (v. Ioan 13,29; Didahia 1,5). Iisus recomand\ pomana,
dar atrage aten]ia asupra orgoliului care se ascunde în spatele „con[tiin]ei curate”:
nu trebuie s\ [tie stânga ce face dreapta (Matei 6,3). Într-un cuvânt, preocuparea
[i deschiderea fa]\ de cei s\raci izvor\sc din chiar inima Împ\r\]iei.
S\racii [i oamenii simpli ignor\ preceptele Legii, ceea ce le atrage repudierea de
c\tre farisei, care îndeplinesc minu]ios prescrierile Legii. Într-adev\r, s\r\cia
material\, nivelul cultural sc\zut [i necunoa[terea normelor referitoare la
cur\]enia ritual\ [i la zeciuieli (câteva din marile probleme prezente în
interpretarea fariseic\ a Legii) se întâlnesc la mul]i dintre oamenii din popor,
analfabe]i [i f\r\ resurse. Înv\]\torii farisei încearc\, îns\, s\ adapteze normele
generale la fiecare caz concret, astfel încât toat\ lumea s\ poat\ respecta Legea.
Apostoli ai respect\rii Legii, fariseii sunt foarte r\bd\tori când e vorba s-o fac\
cunoscut\ în popor, dar în acela[i timp nu-i suport\ pe cei care nu fac efortul s-o
respecte în toate detaliile (fiindc\ nu vor sau nu pot). Exist\, astfel, un sector al
poporului, pe care fariseii îl consider\ irecuperabil: „mul]imea aceasta, care nu
cunoa[te Legea, este blestemat\”, care merit\ [i condamnarea [i refuzul divin
(Ioan 7,49). Cele 613 porunci în care înv\]\torii Legii rezum\ respectarea Legii
reprezint\ un obiectiv de neatins de c\tre oamenii simpli.
Iisus se las\ îns\ înconjurat de to]i ace[tia, îi prime[te pe cei „simpli”, c\ci nu
respectarea minu]ioas\ a Legii în sine constituie obiectivul mesajului s\u.
Împ\r\]ia, nu Legea, îi canalizeaz\ cuvintele, gesturile, semnele. Nu cel ce
respect\ scrupulos Legea intr\ în Împ\r\]ie, ci cel care prime[te buna veste
despre un Dumnezeu generos [i milos care începe s\ fie prezent în lume [i care
vrea s\ se manifeste, în primul rând, celor pe care to]i îi las\ deoparte.
Aceast\ modalitate de ac]iune a lui Dumnezeu este obiectul unei rug\ciuni
arz\toare de recuno[tin]\ din partea lui Iisus, transmis\ de culegerea Q: „Te
sl\vesc pe tine, P\rinte, Doamne al cerului [i al p\mântului, c\ci ai ascuns acestea
de cei în]elep]i [i pricepu]i [i le-ai descoperit celor m\run]i”1 (Matei 11,25 || Luca
10,21). Iisus constat\ c\ Împ\r\]ia ajunge la cei simpli, oameni ignoran]i, f\r\
posibilit\]i, f\r\ viitor [i c\, în schimb, se dovedesc refractari cei care ar trebui s\
fie primii care s\ o primeasc\. Prietenia lui cu s\racii este consecin]a direct\ a
faptului c\ Dumnezeu nu întâmpin\ rezisten]\ la cei ce a[teapt\ totul de la el.
Cuvintele lui sunt un îndemn la încredere: „Nu te teme, turm\ mic\, pentru c\
Tat\l vostru a binevoit s\ v\ dea vou\ Împ\r\]ia” (Luca 12,32).

În aceast\ „turm\ mic\”, au un loc privilegiat copiii, care nu sunt obliga]i s\

respecte preceptele Legii [i care, ca atare, sunt considera]i f\pturi umane înc\
nerealizate pe deplin. Receptivitatea lui Iisus fa]\ de copii se manifest\ în gesturi
de mare afec]iune care le amintesc pe cele dedicate bolnavilor: ia unul lâng\
ucenici ca s\ le fie exemplu pentru cuvintele sale, îi ia în bra]e, pune mâinile
deasupra lor în semn de binecuvântare. Din evangheliile lui Matei [i Ioan, când
Iisus înmul]e[te pâinile [i pe[tii, în marea mul]ime care particip\ la mas\ se afl\ [i
copii.
 Grija sa pentru copii este suficient de cunoscut\ ca unii s\-i fie adu[i. Ucenicii
îi ceart\ [i Iisus se indigneaz\ [i le aduce aminte c\ trebuie primi]i copiii. Motivul
este dublu. Pe de o parte, Împ\r\]ia lui Dumnezeu este a lor [i „a unora ca
ace[tia” (Marcu 10,14 || Matei 19,14 || Luca 18,16). Pe de alt\ parte, copilul merit\
aceea[i primire pe care o merit\ Iisus [i Tat\l din ceruri (v. Marcu 9,37 || Matei 18,5
|| Luca 9,48). Demnitatea sa este tot atât de mare ca a lui Dumnezeu [i a trimisului
s\u, Iisus. Înc\ o dat\ se inverseaz\ no]iunile primite. Iisus apreciaz\ copilul
pentru el însu[i; nu îl consider\, cum este obiceiul în epoc\, un poten]ial adult.
Valoarea lui e mare fiindc\ este obiectul preferat al iubirii lui Dumnezeu. În plus,
copilul – ca urmare a sl\biciunii lui – trebuie s\ cear\ totul [i de aceea devine
paradigmatic pentru persoanele neajutorate. A primi un copil înseamn\ a primi
Împ\r\]ia.

În cercul celor exclu[i, str\inii ocup\ pozi]ia cea mai marginal\. Nu apar]in
poporului leg\mântului [i, prin urmare, nu iau parte în nici un fel la beneficiile lui.
Dar, cum am v\zut mai sus (5.2.1.3.), printre oamenii vindeca]i de Iisus exist\
diferi]i str\ini: un b\rbat samaritean, cur\]at de lepr\, un b\rbat din Decapolis, din
care Iisus scoate o legiune de demoni, [i o fat\ din Fenicia, vindecat\ de un duh
r\u la rug\mintea mamei sale. Trebuie ad\ugat\ sluga centurionului din
Cafarnaum, care, se pare, era un militar str\in, dar devotat religiei iudaice.
R\mâne dubiul asupra surdomutului din Decapolis. În total, deci, în patru sau cinci
ocazii primirea str\inilor se materializeaz\ într-o vindecare (de dou\ sau trei ori)
sau într-o alungare de demoni (de dou\ ori).
E vorba de o cifr\ destul de mare: cazurile de vindecare relatate de evanghelii
sunt 14 [i expulz\rile de demoni, cinci; în total, 19, din care patru sau cinci (între
20 [i 25%) ar implica str\ini. În plus, trebuie avut în vedere c\ activitatea lui Iisus
este restrâns\ în esen]\ la teritoriul Israelului, a[a cum este subliniat în
instruc]iunile pe care le primesc cei Doisprezece trimi[i s\ anun]e Împ\r\]ia [i s\
vindece bolnavi: „În calea p\gânilor s\ nu merge]i, [i în vreo cetate de samarineni
s\ nu intra]i” (Matei 10,5). Dar în ocaziile în care Iisus iese din teritoriul Israelului
continu\ s\ alunge demoni (b\rbatul din Decapolis [i fata din Fenicia) [i s\
vindece (surdomutul din Decapolis?), iar în Israel vindec\ sluga unui militar str\in
din Cafarnaum [i un samaritean bolnav de lepr\.
Str\inii nu sunt exclu[i de la primirea pe care Iisus o ofer\ s\racilor, bolnavilor
[i marginalilor (oameni simpli [i copii). {i pentru ei se deschide o lume nou\, în
care omul este eliberat de relele care îl afecteaz\ [i prime[te mila lui Dumnezeu,
salvatoare. Str\inii se apropie de Iisus, purt\torul Împ\r\]iei, cu speran]\ [i
încredere. Acest lucru reflect\ dorin]a pe care o exprim\ ni[te greci lui Filip, unul
din cei Doisprezece: „voim s\ vedem pe Iisus” (Ioan 12,21). Voin]a de l\rgire a
orizonturilor existent\ la Iisus va fi amplificat\ extraordinar dup\ moartea [i
învierea lui, când samaritenii [i al]i str\ini vor primi mesajul cre[tin.

5.2.3. Iisus, profetul semnelor Împ\r\]iei

Iisus nu s-a limitat s\ anun]e Împ\r\]ia, s\ le comunice celor care îl ascult\ c\
Dumnezeu începe s\-[i fac\ sim]it\ prezen]a în istoria uman\, ci a tr\it [i a
ac]ionat în acord cu vestea cea bun\ pe care o da tuturor, mai ales s\racilor.
Împ\r\]ia este un spa]iu f\r\ grani]e [i f\r\ limite, o realitate ce se deschide multor
oameni [i care treze[te credin]a la cei ce o primesc. Împ\r\]ia sose[te înso]it\ de
semne eficiente [i extraordinare de compasiune [i de iertare, de mil\ [i de
speran]\, care schimb\ total a[tept\rile oamenilor [i fac vizibil\ prezen]a
generoas\ a lui Dumnezeu în activitatea de vindec\tor a lui Iisus.
La dou\ personaje opuse, importante în traseul s\u vital (Ioan Botez\torul [i
tetrarhul Antipa), Iisus le d\ un r\spuns similar. Când Ioan, din închisoare, î[i
trimite ucenicii s\-l întrebe dac\ el este cel trimis de Dumnezeu (profetul
sfâr[itului timpului, Mesia), Iisus îi aminte[te c\ miracolele pe care le face [i
cuvintele pe care le roste[te sunt începutul unor al]i zori. Se define[te el însu[i ca
purt\tor al Împ\r\]iei: cel ce vindec\ bolnavii (orbi, ologi, lepro[i, surzi), învie
mor]ii [i aduce vestea cea bun\ s\racilor (Matei 11,2-5 || Luca 7,18-22). Profe]iile
lui Isaia spun c\ toate aceste fapte deosebite sunt proprii trimisului lui Dumnezeu.
A[a se afirm\ [i într-un fragment de la Qumran (4Q521) care aminte[te de Isaia
61,2: „El [unsul Domnului, Mesia] va vindeca r\ni]ii, va da via]\ mor]ilor [i va
aduce buna vestire s\racilor”. În Luca 4,18-19 se introduce, modificat, Isaia 61,1-2:
„Duhul Domnului este peste mine, pentru care m-a uns s\ binevestesc s\racilor;
M-a trimis s\ vindec pe cei zdrobi]i cu inima; s\ propov\duiesc robilor dezrobirea
[i celor orbi vederea; s\ slobozesc pe cei ap\sa]i. {i s\ vestesc anul pl\cut
Domnului” Aceast\ scriere profetic\ se împline[te acum [i aici prin cuvintele [i
faptele lui Iisus, unsul lui Dumnezeu, Mesia.
Oricine poate depune m\rturie de cuvintele [i faptele miraculoase care aduc
eliberarea [i s\n\tatea multor oameni. Sose[te Împ\r\]ia, iar Iisus îi este
purt\torul; de aceea este fericit cel ce aici nu îl respinge, ci îl prime[te ca pe
trimis, ca pe cel ce „va s\ vin\” (v. Matei 11,6 || Luca 7,23). Acesta este r\spunsul
pe care ucenicii lui Ioan trebuie s\ îl duc\ înv\]\torului lor, prizonier al lui Antipa
la Macherus.
Alt\ dat\, vin la Iisus câ]iva farisei ca s\-l avertizeze de pericolul care îl
pânde[te: Antipa vrea s\-l omoare, cum a f\cut cu Ioan. Nu se însp\imânt\, ci se
define[te ca înving\tor al duhurilor rele care afecteaz\ esen]a [i mintea oamenilor
(„ast\zi [i mâine alung demoni) [i ca vindec\tor care red\ s\n\tatea („[i fac
vindec\ri”) (Luca 13,31-32). Expulz\rile de demoni [i vindec\rile sunt cele dou\
mari semne ale Împ\r\]iei, la care trebuie ad\ugat\ prietenia oferit\ p\c\to[ilor [i
s\racilor. Iisus ac]ioneaz\ în armonie total\ cu Dumnezeul pe care îl veste[te,
Dumnezeul compasiunii [i al iert\rii, pe care le acord\ generos, care se arat\
grijuliu, care vrea s\ fie Tat\l tuturor oamenilor, care se bucur\ de fiul reg\sit [i
care este al\turi de cei s\raci [i de cei exclu[i.
Semnele exprim\ Împ\r\]ia, o cristalizeaz\, o configureaz\, o expliciteaz\.
Iisus nu le folose[te niciodat\ ca s\-[i legitimeze succesul, ci ca motiv de laud\ [i
de recuno[tin]\ lui Dumnezeu. F\r\ aceste semne surprinz\toare [i extraordinare,
mesajul Împ\r\]iei ar r\mâne incomplet, golit de concrete]e. Miracolele lui Iisus
redreseaz\ omul, îl elibereaz\ de sl\biciune (uneori mortal\) [i, uneori, arat\
puterea sa asupra for]elor cosmice. Marele semn al pâinii [i pe[tilor, situat la
jum\tatea traseului s\u vital, devine mai ales o imagine a fraternit\]ii, a unei
omeniri înnoite prin for]a milei [i a preaplinului prieteniei.
Cealalt\ fa]\ a monedei este prezentat\ de rivalii [i de adversarii lui Iisus, care-i
interpreteaz\ miracolele ca rezultat al pactului cu diavolul (v. Marcu 3,22). Potrivit
lor, Iisus ar fi un în[el\tor [i un am\gitor al poporului, pe care îl orbe[te cu
miracolele [i îl îndep\rteaz\ de ceea ce este esen]ial: împlinirea voin]ei lui
Dumnezeu a[a cum este exprimat\ în Lege.
Miracolele lui ar fi o capcan\, cuvintele – o mare în[el\torie. Iisus ar fi, potrivit
autorit\]ilor iudaice, un „impostor” (Matei 27,63), care ar fi „practicat magia”
(Talmudul Babilonian, Sanhedrin 43a). A fost Iisus un vr\jitor?
R\spunsul e negativ. Am ar\tat deja c\ miracolele lui nu sunt asemenea celor
pe care Filostrat i le atribuie lui Apollonios din Tyana (v. 5.2.1.1.). Pe de alt\ parte,
papirusurile grece[ti despre magie nu sunt o referin]\ clar\ [i nu prezint\ analogii
consistente cu miracolele înf\ptuite de Iisus. Mai mult, cum observ\ J. D. G. Dunn,
Josephus Flavius nu-l caracterizeaz\ pe Iisus ca mag sau vr\jitor cum face în cazul
altori „profe]i de semne” ca Egipteanul sau Teudas (v. R\zboiul 2,13,5 [i Antichit\]i
20,5,1).
În primul rând, în vindec\rile [i exorcismele lui Iisus nu se constat\ procedee
de tip magic, utilizarea, adic\, de mijloace materiale [i tehnice frecvente în
expulz\rile de demoni din Antichitate. În cartea biblic\ a lui Tobit, de exemplu,
demonul nu poate ac]iona fiindc\, urmând sfaturile îngerului Rafael, Tobit pune
peste c\]uia cu miresme inima [i ficatul pe[telui prins în Tigru [i mirosul alung\
spiritul r\u. Iisus înfrunt\ spiritele rele doar cu puterea cuvântului, puternic [i
autorizat: „Ie[i duh necurat din omul acesta” (Marcu 5,8) este, de exemplu,
porunca eficient\ dat\ posedatului din Decapolis. Nu apar, în poruncile de
alungare a demonilor sau de vindecare, formule magice [i ezoterice sau
descântece, acte rituale care, cum remarc\ H. C. Kee, folosesc doar unor interese
individuale, deseori obscure.
În al doilea rând, Iisus vindec\ în nume propriu: chiar dac\ miracolul
genereaz\ la oameni recuno[tin]a fa]\ de Dumnezeu (nu fa]\ de vreo alt\
putere!), Iisus nu îi invoc\ numele când trebuie s\ vindece un bolnav trupe[te sau
spiritual, un demonizat. O singur\ dat\ – vindecarea unui b\iat epileptic
identificat\ cu alungarea duhului r\u care îl chinuie [i îl împiedic\ s\ vorbeasc\ –
se adreseaz\ duhului r\u cu expresia de înt\rire „î]i poruncesc”, cum este
consemnat în Marcu 9,25: „Duh mut [i surd, eu î]i poruncesc: Ie[i din el [i s\ nu
mai intri în el”! În celelalte trei d\]i, puterea lui Iisus exprimat\ prin intermediul
cuvântului este suficient\ pentru ob]inerea efectului dorit.
În unele cazuri, se spune c\ Iisus „atinge” omul înainte sau chiar în momentul
vindec\rii sau reînsufle]irii, de parc\ în acest gest ar fi o transmitere de s\n\tate [i
via]\. În acest sens, Iisus îi prinde mâna soacrei lui Petru [i o ridic\: frigurile o
p\r\sesc. {i pe fiica lui Iair o ia de mân\ [i spune: „Talita, cum! Copil\, scoal\-
te!”(Marcu 5,41). Nu exist\ îns\ nici un contact cu cel mort în celelalte dou\ învieri
(fiul v\duvei din Naim [i Laz\r). Îl atinge de asemenea pe leprosul galileean [i îi
spune: „Voiesc, cur\]e[te-te” (Marcu 1,41 || Matei 8,3 || Luca 5,13). Iisus încalc\
preceptul Legii care interzice atingerea lepro[ilor, indicând astfel c\ vindecarea
este în curs. În nici unul din cazuri nu atinge îns\ un demonizat înainte de a
expulza duhul r\u.
 O alt\ modalitate frecvent\ a lui Iisus de a intra în contact direct [i personal
este punerea mâinilor. O arat\ rug\mintea lui Iair: „ci, venind, pune mâinile tale
peste ea, ca s\ scape [i s\ tr\iasc\” (Marcu 5,23; Matei 9,18: mâna). A se vedea [i
Marcu 7,32: „[{i I-au adus un surd, care era [i gângav,] [i l-au rugat ca s\-[i pun\
mâna peste el”. Prin acest sistem sunt vindeca]i bolnavii, pu]ini, din Nazaret (v.
Marcu 6,5) [i la fel femeia gârbov\ (v. Luca 13,13) [i orbul din Betsaida, care
prime[te o dubl\ punere a mâinilor (v. Marcu 8,23-25). Iisus vindec\ foarte
frecvent prin cuvânt [i/sau atingerea persoanei bolnave, lucru rar în epoc\: caut\
contactul personal cu omenescul din bolnav [i ac]ioneaz\ aproape cu concursul
încrederii [i credin]ei celui vindecat.
Credin]a acestuia arat\ c\ miracolele lui Iisus nu sunt mecanice, ci sosesc în
contextul Împ\r\]iei [i al speran]elor pe care le treze[te în Iisus însu[i,
vindec\torul. În schimb, miracolele înf\ptuite prin arta magiei pot avea loc chiar
f\r\ consim]\mântul celui îngrijit. Sunt opera]ii automate [i puternic impersonale
care, uneori – ca în cazul magiei negre – sunt folosite pentru a cauza prejudicii, nu
beneficii, oamenilor.
Nu este surprinz\tor astfel c\ femeia cu hemoragie se vindec\ atingând haina
lui Iisus [i acesta î[i d\ doar seama de „puterea ie[it\ din el” (Marcu 5,30 || Luca
8,46). A fost un contact fizic imperceptibil, intens, [i, gra]ie marii sale credin]e,
femeia a reu[it s\ „capteze” o parte din for]a de vindecare prezent\ în Iisus. Nici
chiar cele trei miracole în care el î[i folose[te saliva nu pot fi considerate ac]iuni
magice în sens strict. În lumea antic\ saliva era un remediu popular; medici
faimo[i ca Galenus sau istorici ca Plinius cel B\trân recomand\ utilizarea ei, mai
ales a salivei persoanelor importante, despre care se spune c\ are virtu]i curative.
Acesta pare a fi cazul surdomutului din Decapolis, vindecat dup\ ce Iisus îi atinge
limba cu saliv\ [i-i spune „Effata! Deschide-te!” (v. Marcu 7,33) sau al celor doi
orbi, orbul din Betsaida [i orbul din na[tere, pe ochii c\rora a pus saliv\ (v. Marcu
8,23 [i Ioan 9,6, unde saliva este folosit\ pentru a face tin\). Nu exist\ nici inten]ie,
nici opera]ie magic\ în aceste vindec\ri. Doar folosirea punctual\ a unui mijloc
comun tuturor. For]a de vindecare a lui Iisus î[i are originea în cuvântul s\u.

În rela]ie cu pilonii religiei iudaice, a[a cum era practicat\ în prima treime a sec. I
d.H., Iisus apare ca un evreu pios, dar atipic. Exist\ o ambivalen]\ în atitudinea lui
fa]\ de Lege [i Templu, în cuvintele [i în gesturile sale. Este un rabin singular, un
evreu pios care respect\ Legea pe care îns\, surprinz\tor, n-o a[az\ în centrul
vie]ii sale. Centrul îl ocup\ Împ\r\]ia lui Dumnezeu, pe care el o veste[te [i o
reveleaz\ prin cuvinte [i fapte conving\toare [i înc\rcate de putere. Împ\r\]ia
devine, cum spune H. Merklein, „principiul activit\]ii”, criteriul de via]\ pe care el îl
propune celor ce îl urmeaz\. Sau, cum subliniaz\ B. Chilton [i C. A. Evans – într-o
afirma]ie între teologie [i poezie – lumina izvorând\ din realitatea escatologic\ a
lui Dumnezeu a fost principiul care l-a condus pe Iisus.
 Etica sa, cu o puternic\ înc\rc\tur\ iudaic\, î[i g\se[te ra]iunea final\ în
Dumnezeu, Tat\l, care a început s\ fie prezent, cu bun\tatea, mila [i iertarea sa
generoas\. La baza acestui discurs etic nu este o reflec]ie nuan]at\ asupra Legii,
ca la rabinii din vremea sa, ci darul Împ\r\]iei, care dep\[e[te orice perspectiv\ [i
deschide noi orizonturi. Iisus construie[te o lectur\ a Legii, o interpreteaz\
deschizându-i noi orizontori sau, mai curând, concentrându-le: duce Legea mai
departe, dincolo de ea îns\[i, o orienteaz\ spre un punct luminos care o
catalizeaz\ altfel. Face aceste mi[c\ri bazându-se pe texte ale Legii [i pe
fragmente ale Scripturilor sau prin afirma]ii pline de autoritate care se situeaz\ la
acela[i nivel cu Scriptura.
În ce prive[te Templul, al doilea pilon al religiei iudaice (v. 3.3.1.2.), Iisus
urmeaz\ preceptele Legii [i merge la Ierusalim cu ucenicii cu ocazia unor
s\rb\tori iudaice (Pa[tele, S\rb\toarea Corturilor, a Înnoirii Templului). Nu este
str\in de Templu ca loc de rug\ciune [i de prezentare a ofrandelor (v. Luca 18,10
[i Matei 5,23-24). Nu tolereaz\ îns\ s\ fie folosit ca loc de circula]ie a m\rfurilor [i,
mai ales, de vânzare [i cump\rare, de comercializare, nici chiar pentru a asigura
porumbeii ce urmeaz\ s\ fie apoi oferi]i în sanctuar (v. Marcu 11,15-16). Critica de
ton profetic pe care o adreseaz\ celor care conduc Templul este radical\, iar
confruntarea cu ace[tia va fi una din cauzele mor]ii sale.
Iisus veste[te, doar ucenicilor, distrugerea total\ a Templului: din marile
cl\diri nu va r\mâne piatr\ pe piatr\ (Marcu 13,2). Pe de alt\ parte, afirm\ în fa]a
tuturor c\ el poate d\râma [i recl\di în trei zile Templul (v. Marcu 14,58; Ioan
2,19), înlocuind actualul templu cu un altul – material? spiritual? Templul actual nu
este deci pus în discu]ie ca institu]ie a Israelului, ci e v\zut ca o institu]ie f\r\ viitor,
destinul s\u fiind distrugerea ([i eventuala „reconstruc]ie”). Astfel se spune în
profe]ia în care Iisus se plânge de Ierusalim: „Iat\, casa voastr\ [= Templul] vi se
las\ pustie” (Matei 23,38 || Luca 13,35). Motivul este c\ ora[ul n-a [tiut s\
recunoasc\ momentul în care a fost vizitat de Dumnezeu (v. Luca 19,44). E clar c\
Templul actual, de[i simbol al prezen]ei lui Dumnezeu, nu r\spunde la ceea ce
Dumnezeu vrea [i va sfâr[i prin a fi distrus sau, în cel mai bun caz, înlocuit.
Împ\r\]ia îns\ este o realitate în expansiune, cu un viitor str\lucit, ale c\rui indicii
deja se v\d în cuvintele [i miracolele lui Iisus, purt\torul ei: prezen]a lui
Dumnezeu se face sim]it\ zi de zi prin profetul din Nazaret.

5.3.1. Iisus, un rabin singular

Iisus este numit în mod obi[nuit fie rabin – rabi (cuvânt ebraic), fie rabuni (cuvânt
aramaic). Îi spun astfel cei doisprezece ucenici, ca, de exemplu, Petru, pe
muntele unde a avut loc transfigurarea (Schimbarea la fa]\) a lui Iisus (Marcu 9,5),
sau Iuda, când îl tr\deaz\ în gr\dina Getsemani (Marcu 14,45 || Matei 26,49)1. A[a i
se adreseaz\ [i alte persoane apropiate, ca Maria Magdalena, ucenica sa, care îl
recunoa[te dup\ înviere (Ioan 20,16). Sau un simpatizant, Nicodim, care l-a vizitat
noaptea pe ascuns (Ioan 3,2). La fel, orbul din Ierihon, când îi cere s\-l vindece,
folose[te termenul folosit în mod normal de oameni: „Rabuni, f\ s\ v\d iar\[i”2
(Marcu 10,51).
 I se spune rabin fiindc\ to]i – ucenici [i oameni din popor, chiar [i rivalii [i
adversarii – îi recunosc autoritatea de a preda, interpreta Legea lui Moise [i de a
da r\spuns problemelor legate de religia iudaic\. Ca Ioan Botez\torul, Iisus
strânge în jurul s\u ucenici fideli care îl urmeaz\ [i acesta este un indiciu relevant
al condi]iei sale de înv\]\tor. Neîndoielnic, timpul petrecut sub îndrumarea
Botez\torului a fost determinant pentru recunoa[terea sa ca rabin, în primul rând
de micul grup de ucenici ai lui Ioan deveni]i ucenicii lui (v. 4.5.2.2.)

5.3.1.1. Supus [i liber

Un rabin este un lider religios privit cu aten]ie [i respect de popor. Interesul pentru
Iisus cre[te fiindc\ e un rabin care instruie[te [i vindec\, care comunic\ „o înv\]\tur\
nou\ prezentat\ cu autoritate”1, plin\ de în]elepciune, dar [i de fapte extraordinare,
vindec\ri [i expulz\ri de demoni (v. Marcu 1,27). Cuvântul s\u treze[te interes, dar
faptele extraordinare care îl înso]esc genereaz\ entuziasm.
Pe de alt\ parte, rabinul Iisus nu ezit\ s\-i caute pe oameni acolo unde se afl\.
Nu este un rabin conven]ional, cu un loc fix ([coal\, sinagog\) unde-[i prezint\
înv\]\turile celor care vin s\-l asculte, în mod normal discipolii. Iisus este un
înv\]\tor itinerant, se adreseaz\ oamenilor nu doar la casa din Cafarnaum sau în
sinagogile din a[ez\rile Galileei, ci adun\ mul]imi pe malul lacului, pe câmp, la
munte. Înv\]\tura lui este, frecvent, deschis\ tuturor. Cei care vor s\-l critice nu
trebuie decât s\ intre printre oameni [i s\ a[tepte prilejul propice. Asta nu
înseamn\ c\ nu se adreseaz\ separat ucenicilor, cum se men]ioneaz\ în Marcu
4,34: „[i ucenicilor s\i le l\murea toate, deosebi”. Sunt înv\]\minte rezervate lor,
mai ales pe m\sur\ ce traseul s\u vital avanseaz\, când trebuie s\ se deplaseze
pe întregul teritoriu iudaic [i în teritoriile vecine. Celor ce îl urmeaz\ le anun]\
finalul tragic care îl a[teapt\ la Ierusalim (v. Marcu 10,32 || Matei 20,17 || Luca
18,31) sau distrugerea Templului [i sfâr[itul lumii (Marcu 13,3 || Matei 24,3).
Iisus este un rabin cunoscut [i recunoscut, se deplaseaz\ înso]it de ucenici [i
acolo unde merge este solicitat de oameni. Poart\ o rob\ cu ciucuri la col]uri, a[a
cum aveau evreii pio[i ca semn c\ poruncile Legii trebuie respectate: „F\-]i
ciucuri în cele patru col]uri ale mantiei tale cu care te acoperi” (Deuteronomul
22,12). Pe ace[tia îi atinge femeia cu hemoragie, în speran]a de a fi vindecat\ (v.
Matei 9,20 || Luca 8,44), sau bolnavii care-l înconjoar\ (v. Marcu 6,56).
Ca evreii pio[i [i, fire[te, asemenea celorlal]i rabini, Iisus îndepline[te [i cere
s\ fie îndeplinite „bunele ac]iuni” ale tradi]iei iudaice: pomana, rug\ciunea [i
postul (v. Matei 6,1-18). În acest sens, din punga comun\ a grupului se d\ de
poman\ s\racilor (v. Ioan 13,29), iar Iisus se retrage deseori singur s\ se roage (v.
Marcu 6,46; 14,32), c\ci atribuie o mare for]\ rug\ciunii: „Toate câte cere]i,
rugându-v\, s\ crede]i c\ le-a]i primit [i le ve]i avea” (Marcu 11,24). La fel în Matei
18,19: „dac\ doi dintre voi se vor învoi pe p\mânt în privin]a unui lucru pe care îl
vor cere, se va da lor de c\tre Tat\l meu, care este în ceruri”. Încrederea în
Dumnezeu î[i are r\d\cinile în convingerea cea mai profund\ a Israelului: „Ave]i
credin]\ în Dumnezeu” (Marcu 11,22). Pân\ [i mun]i pot s\ r\sar\ din mare dac\
exist\ credin]\ în Dumnezeu, c\ci „toate sunt cu putin]\ celui ce crede” (Marcu
9,23).
 Postul îi treze[te cele mai mare rezerve. Evident, Iisus nu neag\ postul ca
practic\ poruncit\ de Lege [i pl\cut\ lui Dumnezeu, de exemplu postul de Ziua
Isp\[irii. Dar refuz\ s\ adopte practica fariseilor [i a ucenicilor lui Ioan Botez\torul
(!) care exagereaz\ respectarea Legii [i postesc dou\ zile pe s\pt\mân\ (mar]ea
[i joia). Ucenicii s\i nu trebuie s\ posteasc\ s\pt\mânal. Motivul este surprinz\tor:
„este mirele cu ei” (Marcu 2,19 || Matei 9,15 || Luca 5,34). Cu alte cuvinte, Iisus
în]elege c\ timpul predic\rii sale este special [i unic, iar cauza Împ\r\]iei nu
trebuie s\ fie condi]ionat\ de nimic: ucenicii trebuie s\-[i p\streze întreaga
energie spre a comunica acum [i aici vestea cea bun\, evanghelia. {i continu\:
„Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei [i atunci vor posti în acele zile”
(Marcu 2,20).
Atitudinea lui Iisus fa]\ de post este semnificativ\ pentru atitudinea sa fa]\ de
ansamblul Legii iudaice. Înv\]\torul din Nazaret împline[te în continuare
obliga]iile derivate din Lege, la care a aderat din toat\ inima de mic [i în care vede
expresia voin]ei lui Dumnezeu. Dar, spre deosebire de farisei, nu e un apostol al
Legii, nu î[i propune s\ o predice [i s\-i asigure respectarea. În plus, Iisus se
situeaz\ fa]\ de Lege într-un mod aparte: nu vrea s\-i dezvolte marele num\r de
precepte [i s\ construiasc\ o alternativ\ „savant\” la interpretarea farisee sau
saduchee a Legii. Pentru el, Legea este un mijloc esen]ial de a vorbi despre
Dumnezeu. De aceea nu este interesat atât de posturi, cât de prima porunc\: „S\
iube[ti pe Domnul Dumnezeul t\u din toat\ inima ta, din tot sufletul t\u, din tot
cugetul t\u [i din toat\ puterea ta” (Marcu 12,30).
Iisus nu trateaz\ exhaustiv, toat\, Scriptura spre a o f\râmi]a, ca fariseii, în
câteva sute de precepte (613!). Se ocup\ în profunzime doar de ceea ce consider\
esen]ial pentru rela]ia cu Dumnezeu [i pentru rela]ia cu ceilal]i oameni, cele dou\
focare ale elipsei sale. Face o selec]ie, o alegere premeditat\ [i con[tient\ a
problemelor în care preocuparea etic\, ceea ce este legat de comportamentul
personal [i colectiv, are prioritate [i trece pe un clar loc secund tot ce se refer\ la
cult [i la puritatea ritual\. Va spune el însu[i: „[C\ da]i zeciuial\ din izm\, din
m\rar [i din chimen, dar a]i l\sat] p\r]ile mai grele ale Legii: judecata, mila [i
credin]a; pe acestea trebuia s\ le face]i [i pe acelea s\ nu le l\sa]i” (Matei 23,23).
Cu alte cuvinte: nu tot, în Lege, are aceea[i greutate. Iisus selecteaz\ din Lege
lucrurile pe care le consider\ fundamentale ca Împ\r\]ia s\ devin\ criteriu de
via]\ al ucenicilor s\i. Drumul spre descoperirea acestei selec]ii trece prin
eviden]ierea textelor din Scripturi pe care, în tradi]ia care ne-a parvenit, le citeaz\
Iisus.
5.3.1.2. Interpretul Scripturii

Chiar de la început, surprinde num\rul mic de texte biblice prezente în cuvintele lui
Iisus. Iisus respect\ Legea, dar nu se consider\, în primul rând, un interpret al ei.
Pentru el Scriptura este un instrument, un mijloc, nu un obiectiv, o finalitate. Acest
comportament îl singularizeaz\ fa]\ de rabinii contemporani [i posteriori, atât farisei,
cât [i saduchei. Mai mult, spre deosebire de farisei, nu consider\ normativ\, nici
important\, „tradi]ia b\trânilor”, ansamblul interpret\rilor Legii elaborate de rabinii
anteriori; [i, în plus, avertizeaz\ c\ a urma aceast\ tradi]ie înseamn\ a l\sa de-o parte
„poruncile lui Dumnezeu”, cele esen]iale, [i c\ astfel Legea este înc\lcat\ [i invalidat\.
A[a c\ nu va cita niciodat\, în sprijinul pozi]iei sale, nici o opinie, norm\ sau
interpretare a unui alt rabin, anterior sau contemporan. Marcu 1,22 exprim\ acest
lucru clar: „El îi înv\]a pe ei ca cel ce are putere, iar nu în felul c\rturarilor” (v.
4.5.4.2.).
Scripturile nu ocup\ o pozi]ie central\ în mesajul lui Iisus. Cum am spus, nu
face trimiteri la ele de prea multe ori. {i, deseori, când o face, le folose[te într-un
context polemic. În leg\tur\ cu identificarea lui Mesia ca fiu al lui David, Iisus
discut\ interpretarea pe care o fac Psalmului 109,1 „înv\]\torii Legii” (nu se
men]ioneaz\ concret nici unul, dar este vorba de persoane apropiate grup\rii
farisee) (v. Marcu 12,35-37 || Matei 22,41-46 || Luca 20,41-44). Un alt caz de
polemic\ este legea corban („sacrificiu lui Dumnezeu”), pe care Iisus o
repro[eaz\ unor „farisei [i înv\]\tori ai Legii” veni]i de la Ierusalim s\-l întâlneasc\.
Conform acestei practici, permise de unii rabini, dar foarte criticat\ de al]ii, un fiu
putea pretinde c\ ofer\ lui Dumnezeu bunurile cu care ar fi trebuit s\-[i ajute
p\rin]ii [i, apoi, s\ [i le p\streze, s\ nu le duc\ la Templu (v. Marcu 7,10-13 || Matei
15,4-6). Iisus le repro[eaz\ c\, prin aceast\ practic\, se încalc\ obliga]ia cinstirii
tat\lui [i a mamei, una din cele zece porunci (v. Exodul 20,12 [i 21,17). Institu]ia
corbanului este, potrivit lui Iisus, o înc\lcare nedemn\ a Legii lui Moise, o abolire a
poruncilor lui Dumnezeu.
Într-un mod asem\n\tor, de data aceasta împotriva saducheilor, folose[te
Exodul (3,6) pentru a argumenta în favoarea învierii mor]ilor, negat\ de doctorii
din gruparea saduchee (v. Marcu 12,18-27|| Matei 22,23-33 || Luca 20,27-38). Textul
a fost comentat în 4.5.4.4. Problema divor]ului este pus\ de unii farisei care
probabil deja cuno[teau pozi]ia lui Iisus [i aduc ca argument Deuteronomul 24,1,
text care justific\ practic divor]ul. Iisus r\spunde citând Geneza (1,27 [i 2,24) [i
subliniind ce este consacrat în principiul crea]iei, „de la începutul f\pturii” (v.
Marcu 10,1-12 || Matei 19,1-12). Este unicul caz în care reinterpreteaz\ un text al
Scripturii (Deuteronomul 24,1-4) cu ajutorul altor dou\ texte din Scriptur\ (Geneza
1,27 [i 2,24), considerate superioare primului (v. 5.3.2.2.). Acest procedeu
corespunde celei de-a [aptea norme de interpretare (mida) a rabinilor: a[a cum
afirm\ baraita din introducerea la Midra[ HaGadol, un text trebuie interpretat
printr-un alt text similar. În total, deci, în patru cazuri, în context polemic, Iisus
citeaz\ (o dat\) Psalmii [i (de trei ori) Pentateuhul.
 În afara contextului polemic, Scripturile folosesc la chemarea sufletelor
insensibile la poc\in]\: acesta ar putea fi obiectivul citatului din Isaia 6,9-10, text
biblic preluat din Targum, vechea traducere aramaic\ utilizat\ în vremea lui Iisus
în sinagogile galileene pentru a face inteligibil textul biblic ebraic (v. Marcu 4,12).
În mod similar, parabola lucr\torilor viei uciga[i devine un apel al lui Iisus, în
ultima clip\, c\tre c\peteniile religioase ale Israelului – lucr\torii viei, în limbajul
parabolei – s\ se recunoasc\ în comportamentul acestora [i s\-[i dea seama de
drama teribil\ care ar/va fi moartea lui Iisus – în nara]iunea parabolic\, fiul
st\pânului viei. Via este simbolul poporului Israelului potrivit lui Isaia 5,1-2 (v.
Marcu 12,1 || Matei 21,33) [i poate Iisus face aluzie la acest text, de[i nu e sigur (v.
Luca 20,9). În r\spunsul dat ucenicilor lui Ioan Botez\torul, prin care î[i explic\
activitatea mesianic\ de f\c\tor de miracole [i aduc\tor al bunei vestiri s\racilor,
sunt folosite o serie de texte din profetul Isaia (26,19; 29,18; 35,5-6; 61,1). Este
indubitabil c\ Iisus î[i concepe activitatea ca împlinire a f\g\duin]ei lui Dumnezeu
c\ timpurile din urm\ sunt cele ale gra]iei [i mântuirii (v. Matei 11,5 12,1 || Luca
7,22). Profetul Isaia este citat [i în episodul de la sinagoga din Nazaret, din
prezentarea lui Luca (4,18-19), cu unele modific\ri care subliniaz\ sosirea timpului
milei divine (Isaia 61,2 nu este citat în Marcu 6 [i Matei 13).
La aceste texte (patru sau poate dou\) în care este citat profetul Isaia, trebuie
ad\ugate unele trimiteri la cele 10 porunci [i la textele cu con]inut juridic din
Pentateuh. În episodul despre cea mai important\ porunc\ a Legii (Marcu 12,28 ||
Matei 22,34-40 || Luca 10,25-28), textele citate sunt din Deuteronomul 6,4-5 – cu
faimosul Shema, Israel, versetul cel mai sacru al iudaismului, care stipuleaz\
iubirea fa]\ de Dumnezeu – [i Leviticul 19,18 – care porunce[te s\-]i iube[te
aproapele ca pe tine însu]i (v. 5.3.2.3.). Poruncile Decalogului referitoare la rela]iile
cu ceilal]i oameni apar la Iisus în episodul bogatului (v. Marcu 10,19, unde sunt
citate Exodul 20,12-16 [i Deuteronomul 5,16-20) [i în a[a-numitele antiteze, unde
se citeaz\ alte câteva texte din Pentateuh, din Exod, Levitic, Numerii [i
Deuteronomul ( v. 5.3.2.1.).
Pentateuhul, Isaia (cu Miheia [i Ieremia) [i Psalmii sunt, în aceast\ ordine,
p\r]ile din Scripturi cel mai frecvent citate de Iisus. În alte ocazii, aluziile la texte,
la figuri (Moise, David, Solomon, regina din Saba, Ilie, Elizeu, Iona) sau la ora[e
biblice sunt utilizate pentru a-i determina pe cei ce-l ascult\ s\ adere la el sau s\
se poc\iasc\. Scripturile sunt un mijloc folosit de Iisus în diferite scopuri, dar
Scriptura ca atare nu are o autoritate c\reia s\ i se supun\ necondi]ionat.
Dumnezeu, Tat\l, este singurul c\ruia îi recunoa[te întreaga bun\tate [i autoritate:
„Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Marcu 10,18); sau: „ceea ce a
împreunat Dumnezeu, omul s\ nu mai despart\” (Marcu 10,9). De el depinde tot
ce se întâmpl\ [i doar el [tie ce se va întâmpla. Iisus nu se îndep\rteaz\ de esen]a
leg\mântului lui Israel, ci îi d\ o suprema]ie absolut\, de care el nu e cu totul
str\in: „pe Tat\l nu-l cunoa[te nimeni, decât numai Fiul [i cel c\ruia va voi Fiul s\-i
descopere” (Matei 11,27 || Luca 10,22).
5.3.1.3. Iisus [i poporul s\u

În 3.3. am încercat s\ explic\m religiozitatea iudaic\ în timpul lui Iisus pornind de

la ceea ce E. P. Sanders nume[te „iudaismul comun”. Fundamentul religiei
iudaice este adorarea Dumnezeului unic, monoteismul. Trei sunt elementele care
îl configureaz\ (poporul ales, leg\mântul [i Legea) [i dou\ tr\s\turile care îl
dinamizeaz\ (iertarea [i poc\in]a). Pe planul comportamentului, exigen]ele sunt
urm\toarele: adorarea lui Dumnezeu în Templul din Ierusalim; rug\ciunea
individual\, în familie [i la sinagog\; respectarea preceptelor rituale ale Legii
(circumcizia, odihna sabatic\, normele purit\]ii rituale); respectarea preceptelor
etice [i morale.
Dac\ simplific\m pu]in lucrurile, observ\m c\ Iisus subliniaz\ unele lucruri
din list\, iar pe altele le trece pe un plan secundar. În mesajul s\u ies în eviden]\
urm\toarele puncte: adorarea unicului Dumnezeu, cu iertarea [i poc\in]a ca
tr\s\turi care dezvolt\ modul de ac]iune al lui Dumnezeu [i, respectiv, r\spunsul
fiec\rui om; rug\ciunea, axat\ pe Tat\l nostru, rug\ciunea ucenicilor; prioritatea
preceptelor etice [i morale. Celelalte trei puncte – elementele de baz\ ale
monoteismului iudaic (poporul ales, leg\mântul [i Legea); adorarea în Templul
din Ierusalim; respectarea preceptelor rituale (circumcizia, sâmb\ta, normele
purit\]ii rituale) – ocup\ un loc secundar. Observ\m c\ punctele trecute în plan
secundar sunt cele mai direct legate de identitatea religioas\ [i na]ional\ a
poporului lui Israel, în timp ce punctele principale se situeaz\ într-un teren mai
general [i comun: Iisus accentueaz\ normele etice [i arat\ pu]in interes pentru
preceptele rituale. P\streaz\, în mod semnificativ, un anumit grad de t\cere – care
nu poate fi decât deliberat\ – asupra a tot ceea ce era central în curentele [i
grup\rile iudaice din sec. I d.H. Termenul leg\mânt, de exemplu, apare doar de
patru ori în evanghelii, din care trei la cina cea de tain\, în leg\tur\ cu sângele
v\rsat al lui Iisus.
Înseamn\ asta c\ Iisus nu este preocupat de poporul s\u sau c\ mesajul lui se
situeaz\ într-un cosmopolitism f\r\ r\d\cini? Ce face cu speran]ele Israelului, cu
dorin]a – larg împ\rt\[it\ – de restaurare na]ional\ [i religioas\ a Israelului? Ce rol
atribuie Israelului ca popor ales cu care Dumnezeu a f\cut un leg\mânt etern?
Este adev\rat c\ lucrurile [tiute [i împ\rt\[ite de to]i nu trebuie repetate, dar la fel
de adev\rat este c\ alegerea Israelului [i leg\mântul s\u cu Dumnezeu nu par s\
figureze printre principalele sale preocup\ri.
Am ar\tat mai sus (v. 4.5.3.3.) c\ Iisus se situeaz\ în esen]\ în contextul
Israelului, poporul s\u, dar proiectul lui fundamental nu este restaurarea Israelului.
Acesta este proiectul lui Ilie, a[a cum apare prezentat în unele texte. A se vedea
mai ales Maleahi 3,24 („El [Ilie] va întoarce inima p\rin]ilor c\tre fii [i inima fiilor
c\tre p\rin]ii lor”), Ecclesiasticul 48,10 („Cel care e[ti, precum este scris, hot\rât
pentru vremuri viitoare […] s\ a[ezi [restaurezi] semin]iile lui Iacov”) [i Marcu
9,12. Obiectivul prim al lui Iisus nu este refacerea cultului din Templu, de[i la
finalul vie]ii va protesta profetic împotriva func]ion\rii acestei institu]ii, convertit\
în loc de târg [i spa]iu al banilor. {i mai pu]in vrea s\ fie un lider politic, în fruntea
unei mi[c\ri pentru izgonirea romanilor, opresorii poporului s\u. {i, când vorbe[te
de sfâr[itul istoriei, nu-[i imagineaz\ judecata lui Dumnezeu ca momentul
revendic\rii Israelului, al triumfului asupra popoarelor p\gâne, inamicii s\i, ci ca
un festin în care to]i (evrei [i neevrei) pot sta la mas\ al\turi de Avraam, Isaac [i
Iacob, patriarhii Israelului: „fiii Împ\r\]iei”, membrii poporului lui Israel, sunt chiar
avertiza]i c\ pot r\mâne afar\ (v. Matei 8,11 || Luca 13,28-29).
 Cum remarc\ B. Chilton [i C. A. Evans, în episodul din sinagoga din Nazaret,
a[a cum este prezentat în Luca (4,16-30), compatrio]ii s\i reac]ioneaz\ violent la
adresa lui Iisus când î[i dau seama care-i sunt inten]iile, care îi este misiunea. Tot
potrivit lui Luca 4, Iisus comenteaz\ Isaia 61,1-2 [i afirm\ c\ „ast\zi” se împlinesc
cuvintele profetului: a sosit „anul pl\cut Domnului.” A sosit îns\ pentru to]i, [i
pentru neevrei. Este cazul femeii feniciene pe care Ilie o va ap\ra – chiar îi va învia
fiul – [i cazul leprosului sirian vindecat de Elizeu. {i str\inii sunt destinatarii
binecuvânt\rii divine, cum reiese cu claritate din vindec\rile fiicei femeii
cananeene (v. Marcu 7,24-30) [i a leprosului samaritean (v. Luca 17,11-19). Prin
urmare, Împ\r\]ia implic\ o restaurare, o regenerare [i transformare, în care
poporul lui Israel este inclus ca primul destinatar („fiii”, potrivit terminologiei din
Marcu 7,27), dar care include [i oameni care nu-i apar]in („c\]eii”1, potrivit
aceluia[i verset).
Solicitudinea lui Iisus fa]\ de neevrei [i, invers, adeziunea acestora la el este
eviden]iat\ [i în episodul vindec\rii slugii centurionului din Cafarnaum (v. Matei
8,5-13 || Luca 7,1-10). Centurionul arat\ o total\ încredere în puterea de vindecare
a lui Iisus [i în for]a cuvântului s\u de a supune boala. Iisus este încântat de
atitudinea b\rbatului [i îl laud\ public: „Zic vou\ c\ nici în Israel n-am aflat atâta
credin]\” (Luca 7,9). P\gânii nu sunt exclu[i din proiectul lui Iisus. În anumite
momente, chiar câ[tig\ în fa]a fiilor lui Israel, poporul leg\mântului (v. 5.2.2.3.).
Pe de alt\ parte, la Iisus se eviden]iaz\ un concept concret, individual [i
inclusiv, al Israelului, care integreaz\ pe cei ce se afl\ la marginea poporului, din
proprie voin]\ sau pentru c\ li s-a impus. Pentru Iisus, Israel înseamn\ „tot
Israelul”, to]i fiii [i fiicele lui Avraam, f\r\ excep]ie, f\r\ nici o excludere: p\c\to[ii,
care sunt bolnavi pe plan spiritual (v. Marcu 2,17), s\racii, care îndur\ foamea,
triste]ea [i disperarea (v. Luca 6,20-21), bolnavii psihic (v. Matei 11,5 || Luca 7,22;
Luca 13,32). Fire[te, cei ce respect\ Legea, bunii evrei, nu sunt exclu[i din
Împ\r\]ie: Dumnezeu este Tat\l „din ceruri, […]. El face s\ r\sar\ soarele [i peste
cei r\i [i peste cei buni [i trimite ploaie peste cei drep]i [i peste cei nedrep]i”
(Matei 5,45).
Dar este adev\rat c\ mesajul lui Iisus g\se[te ecou [i primire mai mult printre
p\c\to[i, mai ales publicanii (vame[ii) [i prostituatele, decât printre cei care cred
c\ nu trebuie s\ se poc\iasc\ (v. Matei 21,31). (V. 5.2.2.). A[a se întâmplase [i cu
Ioan Botez\torul, care se plângea de cei care se bazau pe faptul c\ sunt fiii lui
Avraam [i nu-[i schimbau via]a în profunzime, cum predica el (v. Matei 3, 8-9).
Într-un cuvânt, apartenen]a la poporul lui Israel [i/sau respectarea irepro[abil\ a
preceptelor Legii nu pot fi o scuz\ pentru dispre]uirea ve[tii celei mari a prezen]ei
lui Dumnezeu, bun\ [i eliberatoare, începutul Împ\r\]iei sale [i rena[terea pe care
aceasta o implic\ pentru sufletul, trupul [i psihicul multora.
 Iisus nu se îndep\rteaz\ de speran]ele Israelului, dar orizontul s\u nu este
restaurarea acestuia în sensul în care era în]eleas\ de multe grup\ri [i cercuri de
atunci. Conceptul de Israel este pentru el inclusiv [i difuz. S\racii, bolnavii [i
p\c\to[ii, necunosc\torii Legii [i copiii nu r\mân pe margine, ci sunt pu[i în
centru, în locurile de onoare ale festinului Împ\r\]iei. Mai mult, de la acest festin
nu sunt exclu[i str\inii, c\ci mântuirea lui Dumnezeu trece de grani]ele Israelului
[i ajunge, chiar dac\ punctual, la neevrei. Iisus, rabinul iudeu, î[i poart\ poporul în
suflet [i, în fa]a respingerii cu care e primit, nu ezit\ s\-i aminteasc\ sentimentele
lui. A[a face la Ierusalim, ora[ul ce reprezint\ tot Israelul: „de câte ori am voit s\
adun pe fiii t\i, dup\ cum adun\ pas\rea puii s\i sub aripi” (Matei 23,37 || Luca
13,34). Potrivit lui Ioan 11,52, obiectivul vie]ii [i al mor]ii lui Iisus nu este altul decât
„s\ adune laolalt\ pe fiii lui Dumnezeu cei împr\[tia]i”.

5.3.2. Plenitudinea Legii

Iisus nu se desparte de Legea dat\ de Dumnezeu poporului s\u, Israel, pe

muntele Sinai. Nu o anuleaz\, nu o critic\, nu o dispre]uie[te. Merge în
profunzimile ei, la nucleul ce face s\ fie ceea ce este: marea lui problem\ este
cum s\ împlineasc\ voia lui Dumnezeu.
Nu i-ar fi fost de ajuns s\ repropun\ ansamblul de porunci [i norme care-i
înva]\ pe evrei cum s\ tr\iasc\ spre a fi credincio[i leg\mântului? De ce vrea s\ le
re-examineze, s\ le re-vad\ [i s\ stabileasc\ grade de importan]\? R\spunsul e
unul singur: în mesajul s\u, locul central îl ocup\ Împ\r\]ia lui Dumnezeu. Ca
atare, Legea nu poate r\mâne imobil\, trebuie s\ ajung\ la „împlinire” (Matei
5,17). Aceast\ plenitudine se exprim\ în trei feluri: unele puncte sunt intensificate
(nu dep\[ite!), altele relativizate (nu anulate!), iar dubla porunc\ a iubirii
concentreaz\ întreaga lumin\ care trebuie s\ iradieze în lume; aceast\ porunc\
este centrul eticii lui Iisus.
Înc\ o dat\ constat\m c\ Iisus se mi[c\ în cadrul iudaismului, dar, în acela[i
timp, îl transcende: în mesajul s\u sunt germenii care vor încol]i în via]a [i în
practica primelor comunit\]i cre[tine.

5.3.2.1. Intensificarea normelor etice

Baza eticii lui Iisus sunt cele zece porunci, Decalogul de pe Sinai (v. Exodul 20,2-17 ||
Deuteronomul 5,6-21). A[a reiese din r\spunsurile date înv\]\torului Legii (Marcu
12,29-34 || Matei 22,34-40 || Luca 10,25-28) [i omului bogat care î[i dorea via]a ve[nic\
(Marcu 10,17-22 || Matei 19,16-22 || Luca 18,18-23). A pune în practic\ cele zece porunci
înseamn\ a ajunge la via]\. Decalogul deriv\ din leg\mântul f\cut de Dumnezeu cu
Israelul („dintre toate neamurile îmi ve]i fi popor ales”) [i expliciteaz\ obliga]ia pe care
întregul popor, unanim, [i-a asumat-o („Toate câte a zis Domnul vom face”) (Exodul
9,5.8).
 Pentru evrei, poruncile deriv\ din iubirea lui Dumnezeu fa]\ de poporul s\u.
La fel, la Iisus, via]a în conformitate cu Împ\r\]ia se întemeiaz\ pe un Dumnezeu
milos [i iert\tor. De aceea, în Marcu 1,15, dup\ marea veste („s-a apropiat
împ\r\]ia lui Dumnezeu”), urmeaz\ chemarea la poc\in]\ [i la credin]\ („Poc\i]i-
v\ [i crede]i în Evanghelie/ vestea cea bun\”). Întrebarea este – [i în cazul Vechiul
Testament [i al lui Iisus: ce vrea Dumnezeu de la oameni, atât de la poporul lui
Israel, cât [i de la celelalte popoare de pe p\mânt?

Iube[te-l pe Dumnezeu din toat\ inima

Vestea c\ Dumnezeu a început s\ fie prezent în lume direct, distinct, definitiv, este
punctul de pornire al mesajului lui Iisus. Suprema]ia lui Dumnezeu este pentru el
absolut\. Prima porunc\ din Decalog este accentuat\ explicit: a vesti Împ\r\]ia
înseamn\ a-l pune pe Dumnezeu mai presus de orice aspira]ie uman\. Scena în care
înv\]\torul Legii îl întreab\ „care porunc\ este întâia dintre toate” exprim\
convingerea sa: prima porunc\ a Decalogului este cea dintâi (v. Marcu 12,28-34). Dar
Iisus nu citeaz\ aici textul biblic referitor la cele zece porunci (Exodul 20 sau
Deuteronomul 5), ci reia rug\ciunea zilnic\ a fiec\rui evreu, Shema, Israel.
Fragmentul, sacru pentru evrei, preluat din Deuteronomul 6,4-5, începe astfel:
„Ascult\, Israel, Domnul este Dumnezeul nostru, Dumnezeul nostru este unic”. În
continuare, [i sub form\ de porunc\, vine consecin]a acestor cuvinte: „S\ iube[ti
pe Domnul Dumnezeu t\u, din toat\ inima ta, din tot sufletul t\u [i din toat\
puterea ta.” Pentru religia iudaic\, [i pentru Iisus, este cea dintâi porunc\ (Marcu
12,29).
În Decalog g\sim, ca „explica]ie” a primei porunci, o interdic]ie care are ecou
[i în înv\]\tura lui Iisus: „S\ nu ai al]i dumnezei afar\ de mine” (Exodul 20,3 ||
Deuteronomul 5,7). Tradi]ia evanghelic\ cuprinde fraze care subliniaz\ unicitatea
Dumnezeului patriarhilor [i al exodului, de care Iisus vorbe[te ca despre Tat\l
tuturor oamenilor. Astfel, în colec]ia Q, în episodul ispitirilor, se g\se[te o versiune
pozitiv\ a frazei de mai sus, preluat\ din Deuteronomul 6,13: „Domnului
Dumnezeului t\u s\ te închini [i lui singur s\-i sluje[ti” (Matei 4,10 || Luca 4,8) (v. [i
Exodul 20,5 || Deuteronomul 5,9). La fel, în episodul tributului c\tre Cezar (v.
3.3.3.2.), Iisus pune întreaga greutate a r\spunsului s\u pe nevoia de a-i da
prioritate absolut\ [i de a adera la el cu toat\ inima: „Da]i […] lui Dumnezeu cele
ale lui Dumnezeu” (Marcu 12,17 || Matei 22,21 || Luca 20,25). Chiar când cineva îl
nume[te „înv\]\torule bun”, Iisus îi r\spunde: „De ce-mi zici bun? Nimeni nu este
bun decât unul Dumnezeu” (Marcu 10,18 || Luca 18,19 || Matei 19,17).
Nu exist\ nimic [i nimeni care s\ poat\ fi situat la acela[i nivel cu Dumnezeu.
Interdic]ia din Decalog de a avea [i sluji al]i dumnezei contrasteaz\ cu numele
concret al idolului care personific\ banii: Mamona. Alternativa este t\ioas\ [i
exclude orice echidistan]\: „nu pute]i s\ sluji]i lui Dumnezeu [i lui Mamona/banii”
(Matei 6,24|| Luca 16,13). Nu exist\ nimeni c\ruia s\-i d\ruie[ti inima, în afar\ de
Dumnezeu. Iisus accentueaz\ iubirea fa]\ de Dumnezeu indicând ceea ce se
poate erija în alternativ\ [i poate ocupa locul în inima omului.
S\ iube[ti pe aproapele t\u ca pe tine însu]i
Marea surpriz\ este c\ iubirea aproapelui devine, în etica lui Iisus, a doua porunc\
important\. Compara]ia cu Decalogul arat\ c\, în acest punct, se produce o
schimbare substan]ial\ fa]\ de Legea iudaic\. În Exodul 20 [i Deuteronomul 5,
primele trei porunci sunt rezervate lui Dumnezeu: s\ adori, s\ iube[ti [i s\ sluje[ti
Dumnezeul unic; s\ nu juri fals în numele lui; s\ respec]i odihna sabatic\. Vin apoi
poruncile referitoare la rela]iile cu ceilal]i oameni: cinste[te pe mama ta [i pe tat\l
t\u; s\ nu ucizi; s\ nu comi]i adulter; s\ nu furi; s\ nu acuzi pe nimeni fals; s\ nu
dore[ti femeia [i bunurile altora. Observ\m c\ poruncile orientate spre rela]iile cu
ceilal]i sunt toate negative („s\ nu faci lucrul acesta”) [i c\ unicul precept pozitiv
se refer\ la cinstirea tat\lui [i a mamei. În Decalog nu se spune nimic în form\
pozitiv\ despre „aproape”, despre ceilal]i în ansamblu.
Iisus a c\utat în Levitic porunca pe care el o consider\ a doua din Lege. A
g\sit-o într-o list\ eterogen\ de precepte precedate de chemarea de a participa la
sacralitatea lui Dumnezeu („Fi]i sfin]i, c\ eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt
sfânt”). În ceea ce prive[te forma, a doua porunc\ este strict paralel\ celei dintâi:
„s\ iube[ti pe aproapele t\u ca pe tine însu]i” (Levitic 19,18). Iisus o include în
r\spunsul dat înv\]\torului Legii care-l întrebase care este cea mai important\
porunc\, „întâia dintre toate” (Marcu 12,28-34). R\spunde întreb\rii [i
men]ioneaz\ porunca iubirii lui Dumnezeu din toat\ inima. Dar apoi adaug\
spunând: „Iar a doua e aceasta: «S\ iube[ti pe aproapele t\u ca pe tine însu]i»”. {i,
de parc\ ar vrea s\ insiste asupra problemei, adaug\: „Mai mare decât acestea nu
este alt\ porunc\” (Marcu 12,31; în Matei 22,40: „În aceste dou\ porunci se
cuprind toat\ Legea [i proorocii”).
Este o contribu]ie de mare transcenden]\, fundamental\ pentru cre[tinism:
exist\ dou\ porunci, iubirea lui Dumnezeu [i iubirea aproapelui, puse în paralel
într-o ordine precis\: prima [i a doua porunc\ a Legii. Trebuie observat c\ pentru
Iisus „aproapele”, „ceilal]i” înseamn\ to]i ceilal]i, [i cei care nu sunt din etnia,
gruparea sau ideologia proprie, inclusiv prigonitorii, cei ce pun piedici, vr\jma[ii
(v. Matei 5,44). Iubirea [i afec]iunea pentru cel\lalt, indiferent cine, este adus\ în
prim-plan [i, prin urmare, pus\ în valoare independent. Prin porunca de a-i iubi pe
ceilal]i ca pe tine însu]i Iisus d\ for]\ Legii, c\ci face s\ coincid\ cercul celor care
trebuie iubi]i cu omenirea întreag\ (v. 5.3.2.3.).

S\ nu juri
În Matei 5,34-35 [i Iacob 5,12 se consemneaz\ cuvintele lui Iisus despre interdic]ia de
a jura. În ultimul text citim: „Nu jura]i nici pe cer, nici pe p\mânt, nici pe altceva”. {i în
Matei, într-o form\ similar\, interdic]ia cuprinde orice tip de jur\mânt, nici „pe cer,
fiindc\ este tronul lui Dumnezeu, nici pe p\mânt, fiindc\ este a[ternut al
picioarelor lui, nici pe Ierusalim, fiindc\ este cetate a marelui Împ\rat”. În nici un
caz numele lui Dumnezeu nu trebuie folosit spre a da consisten]\ [i adev\r
cuvintelor proprii, de parc\ ar exista cuvinte care s\ fie mai „adev\rate” decât
altele datorit\ înso]irii lor de un jur\mânt. Acela[i lucru e dac\ se jur\ pe
Dumnezeu sau se jur\ pe alt element legat de el (cer, p\mânt, Ierusalim), care
„diminueaz\” jur\mântul. Nu trebuie jurat, afirm\ Iisus, fiindc\ Dumnezeu nu
trebuie s\ fie pus în cauz\. Opozi]ia sa fa]\ de jur\minte este total\, absolut\: „S\
nu v\ jura]i nicidecum” (Matei 5,34). Potrivit lui Iisus, cine jur\ ia în de[ert numele
lui Dumnezeu [i, prin urmare, încalc\ Legea.
 Ce spune îns\ Decalogul? Acesta nu interzice jur\mintele în general, ci doar
pe cele false, sperjurul: „S\ nu juri fals în numele Domnului Dumnezeului t\u”1
(Exodul 20,7 || Deuteronomul 5,11). Un sperjur este o injurie grav\ adus\ maiest\]ii
divine, c\ci cel ce jur\ fals în numele lui Dumnezeu amestec\ minciuna lui cu
ceea ce este adev\rat [i izvor al întregului adev\r. Exist\ un „risc” în jur\mânt, c\ci
minciuna se poate infiltra [i poate înlocui, total sau par]ial, adev\rul, ceea ce
încalc\ sfin]enia lui Dumnezeu. Din acest motiv Cartea în]elepciunii lui Isus, fiul lui
Sirah (Ecclesiasticul) (sec. II î.H.) avertizeaz\ s\ nu se înve]e cineva s\ jure, c\ci
„cel care jur\ [i pururea nume[te pe Cel Sfânt, de p\cat nu se va cur\]i” (23,9).
Filon din Alexandria (sec. I d.H.) face afirma]ii asem\n\toare, dar, ca aproape
întreaga tradi]ie iudaic\, nu interzice jur\mintele, ci doar, ca r\u mai mic,
recomand\ folosirea unor expresii care s\ substituie numele divin (cerul,
p\mântul…) (v. De specialibus legibus II 3-5). Esenienii cunosc jur\mântul în
cazuri excep]ionale, de exemplu la intrarea cuiva în comunitate (Regula
Comunit\]ii 5,8), dar par s\-l evite în mod obi[nuit. Este informa]ia furnizat\ de
Flavius Josephus: „se ab]in de la jur\minte, pe care le cred mai rele decât
sperjurul” (R\zboiul 2,8,6).
Iisus îns\ este strict: „Ci cuvântul vostru s\ fie: Ceea ce este da, da; [i ceea ce
este nu, nu” (Matei 5,37; Iacob 5,12). Cel care spune adev\rul nu are nevoie de
jur\mânt. Iar apelul la numele lui Dumnezeu este un ultragiu adus sfin]eniei sale.
Se împ\rt\[e[te din aceast\ sfin]enie cine spune adev\rul, nu cine recurge la
numele divin pentru a-[i înt\ri spusele. Prin urmare, de[i Legea permite
jur\mintele, nu trebuie folosite. Opunându-se jur\mintelor, Iisus nu încalc\ Legea,
o înt\re[te, c\ci face mai puternic\ angajarea fa]\ de adev\r. Cine nu jur\ tr\ie[te
în leg\tur\ cu Dumnezeul adev\rat [i cu adev\rul, în cuvântul [i în faptele lui. În
mod obi[nuit, în via]a de fiecare zi, nu exist\ motive pentru a jura. Doar în ocazii
foarte speciale, când trebuie f\cut\ o declara]ie în fa]a unui tribunal sau când se
asum\ o func]ie public\, jur\mântul devine o exigen]\ legal\, nu o op]iune
personal\. Jur\mântul este, în ultim\ instan]\, o concesie f\cut\ insensibilit\]ii
suflete[ti: unica invocare legitim\ a lui Dumnezeu este rug\ciunea. Interzicând
jur\mintele, Iisus ocrote[te adev\rul [i ap\r\ sfin]enia lui Dumnezeu.

Cinste[te pe tat\l t\u [i pe mama ta

Prima porunc\ din Decalog referitoare la rela]iile interpersonale este aceea a cinstirii
tat\lui [i a mamei. Cine o îndepline[te, va avea o via]\ lung\ [i fericit\ „pe p\mântul
pe care Domnul Dumnezeul t\u ]i-l va da ]ie” (Exodul 20,12 || Deuteronomul 5,16).
Evangheliile subliniaz\ c\ Iisus copil a fost ascult\tor, „supus” fa]\ de p\rin]i (Luca
2,51). Aceast\ observa]ie se face îns\ dup\ episodul în care Iisus – pelerin la 12 ani la
Ierusalim – r\mâne în ora[ f\r\ [tirea p\rin]ilor care, nelini[ti]i, trebuie s\ se întoarc\
s\-l caute. Tân\r [i adult, pân\ la vârsta de peste 30 de ani, r\mâne acas\ la
Nazaret, al\turi de p\rin]i la început, apoi, dup\ moartea lui Iosif, al\turi de mam\,
Maria. Împline[te deci riguros porunca cinstirii tat\lui, c\ruia îi este al\turi pân\ la
moarte, [i a mamei, pe care o sprijin\ pân\ ce aceasta se apropie, dup\ cât se
pare, de 50 de ani.
 Dup\ ce a împlinit îns\ 30 de ani, Iisus – unicul fiu al Mariei – pleac\ de acas\
[i-[i las\ mama în grija fra]ilor [i surorilor, copiii lui Iosif. De acum înainte,
contactele cu mama vor fi sporadice: evangheliile men]ioneaz\ o vizit\ la Iisus a
mamei [i a fra]ilor, la Cafarnaum, centrul activit\]ii sale, [i o vizit\ a Înv\]\torului la
Nazaret, satul de origine. Apoi, mam\ [i fiu se vor reg\si la Ierusalim, la sfâr[itul
vie]ii lui Iisus (v. 4.5.3.2.).
Ca atare, activitatea lui Iisus implic\ îndep\rtarea fizic\ de Nazaret [i începutul
unei vie]i itinerante în care, [i el [i ucenicii, trebuie s\ încredin]eze altora grija fa]\
de p\rin]i. Departe de familia de sânge, urmeaz\ descoperirea unei noi familii,
format\ din ucenici. Leg\turile de familie, cu oameni (tat\, mam\, fra]i, surori) [i
bunuri (]arine) sunt l\rgite prin noi leg\turi tot de tip familial: cine trebuie s\-[i
lase mama „pentru mine” (Iisus) [i pentru evanghelie” va dobândi altele însutit (v.
Marcu 10,29-30 || Matei 19,29 || Luca 18,29-30). Dar cine-[i las\ tat\l nu trebuie s\
mai caute, c\ci îl are pe Tat\l din cer, Dumnezeu însu[i (v. Matei 23,9; Luca 2,49).
Când cineva se decide s\-l urmeze pe Iisus [i s\-i devin\ ucenic, obliga]iile
familiale, începând cu iubirea [i cinstirea tat\lui [i a mamei, trec pe planul doi
(dar nu p\r\site). Acesta este sensul din Luca 14,26 || Matei 10,37. Colec]ia Q
men]ioneaz\ cazul unui b\rbat care voia s\ mearg\ întâi s\-[i înmormânteze tat\l,
înainte de a i se al\tura lui Iisus [i a primit un r\spuns sec: „las\ mor]ii s\-[i
îngroape mor]ii lor” (Matei 8,22 || Luca 9,60). De parc\ ar fi spus: tat\l e mort [i, ca
atare, timpul cinstirii lui a trecut; sunt lucruri mai urgente acum! Singurul absolut
este Dumnezeu [i Împ\r\]ia lui care trebuie vestit\ [i revelat\. De fapt, prima
porunc\ a Legii este s\-l iube[ti pe Dumnezeu cu toat\ inima [i mai presus de
orice. Cinstirea tat\lui [i a mamei nu trebuie dispre]uit\, nici uitat\, dar Iisus o
subordoneaz\ la ceea ce este esen]a vie]ii: iubirea de Dumnezeu [i ata[amentul
pentru Împ\r\]ia lui.
Nu invalideaz\ îns\ aceast\ porunc\; chiar condamn\ unele încerc\ri de
nerespectare. Cea mai vizibil\ dintre acestea este aplicarea legii corbanului
(sacrificiu, ofrand\ lui Dumnezeu), men]ionat\ mai sus (5.3.1.2.), care implica
posibilitatea abandon\rii de c\tre fii a obliga]iilor fa]\ de p\rin]i (v. Marcu 7,10-13 ||
Matei 15,4-6). Templul servea drept scuz\ meschin\ pentru o declara]ie public\
legat\ de p\rin]i („[Declar] Corban! adic\: Cu ce te-a[ fi putut ajuta este d\ruit lui
Dumnezeu”), iar apoi puteau s\-[i însu[easc\ ei în[i[i bunurile: suma, teoretic
consacrat\ lui Dumnezeu, nu intra, de fapt, niciodat\ în tezaurul Templului.
Practica corbanului este un abuz denun]at [i de al]i rabini, c\ci „faciliteaz\”
înc\lcarea unei porunci a Legii lui Dumnezeu. Iisus, care dore[te contrariul
(accentuarea normelor etice ale Legii), reac]ioneaz\ energic în fa]a unei
asemenea practici care anuleaz\ o porunc\ a Legii: a nu-]i ajuta tat\l [i mama
echivaleaz\ cu a-i blestema1 [i cine îi blestem\ merit\ pedeapsa suprem\ (v.
Exodul 21,17, citat in Marcu 7,10). Dimpotriv\, a-]i cinsti tat\l [i mama face parte,
în fond, din a doua porunc\ a Legii: s\-]i iube[ti aproapele ca pe tine însu]i.
Aceasta este interpretarea din Evanghelia dup\ Matei, în episodul omului bogat
care împlinise toate poruncile [i pe care Iisus îl cheam\ s\-l urmeze (19,19).
Pentru Iisus, Decalogul este drumul ce poart\ spre dobândirea vie]ii ve[nice [i
fericite [i unul din pa[ii pe acest drum este cinstirea p\rin]ilor (Marcu 10,19 || Matei
19,19 || Luca 18,20).
S\ nu ucizi
Interdic]ia de a lua via]a cuiva este categoric\ în Legea lui Moise: omuciderea este
radical exclus\, fiindc\ este cea mai grav\ lezare a unui semen. A ucide este o ac]iune
ireversibil\, o agresiune final\ [i total\. Cine ucide încalc\ Legea (Exodul 20,13 ||
Deuteronomul 5,17). {i, conform Legii, merit\ „s\ fie dat mor]ii” (Exodul 21,12 ||
Leviticul 24,17; Numerii 35,16-18). Iisus citeaz\ porunca din Decalog, dar evit\ s\
condamne la moarte [i adaug\: „s\ fie condamnat de tribunal”2 (Mattei 5,21). Astfel,
nu vorbe[te de pedeapsa cu moartea ca o consecin]\ automat\ [i necesar\ [i
îndreapt\ problema spre alte nuan]e implicate de obicei de o fapt\ atât de grav\ ca
omuciderea sau asasinatul; aceste nuan]e se g\sesc în Legea lui Moise sub tema
crimei involuntare sau neinten]ionate [i a ora[elor de azil (v. Exodul 21,13; Numerii
35,10-15). Iisus subliniaz\ c\ orice crim\ trebuie s\ fie judecat\ [i condamnat\, dar
evit\ s\ spun\ ce pedeaps\ merit\.
De fapt, preocuparea sa nu este omuciderea ca atare, ci ceea ce o provoac\
[i, când se ive[te prilejul, o face inevitabil\. Iisus nu este interesat de penalizarea
derivat\ din înc\lcarea Legii, ci de cauzele care duc la înc\lcare [i, prin urmare,
de ceea ce poate duce la evitarea acestei înc\lc\ri. Evident, marea problem\ nu
este ce trebuie s\ evit, ci cum s\ reu[esc s\ evit. Rabinul Iisus vrea ca Legea s\
poat\ fi respectat\ [i, de aceea, îndreapt\ discu]ia spre cele mai grele trei p\cate:
idolatria, omuciderea [i adulterul.
Merge la cauzele comportamentului care poate culmina cu o înc\lcare atât de
grav\ ca moartea cuiva. În acest sens, exist\ un prim pas, o prim\ oscila]ie ce
poate p\rea nesemnificativ\, dar care de fapt are consecin]e imprevizibile. Ce se
afl\ la originea omuciderii? R\spunsul lui Iisus este foarte simplu: violen]a din
inim\. Rabinul Eliezer ben Hyrcanus, care a tr\it în sec. I–II d.H., afirm\ ceva
similar: „Cine-[i ur\[te aproapele, s\ fie considerat uciga[” (Talmud: Derek Eretz
Raba 11 [Yotse], 13). Evident, distrugerea aproapelui începe odat\ cu ura care
mocne[te în inim\. Dar de obicei ura nu r\mâne un sentiment tainic. Violen]a la
adresa celuilalt se exprim\ în diverse forme, uneori aparent inofensive (un cuvânt
de ner\bdare, un ]ip\t), alteori mai dureroase (critic\ mu[c\toare, insult\). De[i
exist\ posibilitatea relativiz\rii importan]ei „agresivit\]ii” verbale, Iisus nu o ignor\.
Dimpotriv\, pe un ton grav [i deliberat exagerat, d\ la iveal\ rela]ia dintre duritate
[i dispre]ul fa]\ de altul, de o gravitate, dup\ el, esen]ial\.
Textul despre omucidere se g\se[te în Matei 5,21-22 [i este primul dintre a[a-
numitele antiteze, forme literare care pun în opozi]ie dou\ fraze. Iisus începe prin
a cita Legea („A]i auzit c\ s-a zis celor de demult”) [i apoi î[i prezint\ punctul s\u
de vedere („Eu îns\ v\ spun vou\”). Antitezele se g\sesc în Matei 5,21-47. Referitor
la omucidere, Iisus citeaz\ porunca din Lege: „S\ nu ucizi; iar cine va ucide,
vrednic va fi de osând\”. Apoi continu\: „Eu îns\ v\ spun vou\: C\ oricine se
mânie pe fratele s\u vrednic va fi de osând\”. Aceea[i pedeaps\ o merit\ cel ce
ucide [i cel ce se mânie pe fratele s\u: s\ fie purtat în fa]a tribunalului! Cu alte
cuvinte, este la fel de grav a ucide un om ca [i a te mânia pe el. Ra]iunea e una
singur\: mânia exprimat\ verbal este deja un început de omucidere. Cele trei
violen]e (a inimii, a gurii [i a mâinilor) sunt legate. Cine nu vrea s\ ajung\ la a treia
(mâinile uciga[e), s\ nu cad\ nici într-a doua (cuvintele uciga[e).
 Violen]a cuvintelor poate ajunge la o form\ mai rea decât iritarea, poate
ajunge la insult\. Cel ce-l insult\ pe altul (literal: „cine-i va zice […]: netrebnicule),
„vrednic va fi de judecata sinedriului”, marele tribunal iudaic, îns\rcinat cu
judecarea cauzelor cele mai importante. În sfâr[it, dac\ cineva ajunge s\ blesteme
un altul (literal: „va zice: nebunule / r\zvr\tit împotriva lui Dumnezeu”), cu alte
cuvinte dac\ îi cere lui Dumnezeu s\-l omoare, „vrednic va fi de gheena focului”.
Insulta [i blestemul se apropie tot mai mult de omucidere [i, de aceea, merit\
repudierea cea mai ferm\. Mai ales în ultimul caz, cel care blestem\ atrage asupra
lui moartea ve[nic\ pe care el a cerut-o pentru altul. Iisus apeleaz\ la Dumnezeu
însu[i în încercarea de a ar\ta gravitatea agres\rii verbale a unui om. Mânia este
un venin care distruge rela]iile dintre oameni, pân\ la a le transforma, când se
infiltreaz\ în inim\, într-o form\ subteran\ de crim\. Rela]iile dintre oameni se
g\sesc în centrul eticii lui Iisus [i, ap\rându-le, vrea s\ evite moartea unui om, în
indiferent ce form\.
Alternativa este, dup\ comiterea unei ofense care a distrus pun]ile prieteniei [i
în]elegerii, împ\carea cu cel\lalt. Nu este u[or s\ închizi o ran\ deschis\ de iritare,
insult\, chiar blestem (dorin]a mor]ii). Întotdeauna se pune problema primului
pas, cine s\-l fac\. Pare justificat c\ trebuie s\ cear\ iertare cel ce a comis injuria,
iar cel r\nit s\ primeasc\ satisfac]ia corespunz\toare: poate de aceea exist\ atâtea
certuri [i confrunt\ri care nu se solu]ioneaz\ niciodat\. La Iisus, ra]iunea
revendicativ\ a celui jignit devine ofert\ de iertare [i de reconciliere. Este
semnificativ\ istoria galileeanului ajuns în fa]a Templului din Ierusalim ca s\-[i
aduc\ ofranda [i, amintindu-[i c\ a jignit pe cineva, las\ ofranda [i face 400 (!) de
kilometri dus-întors ca s\ se împace cu cel în cauz\. Apare aici, discret\, scânteia
de umor, tipic\ pentru Iisus, rabinul din Nazaret (v. Matei 5,23-24) [i pentru
ra]ionamentul s\u: e mai urgent s\ restabile[ti rela]iile cu aproapele t\u decât s\-i
prezin]i lui Dumnezeu un miel sau o ofrand\ de f\in\. Cu siguran]\, Dumnezeu nu
se gr\be[te [i va a[tepta ca omul s\ se întoarc\ la Ierusalim [i s\-i prezinte
ofranda. Dar nu se poate tr\i printre oameni cu o punte rupt\ la mijloc.
Iertarea oferit\ aproapelui este atât de important\ în mesajul lui Iisus, încât
este afirmat\ ca o condi]ie obligatorie a respect\rii celei de-a doua porunci („s\
iube[ti pe aproapele t\u ca pe tine însu]i”). Într-adev\r, unicul angajament din
rug\ciunea Tat\l nostru este acela de a ierta „celor ce ne gre[esc nou\ / gre[i]ilor
no[tri” (Luca 11,4 || Matei 6,12). Iisus propune o iertare nelimitat\ [i repetat\, în
conformitate cu sl\biciunea care caracterizeaz\ rela]iile dintre oameni. O imagine
viguroas\ o exemplific\: „{i chiar dac\ î]i va gre[i de [apte ori într-o zi [i de [apte
ori se va întoarce c\tre tine, zicând: M\ c\iesc, iart\-l” (Luca 17,4; în Matei 18,22
cifra cre[te la „de [aptezeci de ori câte [apte”). Într-un cuvânt, etica lui Iisus este
una pozitiv\ [i de exigen]\ maxim\, în care porunca de a nu-]i ucide aproapele se
transform\ în porunca iubirii aproapelui, în care violen]a inimii este înlocuit\ de o
iertare mereu reînnoit\.
S\ nu comi]i adulter („S\ nu tr\ie[ti în desfrânare”)
Rela]ia dintre b\rbat [i femeie este în centrul afirma]iilor f\cute de Iisus despre divor]
[i adulter. A[a cum, în cazul primei porunci („s\ nu ucizi”), vrea s\ apere omul de
cruzimea, de violen]a sufletului, prin cea de-a [asea porunc\ („s\ nu comi]i adulter”)
vrea s\ protejeze rela]ia de fidelitate dintre b\rbatul [i femeia care-[i împart via]a.
Ap\r\ cu fermitate rela]ia conjugal\, pozi]ia sa fiind diferit\ de aceea a unor grup\ri [i
curente iudaice din epoca sa, chiar de a esenienilor din Qumran, care [i ei par a avea
o atitudine destul de strict\ în problema divor]ului. Iisus d\ o valoare înalt\ rela]iei [i
uniunii b\rbat-femeie care, pentru el, se bazeaz\ pe un plan al lui Dumnezeu
însu[i. Din acest motiv nu accept\ divor]ul.
Divor]ul este îns\ legitim din punctul de vedere al Legii lui Moise. I-o
reamintesc lui Iisus fariseii care vor s\-l iscodeasc\ într-un punct deosebit de
sensibil: pozi]ia sa contra divor]ului. Scena este relatat\ în Marcu 10,2-9 (|| Matei
19,3-8). R\spunsul lui Iisus la remarca fariseilor nu este evaziv. Ace[tia încep
discu]ia cu ceea ce a permis Moise: „s\-i scrie carte de desp\r]ire [i s\ o lase”
(Marcu, 10,4). Într-adev\r, în Deuteronomul 24,1, se afirm\ c\ un b\rbat poate face
acest lucru dac\ „va g\si el ceva nepl\cut la ea”. Aceast\ exprimare ambigu\
admite o interpretare larg\. Potrivit rabinului Akiba [i [colii rabinului Hillel,
b\rbatul poate divor]a de so]ie „pentru orice pricin\” (v. Matei 19,3): atrac]ia
pentru o alt\ femeie sau chiar un e[ec culinar! Opus acestei pozi]ii, rabinul
{ammai crede c\ b\rbatul poate divor]a doar în cazul în care so]ia a între]inut
rela]ii în afara c\s\toriei: doar acesta ar fi lucrul „nepl\cut”, repro[abil, la care se
refer\ Deuteronomul 24,1 (v. Matei 5,32 [i 19,9). Cazurile citate sunt luate din
Mi[na (Gitin 9,10) [i se refer\ doar la b\rbat, fiindc\ Legea lui Moise nu îng\duie
femeii s\ divor]eze.
Iisus se distan]eaz\ de disputa dintre rabinii epocii sale [i, împotriva p\rerii
tuturor, neag\ ceea ce Legea tolereaz\ sau permite. În primul rând, afirm\ c\
legea divor]ului a fost stabilit\ „pentru învârto[area [insensibilitatea] inimii
voastre”. Ca atare, caren]ele proprii fac ca divor]ul s\ fie inevitabil. Dar – [i aceasta
este a doua observa]ie pe care o face – divor]ul nu intr\ în inten]ia ini]ial\ a lui
Dumnezeu. De când exist\ lumea, exist\ [i un plan divin în leg\tur\ cu b\rbatul [i
femeia, chema]i s\ fie „un singur trup”, s\ aib\ o rela]ie fidel\, nu destinat\
ruperii. A[a spune Geneza 2,24 – text citat de Iisus – „va l\sa omul pe tat\l s\u [i
pe mama sa [i se va uni cu femeia sa [i vor fi amândoi un trup”. Pe de alt\ parte,
unirea între b\rbat [i femeie î[i are originea în chiar crea]ia lui Dumnezeu. Potrivit
Genezei 1,27 – text de asemenea citat de Iisus – Dumnezeu a creat f\ptura uman\
dup\ chipul s\u [i adaug\ imediat: „a f\cut b\rbat [i femeie”. Cu alte cuvinte,
rela]ia dintre b\rbat [i femeie se situeaz\ „la început”, r\spunde planului ini]ial al
lui Dumnezeu. C\s\toria, ca proiect de via]\ al unui b\rbat [i al unei femei, exist\
de când f\ptura uman\ [i-a început drumul pe p\mânt [i Dumnezeu o sprijin\.
Concluzia final\ a ra]ionamentului lui Iisus are autoritate [i justificare: „Deci ceea
ce a împreunat Dumnezeu, omul s\ nu mai despart\” (Marcu 10,9 || Matei 19,6).
 Punctul de vedere al lui Iisus reapare în tradi]ia cre[tin\ timpurie. Pavel, de
exemplu, îl formuleaz\ astfel: „Femeia s\ nu se despart\ de b\rbat […] b\rbatul
s\ nu-[i lase femeia” (I Corinteni 7,10-11). Argumentul adus de Iisus este c\
divor]ul nu exist\ în planul ini]ial al lui Dumnezeu privitor la b\rbat [i femeie [i c\
doar „învârto[area”, insensibilitatea sufleteasc\ uman\ l-a f\cut pe Moise s\-l
introduc\. Reg\sim în etica lui importan]a inimii, a inten]iilor profunde ale fie-
c\ruia, cheie de bolt\ a deciziilor [i actelor sale. În porunca de a nu ucide, inima
era originea violen]ei, locul în care începe distrugerea aproapelui. În cazul
adulterului, rela]ia cu femeia (sau b\rbatul) este situat\, înainte de orice, în
dorin]\: „C\ oricine se uit\ la femeie [altuia], poftind-o, a [i s\vâr[it adulter cu ea
în inima lui” (Matei 5,28).
Legea stigmatiza rela]ia sexual\ cu o alt\ persoan\ a celui deja unit. Acum,
Iisus merge la cauzele adulterului, la ceea ce provoac\ înc\lcarea Legii. Prima
scânteie este privirea plin\ de dorin]\ care poart\ omul la desfacerea c\s\toriei
altuia. În unele texte rabinice posterioare lui Iisus reapare aceast\ perspectiv\:
„Cine e adulterin cu ochii, adulterin trebuie numit”; „Chiar [i cine comite adulter
cu ochii trebuie s\ fie numit adulterin” (Rabba Levitic 23,12 <18,3>). La fel în
Pessiqta Rabati 24 (18,3). De altfel, chiar Decalogul se încheie cu o porunc\
referitoare la dorin]\ care, între altele, spune: „s\ nu dore[ti femeia aproapelui
t\u” (Exodul 20,17 || Deuteronomul 5,21).
Fidelitatea inimii a[adar – cea care poate opri dorin]a – este fundamental\,
c\ci determin\ fidelitatea ochilor [i, în ultim\ instan]\, fidelitatea ac]iunilor.
Adulterul se z\misle[te în\untrul omului, înainte s\ se consume. De aceea Iisus
constat\ c\ exist\ un adulter în inim\, înainte de a exista în trup. Dac\ inima nu se
scufund\ în nep\sare [i în confruntare (v. Marcu 10,5) [i nu comite adulter, purtat\
de dorin]a de posesiune a altuia/alteia (v. Matei 5,28), dac\, adic\, omul î[i
p\streaz\ iubirea [i fidelitatea inimii [i a ochilor, planul ini]ial al lui Dumnezeu se
poate înf\ptui. În profetul Maleahi se poate citi o afirma]ie în acela[i sens: „C\ci Eu
ur\sc alungarea femeii, zice Domnul Dumnezeul lui Israel” (2,16).
Rezumând, ochii sunt antenele dorin]ei [i pot duce la înc\lcarea Legii, pot
deveni ocazia p\catului. Iisus propune dou\ „sfaturi”, hiperbolice [i pline de
ironie, care reflect\ punctul s\u de vedere despre gravitatea problemei: scoaterea
ochiului drept [i t\ierea mâinii drepte: „dac\ ochiul t\u cel drept te sminte[te pe
tine, scoate-l [i arunc\-l de la tine, c\ci mai de folos î]i este s\ piar\ unul din
m\dularele tale, decât tot trupul s\ fie aruncat în gheen\. {i dac\ mâna ta cea
dreapt\ te sminte[te pe tine, taie-o [i o arunc\ de la tine, c\ci mai de folos î]i este
s\ piar\ unul din m\dularele tale, decât tot trupul t\u s\ fie aruncat în gheen\”
(Matei 5,29; similar Marcu 9,47). Ochiul este unul dintre organele cele mai utile [i
importante ale corpului, iar dintre cei doi ochi, celui drept îi revine locul de
onoare. A-l pierde este un grav prejudiciu, dar a te pierde pentru totdeauna este
ceva ireparabil. Pu]in ar folosi p\strarea ambilor ochi, dac\ trupul întreg se pierde
pentru totdeauna. Trebuie sacrificat, deci, ce trebuie, oricât de dureros ar p\rea,
înainte de a fi victima unei dorin]e necontrolate, pe terenul sexualit\]ii sau pe
oricare altul. Acesta este sensul unei imagini [ocante.
 N-ar fi deci mai bine – spre a p\stra ambii ochi! – s\ se evite contactul cu cei
care pot trezi dorin]a [i induce p\catul? Nu doar un rabin recomand\ s\ nu se
priveasc\ nici o femeie, pentru a evita „pericolele”. Cartea în]elepciunii lui Isus,
fiul lui Sirah, spune: „Întoarce-]i ochii de la femeia frumoas\ [i nu-]i opri privirea la
frumuse]ea str\in\” (9,8). În plus, potrivit Legii iudaice, ciclul menstrual face ca
femeia s\ se g\seasc\ des într-o stare de impuritate ritual\ care poate fi transmis\
prin contact fizic. Pentru Iisus, toate aceste extreme nu par s\ aib\ nici o
importan]\. Rela]ia lui cu femeile oscileaz\ între firesc [i pruden]a derivat\ dintr-o
norm\ social\ rigid\. Printre persoanele sale de încredere se afl\ o fost\
prostituat\, Maria Magdalena, care-l va urma ca ucenic\ pân\ la sfâr[it; în grupul
s\u, femeile, c\s\torite sau nec\s\torite, au o participare activ\. Puritatea inimii,
departe de orice dorin]\ de posesie, pare s\ fie cheia în]elegerii convingerii ([i
comportamentului) lui Iisus [i a grupului s\u despre viabilitatea – [i importan]a –
unor rela]ii de prietenie între b\rba]i [i femei.

Din cele de mai sus se poate în]elege de ce Iisus pune în leg\tur\ divor]ul [i
adulterul: ambele reprezint\ o „depreciere” a planului originar al lui Dumnezeu.
Afirma]iile sale sunt directe, t\ioase [i – de ce s\ n-o recunoa[tem? – destul de
incomode: „Oricine va l\sa pe femeia sa [i va lua alta, s\vâr[e[te adulter cu ea”
(Marcu 10,11 || Matei 19,9; [i Luca 16,18) (v. [i Matei 5,32 || Luca 16,18.).
Evident, nu atât divor]ul este în joc, ci o a doua c\s\torie dup\ divor]. De
aceea, Pavel stabile[te c\ femeia care se desparte de so] „s\ r\mân\ nem\ritat\,
sau s\ se împace cu b\rbatul s\u” (I Corinteni 7,11). Unicele excep]ii, în care este
permis\ o a doua c\snicie, pe care le g\sim în comunit\]ile cre[tine sunt so]ia
cre[tin\ p\r\sit\ de un necre[tin (I Corinteni 7,15) [i, mai ales, existen]a unei
rela]ii nelegitime extramatrimoniale (v. Matei 5,32 [i 19,9).
Interdic]ia divor]ului [i a unei a doua c\snicii este una dintre propunerile cele
mai surprinz\toare [i curajoase din etica lui Iisus. Motiva]ia ultim\ a unei
propuneri c\reia i s-ar putea repro[a lipsa de realism este marea încredere a lui
Iisus în posibilit\]ile omului de a r\spunde cu succes planului lui Dumnezeu
despre c\s\torie. Divor]ul reprezint\, în ultim\ instan]\, un e[ec al acestui plan [i o
rupere de voin]a Domnului. {i, cum remarc\ U. Luz în comentariul s\u la Matei,
triumful fidelit\]ii inimii asupra dorin]ei de posesie în afara rela]iei matrimoniale
echivaleaz\ cu cinstirea [i p\strarea sfin]eniei lui Dumnezeu. În sfâr[it, o legisla]ie
ca aceea iudaic\, ce permitea b\rbatului – nu femeii – s\ divor]eze, uneori, din
motive minore, l\sa femeia total lipsit\ de ap\rare în fa]a so]ului. Accentul lui Iisus
pe planul ini]ial al lui Dumnezeu, care a creat b\rbatul [i femeia [i i-a conceput ca
dou\ f\pturi destinate unei rela]ii personale, subliniaz\ egalitatea dintre cei doi.
S\ nu furi
În etica lui Iisus interdic]ia de a nu fura ocup\ un loc destul de discret. Tema însu[irii
bunurilor altuia se bucur\ de pu]in\ aten]ie din partea rabinului din Nazaret. În centrul
interesului s\u se afl\ a cincea [i a [asea porunc\ („s\ nu ucizi”, „s\ nu comi]i
adulter”). Cea de-a [aptea nu prive[te în mod direct rela]ia cu aproapele, ci cu
bunurile [i posesiunile lui, [i s-ar putea ca aceasta s\ fie explica]ia locului ei secundar.
Ceva similar se întâlne[te [i la rabinii evrei, contemporani sau posteriori. De fapt, Iisus
opune bog\]ia [i Împ\r\]ia atât de mult, încât trebuie ales între a fi prietenul lui
Dumnezeu sau al banilor. Una dintre sentin]ele sale cele mai izbitoare [i cunoscute se
refer\ la dificultatea pe care o implic\ de]inerea de bog\]ii: „Mai lesne este c\milei s\
treac\ prin urechile acului, decât bogatului s\ intre în împ\r\]ia lui Dumnezeu”
(Marcu 10,25 || Matei 19,24 || Luca 18,25).
Iisus o roste[te în fa]a ucenicilor, dup\ ce un b\rbat bogat, pios, practicant
riguros al Legii, nu reu[e[te s\ se desprind\ de bog\]ii ca s\-l urmeze. Iisus îi
reamintise bogatului poruncile Decalogului referitoare la rela]iile cu ceilal]i, între
care, fire[te, „s\ nu furi” (Exodul 20,15 || Deuteronomul 5,19). V. Marcu 10,19 ||
Matei 19,18-19 || Luca 18,20. B\rbatul îl întrebase îns\ ce s\ fac\ spre a dobândi
via]a ve[nic\ [i Iisus i-a r\spuns c\ el, care respectase strict Legea, un singur lucru
mai are de f\cut: s\ se despart\ de bunurile p\mântene, s\ vând\ tot ce are, s\
împart\ s\racilor [i s\-l înso]easc\ în via]a itinerant\, s\rac\. Doar a[a va ob]ine
cea mai mare comoar\: „comoar\ în ceruri”. Dar omul nu a putut: bog\]iile
p\mântene au fost pentru el mai puternice decât comoara din ceruri [i a plecat
trist [i ab\tut.
Scopul vie]ii nu este, a[adar, s\ aduni bog\]ii [i s\ le p\strezi cu grij\. În etica
lui Iisus, orientat\ spre Împ\r\]ie, a avea prea mult e mai curând un impediment.
S\ mai observ\m [i faptul c\ el le vorbe[te de obicei oamenilor simpli, oamenilor
din popor, care nu sunt boga]i [i care, evident, cu greu ar putea s\ cad\ în ispita
avari]iei [i a iubirii de bani. Cei ce se pot sim]i impresiona]i de cuvintele lui Iisus
sunt mai ales posesorii de bunuri, adesea dobândite pe c\i necinstite. Un caz
paradigmatic este Zaheu, c\petenia vame[ilor din Ierihon, îmbog\]it gra]ie
fraudelor comise în exercitarea func]iei. Sosirea lui Iisus în casa lui a dus la
împlinirea retroactiv\ a celei de-a [aptea porunci: Zaheu, mi[cat de vizit\, a spus
c\ va restitui sumele fraudate împ\trit (!), de[i Legea cerea doar suma însu[it\
necinstit plus a cincea parte din ea. Mai mult, spre deosebire de bogatul care a
renun]at s\ i se al\ture lui Iisus, Zaheu a în]eles generozitatea izvorât\ din
Împ\r\]ie [i a dat s\racilor jum\tate din bunurile lui: Iisus l-a eliberat de bog\]ii (v.
Luca 19,8-10).
Zaheu a pus în practic\ porunca de a nu fura – [i de aceea a returnat banii –
fiindc\ inima lui nu mai era la bog\]iile care pân\ atunci îl subjugau. Pân\ atunci
î[i ap\rase bunurile, chiar cu pre]ul necinstei, dar acum în]elesese c\ se poate
desprinde de ele. Spune Iisus: „unde este comoara ta, acolo va fi [i inima ta”
(Matei 6,21 || Luca 12,34). Din nou inima constituie locul crucial în etica lui. Cine
nu-[i pleac\ inima spre bunurile p\mânte[ti [i accept\ s\ le împart\ s\racilor, [i-o
îndreapt\ spre bunurile cere[ti (v. Matei 6,19-20 || Luca 12,33). Un om dezinteresat
[i generos nu se las\ orbit de bani, de bog\]ia iluzorie (Luca 16,9). Iluzorie [i,
uneori, inutil\, ca în cazul bogatului nes\buit care [i-a pus în plan ridicarea unor
jitni]e mari pentru bogata recolt\, gândind c\ a venit vremea s\ se odihneasc\, s\
m\nânce, s\ bea [i s\ se distreze, dar chiar în noaptea aceea a murit (v. Luca
12,16-20).
 Este riscant s\ preferi bog\]iile acestei lumi. {i Decalogul avertizeaz\: „S\ nu
dore[ti casa aproapelui t\u […] [i nimic din câte are […]!” (Exodul 20,17 ||
Deuteronomul 5,21). Iisus insist\ în relativizarea banilor, îi consider\ o piedic\
spre Împ\r\]ie [i propune s\ fie folosi]i pentru s\raci [i dezmo[teni]ii soartei, cu
inima liber\, iubitoare doar de comoara din ceruri. Problema nu e, în ultim\
instan]\, s\ nu furi, ci s\ nu adori banul, unul dintre cei mai puternici idoli. C\ci
„mai fericit este a da decât a lua” (Faptele 20,35).

S\ nu m\rturise[ti strâmb împotriva aproapelui t\u

Iisus este prietenul binelui [i al adev\rului. Activitatea sa nu este niciodat\ ambigu\ în
acest sens, o recunosc chiar [i adversarii. La Ierusalim, fariseii, alia]i cu adep]ii lui Irod,
se duc la el s\-i întind\ o capcan\, în leg\tur\ cu tributul c\tre Cezar. Încep îns\ cu o
laud\: „Înv\]\torule, [tim c\ spui adev\rul” (Marcu 12,14 || Matei 22,16). Luca a
schimbat u[or formularea: „Înv\]\torule, [tim c\ vorbe[ti [i înve]i drept” (20,21).
Dincolo de inten]ia de a-l lingu[i – cu vorbe ce se pot întoarce împotriva lui –, fraza
reflect\ un sentiment comun, larg împ\rt\[it: este un om care nu minte [i nu
în[al\. Cuvintele sale au greutatea certitudinii [i adev\rului. Chiar când î[i critic\
rivalii [i/sau adversarii, spune doar adev\rul. Înv\]\tura sa se insereaz\, ca un
lucru tr\it, în comportament.
Efectiv, în via]a lui Iisus nu exist\ – sau, cel pu]in, nu li s-a p\strat amintirea –
situa]ii în care s\ fie acuzat fals. Doar în fa]a Sanhedrinului, s-a prezentat – spune
evanghelistul Marcu – o „m\rturie mincinoas\” împotriva lui (v. Marcu 14,57). Dar
e foarte probabil c\ Iisus anun]ase, într-adev\r, distrugerea Templului din
Ierusalim; prin urmare, e vorba nu atât de minciun\, cât de reaua inten]ie a celor
care depuneau m\rturie împotriva lui pentru a justifica o condamnare la moarte
(v. Marcu 14,55-56 || Matei 26,59-60). Aici, în mod ironic, Sanhedrinul, supremul
organ de interpretare a Legii, este prezentat ca promotorul declara]iilor „false”,
înc\lcând, astfel, a opta porunc\ din Decalog: „S\ nu m\rturise[ti strâmb
împotriva aproapelui t\u” (Exodul 20,16 || Deuteronomul 5,20).
 Afirma]ia cea mai important\ a lui Iisus despre adev\rul propriilor cuvinte se
g\se[te în finalul antitezei referitoare la jur\minte (Matei 5,33-37). Comentat\ mai
sus în capitolul consacrat interdic]iei de a nu jura, afirma]ia lui Iisus exclude total
posibilitatea de a jura pe care Legea o l\sa deschis\. Cuvântul onest [i adev\rat nu
las\ loc pentru minciun\. Ca atare, nu trebuie s\ juri. Este suficient s\ spui da,
când e da, [i nu, când e nu, independent de situa]ie [i de circumstan]e. Protejarea
adev\rului propriilor cuvinte constituie cea mai bun\ garan]ie a împlinirii celei de-
a opta porunci a Legii. O acuza]ie fals\ porne[te întotdeauna din voin]a de a min]i,
dintr-o inim\ du[man\ adev\rului, din interes sau fric\, tot timpul sau episodic.
Replica lui Iisus la lipsa de rectitudine interioar\ subliniaz\ eroarea prezent\ în
jum\tatea de adev\r [i, în schimb, integritatea adev\rului întreg: „Ceea ce este da,
da; [i ceea ce este nu, nu”. Cuvântul are valoare proprie, atât de mare încât poate
fi decisiv pentru moarte sau via]\. Cuvântul salveaz\ sau condamn\. Iisus
subliniaz\ c\ fiecare cuvânt e important [i c\ va trebui s\ dai seam\ pentru orice
cuvânt nefondat, calomnie sau insult\ (Matei 12,36-37). Vorba bun\, care edific\ [i
consoleaz\, iese dinl\untrul omului, din inim\. Tot din inim\ ies [i inten]iile rele,
care descompun [i distrug omul (Marcu 7,21-22). Pe scurt, „din prisosul inimii
gr\ie[te gura” (Matei 12,34 || Luca 6,45). Drumurile pe care [i le deschid binele [i
r\ul în inima fiec\ruia se prelungesc în afar\ în fapte [i în cuvinte. {i, invers, dup\
fructe se cunoa[te pomul: unul bun, va da în mod necesar fructe bune. Sau, cu
vorbele lui Iisus, nu se culeg struguri din spini sau smochine din m\r\cini: omul se
cunoa[te dup\ roadele sale (Matei 7,16-17 || Luca 6,43-44).

5.3.2.2. Relativizarea normelor rituale

Prioritatea, la Iisus, a normelor etice contrasteaz\ cu pu]ina aten]ie de care se

bucur\ normele rituale [i cultice. Pentru el, dimensiunea etic\ r\mâne
fundamental\. Cum arat\ G. Theissen, Iisus se înscrie în tradi]ia marilor profe]i ai
Israelului care condamn\ un cult f\r\ dreptate, oferind, adic\, multe sacrificii f\r\
a da aten]ie celor care au nevoie de ajutor.

Sâmb\ta
Printre poruncile Decalogului care se refer\ la Dumnezeu, se afl\ odihna de sâmb\t\
(Exodul 20,8-11 || Deuteronomul 5,12-15). Sâmb\ta este altfel decât restul zilelor
s\pt\mânii, c\ci este dedicat\ „Domnului Dumnezeului t\u”. Dumnezeu i-a dat
omului [ase zile ca patrimoniu propriu, s\ fac\ ce dore[te („Lucreaz\ [ase zile [i-]i f\
în acelea toate treburile”), iar omul trebuie s\ r\spund\ dedicându-i a [aptea zi [i
oferindu-i odihna. Sâmb\ta este semnul de identitate al iudaismului secolului I,
atât în Israel, cât [i în diaspora, din\untrul sau din afara Imperiului. Evreii se disting
de celelalte popoare fiindc\ la fiecare [ase zile respect\ una de odihn\ deplin\.
 Potrivit tradi]iei iudaice, este, îns\, vorba de o odihn\ activ\, marcat\ de
rug\ciune, lini[te exterioar\ [i pace sufleteasc\. Sâmb\ta nu se fac nici negocieri,
nici afaceri, nici munci la câmp, ca arat sau recoltat; în ziua de odihn\ este
permis\ doar parcurgerea unui traseu scurt, nu se pot face treburi casnice (mers
dup\ lemne, aprins focul, fr\mântat pâine). Într-un cuvânt, nu este permis nimic
ce poate fi considerat „munc\”. De aceea, în medii foarte stricte, apropiate
Qumranului, cre[te lista de lucruri interzise: rela]ii sexuale, discu]ii de afaceri,
ridicarea greut\]ilor, înc\rcarea unui animal pentru transport, naviga]ie, vân\toare,
r\zboi (Jubilee 50,6-13). Una dintre marile probleme este chiar dac\ e legitim s\ te
aperi cu arme în cazul în care e[ti atacat sau, pur [i simplu, s\ te la[i ucis, cum au
f\cut mii de evrei în timpul lui Antioh IV Epiphanes (sec. II î.H.) ca s\ nu profaneze
sâmb\ta (v. Cartea întâia a Macabeilor 2,29-41). Într-un cuvânt, sâmb\ta, sabatul, e
sacr\ pentru poporul iudeu.
Dou\ sunt ra]iunile normelor privitoare la ziua de sâmb\t\. Pe de o parte,
repausul sabatic evoc\ odihna din a [aptea zi a crea]iei: „C\ în [ase zile a f\cut
Domnul cerul [i p\mântul, marea [i toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a
[aptea s-a odihnit” (Exodul 20,11). Pe de alt\ parte, sâmb\ta e o zi consacrat\ lui
Dumnezeu, ca poporul lui Israel s\-[i aduc\ aminte c\ gra]ie lui a fost eliberat din
sclavia egiptean\: „Adu-]i aminte c\ ai fost rob în p\mântul Egiptului [i Domnul
Dumnezeul t\u te-a scos de acolo cu mân\ tare [i cu bra] înalt” (Deuteronomul
5,15). Rezumând, odihna de sâmb\ta e o dovad\ de recuno[tin]\ fa]\ de
Dumnezeu pentru iubirea lui fa]\ de omenire – creând lumea – [i fa]\ de Israel –
eliberându-l de cei ce-l oprimau. În fiecare s\pt\mân\ exist\ un semn vizibil al
iubirii pe care Israelul i-o poart\ lui Dumnezeu: sâmb\ta e o zi sfânt\ oferit\
Dumnezeului sfânt.
Iisus a fost educat în respectul sabatului [i l-a ]inut toat\ via]a, ca oricare alt
evreu din vremea sa (v. 3.3.1.). În înv\]\tura sa nu exist\ nici un îndemn la
înc\lcarea odihnei sabatice, niciodat\ considerat\ f\r\ sens. Sabatul este
respectat [i de ucenici. Întrebarea este, îns\, în cazul rabinului din Nazaret, ce
înseamn\ pentru el respectarea odihnei de sâmb\t\, ce lucruri sunt permise în
ziua din s\pt\mân\ consacrat\ lui Dumnezeu. Opiniile asupra acestui punct sunt
destul de divergente: esenienii [i saducheii ap\r\ o reglementare sever\, în timp
ce fariseii [i, mai ales, Iisus se arat\ mult mai toleran]i. Iisus nu converte[te
repausul sabatic în ceva absolut. Spre deosebire de farisei, care încercau s\
adapteze normele privitoare la sabat la diferitele circumstan]e de via]\, el merge
la fondul problemei: prioritatea omului (via]a, s\n\tatea sa) în fa]a oric\rei legi
referitoare la ziua de odihn\. Sabatul nu este anulat, ci relativizat.
Iisus polemizeaz\ chiar [i cu interpretarea fariseic\ a repausului sabatic. Merit\
amintit c\, din cele 14 miracole men]ionate în evanghelii (v. 5.2.1.), cinci au loc
sâmb\ta: omul cu mâna paralizat\ (Marcu 3,1-6 || Matei 12,9-14 || Luca 6,6-11) [i
femeia gârbov\ (Luca 13,10-17) sunt vindeca]i la sinagog\, iar hidropicul (Luca
14,1-6), paraliticul de la Bethesda (Vitezda) (Ioan 5,1-16) [i orbul din na[tere (Ioan
9,1-41) în alte locuri. O treime, deci, din vindec\rile men]ionate în evanghelii – dar
nici un exorcism! – au fost realizate în ziua s\pt\mânal\ de odihn\, consacrat\ lui
Dumnezeu. Datele nu par întâmpl\toare. Iisus a vrut s\ vindece sâmb\ta unii
bolnavi cronici, care ar fi putut fi vindeca]i în oricare zi a s\pt\mânii. Protestul unei
c\petenii de la sinagog\ pare destul de justificat: „{ase zile sunt în care trebuie s\
se lucreze; venind deci într-acestea, vindeca]i-v\, dar nu în ziua sâmbetei” (Luca
13,14). Într-adev\r, referitor la vindec\ri, fariseii [i persoanele apropiate lor
interpreteaz\ Legea repausului sabatic în sens prohibitiv. De aceea, intr\ în
conflict cu Iisus. Evanghelistul Marcu relateaz\ c\, într-o sâmb\t\, fariseii erau la
sinagoga din Cafarnaum [i-l spionau pe Iisus „s\ vad\ dac\ îl va vindeca sâmb\ta
[pe b\rbatul cu mâna paralizat\]” (Marcu 3,2). Se [tia, deci, c\ vindeca oameni în
ziua de odihn\.
De ce insist\ Iisus s\ vindece sâmb\ta atr\gându-[i astfel dezaprobarea – [i,
sigur, ostilitatea – fariseilor? De ce nu se dovede[te mai „flexibil” [i nu evit\
conflictul cu ei? Fiindc\ vindec\rile sâmb\ta nu sunt în afara a ceea ce el spune
despre Dumnezeu, c\ruia îi este consacrat\ ziua, [i despre atitudinea lui de
compasiune fa]\ de bolnavi [i s\raci, primii destinatari ai Împ\r\]iei pe care o
veste[te. Pentru Iisus, a reda s\n\tatea omului, a-l redresa, este un semn al
Împ\r\]iei; vindecarea unui bolnav semnific\ sosirea salv\rii lui Dumnezeu în via]\
[i, prin urmare, orice zi a s\pt\mânii este bun\ ca omul s\ fie eliberat de r\ul care
îl face s\ sufere [i s\-[i recupereze un omenesc demn [i împ\rt\[it cu ceilal]i. De
aici întrebarea adresat\ de Iisus fariseilor: „V\ întreb pe voi, ce se cade sâmb\ta: a
face bine sau a face r\u? A sc\pa un suflet sau a-l pierde?” (Marcu 3,4 || Luca 6,9).
A[a c\, dac\ exist\ o zi a s\ptâmânii în care binele [i via]a s\ fie afirmate,
aceasta este ziua consacrat\ Domnului, st\pânul vie]ii [i izvorul întregului bine.
Dac\ a vindeca înseamn\, în esen]\, a face bine [i a salva via]a unui om, sâmb\ta
este ziua indicat\ ca mila lui Dumnezeu, prietenul celor bolnavi, s\ se manifeste
prin activitatea vindec\toare a lui Iisus. A vindeca sâmb\ta nu înseamn\ a nu
respecta ziua de odihn\, înseamn\ a o înnobila. De fapt, potrivit înv\]\torilor
farisei, repausul sabatic putea fi înc\lcat dac\ era în pericol via]a unui om, via]a
proprie sau a altuia: „Salvarea unei vie]i este mai presus de [odihna de] sâmb\t\”
(Tosefta, Shabat 15,11-16). {i Iisus le repro[eaz\ fariseilor: „Care dintre voi, de-i va
c\dea fiul sau boul în fântân\, nu-l va scoate îndat\ în ziua sâmbetei?” (Luca 14,5).
Deci urgen]a salv\rii vie]ii cuiva este superioar\ sâmbetei [i a vindeca înseamn\
exact a salva via]a, a scoate pe cineva din h\ul obscur al unei boli teoretic f\r\
ie[ire. Iisus aplic\ excep]ia acceptat\ de farisei – o via]\ în pericol ce trebuie
salvat\ urgent – la boal\, pe care el o în]elege ca o via]\ ce trebuie salvat\ acum [i
aici, cu urgen]a specific\ Împ\r\]iei: s\n\tatea omului trece înaintea Legii.
 C\ omul trebuie s\ fie obiect al compasiunii [i grijii, indiferent ce zi este, este
demonstrat cu o argumentare care compar\ oamenii cu animalele domestice.
Dac\ esenienii interziceau s\ se fac\ ceva pentru un animal c\zut într-un pu] sau o
într-o groap\ sâmb\ta (v. Documentul de la Damasc 11,13-14), înv\]\torii farisei
permiteau ca, dac\ un bou sau „o oaie” (singura avut\!) cade într-o groap\,
proprietarul s\ le scoat\, c\ci pierderea animalului afecta grav starea economic\ a
omului (Luca 14,5; Matei 12,11). Dar „cu cât se deosebe[te omul de oaie! De
aceea se cade a face bine sâmb\ta” (Matei 12,12). Argumentul este irefutabil.
Compara]ia între om [i animale domestice se reg\se[te [i în vindecarea femeii
gârbove, legat\ de Satana [i dezlegat\ de Iisus de boal\ sâmb\ta: „Fiecare dintre
voi nu dezleag\, oare, sâmb\ta boul s\u, sau asinul de la iesle, [i nu-l duce s\-l
adape?” (Luca 13,15). Dac\ n-ar face asta, animalul ar putea muri de sete [i
pierderea lui ar provoca un mare prejudiciu proprietarului. Cu atât mai mult este
justificat s\ se vindece sâmb\ta: e în joc s\n\tatea omului, care este mai presus
de orice.
În episodul spicelor smulse sâmb\ta g\sim sentin]a definitiv\ a lui Iisus:
„Sâmb\ta a fost f\cut\ pentru om, iar nu omul pentru sâmb\t\” (Marcu 2,27). De
la un rabin de la sfâr[itul sec. II d.H. se p\streaz\ una asem\n\toare: „sâmb\ta va
fi sfânt\ pentru voi, s-o respecta]i. Sâmb\ta a fost dat\ pentru voi [fiii lui Israel], nu
voi pentru sâmb\t\” (Mekilta de Rabbi Ishmael la Exod 31,13-14). Contextele sunt
îns\ diferite: Iisus nu se refer\ la Legea dat\ pe Sinai fiilor lui Israel, ci la oricare
f\ptur\ uman\ („omul”), pentru care a fost f\cut\/creat\ sâmb\ta.
În episodul spicelor (Marcu 2,24-28 || Matei 12,1-8 || Luca 6,1-5), excep]ia de la
odihna sabatic\ nu prive[te un om bolnav, ci oameni înfometa]i, ucenicii lui Iisus,
care culeg spice fiindc\ nu au ce mânca. În fa]a întreb\rii previzibile a fariseilor –
în a c\ror interpretare smulsul spicelor era echivalent seceratului, „munc\”
interzis\ – Iisus r\spunde c\ sâmb\ta este permis\ satisfacerea unei necesit\]i
vitale esen]iale, a[a cum s-a întâmplat cu David: în fa]a nevoii de a mânca, el [i
oamenii s\i au recurs la pâinile de ofrand\, rezervate preo]ilor. {i aici, ca [i în
cazul vindec\rilor, via]a omului trece înaintea Legii. Este vorba de un caz care
afecteaz\ subzisten]a unei f\pturi umane [i, ca atare, e în joc, chiar dac\ indirect,
via]a lui. {i via]a trebuie întotdeauna ap\rat\. Aceast\ considera]ie îi justific\, în
opinia lui Iisus, pe ucenicii care rup spice dintr-un lan în ziua de odihn\.
Rezumând, Iisus pune pe primul loc via]a omului [i nevoile lui, de s\n\tate
sau hran\. Nu se întreab\ dac\ sunt cazuri extreme, de via]\ sau moarte, c\ci
consider\ c\ „a face bine”sau „a salva o via]\” este întotdeauna un caz extrem, a
c\rui rezolvare nu trebuie limitat\ de nici o norm\ a Legii: dac\ oamenii au nevoi
sâmb\ta, asta nu trebuie s\ fie o frân\ sau un obstacol în solu]ionarea lor.
Sâmb\ta, zi consacrat\ lui Dumnezeu, r\mâne o zi consacrat\ omului, c\ci pentru
el a f\cut Dumnezeu sâmb\ta, în folosul lui. Mila lui Dumnezeu este nelimitat\, iar
barierele [i interdic]iile nu trebuie s-o împiedice s\ se manifeste. Sosirea
Împ\r\]iei implic\ situarea sâmbetei, de c\tre Iisus, trimisul lui Dumnezeu, pe un
loc secundar. Iisus nu predic\ înc\lcarea voluntar\ a odihnei voite de Dumnezeu,
ci o subordoneaz\ omului aflat în nevoie, fiu al lui Dumnezeu. Astfel, de[i norma
repausului sabatic este în mod excep]ional înc\lcat\ [i, astfel, relativizat\,
sâmb\ta r\mâne înnobilat\ ca spa]iu al binelui [i al vie]ii, în favoarea omului.
Puritatea ritual\
Potrivit religiei iudaice, exist\ oameni [i lucruri care nu se armonizeaz\ cu sfin]enia lui
Dumnezeu [i, din acest motiv, sunt impuri, respectiv impure. Pe de o parte, sunt
impure întregi specii de animale [i, ca atare, nu se pot oferi ca sacrificiu lui
Dumnezeu, nici nu se pot mânca, cum ar fi iepurele sau porcul (lista de animale pure
[i impure se g\se[te în Levitic 11,1-23 [i Deuteronomul 14,3-21). Sunt permise doar
animalele – [i, în general, alimentele – pure, curate sau kosher. Pe de alt\ parte,
exist\ oameni, animale sau obiecte care constituie surse de necur\]enie:
impuritatea lor se transmite prin contact. Printre sursele de impuritate se num\r\
secre]iile corporale (sperm\, lichid menstrual, pierderi de sânge), bolile [i
afec]iunile pielii (lepr\, arsuri, dermatoze), rela]iile sexuale în anumite condi]ii,
casa sau hainele cu mucegai [i contactul cu un schelet sau cadavru.
Dac\, prin contactul cu o surs\ de impuritate, un om sau un obiect devine
impur ritual, trebuie purificat. Obiectele se spal\ cu ap\ sau, dac\ impuritatea este
ireversibil\, se ard. Oamenii se purific\ prin ablu]iuni corporale (v. Marcu 7,4) sau
î[i îmb\iaz\ tot corpul într-o instala]ie numit\ mikweh, un fel de piscin\ destinat\
b\ii rituale. Acolo unde exist\ o comunitate iudaic\ important\, sunt [i b\i rituale.
Persoanele ritual impure nu pot intra în Templu, mai mult, le este interzis s\ intre
în leg\tur\ cu alte persoane [i s\ le ating\; fire[te, nici ceilal]i nu se pot apropia de
ele [i nu le pot atinge. Necur\]enia ritual\ e o form\ de excludere social\ [i
religioas\.
Insisten]a fariseilor [i, mai mult, a esenienilor pe normele referitoare la
cur\]enia ritual\ îi f\cea s\ le respecte minu]ios [i s\ încerce s\ conving\ lumea.
Fariseii erau veritabili apostoli în acest sens, iar tradi]ia lor crescuse num\rul
practicilor de purificare ca semn al s\n\t\]ii poporului lui Israel. Un exemplu de
norm\ promovat\ de farisei – cu care nu toate curentele iudaice erau de acord –
era aceea a sp\l\rii rituale a mâinilor înainte de mas\. Grupul lui Iisus sigur nu o
respecta [i rabinii apropia]i de farisei îi cer socoteal\: „Pentru ce nu umbl\
ucenicii t\i dup\ datina b\trânilor, ci m\nânc\ cu mâinile nesp\late?” (Marcu 7,5).
Se pare c\ Iisus nu respecta nici norma farisee de a intra în Templu doar dup\
baia ritual\ (Oxyrhynchus 840, citat în 2.1.2.4.).
Iisus nu se opune îns\ normelor privitoare la puritatea ritual\ care apar în
Legea lui Moise, le respect\ (altceva sunt tradi]iile particulare ale grup\rilor
religioase din vremea sa, ca fariseii). Cele dou\ vindec\ri de lepro[i men]ionate în
evanghelii (Marcu 1,40-45; Luca 17,11-19) cuprind un ordin dat celui purificat sau
celor ce urmeaz\ s\ fie purifica]i s\ mearg\ s\ fie examina]i de preot, a[a cum
cere Legea lui Moise (v. Leviticul 14,1-32). Preotul trebuie s\ certifice c\ leprosul
nu mai este bolnav, c\ci doar a[a se va putea reintegra în societate. Leprosului
galileean Iisus îi cere s\ duc\ la templu „ofranda”, „cele ce a rânduit Moise”:
animale pentru sacrificiu, f\in\ din cea mai bun\ [i ulei. Dar, pentru a-l vindeca,
Iisus îl „atinge” – lucru interzis de Lege – ca semn de purificare ce se realizeaz\
instantaneu.
 De[i nu declar\ non-valide normele cur\]eniei rituale, Iisus le consider\
exterioare [i le subordoneaz\ la ceea ce exist\ în interiorul omului, în inim\. Inima
este, în etica lui Iisus – [i în tradi]ia biblic\ – centrul gândurilor, dorin]elor [i
deciziilor. Aici se decide via]a fiec\ruia. Inima este locul care „dirijeaz\” sim]urile
(vederea, în primul rând), cuvântul [i ac]iunea (mâinile [i picioarele). Vestirea
Împ\r\]iei lui Dumnezeu reprezint\, ca un prim pas, transformarea inimii,
poc\in]a. Iisus î[i bazeaz\ proiectul pe capacitatea de schimbare a fiec\rui om, pe
posibilit\]ile de a se deschide iert\rii [i milei ce-i sunt oferite. Din aceast\
perspectiv\, se în]elege c\ nu împ\rt\[e[te accentul fariseilor pe normele
exterioare de cur\]enie ritual\, ci îl pune tot pe dimensiunea etic\, pe adeziunea
inimii la Dumnezeu, devenit prezent [i mântuitor. Ce este în exterior depinde de
ce este în interior [i, de aceea, prima preocupare nu trebuie s\ fie normele rituale,
ci cur\]enia interioar\.
Afirma]ia fundamental\ se g\se[te în Marcu 7,15 (|| Matei 15,11): „Nu este
nimic din afar\ de om care, intrând în el, s\ poat\ s\-l spurce. Dar cele ce ies din
om, acelea sunt care îl spurc\”. Hillel, unul dintre marii rabini anteriori lui Iisus,
sus]inuse deja c\ interiorul unui vas determin\ întreaga puritate sau impuritate a
acestuia: „Dac\ interiorul [vasului] devine impur, el tot [vasul, pe dinafar\ [i pe
din\untru] este impur” (Mi[na, Kelim 25,6). La fel, cum remarc\ B. Chilton, pentru
Iisus, ceea ce e în\untrul omului îl face cu adev\rat impur. Oricâte purific\ri
rituale [i-ar face, dac\ inima e plin\ de r\utate, omul r\mâne impur: „Acum, voi
fariseilor, cur\]i]i partea din afar\ a paharului [i a blidului, dar l\untrul vostru este
plin de r\pire [i de viclenie” (Luca 11,39 || Matei 23,28). Concordan]a dintre interior
[i exterior, dintre inim\ [i normele rituale trebuie s\ fie total\. Cur\]enia etic\ [i
cea ritual\ trebuie s\ coincid\. Adev\rata impuritate este a inimii. Cealalt\,
referitoare la oameni [i lucruri care sunt surse de impuritate ritual\, cea dobândit\
prin contactul cu ele, nu anuleaz\ rectitudinea etic\ a omului. Interiorul determin\
exteriorul, nu invers. Ce exist\ în suflet face pe om impur.
Rezumând, Iisus subordoneaz\ puritatea exterioar\ celei interioare, pe cea
ob]inut\ prin respectarea normelor rituale aceleia care izvor\[te dintr-o inim\
bun\, f\r\ r\utate, generoas\ [i miloas\. Normele de puritate ritual\ nu pot fi
disociate de ceea ce conteaz\ cu adev\rat: inima omului. Respectarea normelor
de purificare ritual\ are sens doar când aceste norme exprim\ cur\]enia inimii [i a
inten]iei. Întâietatea acordat\ inimii în etica lui Iisus deschide poarta rupturii ce se
va produce, în comunitatea cre[tin\ timpurie de origine non-iudaic\, cu
preceptele de puritate ritual\.

Zeciuielile
Pozi]ia lui Iisus fa]\ de sabat [i fa]\ de puritatea ritual\ este confirmat\ [i în cazul
zeciuielilor. Zeciuiala este o dare c\tre Templu egal\ cu a zecea parte din recolt\ sau
din valoarea unui produs. Norma privitoare la zeciuieli este dat\ în Levitic 27,30:
„Toat\ dijma de la p\mânt, din roadele p\mântului [i din roadele pomilor este a
Domnului, sfin]enia Domnului”. Sumele provenite din zeciuieli intrau în tezaurul
Templului din Ierusalim [i erau folosite pentru plata salariilor preo]ilor [i levi]ilor de
aici (v. Numerii 18,21-32). Nu [tim în ce m\sur\ erau îndeplinite în mod real
normele referitoare la zeciuieli de c\tre evreii din Israel, cu atât mai pu]in [tim
despre cei din diaspor\.
 Fariseii insistau asupra pl\]ii riguroase a zeciuielilor din orice produs; era unul
din punctele cele mai importante din programul lor de rena[tere religioas\ a
poporului. În parabola fariseului [i a publicanului (vame[ului), primul îi
mul]ume[te lui Dumnezeu, amintind, între altele, cu o satisfac]ie nedisimulat\, c\
„dau zeciuial\ din toate câte câ[tig” (Luca 18,12). Într-adev\r, fariseii ajung s\
pl\teasc\ zeciuial\ pentru lucruri m\runte [i de mic\ valoare, cum ar fi plantele
s\lbatice: „din izm\, din m\rar [i din chimen” (Matei 23,23; textul paralel din Luca
11,42 men]ioneaz\ zeciuiala „din izm\ [i din untari]\ [i din toate legumele”).
Potrivit fariseilor, plata scrupuloas\ a zeciuielilor era o ap\rare a s\n\t\]ii lui
Dumnezeu, un semn de recuno[tin]\ pentru darurile sale.
{i în aceast\ privin]\, Iisus subliniaz\ valoarea a ceea ce este esen]ial în Lege,
cu o afirma]ie care opune plata zeciuielii din cele mai neînsemnate produse
respect\rii marilor cerin]e ale ei. Sus]in\torilor zeciuielilor, fariseii, le aminte[te c\
nu se poate pl\ti riguros zeciuiala pentru plante necultivate [i l\sa deoparte
„judecata, mila [i credin]a” (Matei 23,25 || Luca 11,42). S\ te concentrezi pe plata
minu]ioas\ a zeciuielilor are sens doar dac\ tr\ie[ti în acord cu ace[ti piloni
fundamentali, intim lega]i de mesajul Împ\r\]iei pe care Iisus îl comunic\. Ca [i în
cazul purit\]ii rituale, se poate spune c\ respectarea exterioar\ a Legii – plata
zeciuielilor – nu poate fi disociat\ de ceea ce este esen]ial în ea – [i în înv\]\tura
lui Iisus. Altfel, respectarea Legii, f\r\ o inim\ curat\ care s\ o sus]in\, devine un
act pur exterior. Cum spune Iisus: „pe acestea trebuia s\ le face]i [i pe acelea s\
nu le l\sa]i ” (Matei 23,23 || Luca 11,42). S\ împline[ti cele mai m\runte precepte
din Lege (v. Matei 5,19), [tiind îns\ c\ esen]iale sunt dreptatea, iubirea [i
fidelitatea.

A[adar, Iisus nu ignor\ Legea, dar are o atitudine nuan]at\ [i flexibil\ fa]\ de ea.
Nu toate preceptele au aceea[i valoare, nu totul este egal în Lege. Fundamentale
sunt normele etice, cele rituale [i cultice le sunt subordonate [i trebuie s\ fie
expresia lor fidel\. Fariseii au tendin]a de a nivela cele 613 precepte în care sunt
f\râmi]ate regulile Scripturii [i tradi]iei proprii [i risc\ astfel s\ deformeze Legea.
Confuziei derivate din aceast\ nivelare, Iisus îi opune sublinierea a ceea ce este
esen]ial. Legea nu este anulat\, nici dispre]uit\, ci interpretat\ într-o etic\ a inimii,
al c\rei nucleu este porunca iubirii.

5.3.2.3. Nucleul: porunca iubirii

Cum remarc\ G. Theissen, nucleul [i focarul eticii lui Iisus este porunca de a iubi pe
Dumnezeu [i aproapele t\u; în limbajul lui Iisus: „prima” [i „a doua” porunc\. Am
subliniat mai sus (5.3.2.1.) c\, surprinz\tor, porunca iubirii pentru aproapele t\u
devine a doua din Lege [i i se acord\ acela[i rang [i aceea[i importan]\ ca primei
porunci („s\ iube[ti pe Domnul Dumnezeul t\u din toat\ inima ta”). Celelalte porunci,
de indiferent ce fel, nu se pot pune pe picior de egalitate cu acestea dou\, care sunt
esen]a, concentrarea întregii Legi [i, cum afirm\ A. Men, ne elibereaz\ de situarea
propriului eu în centrul universului.
 Propunerea lui Iisus nu era surprinz\toare [i nu se îndep\rta de religia iudaic\,
a[a cum era tr\it\ în vremea sa. Când prezint\ dubla porunc\ a iubirii înv\]\torului
Legii care-l întrebase care este cea mai important\, exist\ acord, concordan]\
între cei doi rabini. Poate acel înv\]\tor al Legii voise s\-l pun\ pe Iisus la
încercare (v. Luca 10,25; Matei 22,35) printr-o întrebare insidioas\, dar se poate
presupune [i c\ era vorba de o întrebare onest\, chiar dac\ dificil\. Un rabin
faimos dinainte de Iisus, {ammai, refuzase s\-i r\spund\ unui p\gân care-i ceruse,
pentru a se converti la iudaism, s\-l înve]e toat\ Legea, Tora, cât timp rezist\ el s\
stea într-un picior. I-a dat r\spunsul Hillel, rivalul lui {ammai, prin a[a-numita „lege
de aur”: „Ce nu vrei s\ ]i se fac\ ]ie, nu face altora. În asta const\ toat\ înv\]\tura
Legii. Restul sunt comentarii. Înva]-o!” (Talmudul Babilonian, Shabat 31a). De fapt,
r\spunsul lui Hillel se g\sea deja în cartea biblic\ a lui Tobit („Ceea ce ur\[ti tu
însu]i, aceea nim\nui s\ nu faci”), în literatura extrabiblic\ – în În]elepciunea lui
Ahikar ([i a trecut în tezaurul sapien]ial al multor limbi: „ce ]ie nu-]i place, altuia
nu-i face”) . Îl [tie [i Iisus, dar îl citeaz\ în sens pozitiv: „Ci toate câte voi]i s\ v\
fac\ vou\ oamenii, asemenea [i voi face]i lor” (Matei 7,12 || Luca 6,31).
Rabinul Akiba, mort ca martir în 135 d.H., consider\ îns\ porunca „s\ iube[ti
pe aproapele t\u ca pe tine însu]i” (Levitic 19,18) drept cel mai important principiu
al Torei, apropiindu-se astfel de r\spunsul dat de Iisus înv\]\torului Legii. La fel o
scriere iudaic\ din timpul lui Iisus, Testamentul celor Doisprezece Patriarhi, în
care, într-o suit\ de exorta]ii, citim: „Iube[te pe Domnul [i pe aproapele t\u”
(Testamentul lui Isahar 5,2). Filon din Alexandria explic\, în prima jum\ tate a sec.
I d.H., c\ în religia iudaic\ exist\ dou\ principii de baz\, c\rora le sunt
subordonate normele [i principiile particulare: „Fa]\ de Domnul, pietate [i
sfin]enie; fa]\ de oameni, iubire [i dreptate” (De specialibus legibus II 63). Acelea[i
dou\ principii le folose[te, la sfâr[itul sec. I d.H., pentru a caracteriza înv\]\tura lui
Ioan Botez\torul, Flavius Josephus (Antichit\]i 18, 5,2): „îi înv\]a pe oameni s\
cultive virtutea [i s\ fie drep]i unul fa]\ de altul, ar\tându-[i evlavia fa]\ de
Dumnezeu”. Într-un cuvânt, iubirea fa]\ de Dumnezeu [i fa]\ de oameni ca
fundamente ale comportamentului personal nu sunt rare în epoca lui Iisus.
Întrebarea înv\]\torului Legii despre prima dintre porunci [i r\spunsul lui Iisus se
încadreaz\, ambele, în lumea iudaic\.
 Trebuie spus îns\ c\ dubla porunc\ a iubirii, a[a cum o propune Iisus, nu are
precedent în paralelele aici men]ionate. În primul rând, cum subliniaz\ B. Chilton,
Înv\]\torul din Nazaret este singurul care citeaz\ împreun\ Deuteronomul 6,4-5 [i
Leviticul 19,18, dou\ texte care au în comun forma verbal\ iube[te (pe Dumnezeu,
în primul rând, [i pe ceilal]i, aproapele, în al doilea). În al doilea rând, doar Iisus
consider\ cele dou\ porunci (nu doar una) referitoare la iubire cele mai
importante [i astfel le d\ for]a maxim\: a iubi pe Dumnezeu [i a-i iubi pe ceilal]i
reprezint\ fundamentul etico-religios al omului. Prin aceasta se deosebe[te de
Filon, care se limiteaz\ s\ preia ideea, comun\ Antichit\]ii, a celor dou\ grupuri
principale de obliga]ii sau virtu]i (fa]\ de divinitate [i fa]\ de oameni) [i o
adapteaz\ la religia iudaic\. În al treilea rând, doar Iisus, între înv\]\torii Legii din
vremea sa, se întreab\ ce înseamn\ iubirea fa]\ de „ceilal]i”, fa]\ de „aproapele
t\u”: sunt to]i din poporul t\u, din grupul sau orientarea ta ideologic\ sau toate
f\pturile umane, inclusiv du[mani [i prigonitori? Cum remarc\ G. Theissen în
leg\tur\ cu parabola bunului samaritean, nimeni nu e aproapele cuiva fiindc\ se
afl\ în apropiere, doar o ac]iune marcat\ de iubire face ca un om s\ devin\
aproapele cuiva. Iubirea fa]\ de ceilal]i se cl\de[te printr-o prietenie dovedit\ prin
compasiune [i generozitate, care implic\ sentimente [i, mai ales, fapte concrete.
Parabola bunului samaritean se încheie cu îndemnul lui Iisus de a ac]iona cu
iubire, ca str\inul care a g\sit b\rbatul r\nit, un necunoscut, z\când pe marginea
drumului: „Mergi [i f\ [i tu asemenea” (Luca 10,37).
Evident, unul din elementele cele mai surprinz\toare [i, în acela[i timp,
caracteristice pentru etica lui Iisus este atitudinea fa]\ de du[mani, continuare [i
ultim\ aplicare a iubirii fa]\ de aproape:
„Iubi]i pe vr\jma[ii vo[tri, face]i bine celor ce v\ ur\sc pe voi; Binecuvânta]i pe
cei ce v\ blestem\, ruga]i-v\ pentru cei ce v\ fac necazuri” (Luca 6,27-28 || Matei
5,44). Poate imaginea cea mai emblematic\ a îndemnului este cea referitoare la
lovire, una dintre injuriile cele mai grave pe care, în culturile mediteraneene, le
poate primi un om. Iisus spune: „Celui ce te love[te peste obraz, întoarce-i [i pe
cel\lalt” (Luca 6,29 || Matei 5,39). Sentin]a lui Iisus este total opus\ legii talionului
(„ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), inclus\ în Legea lui Moise (v., de
exemplu, Exodul 21,23-25). Se îndep\rteaz\ de asemenea de Lege – prin exces,
nu prin diminuare – afirma]ia lui Iisus despre reac]ia recomandat\ în fa]a celui ce-
]i intenteaz\ un proces ca s\-]i ia haina care te acoper\ [i te ap\r\: s\-i dai tot,
inclusiv c\ma[a. Legea ap\ra îns\ pe cel s\rac, pe care nimeni nu-l putea l\sa f\r\
hain\ (v. Exodul 22,26-27). Dar Iisus vrea s\ arate prin imagini extreme c\ trebuie
dus\ pân\ la cap\t iubirea pentru vr\jma[.
 Este adev\rat c\ du[manul, personal sau colectiv (adversari ideologici sau
religio[i, asupritori – politic sau economic), mare sau mic, î[i manifest\ ostilitatea,
face r\u, provoac\ suferin]\. R\zbunarea, îns\, este un r\spuns gre[it: „Nu v\
împotrivi]i celui r\u” (Matei 5,39). Cu r\ul se lupt\ prin bine, nu prin r\u, care
adaug\ r\utate într-o spiral\ f\r\ sfâr[it. Iisus propune s\ se taie din r\d\cini
spirala r\zbun\rii [i s\ se renun]e la r\spunsul cu aceea[i moned\. Împotriva
resemn\rii la r\zbunare, chiar blând\ [i re]inut\, [i în afara unei strategii –
întotdeauna precar\ – care s\ vrea s\ transforme du[manul în prieten, Iisus
propune apropierea de acesta cu iubire, cu acela[i sentiment cu care ar fi tratat un
prieten. Un prieten nu este urât, ci iubit, nu este blestemat, ci binecuvântat; este
îmbr\]i[at [i pentru el te rogi la Dumnezeu s\-l ajute. Unui prieten i se d\ orice,
inclusiv lucrurile de care cineva are nevoie; [i adesea prime[te mai mult decât
cere. Într-un cuvânt, prietenul este, prin defini]ie, un om iubit. Potrivit lui Iisus, a[a
trebuie s\ fie [i du[manul.
Motivul: cel prezent în întregul mesaj al lui Iisus, raportarea constant\ la
purtarea, atitudinea lui Dumnezeu. Cum subliniaz\ U. Luz în comentariul s\u la
Matei, prin porunca iubirii du[manilor, Iisus nu se erijeaz\ într-un ap\r\tor al
armoniei universale, ci al voin]ei lui Dumnezeu: s\ faci ce Dumnezeu vrea [i – s-ar
putea ad\uga – s\ faci ce face Dumnezeu. Imitarea modului de a fi [i de ac]iona al
lui Dumnezeu, Tat\l, st\ la baza faptelor [i cuvintelor lui Iisus, în mod special a
eticii sale [i, concret, a iubirii pentru du[mani. Iubirea pentru ace[tia este posibil\,
fiindc\ omul [tie c\ Dumnezeu îi trateaz\ pe to]i cu iubire – buni [i r\i, drep]i [i
nedrep]i – [i se poate privi în aceast\ oglind\. Este suficient s\ vezi c\ soarele
r\sare în fiecare zi pentru to]i [i c\ ploaia nu face distinc]ie între holde (v. Matei
5,45). În concluzie, faptul c\ Dumnezeu este Tat\l tuturor [i-i prive[te pe to]i ca fii
face posibil\ iubirea pentru du[mani. Astfel, etica lui Iisus este una a imit\rii lui
Dumnezeu: „Fi]i milostivi / des\vâr[i]i, precum [i Tat\l vostru este milostiv / des\-
vâr[it” (Luca 6,36 || Matei 5,48). Dac\ mila [i solicitudinea lui Dumnezeu,
generozitatea [i bun\tatea lui f\r\ limite arat\ c\ Împ\r\]ia se manifest\, iubirea
pentru du[mani arat\ c\ exist\ oameni care o primesc [i o întâmpin\.
În ultim\ instan]\, iubirea pentru inamici [i pentru cei adesea asimila]i cu ei
(str\inii, cei r\i) – este maxima respectare a celei de-a doua porunci: „s\ iube[ti
pe aproapele t\u ca pe tine însu]i”. Dac\ du[manii intr\ în cercul celor ce trebuie
s\ fie iubi]i înseamn\ c\ nimeni nu r\mâne în afar\, c\ este inclus\ toat\
omenirea. Iisus este convins de puterea iubirii [i consider\ ura [i r\zbunarea
sfâr[itul rela]iilor dintre oameni, cealalt\ fa]\ a mesajului s\u. În acest punct, este
radical. A practica r\zbunarea m\runt\ sau a p\stra violen]a în inim\ – chiar dac\
nu se exteriorizeaz\ – echivaleaz\ cu a tr\i în haos [i a refuza Împ\r\]ia. În ea intr\
cine renun]\ cu adev\rat s\ poarte du[m\nie cuiva [i îl trateaz\ ca pe un prieten,
f\r\ a a[tepta ceva în schimb (Luca 6,35), adic\, f\r\ strategii [i interese (v. Matei
5,46-47 || Luca 6,32-34). {i iertarea acordat\ de Dumnezeu este gratuit\ [i o acord\
fiindc\ vrea, nu spre a ob]ine ceva, c\ci „el este bun cu cei nemul]umitori
[nerecunosc\tori] [i r\i” (Luca 6,35). R\spunsul, recunosc\ tor, vine sub forma
iubirii pentru vr\jma[, iar marea lui r\splat\: calitatea de fii ai lui Dumnezeu (Matei
5,45) Îndemnul lui Iisus este clar: trebuie tr\it ca fii care imit\ purtarea Tat\lui,
care au primit mila lui [i o împart f\r\ limite.

5.3.3. Iisus, înv\]\torul cu autoritate

Iisus este un rabin singular, respect\ Legea, dar o interpreteaz\ în mod personal,
nu este legat de nici o o grupare sau [coal\, de nici un curent iudaic din vremea
sa. La el Legea î[i p\streaz\ validitatea, dar sunt deschise noi drumuri, care o duc
mai departe. Este actual\ dar, cum spune Matei 5,17, este dus\ la „împlinire”, la
plenitudine, a[adar exist\ un înainte [i un dup\ Iisus. El nu se rezum\ s\ citeasc\
[i s\ comenteze Decalogul: îl recite[te [i îi d\ o nou\ înf\]i[are, îi recompune
sistemul de rela]ii din interior, face din dubla porunc\ a iubirii centrul care
reorienteaz\ orice alt\ porunc\, accentueaz\ normele etice [i relativizeaz\
preceptele rituale, reafirm\ Legea [i, în acela[i timp, deschide în ea bre[e. Etica
lui este în acela[i timp o etic\ a inimii [i a ac]iunii concrete pentru binele
aproapelui, în ea bun\tatea [i mila lui Dumnezeu devin puncte de referin]\ care
trebuie imitate. Împ\r\]ia este fundamentul constant, ea, nu litera Legii este
criteriul ultim al faptelor.
Iisus se a[az\ în fa]a Legii, mai bine zis, la limita Legii, fiindc\ deseori o
consider\ insuficient\. Pozi]ia sa fa]\ de divor] sau refuzul de a condamna o
femeie adulterin\ la moartea prin lapidare sunt indicii semnificative. Iisus vrea s\
apere [i s\ p\streze voin]a ini]ial\ a lui Dumnezeu [i capacitatea lui de a ierta [i de
a se îngriji de bolile [i nevoile oamenilor. Cazul sabatului arat\ cum Legea este
subordonat\ omului, planului lui Dumnezeu în leg\tur\ cu el [i cre[terii neab\tute
a unor rela]ii de afec]iune nelimitate, care includ chiar du[manii.
Într-un cuvânt, Iisus se situeaz\ în fa]a Legii cu autoritate, cu aceea[i autoritate
cu care vorbe[te de obicei. În ochii oamenilor este, cum spune Flavius Josephus,
„un om în]elept […] înv\]\torul oamenilor care erau bucuro[i s\ afle adev\rul”
(Antichit\]i 18,3,3). Înv\]\torii Legii [i c\peteniile religioase din Ierusalim, deruta]i
de atitudinea lui fa]\ de Templu, îl întreab\ care este sursa acestei autorit\]i: „cine
]i-a dat ]ie puterea aceasta?” (Marcu 11,28). Iisus nu r\spunde, evident el nu
vorbe[te asemenea celorlal]i rabini, c\utându-[i argumentele în Scripturi [i
bazându-se pe autoritatea acestora sau f\când apel la tradi]ia rabinilor anteriori ca
s\-i confirme pozi]ia (v. Marcu 1,22). Întrebarea r\mâne: de unde îi vine
autoritatea cu care vorbe[te?
De[i interpreteaz\ Scripturile, iar cele zece porunci constituie scheletul eticii
sale, înv\]\turile lui sunt mult mai ample. Sentin]ele [i aforismele pe care le
roste[te, mai ales parabolele, formeaz\ un corpus mult mai larg decât trimiterile la
Scripturi. Iisus este un înv\]\tor care, asemenea lui Ioan Botez\torul – [i el numit
de oameni rabin –, aduce mesajul sosirii iminente a lui Dumnezeu, dar, spre
deosebire de Ioan, proclam\ c\ Împ\r\]ia este aici. Dumnezeu î[i manifest\
prezen]a prin cuvintele lui Iisus, care sunt evanghelie, veste bun\ pentru s\raci, [i
prin faptele sale extraordinare, care vindec\ boli, cur\]\ lepro[i [i reînsufle]esc
mor]i. Centurionul din Cafarnaum îi recunoa[te for]a cuvântului, capabil s\-i
îns\n\to[easc\ sluga (Matei 8,8 || Luca 7,7; Ioan 4,50). Puterea faptelor [i for]a
cuvintelor îi vin din aceea[i surs\: Dumnezeu, Tat\l, al c\rui trimis cu puteri
depline este. El i-a dat autoritate. Într-o sentin]\ p\strat\ în colec]ia Q citim: „Toate
mi-au fost date de c\tre Tat\l meu” (Matei 11,27 || Luca 10,22).
 În limbajul utilizat de Iisus sunt unele particularit\]i care indic\ autoritatea cu
care se exprim\. Pe de o parte, multe din afirma]iile sale încep cu cuvântul Amen
(amin), identic în ebraic\ [i aramaic\ – [i în foarte multe alte limbi –, care se
traduce prin: „v\ asigur” sau „cu adev\rat”. Este vorba de afirma]ii pe care Iisus
vrea s\ le scoat\ în eviden]\ în mod special pentru cei ce-l ascult\. Pe de alt\
parte, un num\r de afirma]ii încep cu o formul\ echivalent\ („v\/î]i spun/zic”),
tradus\ deseori prin „v\ asigur ” (v. de ex. Matei 12,31). Cuvintele lui Iisus au, în
inten]ia celui care le roste[te, consisten]\ în sine. A[a le-au în]eles ucenicii, care
le-au ascultat [i le-au transmis cu grij\ [i fidelitate. Dar, în acela[i timp, sunt
cuvinte care trebuie puse în practic\, ca s\ fie des\vâr[ite, împlinite, a[a cum
citim în Matei 7,24 (|| Luca 6,47). Iisus este un înv\]\tor care-[i cheam\ ucenicii s\-
l urmeze printr-o hot\râre care implic\ întreaga lor via]\.
În sfâr[it, Iisus î[i afirm\ autoritatea comparându-[i mesajul [i comparându-se
pe sine cu figuri ale Vechiului Testament. În dezbaterea despre divor], pune,
indirect, în opozi]ie, pe Moise, care „v-a scris porunca aceasta”, cu propriile
cuvinte, care neag\ posibilitatea divor]ului prin aceast\ afirma]ie definitiv\: „Deci
ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul s\ nu mai despart\” (Marcu 10,9). În mod
similar, în a[a-numitele antiteze, ceea ce li s-a spus „celor de demult”, [i în special
lui Moise pe muntele Sinai, prime[te un sens nou (v. Matei 5,21.33). La Iisus este
ceva în plus, care se contureaz\ în rela]ia cu alte dou\ figuri din Vechiul
Testament, profetul Iona, cel ce a predicat poc\in]a în ora[ul Ninive, [i regele
Solomon, a c\rui în]elepciune a determinat vizita reginei din sud. Locuitorii din
Ninive [i regina din Saba i-au ascultat [i au ]inut seama de Iona [i, respectiv, de
Solomon. Iisus conchide adresându-se celor care cer semne, dar nu vor s\ se
poc\iasc\: „aici este mai mult decât Iona” (Matei 12,41 || Luca 11,32). {i, la fel:
„aici este mai mult decât Solomon” (Matei 12,42 || Luca 11,31). Cum observ\ V.
Fusco, Legea (Moise), Profe]ii (Iona) [i Scripturile (Solomon) arat\ autoritatea
cuvântului [i misiunii lui Iisus, care i-au fost conferite de Dumnezeu.

Identitatea este, în ultim\ instan]\, amalgamul a dou\ perspective indisociabile [i,

în mod curent, diferite: imaginea pe care [i-o fac ceilal]i despre noi [i cea proprie,
cu realit\]ile, visurile, planurile de via]\. Cazul lui Iisus din Nazaret, rabin [i profet,
predicator itinerant al Împ\r\]iei lui Dumnezeu [i taumaturg, nu poate fi altfel.
Dac\, a[a cum am v\zut, a fost legitim [i util s\-i analiz\m personalitatea pornind
de la activitatea sa, trebuie s\ fie posibil [i util s\ ne întreb\m care este identitatea
sa ultim\, ceea ce noi, f\pturile umane, numim „taina, secretul” fiec\ruia.
În acest punct al cercet\rii asupra Înv\]\torului din Nazaret, avem date
suficiente ca s\ d\m un r\spuns – sigur provizoriu – la întrebare. Provizoriu, fiindc\
nu am descris înc\ moartea lui Iisus [i circumstan]ele legate de ea, atât
anterioare, cât [i posterioare. Prin urmare, cu precau]iile necesare, p\trundem pe
un teren complex, [i pasionant în acela[i timp, evitând riscul unei examin\ri
limitate la psihologie [i situându-ne strict acolo unde ne g\sim acum: în fa]a unui
sfâr[it violent, a unei vie]i care va fi retezat\ în plin\ maturitate printr-o
condamnare la moarte. În fond, nu putem încheia reflec]ia asupra mesajului [i
activit\]ii lui Iisus f\r\ a spune o vorb\ de încheiere despre identitatea sa. Cine era
Iisus din Nazaret?

5.4.1. Iisus, Mesia

Primul r\spuns la aceast\ întrebare impune reflec]ia asupra calit\]ii lui de Mesia al
Israelului, al poporului s\u. Aceasta este opinia ucenicilor [i, par]ial, a mul]imii;
nici adversarii nu sunt siguri dac\ nu cumva este trimisul divin spre a elibera
Israelul. {i Iisus î[i manifest\ condi]ia de Mesia, dar indirect, cu multe rezerve [i
precau]ii. C\ avea con[tiin]a de a fi Mesia nu înseamn\ c\ se referea la el cu acest
titlu sau c\ accepta s\ fie numit astfel, cum va face Simon, conduc\torul celui de-
al Doilea R\zboi Iudaic (132-135 d.H.), glorificat de rabinul Akiba cu supranumele
mesianic Bar Kochba, „fiul stelei”. Cuvântul Mesia includea prea multe
stereotipuri, în acel moment, ca Iisus s\-l poat\ utiliza f\r\ s\ fie confundat cu un
pretendent regal, un personaj cu voca]ie de lider al Israelului în cucerirea
teritoriului [i al capitalei sale, Ierusalim, ocupate de romani. Pe de alt\ parte, este
incontestabil c\ Iisus este descendent al lui David [i aceast\ circumstan]\ nu trece
neobservat\ de prieteni, du[mani, ucenici [i oameni din popor (v. [i 4.3.2.). În
jurul posibilei calit\]i de Mesia a lui Iisus se desf\[ura un larg evantai de pozi]ii (v.
Ioan 7,42).
În timpul activit\]ii sale publice, opinia mul]imii [i a ucenicilor concord\ în
ocazii punctuale în care Iisus este recunoscut – direct sau indirect – ca Mesia.
Episodul cel mai impresionant este masa de pe malul nord-oriental al lacului
Galileea, în tetrarhia lui Filip, la care 5 000 de b\rba]i, pe lâng\ femei [i copii, sunt
hr\ni]i în mod miraculos de Iisus. Aceast\ mas\, semn major al Împ\r\]iei lui
Dumnezeu, se situeaz\ pe linia marilor evenimente din de[ert, concret, episodul
manei [i al prepeli]elor, trimise din cer (v. 5.2.1.5.), [i treze[te un entuziasm
debordant: Iisus e aclamat ca profet [i rege, ca Mesia (v. Ioan 6,14-15).
O alt\ recunoa[tere vine de la Petru, exponentul celor Doisprezece, în timp ce
Iisus [i ucenicii trec incognito prin satele din împrejurimile Caesareei, capitala
tetrarhiei lui Filip. Iisus î[i întreab\ pentru prima [i ultima oar\ ucenicii despre
identitatea lui, atât în opinia celorlal]i, cât [i a lor, cei ce-l urmeaz\. „Cine zic
oamenii c\ sunt?” (Marcu 8,27). În numele celorlal]i, Petru afirm\: „Tu e[ti
Hristosul [Mesia]” (Marcu 8,29). Dac\ lu\m în considera]ie episodul care urmeaz\,
în care Petru îl ceart\ (!) pe Iisus când acesta spune c\ o s\ sufere [i o s\ moar\
(v. Marcu 8,31-33), înseamn\ c\ ucenicul a în]eles c\ Înv\]\torul este Mesia sl\vit
[i puternic, care va elibera Israelul. A[a în]elesese [i mul]imea prezent\ la
înmul]irea pâinilor [i a[a vor în]elege [i fiii lui Zevedeu, doi dintre cei Doisprezece,
care vor cere locurile de onoare lâng\ tronul pe care-l va ocupa Iisus, Mesia-Rege
(v. Marcu 10,37).
Într-un cuvânt, ucenicii [i oamenii din popor împ\rt\[esc aceea[i idee despre
ce trebuie s\ fie [i s\ fac\ Mesia: s\ înving\ – pe plan militar –du[manii Israelului
[i s\ stabileasc\ un regat întemeiat pe pace [i dreptate. Pe aceast\ linie de
mesianism popular apare strig\tul orbului Bartimeu când Iisus trece prin Ierihon în
drum spre Ierusalim. Bartimeu îi cere lui Mesia s\-i fie mil\ de el [i s\-l vindece,
spunându-i: „Fiul lui David, miluie[te-m\ [ai mil\ de mine]!” (Marcu 10,47-48). Atât
David, cît [i, mai ales, Solomon, fiul lui, sunt figuri ale istoriei Israelului asociate în
mentalitatea popular\ cu vindec\ri. Ucenicii, care-l înso]esc în ultima c\l\torie la
Ierusalim, sunt plini de entuziasm, convin[i c\ acolo se va manifesta Împ\r\]ia lui
Dumnezeu, gra]ie înf\ptuirilor miraculoase ale înv\]\torului lor, Mesia al Israelului
(v. Luca 19,11 [i Faptele 1,6).
În fa]a entuziasmului adep]ilor, atitudinea lui Iisus este de mare pruden]\. Când,
dup\ semnul prodigios al înmul]irii pâinilor [i pe[tilor, vor s\-l fac\ rege, refuz\
rolul de Mesia – lider politic [i social – [i fuge în munte. La fel, când Petru afirm\ în
numele celorlal]i ucenici c\ este Mesia, nu neag\, dar le interzice categoric s\
spun\ cuiva. De ce se teme Iisus? C\ ucenicii, ca mai înainte mul]imea, or s\ vrea
s\-l proclame public regele victorios al Israelului, eliberatorul s\u? Sau crede c\ n-
a sosit înc\ momentul s\-[i fac\ public\ identitatea, cu alte cuvinte, c\ nu a sosit
momentul mor]ii la Ierusalim? Aceea[i reticen]\ în leg\tur\ cu tema o arat\ în
cazul fiilor lui Zevedeu: locurile de onoare în Împ\r\]ie nu le va acorda Mesia, ci
cel ce l-a trimis, Dumnezeu (aceste locuri le vor fi acordate poate doar lui Iacob [i
lui Ioan, dup\ ce vor bea paharul b\ut de Iisus). Aluzia la suferin]e [i, eventual,
moarte pare clar\. {i Petru, dup\ ce afirm\ c\ Iisus e Mesia, descoper\ c\
Înv\]\torul îi anun]\ un final dur [i dramatic.
Exist\ o ocazie, îns\, în care Iisus nu întreab\, ci r\spunde. Întrebarea vine de
la Ioan Botez\torul – mentorul s\u – care, în închisoare, este interesat de
identitatea lui Iisus ca Mesia, ca trimis al lui Dumnezeu, [i î[i trimite ucenicii la el.
Întrebarea lui Ioan („Tu e[ti cel ce va s\ vin\ sau s\ a[tept\m pe altul?”) are clare
rezonan]e mesianice. Iisus începe r\spunzând indirect, amintind operele pe care
le înf\ptuie[te – vindec\ri, învieri, anun]area ve[tii celei bune s\racilor –
concordante cu profe]iile lui Isaia despre sfâr[itul timpului, când Dumnezeu se va
manifesta definitiv (v. Matei 11,4-5 || Luca 7,23). Prin alte cuvinte, Iisus spune c\
înf\ptuirile sale sunt ale lui Mesia, Unsul Domnului; [i încheie cu o fericire
general\: „{i fericit este acela care nu se va sminti întru mine [care nu m\ va
respinge]” (Matei 11,6 || Luca 7,20-22). Este, în subtext, un îndemn f\cut
Botez\torului [i tuturor celor ca el, care au dubii, s\ în]eleag\ c\ este într-adev\r
trimisul lui Dumnezeu.
În r\spuns, Iisus indic\ drept esen]ial\ adeziunea la el, adeziune
fundamental\ pentru identitatea sa. Botez\torul – om sfânt [i cunosc\tor al
Scripturilor –ar trebui s\ aib\ suficiente elemente ca s\ vad\ în Iisus pe Mesia
p\truns de Spiritul, Duhul, Domnului, anun]at de Isaia 61,1 (v. [i 4Q521). La fel ar
trebui [i oamenii din Nazaret, când Iisus le transmite, poate, citindu-le aceea[i
profe]ie: „Duhul Domnului este peste mine, […] m-a uns [= sunt Mesia] (Luca
4,18)”. Acest Uns, potrivit profe]iei din Isaia 61, va aduce vestea cea bun\ s\racilor,
va vindeca bolnavii, va elibera prizonierii, va proclama anul de gra]ie al lui
Dumnezeu. Într-un cuvânt, au început lucr\rile lui Mesia. Astfel î[i în]elege Iisus
activitatea.
Dar abia când intr\ triumfal în Ierusalim, cu doar câteva zile înaintea mor]ii,
las\ s\ se vad\ clar c\ este într-adev\r Mesia. Dup\ înmul]irea pâinilor, Iisus
refuzase ca oamenii s\-l proclame rege, dar acum, la Ierusalim, el este acela care
decide s\-[i fac\ o intrare cu conota]ii mesianice: chiar imaginea lui c\lare pe asin
las\ loc la pu]ine dubii. Merit\ transcris\ aici profe]ia din Zaharia 9,9-10a: „Bucur\-
te foarte, fiica Sionului, vesele[te-te, fiica Ierusalimului, c\ci iat\ Împ\ratul t\u vine
la tine drept [i biruitor; smerit [i c\lare pe asin, pe mânzul asinei. El va nimici
carele din Efraim [israeli]ii din nord], caii [cavaleria] din Ierusalim [israeli]ii din
sud] [i arcul de r\zboi va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor […]”. Aceast\
profe]ie, citat\ par]ial în Evanghelia dup\ Matei (21,5) anun]\ un Mesia al p\cii,
opusul lui Mesia r\zboinic care distruge popoarele du[mane, cel a[teptat de
poporul Israelului.
 Intrarea lui Iisus în Ierusalim este o intrare de rege, la picioarele c\ruia e
obiceiul s\ se a[tearn\ mantii, dar este, în acela[i timp, pa[nic\ [i festiv\, a unui
rege al p\cii – un Mesia diferit! –, aclamat de mul]imea în mâini cu frunze de
palmier [i ramuri, nu cu arme. Dovada este c\ nu provoac\ nici o reac]ie la
garnizoana roman\ sta]ionat\ în Turnul Antonia, îns\rcinat\ cu supravegherea
ordinii publice. Acum, în sfâr[it, Iisus a acceptat – [i într-un anumit fel a c\utat! –
s\ fie aclamat ca Mesia, c\ci intrarea triumfal\ în Ierusalim a putut s\ arate clar ce
însemna pentru el a fi Unsul Domnului.
Cu aceast\ ocazie, ucenicii [i oamenii din mul]ime îl numesc „fiul lui David”
(Matei 21,9) [i „rege1 al Israelului” (Luca 19,38; Ioan 12,13) sau aclam\ „împ\r\]ia
ce vine a p\rintelui nostru David!” (Marcu 11,10). Aclama]ia mesianic\ Hosanna
(Osana), cu sensul „[Doamne] salveaz\-ne”, indic\ sentimentele poporului (Marcu
11,9-10; Matei 21,9; Ioan 12,13). Oamenii importan]i (Luca vorbe[te despre farisei),
conduc\torii poporului (Matei men]ioneaz\ c\peteniile Templului [i înv\]\torii
Legii), îi imput\ îns\ lui Iisus c\ accept\ s\ fie aclamat. Este atitudinea lor dictat\
de pruden]\ politic\ sau nu vor s\ în]eleag\ semnifica]ia modului în care se
prezint\ Iisus? V\d în intrarea lui triumfal\ [i surprinz\toare un pericol, o
provocare, care ar putea atrage represaliile violente ale romanilor împotriva
mul]imii, cu mari pierderi de vie]i omene[ti? Sau sunt uimi]i c\ Iisus, care, pân\
acum, nu se proclamase niciodat\ Mesia, îng\duie – [i chiar stimuleaz\ – ca
adep]ii s\i s\-l aclame ca atare, f\r\ ca, în ochii lor, s\ existe aceast\ misiune
divin\?
În orice caz, se pare c\ intrarea în Ierusalim implic\ o schimbare esen]ial\ în
recunoa[terea sa ca Mesia: ceea ce pân\ atunci r\m\sese ascuns (afirma]ia lui
Petru sau solicitarea fiilor lui Zevedeu sunt limitate la mediul ucenicilor), ceea ce
fusese respins cu hot\râre (Iisus dispare dup\ înmul]irea pâinilor, când vor s\-l
fac\ rege) sau tolerat (se ar\tase indiferent la strig\tele orbului Bartimeu), acum
iese la lumin\, devine public: pu]in înainte de a muri, Iisus îi surprinde pe to]i –
ucenici [i adversari – dezv\luindu-[i identitatea, de[i nu pare a fi f\cut nici o
preg\tire pentru ocuparea vreunui tron [i instaurarea vreunui regat. Intrarea lui
Iisus în Ierusalim este un moment în\l]\tor, f\r\ vreo continuare vizibil\.
Problema identit\]ii lui Iisus nu le este indiferent\ c\peteniilor iudaice, atente
la orice semn mesianic: este Iisus trimisul lui Dumnezeu? Poate intrarea lui
triumfal\ în capital\ i-a derutat [i mai mult, iar izbucnirea de fervoare mesianic\ a
mul]imii îi face s\-[i pun\ întreb\ri, acum mai mult ca oricând, asupra identit\]ii
lui. El pare chiar mul]umit de aceast\ derut\ [i-i pune în dificultate pe înv\]\torii
Legii în interpretarea Psalmului 11: este Mesia inferior lui David (fiul lui) sau
superior lui (domnul lui)? (v. Marcu 12,35-37; Matei 22,41-46 || Luca 20,41-44). Alte
c\petenii, responsabilii Templului, în frunte cu marele preot, v\d în gestul intr\rii
în Ierusalim confirmarea temerilor lor [i par convin[i de capacitatea lui Iisus de a
canaliza o insurec]ie împotriva romanilor, de a ac]iona ca un nou David. Trebuie
accelerate planurile, deja decise, împotriva lui: pentru ei el este o amenin]are (v.
Ioan 12,47-48). Este vizibil\ marea pre]uire a poporului fa]\ de rabinul din Nazaret
(„to]i vor crede în el”). Identitatea sau non-identitatea de Mesia a lui Iisus devine
pentru diriguitori un obstacol.
 Când, arestat, Iisus ajunge în fa]a lui Caiafa, acesta îl întreab\ dac\ este Mesia,
iar Iisus r\spunde printr-un eliptic „Tu ai zis” (Matei 26,64; v. [i Matei 27,11; Marcu
15,2; Luca 23,3; doar în Marcu 14,62 se spune c\ Iisus r\spunde clar: „Eu sunt”).
Evident, un r\spuns eliptic nu este un r\spuns negativ, ci ambiguu. Iisus nu vrea
s\-[i afirme identitatea în fa]a unor adversari care nu vor decât s\-l condamne la
moarte. Pe de alt\ parte, Pilat îl va condamna ca „rege al iudeilor”, cu alte cuvinte,
ca pretendent mesianic [i, ca atare, inamic al Imperiului [i al Cezarului din Roma.
A[a indic\ titulus sau t\bli]a fixat\, la cererea guvernatorului, sus pe cruce: „[Iisus
Nazarineanul] regele iudeilor” (Matei 27,37 || Marcu 15,26 || Luca 23,38 || Ioan
19,19).
Într-un cuvânt, ultima perioad\ din via]a lui Iisus este marcat\ de o constant\:
este un Mesia recunoscut sau temut, acuzat [i condamnat, dar neîn]eles, nici de
prieteni, nici de du[mani. Va fi un Mesia care va suferi [i va muri pe cruce, fapt
care dep\[e[te orice a[teptare; mai exact, implic\ o schimbare total\ în
a[tept\rile poporului lui Israel.

5.4.2. Iisus [i Tat\l

Al doilea r\spuns legat de identitatea lui Iisus presupune o alt\ dep\[ire a

a[tept\rilor timpului s\u. Existau convingeri ferme legate de cel pe care
Dumnezeu îl va trimite în momentul decisiv al istoriei, dar Iisus se situeaz\ dincolo
de ceea ce se poate a[tepta de la Mesia al Israelului. Autoritatea cu care vorbe[te
[i ac]ioneaz\, faptul c\ înv\]\tura sa depinde de el însu[i (nici m\car de Scriptur\)
[i, în plus, caracterul singular al rug\ciunilor, toate acestea fac ca identitatea lui s\
se manifeste pe c\i neobi[nuite: se arat\ uimitor de apropiat de Dumnezeu, de
deciziile sale, de planul s\u ultim asupra oamenilor [i a lumii.
Evident, asta nu înseamn\ c\ Iisus se identific\ singur cu un fel de supraom.
Dimpotriv\, vorbe[te despre sine folosind expresia Fiul omului, al c\rei prim sens
este, pur [i simplu, „om”, adic\ f\ptur\ uman\ v\zut\ în latura p\mântean\, cu
sl\biciunea [i precaritatea sa. Dar aceast\ expresie este folosit\ [i într-un text al
Vechiului Testament (Daniel 7,13-14), în care se spune c\ un personaj ceresc,
„cineva ca Fiul omului”, vine „pe norii cerului” [i prime[te „st\pânirea, slava [i
împ\r\]ia” de la „cel vechi de zile”. Ca atare, „Fiul omului” (bar naish sau bar
naisha, în aramaica din Galileea), este o expresie bivalent\, folosit\ doar de Iisus,
pe care n-o folose[te nimeni când i se adreseaz\, atât e de comun\ [i pu]in
semnificativ\. Totu[i el a ales s\ se numeasc\ a[a, în contexte foarte diferite.
Pe de o parte, Iisus folose[te expresia Fiul omului ca s\ se refere la el [i la
activitatea lui cea mai obi[nuit\, f\r\ ca aceasta s\ provoace vreo reac]ie de
opozi]ie sau de uimire. Fiul omului, spre deosebire de vulpi care au vizuini [i de
p\s\rile cerului care au cuiburi, nu are un domiciliu fix unde s\ se poat\ odihni
(Matei 8,20 || Luca 9,58 || Toma 86). Mai mult, Fiul omului, spre deosebire de Ioan
Botez\torul care ducea o via]\ ascetic\, m\nânc\ [i bea – deseori în compania
unor persoane cu conduit\ criticabil\ – [i, din aceast\ cauz\, este acuzat c\ este
„mânc\cios [i b\utor de vin” (Matei 11,18-19 || Luca 7,33-34). Ca orice alt om, Iisus,
Fiul omului, este obiect de critici, dispre] [i atacuri (Matei 12,32 || Luca 12,10).
 Într-un registru deosebit se situeaz\ dou\ referiri la autoritatea Fiului omului.
În episodul paraliticului din Cafarnaum, Iisus vorbe[te despre sine ca despre
cineva care-i poate ierta p\catele acestuia. {i î[i manifest\ efectiv autoritatea
vindecându-l [i iertându-i p\catele. Înv\]\torilor Legii care-l acuz\ în sinea lor de
blasfemie, fiindc\ doar Dumnezeu poate ierta, Iisus le r\spunde: „putere are Fiul
omului a ierta p\catele pe p\mânt” (Marcu 2,10 || Matei 9,6 || Luca 5,24). (v.
6.2.1.1.). O autoritate similar\ apare [i în cazul odihnei sabatice, pe care
Dumnezeu însu[i a instituit-o pe muntele Sinai, când i-a dat lui Moise cele zece
porunci. Iisus o reinterpreteaz\ subliniind c\ omul este întotdeauna mai important
decât sâmb\ta; de aceea „Fiul omului este domn [i al sâmbetei” (Marcu 2,28 ||
Matei 12,8 || Luca 6,5) (v. 5.3.2.2.).
Pe de alt\ parte, cu expresia Fiul omului Iisus se refer\ la o figur\ celest\, care
va veni „pe nori, cu putere mult\ [i cu slav\”, spre a-[i reuni ale[ii împr\[tia]i pe
tot p\mântul (Marcu 13,26-27 || Matei 24,30-31 || Luca 21,27). Aceast\ imagine
evoc\, a[a cum am ar\tat, capitolul 7 din Daniel, de[i aici personajul misterios
(„cineva ca Fiul omului”) începe s\ guverneze dup\ ce du[manii au fost zdrobi]i.
În textele evanghelice, îns\, Fiul omului vine doar s\ salveze pe cei pe care i-a ales
[i ca judec\tor universal. Iisus afirm\ în fa]a lui Caiafa: „ve]i vedea pe Fiul omului
[ezând de-a dreapta Celui Atotputernic [i venind pe norii cerului” (Marcu 14,62 ||
Matei 26,64; Luca 22,69). Fiul omului ocup\ locul de onoare din dreapta lui
Dumnezeu, prin urmare are deplin\ autoritate s\ judece întreaga umanitate (v.
Marcu 8,38 || Matei 16,27 || Luca 9,26).
Aparent, ne afl\m în cadrul schemelor gândirii apocaliptice iudaice: este
men]ionat\ o figur\ celest\ existent\ deja în Daniel 7 [i sunt reluate, cu varia]ii,
Parabolele lui Enoch [i a patra carte din Ezdra. Fraza provoac\ îns\ reac]ia
fulminant\ a lui Caiafa, marele preot, care-[i sfâ[ie ve[mintele [i strig\ c\ Iisus
tocmai a rostit o blasfemie (de[i fraza este, de fapt, ambigu\). I-a interpretat
cuvintele lui Iisus ca blasfemice fiindc\ a în]eles c\ le aplic\ la el însu[i, c\ se
identific\ pe sine cu figura celest\ a Fiului omului [i astfel aduce o ofens\ grav\
unicit\]ii lui Dumnezeu: cum putea îndr\zni acel rabin din Nazaret (un simplu „fiu
al omului”, un om) s\ se identifice cu „Fiul omului” celest pe care-l anun]ase
profetic Daniel?
{i totu[i, aceast\ identificare, calificat\ de Caiafa ca blasfemie, pare s\ ]in\ de
identitatea profund\ a lui Iisus, cum reiese din manifest\rile lui. Într-o sentin]\ din
colec]ia Q (Matei 10,32-33 || Luca 12,8-9) [i din Marcu (8,38 || Matei 16,27 || Luca
9,26), Iisus afirm\ c\ exist\ o corela]ie între a-l nega (sau recunoa[te) pe el pe
p\mânt în fa]a oamenilor [i a fi negat (sau recunoscut) de Fiul omului la judecata
în fa]a lui Dumnezeu. Fraza nu identific\ direct pe Iisus cu Fiul omului, de[i în
Matei 10,32 s-a în]eles astfel: „Oricine va m\rturisi pentru mine înaintea oamenilor,
m\rturisi-voi [i eu [Luca 12,8: Fiul omului] pentru el înaintea Tat\lui meu, care
este în ceruri”. Dar corela]ia care se stabile[te între adeziunea la/refuzul lui Iisus [i
primirea/condamnarea de c\tre Fiul omului este atât de strâns\, c\ explica]ia cea
mai evident\ este identitatea celor doi.
 Cu Iisus începe Împ\r\]ia lui Dumnezeu într-o omenire transformat\ [i înnoit\;
asta înseamn\ c\ orizontul sfâr[itului timpului se apropie [i, prin urmare, o figur\ a
acestei epoci, Fiul omului anonim anun]at de Daniel, înzestrat cu putere, se poate
concretiza în persoana celui ce se consider\ trimis al lui Dumnezeu pe p\mânt.
Cu alte cuvinte, calitatea lui Iisus de purt\tor al Împ\r\]iei implic\ faptul c\
autoritatea lui trece dincolo de lumea aceasta [i de timpul prezent, se întinde în
viitor. De aceea îndr\zne[te, de exemplu, s\ vorbeasc\ despre masa din
Împ\r\]ie. Asta nu înseamn\ c\ Iisus se prezint\ ca un supraom care amestec\
cerul [i p\mântul, ci c\ d\ nume [i chip Fiului omului din Daniel 7, personaj viitor,
dar care, în el, este anticipat în prezent. Aceast\ corela]ie (nu confuzie!) între cer
[i p\mânt este evident consecin]a ultim\ a leg\turii indisociabile dintre mesajul
Împ\r\]iei [i mesager (v. 5.1.1.4). Iisus ocup\ un loc central în Împ\r\]ie, de aceea
autoritatea viitoare [i autoritatea prezent\, primite de la Dumnezeu, converg într-o
expresie – Fiul omului –, care nu este str\in\ nici de via]a obi[nuit\ [i, în
particular, de suferin]\ [i moarte.
Într-adev\r, în diverse ocazii expresia „Fiul omului” apare legat\ de destinul
tragic al lui Iisus, care trebuie s\ sufere [i s\ moar\. În timpul celei de-a treia faze
a traseului s\u vital, în timp ce Iisus [i ucenicii str\bat incognito Galileea,
Înv\]\torul anun]\ printr-un joc de cuvinte c\ „Fiul omului se va da în mâinile
oamenilor” (Marcu 9,31 || Matei 17,22 || Luca 9,44). Ucenicii r\mân mu]i de
stupoare auzind ce le sugereaz\ Iisus: moartea sa apropiat\. Aici, ca [i în alte
locuri (v. Marcu 8,31 [i 10,33, cu paralele în Matei [i Luca, unde e vizibil\ amprenta
tradi]iei cre[tine), Fiul omului despre care e vorba nu e doar personajul celest [i
triumf\tor care vine pe nori, ci [i „omul” Iisus, care va trece prin suferin]\ [i
moarte, prin refuz [i dispre]: „Dar mai întâi el [Fiul omului] trebuie s\ sufere multe
[i s\ fie lep\dat de neamul acesta” (Luca 17,25) sau „Fiul omului […] va s\
p\timeasc\ multe [i s\ fie def\imat” (Marcu 9,12; Matei 17,12). Iar când drama
ajunge la deznod\mânt [i Iisus este arestat în gr\dina Getsemani, se împline[te,
subliniaz\ tradi]ia cre[tin\, ceea ce Iisus însu[i anun]ase (v. Marcu 14,41 || Matei
26,45). În Evanghelia dup\ Ioan (12,32.34), referirea la r\stignire se face spunând
c\ Fiul omului va fi „în\l]at de pe p\mânt” [i va fi „preasl\vit” (Ioan 12,23). Este o
variant\ a aceleia[i idei c\ Fiul omului va trece prin moarte, dar via]a sa nu se va
pierde.
Rezumând, pare incontestabil c\ Iisus a vrut s\ lege expresia Fiul omului de
destinul s\u, care va trece printr-o moarte dorit\ [i realizat\ de „oameni”. În acest
fel, umanitatea sa este legat\ de realitatea patimilor, a suferin]elor, ce nu poate fi
desp\r]it\ de o realitate viitoare, ini]iat\ deja în prezent, de autoritate [i slav\. În
capitolul 7 din Daniel, victima unor puternice agresiuni era la început poporul
sfânt, apoi Dumnezeu îi f\cea dreptate [i primea o suveranitate ve[nic\. În
expresia Fiul omului, cu întregul s\u evantai de sensuri, Iisus [i-a v\zut reflectat
destinul, prezent [i viitor. Ca orice om cu credin]\ în Dumnezeu, [i-a pus în
mâinile celui Preaînalt, via]a. Cheia pentru în]elegerea identit\]ii [i a misiunii lui
Iisus este, în ultim\ instan]\, proximitatea fa]\ de Dumnezeu.
Iisus vorbe[te pu]in despre sine [i, când o face, se mi[c\ în terenul aluziilor [i
evoc\rilor. Î[i dezv\luie identitatea doar în ultimele zile [i ore ale vie]ii. Gesturile [i
cuvintele ce înconjoar\ intrarea triumfal\ în Ierusalim indic\, a[a cum am ar\tat
mai sus (5.4.1.), c\ se consider\ Mesia al Israelului, trimisul lui Dumnezeu, care
aduce pacea, nu zdrobirea du[manilor. La fel, în fa]a lui Caiafa, în mâinile
adversarilor s\i, r\spunsul dat marelui preot trimite la Fiul omului, trimisul lui
Dumnezeu, înzestrat cu autoritate [i slav\, care va veni s\ judece omenirea. În
timpul activit\]ii sale publice, veste[te, îns\ Împ\r\]ia. Obiectivul s\u este s\
comunice c\ Dumnezeu este prezent în lume [i acest lucru, cu toat\ înc\rc\tura
de mil\ [i iertare implicat\, schimb\ esen]ial via]a [i a[tept\rile tuturor. Iisus nu
este îns\ un simplu speaker al acestei Împ\r\]ii, ci mesagerul ei, trimisul divin,
legitimat prin cuvinte solide [i adev\rate, ai c\ror primi destinatari sunt s\racii, [i
prin fapte, care vindec\, salveaz\ [i transmit bucuria fraternit\]ii. Toate acestea se
bazeaz\ pe o rela]ie unic\, de mare proximitate, între Iisus [i Dumnezeu.
O aluzie la aceast\ proximitate se g\se[te în parabola lucr\torilor uciga[i de la
vie (v. Marcu 12,1-9 || Matei 21,33-41 || Luca 20,9-16 || Toma 65). În punctul ei
culminant, tat\l, dup\ ce „slugile” i-au fost refuzate [i chiar agresate de lucr\tori,
decide s\-[i trimit\ unicul fiu, cu certitudinea c\-l vor respecta. Dar lucr\torii
hot\r\sc s\-l ucid\ [i s\-[i însu[easc\ mo[tenirea. E greu s\ nu vezi în aceast\
istorie un fel de nara]iune biografic\ a lui Iisus, care-[i anun]\ astfel apropiata
moarte (v. 6.1.2.2.). El apare în parabol\ ca fiul trimis la vie (Israel), în timp ce
figura tat\lui evoc\ purtarea iubitoare [i generoas\ a lui Dumnezeu fa]\ de
c\peteniile Israelului, poporul s\u. În limbajul indirect, specific parabolei – care îi
place atât de mult –, Iisus proiecteaz\ rela]ia sa cu Dumnezeu ca una dintre Fiu
(unic) [i Tat\.
Un indiciu direct al proximit\]ii lui Iisus cu Dumnezeu sunt cele trei rug\ciuni
care, în evangheliile sinoptice, îi sunt atribuite: cele dou\ pe care le face personal
[i a ucenicilor (v. 5.1.1.4 [i 5.1.2.3). Toate trei încep cu cuvântul „Tat\”, chiar dac\
în ultima – rug\ciunea ucenicilor – invoca]ia este „Tat\l nostru”. Diferen]a este
elocvent\: Dumnezeu este Tat\l tuturor oamenilor, „Tat\l nostru”, dar pentru Iisus
este „Tat\l”, „Tat\l meu”. În rug\ciunea din Getsemani apare chiar termenul
aramaic Abba, utilizat la origini de Iisus. Rug\ciunea începe astfel: „Abba, P\rinte”
(Marcu 14,36). Iisus este singurul evreu din epoca sa care-l invoc\ pe Dumnezeu
cu acest nume, neînso]it de nici un determinant. Nu face întotdeauna a[a, în
rug\ciunea de recuno[tin]\ urmeaz\ un obicei bine documentat în epoc\, se
adreseaz\ lui Dumnezeu spunându-i „Doamne al cerului [i al p\mântului”, al
universului, dar precedat de caracteristicul „P\rinte/Tat\” (Matei 11,25 || Luca
10,21). În cele mai multe cazuri îns\, în rug\ciune, Iisus l-a invocat pe Dumnezeu
numindu-l Abba „tat\”. O m\rturie pre]ioas\ sunt dou\ texte din epistolele
apostolului Pavel, în care se afirm\ c\ Spiritul, Duhul, determin\ inimile s\-l
invoce pe Dumnezeu cu acest strig\t: „Avva! P\rinte!” (Romani 8,15; Galateni 4,6).
(v. [i Luca 23,34 [i 23,46).
 Iisus folose[te termenul Tat\/P\rinte când se adreseaz\ lui Dumnezeu fiindc\
se simte [i tr\ie[te foarte aproape de el [i vrea s\-i aduc\ al\turi [i pe cei din jur.
Cum subliniaz\ J. Schlosser, Abba este opusul distan]ei, dep\rt\rii, separ\rii. În
spatele acestui termen scânteiaz\ încrederea [i supunerea, abandonul în fa]a
voin]ei divine, recunoa[terea lui Dumnezeu ca St\pân al vie]ii [i mor]ii. Iisus i se
adreseaz\ lui Dumnezeu cu un termen obi[nuit [i familiar, ca unei fiin]e la care se
poate recurge direct, f\r\ intermediari sau a[tept\ri. Rug\ciunea de pe Getsemani
[i cea de recuno[tin]\ nu sunt deloc conven]ionale, nici în form\, nici în con]inut.
Iisus î[i deschide inima, exprimând dou\ sentimente fundamentale ale omului:
recuno[tin]a pentru iubirea ar\tat\ celor mici [i încrederea care dep\[e[te teama
[i d\ t\rie în încercare.
În rug\ciunea de recuno[tin]\ exprim\ fundamentul evangheliei pe care o
comunic\: bun\tatea lui Dumnezeu ajuns\ la s\raci [i la cei simpli, c\rora le-a
deschis o lume nou\, a fericirii, iert\rii [i fraternit\]ii. Dumnezeu a devenit prezent
ca Tat\ al tuturor oamenilor, mai ales al celor respin[i [i am\râ]i. Sosirea
Împ\r\]iei echivaleaz\ cu prezen]a activ\ [i plin\ de compasiune a lui Dumnezeu.
Rug\ciunea se încheie: „A[a, P\rinte, c\ci a[a a fost […] bun\voin]a ta” (Luca
10,21 || Matei 11,26). Aceast\ decizie liber\ a lui Dumnezeu î[i g\se[te
contrapunctul în rug\ciunea de la Getsemani, în care Iisus i se adreseaz\ Tat\lui
cu dou\ solicit\ri care indic\ duritatea încerc\rii prin care trebuie s\ treac\
(„dep\rteaz\ paharul acesta de la mine”) [i abandonul încrez\tor în mâinile celui
ce l-a purtat pân\ aici [i care nu-l va p\r\si („dar nu ce voiesc eu, ci ceea ce
voie[ti tu”) (v. 6.2.2.3.)
Lauda [i bucuria, pe de o parte, [i încrederea [i abandonul, pe de alt\ parte,
caracterizeaz\ cele dou\ rug\ciuni ale lui Iisus [i arat\ o intimitate profund\ cu
Tat\l, în timpul vie]ii sale de mesager al Împ\r\]iei [i la por]ile unei mor]i chinuite
[i asumate.
Rug\ciunea din Ioan 12,27-28 reprezint\ o extindere tipic\ pentru Ioan a
rug\ciunii din Getsemani: „
„Acum sufletul meu e tulburat, [i ce voi zice? P\rinte, izb\ve[te-m\, de ceasul
acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. P\rinte, preasl\ve[te-]i
numele!” Rela]ia dintre Iisus [i Dumnezeul s\u, între Fiu [i P\rinte, porne[te din
încredere („toate mi-au fost date de c\tre Tat\l meu”) [i, în acela[i timp, implic\ o
cunoa[tere reciproc\, extins\, gra]ie Fiului, [i la ucenici (Matei 11,27 || Luca 10,22).

Unora dintre ace[tia, Petru, Iacob [i Ioan, cercul cel mai apropiat dintre cei
Doisprezece, li se reveleaz\ identitatea lui Iisus ca Fiu. Episodul are loc pe un
munte înalt (Tabor, potrivit tradi]iei cre[tine), unde Iisus se transfigureaz\
(Schimbarea la fa]\) [i st\ de vorb\ cu Ilie [i cu Moise (v. Marcu 9,2-13 || Matei
17,1-13 || Luca 9,28-36). Cei trei ucenici au o experien]\ religioas\ intens\, în care
o fericire indescriptibil\ se îmbin\ cu o mare spaim\. Punctul central al episodului
este glasul care vorbe[te din nori, care proclam\ [i reveleaz\ identitatea lui Iisus:
„Fiul meu cel iubit”. Este glasul lui Dumnezeu care comunic\ cine este Iisus.
 Toate elementele nara]iunii depind de acest mesaj, nucleul esen]ial al scenei.
Astfel, faptul c\ Iisus î[i schimb\ radical aspectul – ve[mintele i s-au f\cut
str\lucitoare, pline de lumin\ – arat\ c\ este mai mult decât un om, c\ identitatea
lui ultim\ este divin\. De asemenea, la scen\ particip\ Moise [i Ilie ca dou\ mari
personaje ale istoriei Israelului (Moise, omul legii, iar Ilie – profetul precursor al lui
Mesia), care, în plus, reprezint\ lumea celest\, c\ci au urcat la cer în mod
miraculos. Pentru cei trei ucenici reprezint\ martori valizi a ceea ce ei v\d [i aud [i
ar putea s\ ia drept o halucina]ie. Se poate vorbi mai degrab\ de o stare de
con[tien]\ cu perturb\ri, care modeleaz\ o amintire estompat\ a evenimentului
(v. 5.2.1.4.).
Norul [i glasul sunt instrumente tradi]ionale ale revela]iei divine, ale prezen]ei
misterioase [i sl\vite a lui Dumnezeu. Când Moise prime[te tablele Legii pe
muntele Sinai, un nor acoper\ muntele [i el intr\ în nor (v. Exodul 24.12.15-18). La
fel ca Moise, ucenicii sunt acoperi]i de nor [i primesc o nou\ revela]ie, venit\
direct de la Dumnezeu: identitatea ultim\ a lui Iisus, care poate fi cunoscut\ doar
pe aceast\ cale. Iisus este Fiul iubit. Cuvântul s\u trebuie ascultat cum a fost
ascultat cuvântul divin revelat pe Sinai. De aici îndemnul glasului, adresat tuturor,
atât din cer, cât [i de pe p\mânt: „s\-l asculta]i!”
Puternica experien]\ a revela]iei tr\it\ de cei trei ucenici trebuie s\ r\mân\
îns\ secret\, c\ci identitatea lui Iisus în rela]ia cu Tat\l va fi limpede pentru to]i
dup\ ce Dumnezeu îl va elibera din leg\turile mor]ii. Atunci, dup\ înviere [i în
lumina ei, episodul revel\rii identit\]ii profunde a lui Iisus, apropiat [i asemenea
Tat\lui, va dobândi întregul sens. A[a a în]eles comunitatea cre[tin\ timpurie, care
a narat evenimentul transfigur\rii punându-l în leg\tur\ cu ar\t\rile lui Iisus dup\
înviere (v. 6.3.3.).

6. DE LA MOARTE LA VIA}|
Ca oricare alt\ existen]\ uman\, via]a lui Iisus se sfâr[e[te prin moarte. O moarte
crud\, survenit\ când Înv\]\torul galileean se afl\ în plenitudinea for]elor. Iisus din
Nazaret î[i sfâr[e[te zilele condamnat la pedeapsa capital\ prin crucificare, dictat\
de guvernatorul Pilat din Pont – maxima autoritate roman\ a provinciei Iudeea – la
instigarea autorit\]ilor religioase ale poporului s\u, în special a responsabililor
Templului din Ierusalim, în frunte cu marele preot Caiafa. Acest sfâr[it, specific
unui r\uf\c\tor considerat de Roma inamic, acuzat de blasfemie de c\peteniile
Israelului, vine rapid, chiar dac\ nu lipsesc indicii ale lui în timpul vie]ii lui Iisus [i,
mai ales, în ultimele sale zile. Dup\ o cin\ de r\mas bun cu cercul s\u cel mai
apropiat, cei Doisprezece, [i dup\ fuga ru[inoas\ a acestora când este arestat,
Iisus este interogat de autorit\]ile iudaice [i condamnat la moarte de guvernatorul
roman. Sentin]a este executat\ imediat în afara zidurilor Ierusalimului, în ziua de
vineri, 7 aprilie, anul 30 d.H., în ajunul Pa[telui, marea s\rb\toare iudaic\.
În aceea[i zi, înainte de apusul soarelui, este înmormântat în apropierea locului
execu]iei. Dup\ ce a trecut ziua de odihn\ (în acel an s\rb\toarea s\pt\mânal\ a
sabatului a coincis cu Pa[tele), câteva femei galileene, ucenice ale lui Iisus, se duc
la mormânt [i descoper\ absen]a cadavrului. În aceea[i zi, unii dintre ucenici –
între care cei Unsprezece – afirm\ c\ Iisus li s-a ar\tat, c\ l-au v\zut. Cu alte
cuvinte, afirm\ c\ Iisus a înviat, este în via]\. Ultima pagin\ a existen]ei sale nu
este, a[adar, moartea, ci via]a. Aici începe rememorarea [i credin]a în Iisus,
Hristosul, mort [i înviat. Începe cre[tinismul.
Nu este imposibil, nici reprobabil s\ ne gândim la atitudinea [i sentimentele unui
om în fa]a mor]ii. Fiin]a uman\ se g\se[te desori confruntat\ cu consecin]ele
deciziilor pe care le ia [i, uneori, posibilitatea mor]ii se contureaz\ cu claritate la
orizontul unei vie]i. În Psalmi, de pild\, nu este rar\ invocarea lui Dumnezeu ca
„adâncul s\ nu-l înghit\” pe cel ce se roag\ (68,17), „nici s\-[i închid\ peste mine
adâncul gura lui” (68,18); sau, mai explicit, psalmistul cere: „Izb\ve[te de sabie
sufletul meu [i din gheara câinelui via]a mea” (21,22). Posibilitatea mor]ii mai mult
sau mai pu]in apropiate face parte din via]a multor oameni, ca rezultat, de
exemplu, al bolii sau amenin]\rii. Nu pu]ini pot spune c\ tr\iesc mai departe, dar
preg\ti]i pentru ce e mai r\u. Fire[te, asta nu înseamn\ o certitudine absolut\ [i
cunoa[terea exact\ despre cum [i când vor muri. Iisus nu a fost altfel [i a vorbit –
mai ales indirect – despre destinul s\u final. Dar, în plus, a sugerat clar leg\tura
dintre persoana, misiunea [i moartea sa; prin urmare, a dat mor]ii sale un sens.

6.1.1. O moarte previzibil\

6.1.1.1. Ostilitatea competitorilor [i adversarilor

Unul din firele conduc\toare ale vie]ii lui Iisus este pericolul reprezentat de Antipa,
tetrarhul Galileei [i Pereei. Urm\rindu-i traseul vital (v. 4.6), am constatat c\, dup\ ce
p\r\se[te Nazaretul [i pleac\ la râul Iordan ca s\ fie botezat de Ioan [i intr\ în grupul
ucenicilor s\i, lunga umbr\ a lui Antipa îi determin\ unele op]iuni. Ioan – profetul care
nu se teme s\ condamne comportamentul tetrarhului, rela]ia cu Irodiada, a doua so]ie
– va trebui s\ se refugieze la Enon, nu departe de Scithopolis, în afara teritoriului
Pereei, guvernat de Antipa. Iisus, cu primii s\i ucenici, va face ceva asem\n\tor [i,
dup\ Pa[tele din anul 28 d.H., nu se va mai întoarce în Pereea, ci va r\mâne în Iudeea.
Mai târziu, când Ioan va fi întemni]at la Macherus (la mijlocul aceluia[i an), î[i va
continua activitatea public\ în Galileea, stabilindu-[i centrul la Cafarnaum.
Iisus evit\ confruntarea direct\ cu Antipa care, dac\ lu\m în considera]ie
informa]iile din Luca 9,7-9, este destul de intrigat de faptele miraculoase ale lui
Iisus. Antipa este îns\ o „vulpe” – afirm\ Iisus (Luca 13,32) – adic\ un personaj la[,
în care nu se poate avea încredere, c\ci, brusc, amenin]area lui începe s\ implice
un pericol de moarte: „Ie[i [i du-te de aici, c\ Irod [Antipa] vrea s\ te ucid\”, îl
avertizeaz\ pe Iisus prieteni farisei. Este posibil ca Antipa –dup\ ce a ordonat
decapitarea rabinului Ioan – s\-[i îndrepte aten]ia spre rabinul din Nazaret, despre
care tetrarhul crede c\ este „Ioan Botez\torul […] sculat din mor]i” (Marcu 6,16).
Iisus este con[tient de pericolul pe care uciga[ul Botez\torului îl reprezint\ pentru
el [i pentru ucenici [i-i va avertiza s\ fie aten]i [i s\ se fereasc\ „de aluatul lui Irod”
(Marcu 8,15).
 Astfel c\, împins de presiunea lui Antipa, Iisus va renun]a la Galileea ca
teritoriu practic unic al activit\]ii sale [i va începe o perioad\ de peregrin\ri [i prin
teritoriile vecine (tetrarhia lui Filip, Fenicia, Decapolis) [i-[i va schimba foarte des
locul. Antipa va ob]ine astfel ce urm\rise dup\ ce î[i d\duse seama de marea
putere de atrac]ie a lui Iisus, odat\ cu episodul înmul]irii pâinilor, când mii de
persoane – majoritatea galileeni – se adunaser\ lâng\ frontierele teritoriului s\u.
Antipa, ai c\rui supu[i sunt Iisus [i ucenicii s\i, va fi alarmat [i va încerca prin toate
mijloacele s\-l determine pe Iisus s\ nu mai ac]ioneze în Galileea. Tetrarhul vrea
s\ înl\ture pericolul poten]ial al unei revolte împotriva lui [i împotriva Romei.
În via]a lui Iisus nu va mai exista o perioad\ mai lung\ de timp (opt-nou\ luni)
într-un loc, ca la Cafarnaum. Începând de acum, deplas\rile, mai mult sau mai
pu]in constante, vor continua pân\ la sfâr[itul vie]ii, cu popasuri de scurt\ durat\,
intermitente, în diverse a[ez\ri din Iudeea [i Pereea, inclusiv la Ierusalim. Într-un
cuvânt, via]a lui Iisus cap\t\ un aspect de clandestinitate [i secret, provocate mai
ales de ostilitatea lui Antipa. Activitatea sa public\ a fost îns\ necurmat\,
neîntrerupt\, la început, la Cafarnaum, intermitent\ dup\ plecarea for]at\ din
Galileea.
Ostilitatea lui Antipa reprezint\ pentru Iisus un fel de spin înfipt în carne, care-i
îngreuneaz\ vestirea liber\ a mesajului Împ\r\]iei [i îl împinge s\ tr\iasc\ f\r\
„cuib” [i „vizuin\”, pe el [i pe cei ce-l urmeaz\, dependen]i de mi[c\rile lui Antipa
[i ale adep]ilor lui, a[a-numi]ii irodieni (v. 3.4.2.). Afirma]ia din Marcu 3,6, conform
c\reia adep]ii lui Antipa fac chiar planuri „s\-l piard\”, vine din atitudinea ostil\ [i
amenin]\toare a acestuia, nu întotdeauna men]inut\ – este adev\rat – cu aceea[i
intensitate [i vehemen]\. Iisus nu va sfâr[i îns\ ca mentorul s\u, Ioan Botez\torul,
decapitat de Antipa, ci ca victim\ a adversit\]ii autorit\]ilor Templului.
„Adversarul” istoric, tetrarhul Galileei, va reap\rea doar fugar în procesul împotriva
lui Iisus, care, deja de mult departe de Galileea, încetase s\ mai fie un motiv de
preocupare pentru tetrarh (v. Luca 23,6-12). (V. 6.2.4.3.)

E dificil de precizat cum fuseser\ rela]iile dintre Iisus [i c\peteniile Templului

înainte de intrarea sa triumfal\ în Ierusalim, cu câteva zile înainte de moarte. Se
pare c\ un rol important în decizia autorit\]ilor iudaice a jucat o fraz\ a lui Iisus
referitoare la distrugerea [i reconstruirea Templului: „Voi d\râma acest templu
[…] [i în trei zile altul […] voi cl\di”. Potrivit lui Ioan 2,19, Iisus ar fi rostit aceste
cuvinte în cursul primei c\l\torii la Ierusalim, în timp ce Marcu 14,58 le situeaz\ la
sfâr[itul vie]ii sale. Ce valoare [i ce consecin]\ au avut aceste cuvinte pentru ideea
pe care au putut s\ [i-o fac\ despre Iisus autorit\]ile de la Ierusalim? Le-au luat ca
pe un atac f\]i[ la adresa Templului sau ca pe o naivitate care nu merit\ luat\ în
seam\ (s\ ridici în trei zile o construc]ie la care mii de oameni lucrau de 46 de
ani!)?
 Autorit\]ilor de la Ierusalim nu le sc\pa nici o mi[care ap\rut\ în teritoriile
iudaice. A[a cum Ioan Botez\torul fusese vizitat de „preo]i [i levi]i” trimi[i de la
Ierusalim ca s\-l interogheze (Ioan 1,19), la Iisus au venit din Ierusalim „înv\]\tori
ai Legii”, s\ fac\ investiga]ii asupra miracolelor pe care le înf\ptuia. Verdictul a
fost lapidar: Iisus era complicele diavolului, de aceea putea s\-l expulzeze din
poseda]i (v. Marcu 3,22). Acuza]ia implica pedeapsa cu moartea, cum reiese din
Mi[na (Sanhedrin 7,4): „Iat\ cei ce trebuie omorâ]i: […] cel ce z\p\ce[te
[poporul], cel ce practic\ magia […]”. Exact aceasta a fost acuza]ia oficial\ f\cut\
lui Iisus, potrivit Talmudului Babilonian (Sanhedrin 43a): „«Ie[ua din Nazaret va fi
lapidat fiindc\ a practicat magia, a am\git [i a atras spre r\t\cire Israelul” (v.
2.2.1.2.).
Acuza de practicare a magiei – prin expulzarea demonilor – nu apare ca atare
în proces, dar apare cea de blasfemie [i de fals profet [i, cu precau]ii, rolul de
destabilizator al fragilului echilibru politic cu romanii. Cu alte cuvinte, pentru
autorit\]ile Israelului, Iisus este cineva care în[al\ [i am\ge[te lumea cu înv\]\tura
lui. Punctul de vedere al Talmudului coincide cu cel relatat în Matei 27,63, unde
Iisus este numit impostor, „am\gitor” [i în Ioan 7,12.47, unde este acuzat c\
„am\ge[te mul]imea”.
Pe de alt\ parte, dac\ acord\m credit informa]iilor din Evanghelia dup\ Ioan,
Iisus a fost la Ierusalim de câteva ori în ultima faz\ a vie]ii sale: de S\rb\toarea
Corturilor – septembrie-octombrie 29 d.H. (v. Ioan 7,1-2) [i de s\rb\toarea Înnoirii
Templului – noiembrie-decembrie acela[i an (v. Ioan 10,22). N-au lipsit în nici una
din aceste ocazii discu]iile cu înv\]\torii Legii [i nici vindec\rile (a orbului din
na[tere [i a paraliticului de la Bethesda). Probabil c\ a vorbit la Templu [i a avut
dispute, mai mult sau mai pu]in intense, cu înv\]\torii Legii apropia]i celor mai
importante dou\ grup\ri iudaice, cu fariseii, cel mai mult, [i cu saducheii.
Tradi]ia evanghelic\ men]ioneaz\ o singur\ controvers\ explicit\ cu
saducheii, cea referitoare la învierea mor]ilor (v. Marcu 12,18-27 [i paralelele
sinoptice), care se încheie cu un categoric: „Mult r\t\ci]i!” [i în care Iisus
împ\rt\[e[te punctul de vedere al fariseilor, ap\r\tori ai învierii finale. Dar este
foarte posibil ca altele, precum aceea despre autoritatea cu care ac]ioneaz\ (v.
Marcu 11, 27-33 [i paralelele sinoptice) sau parabola lucr\torilor în vie uciga[i (v.
Marcu 12, 1-9 [i paralelele sinoptice) s\ fi avut ca interlocutori sau destinatari
principali autorit\]ile Templului. Mai ales în aceast\ parabol\ Iisus eviden]iaz\
ostilitatea crescând\ a c\peteniilor Templului [i a altor persoane importante din
Ierusalim (înv\]\tori ai Legii cunoscu]i). Lucr\torii sunt descri[i ca oameni care
dau dovad\ de o cruzime inexplicabil\ în rela]ia cu st\pânul viei ai c\rei arenda[i
sunt. R\utatea lor se concretizeaz\ în asasinarea cu sânge rece a unicului fiu [i
mo[tenitor al st\pânului, cu inten]ia explicit\ de a-[i însu[i mo[tenirea. Probabil
c\ aceast\ parabol\ trebuie situat\ în perioada final\ a vie]ii lui Iisus, când
moartea era, pentru el, apropiat\ [i sigur\ (v. 6.1.2.2.)
În ceea ce prive[te posibila ostilitate a fariseilor, se impun multe nuan]e. Într-una
dintre ocazii, trimi[ii de la Ierusalim par a fi înv\]\tori ai Legii apropia]i fariseilor,
care discut\ cu Iisus probleme referitoare la înc\lcarea purit\]ii rituale, concret,
prin nesp\larea ritual\ a mâinilor înainte de mas\ (v. Marcu 7,5), în nici un caz
pasibil\ de pedeapsa cu moartea (v. 5.3.2.2.). Fariseii par s\ fie împ\r]i]i în atitu-
dinea fa]\ de Iisus. În timp ce unii îl avertizeaz\ de inten]iile malefice ale lui Antipa
sau îi sunt discipoli ascun[i, al]ii sunt de partea irodienilor [i se al\tur\ strategiei
lor. A[a se întâmpl\ în episodul vindec\rii b\rbatului cu mâna paralizat\ (v. Marcu
3,6), astfel încât Iisus le atrage aten]ia ucenicilor asupra pericolului pe care îl
reprezint\ „aluatul fariseilor [i […] aluatul lui Irod” (v. Marcu 8,15).
Nici fariseii, nici irodienii nu joac\ îns\ vreun rol în uneltirile care duc la
arestarea, judecarea [i condamnarea lui Iisus. Doar episodul referitor la tributul
c\tre Cezar este o capcan\ pe care ace[tia i-o întind s\ vad\ dac\ se pronun]\ în
favoarea sau împotriva puterii romane. E vorba, într-adev\r, de o problem\ care s-
ar fi putut converti într-o acuza]ie politic\ grav\ (v. 3.3.3.2.)

Cei ce se dovedesc clar ostili lui Iisus [i sunt la originea mor]ii lui sunt principalii
lui adversari, responsabilii Templului, care apar]in grupului saducheu sau sunt
apropia]i de el. Staff-ul Templului, în frunte cu Caiafa, ac]ioneaz\ rapid [i eficient,
dar doar dup\ intrarea triumfal\ a lui Iisus în Ierusalim [i dup\ ac]iunea lui
profetic\ de protest împotriva nego]ului din porticul Templului. Aceste dou\
evenimente sunt pic\tura care umple paharul [i gr\besc punerea în în practic\ a
deciziei Sanhedrinului împotriva lui Iisus (v. 6.2.3.1.).
Decizia vine fiindc\ precau]ia [i neîncrederea fa]\ de rabinul galileean s-au
transformat – nu f\r\ oscila]ii – într-o ostilitate profund\, abia ascuns\. Vor câ[tiga
b\t\lia marii vulturi, marii preo]i, oamenii puternici ai Templului, [i o vor pierde
porumbeii, un mic grup de farisei influen]i (între care Nicodim, care nu poate fi
membru al Sanhedrinului, [i poate rabinul Gamaliel), în frunte cu Iosif din
Arimateea (adept, în tain\, al lui Iisus, oficialitate a Ierusalimului [i membru al
Sanhedrinului). Autoritatea roman\ r\mâne inactiv\ pân\ în ultimul moment,
când intervine – nu f\r\ îndoieli – [i, pân\ la urm\, legitimeaz\ acuza]ia adus\ lui
Iisus: galileeanul este un pericol pentru Roma, un pretendent regal care ar vrea s\-
i ia locul Cezarului; pe scurt, „regele iudeilor”.
6.1.1.2. Destinul profe]ilor

Ioan Botez\torul este, în exprimarea lui Iisus, „mai mult decât un prooroc”, cel mai
mare dintre cei n\scu]i din femeie, cel mai mare dintre profe]i (Matei 11,9-11 || Luca
7,26-28). De aceea, destinul lui a fost cel al tuturor trimi[ilor lui Dumnezeu la poporul
lui: respingerea [i, în final, moartea violent\. Ioan a predicat la Iordan, dar c\peteniile
de la Ierusalim, atât autorit\]ile Templului, cât [i înv\]\torii Legii, nu l-au luat în seam\,
nu l-au recunoscut ca pe un profet care vorbe[te [i ac]ionez\ mânat de Duhul Sfânt.
Nu a fost crezut de elitele de la Ierusalim, cum rezult\ din episodul în care îl întreab\
pe Iisus cu ce autoritate ac]ioneaz\. În schimb, în ochii poporului Ioan a fost
neîndoielnic un trimis al lui Dumnezeu, un profet (v. Marcu 11,27-33 || Matei 21,23-27 ||
Luca 20,1-8). Iisus subliniaz\ atitudinea pozitiv\ a acestuia fa]\ de Ioan [i se refer\ cu
am\r\ciune la opozi]ia autorit\]ilor religioase [i, mai ales, a lui Antipa, c\l\ul lui, care
„i-au f\cut toate câte au voit” (Marcu 9,13 || Matei 17,12). Într-adev\r, Ioan [i mesajul
lui nu au fost accepta]i [i el a murit la Macherus dup\ o lung\ întemni]are. Exemplul
lui nu-l putea l\sa indiferent pe Iisus, care primise botezul de la Ioan [i-i fusese
discipol. Imaginea Botez\torului constituie pentru el un punct de referin]\, îl situeaz\
pe Ioan, cum se situeaz\ [i pe sine, într-o lung\ serie de profe]i martiri ai Israelului (v.
4.5.2.3.).
În cazul lui Iisus îns\, destinul martiric este legat explicit de Ierusalim: „nu este
cu putin]\ s\ piar\ prooroc afar\ din Ierusalim” (Luca 13,33). Acesta trebuie s\ fie
locul mor]ii unui profet. Iisus împ\rt\[e[te aceast\ convingere: el, vestitorul
Împ\r\]iei, trebuie s\ moar\ în ora[ul marelui Rege. Ultimul an al activit\]ii sale
publice, între Pa[tele din 29 d.H. [i cel din 30 d.H., constituie un fel de interval de
a[teptare, un lung periplu prin Galileea, Pereea [i Iudeea, cu o ]int\: Ierusalim. În
acest interval Iisus are scurte [ederi la Ierusalim, care, tot mai mult, se contureaz\
ca obiectiv al periplului s\u prin teritorii iudaice [i neiudaice.
Iisus reac]ioneaz\ la amenin]area lui Antipa spunând c\ „azi [i mâine”, adic\,
pentru înc\ un timp, î[i va continua activitatea vindecând [i f\când exorcisme, iar
„a treia zi”, un punct nedeterminat în viitor, „voi sfâr[i”, va veni, adic\, timpul
mor]ii [i a tot ce o va înconjura. Este o mare senin\tate în acest\ proiec]ie în viitor
a vie]ii sale, destul de enigmatic\ (v. Luca 13,32). Iisus nici nu-[i gr\be[te tempo-ul
vital, nici nu-l întârzie. Sunt pa[i, etape, un drum, pe care le va str\bate cu hot\râre
[i cu sentimentul responsabilit\]ii proprii. E clar c\ termenul are un nume precis,
dar, între timp, „ast\zi [i mâine [i în ziua urm\toare”, cât via]a continu\, î[i va
urma drumul f\r\ abateri sau renun]\ri. Misiunea de mesager al Împ\r\]iei se va
men]ine pân\ la sfâr[it.
Ce îl a[teapt\ pe Iisus la Ierusalim? Ce idee î[i face despre viitorul s\u? De ce
prevede c\ Ierusalimul va fi locul mor]ii sale [i cum va fi aceast\ moarte?
R\spunsul cel mai direct la aceste întreb\ri se g\se[te în lamenta]ia legat\ de
ora[, pe care o roste[te, probabil, la sfâr[itul vie]ii. Este un fragment transmis de
colec]ia Q, de mare înc\rc\tur\ emo]ional\, care aminte[te, prin stil, de oracolele
marilor profe]i ai Israelului. R\nit în afec]iunea lui, Iisus se adreseaz\ ora[ului:
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci [i cu pietre ucizi pe cei trimi[i la
tine!” (Matei 23,37 || Luca 13,34).
 Respingerea [i suferin]a fac parte din destinul profe]ilor, victime ale unui ora[
insensibil care ar fi trebuit s\-i recunoasc\ pe cei pe care Dumnezeu i-i trimite.
Ora[ul [i oamenii lui au devenit îns\ surzi [i au vrut s\ amu]easc\ vocea trimi[ilor
Domnului printr-o moarte umilitoare prev\zut\ de Legea lui Moise pentru
du[manii celui Preaînalt: moartea prin lapidare (v. 6.1.1.1.). Acesta a fost destinul
lui Zaharia, care a acuzat poporul c\ [i-a abandonat Dumnezeul [i a murit lapidat
la Ierusalim din ordinul regelui Ioa[ (v. Cartea a doua Paralipomena 24,21), acesta
va fi [i destinul lui {tefan, primul martir al Bisericii incipiente, de asemenea lapidat
la Ierusalim (v. Faptele 7,58-59). Iisus va fi executat îns\ potrivit legilor romane [i
de aceea va muri r\stignit. Destinul lui este al profe]ilor, de[i cu o particularitate
care va fi dezv\luit\ când Pilat îl va condamna la moartea pe cruce. Iisus prevede
o moarte violent\, dar nu modul în care se va produce.
Cu toate acestea, sentimentele lui pentru Ierusalim, pentru ora[ul [i oamenii
care-l vor duce la moarte încheind astfel eliminarea unei lungi serii de profe]i, sunt
de o tandre]e impresionant\. Lamenta]ia continu\ cu imaginea grijii pe care i-a
purtat-o [i a protec]iei: „de câte ori am voit s\ adun pe fiii t\i, dup\ cum adun\
pas\rea puii s\i sub aripi, dar nu a]i voit”! (Matei 23,37 || Luca 13,34). Ora[ul nu l-a
vrut, ca s\-i ofere c\ldura salv\rii. Metafora folosit\ este una de inspira]ie
domestic\, impregnat\ de dragostea matern\: imaginea protec]iei oferite puilor
care caut\ ap\rare sub aripile mamei. Aici, îns\, este o întors\tur\ care pune în
eviden]\ un comportament nenatural: puii se îndep\rteaz\ de mam\, nu se duc la
ea, de[i vrea s\-i acopere cu aripile.
Predicarea lui Iisus la Ierusalim nu a fost, în general, primit\, iar propunerea
de intrare în Împ\r\]ie adresat\ locuitorilor s\i i-a fost ignorat\. Ca a[ez\rile
galileene, martore ale atâtor miracole, oamenii din Ierusalim au primit multe
gesturi de întâmpinare [i compasiune ale lui, dar acestea n-au dat rod. Rela]ia lui
Iisus cu Ierusalimul evoc\ tratamentul acordat de Dumnezeu Israelului, poporul
s\u, când l-a scos din Egipt [i a f\cut cu el un leg\mânt: „Întocmai ca vulturul care
îndeamn\ la zbor puii s\i [i se rote[te pe deasupra lor, întinzându-[i aripile, a luat
pe Israel [i l-a dus pe penele sale” (Deuteronomul 32,11; Exodul 19,4). La fel, Iisus
a încercat s\ uneasc\ sub mesajul Împ\r\]iei oamenii Ierusalimului, dar a întâlnit
refuz [i distan]are. De aceea conchide: „Iat\, casa voastr\ vi se las\ pustie” (Matei
23,38 || Luca 13,35).
Indiferen]a fa]\ de mesajul s\u [i opozi]ia fa]\ de persoana sa vor avea
consecin]e grele pentru cei ce au v\rsat sângele profe]ilor: Dumnezeu îi va p\r\si
[i le va cere socoteal\ (v. Matei 23,34-36 || Luca 11,49-51). Cuvintele lui Iisus, rostite
cu triste]e [i cu dragoste neîmp\rt\[it\, nu difer\ mult de cele adresate de profetul
Ieremia, în numele Domnului, oamenilor din porticul Templului: „Iat\ voi aduce
asupra cet\]ii acesteia […] toate nenorocirile pe care le-am rostit împotriva ei
[distrugerea ora[ului], pentru c\ [i-au învârto[at inima [i nu ascult\ cuvintele
mele” (Ieremia 19,15).
Rezumând, Iisus prevede c\ va împ\rt\[i destinul violent al profe]ilor
Israelului, mai ales al lui Ioan Botez\torul, [i c\ Ierusalimul va fi scena mor]ii sale
martirice. Aceast\ moarte va fi urmarea refuzului [i indiferen]ei locuitorilor
ora[ului, care nu i-au primit predicarea [i nu l-au crezut. Certitudinea aceasta
cap\t\ consisten]\, în ultima perioad\ a vie]ii.
6.1.1.3. Indicii date ucenicilor

Referirile indirecte sau u[or înv\luite la moartea sa nu apar îns\ doar în aceast\
perioad\. {i înainte apar sugestii [i indicii în acest sens, oferite de Iisus. În diferite
ocazii îi avertizeaz\ pe ucenici asupra dificult\]ilor pe care le vor întâmpina, mergând
pân\ la pierderea vie]ii. Fiecare trebuie s\-[i „ia crucea” [i s\ [i-o poarte, dac\ vrea
într-adev\r s\-[i urmeze Înv\]\torul (Matei 10,38 || Luca 14,27). ) (v. [i Marcu 8,34 ||
Matei 16,24 || Luca 9,23). A-[i lua crucea înseamn\ a încorpora în propria via]\
evanghelia [i a o a[eza în centrul ei (V. 4.5.3.2.). Este semnificativ c\ Iisus explic\ ce
înseamn\ a te nega pe tine însu]i folosind imaginea unui condamnat care se îndreapt\
spre locul execu]iei purtându-[i chiar el instrumentul supliciului: poate mai mult ca
oricare alta, imaginea aceasta sugereaz\ ce înseamn\ negarea propriului ego.
Moartea pe cruce este un supliciu umilitor, care nimice[te demnitatea omului.
Acesta îi va fi destinat.
Într-o alt\ sentin]\, similar\ acesteia, Iisus abordeaz\ oportunitatea pierderii
vie]ii, spre a o salva: „C\ci cine va voi s\-[i scape sufletul îl va pierde, iar cine va
pierde sufletul s\u pentru mine [i pentru evanghelie, acela îl va sc\pa” (Marcu
8,35). Sentin]a se afl\ [i în izvorul Q (Matei 10,39 || Luca 17,33) [i în Evanghelia
dup\ Ioan (12,25). Este o fraz\ paradoxal\, care relativizeaz\ importan]a p\str\rii
vie]ii cu indiferent ce pre] [i subliniaz\ valoarea pierderii ei pentru a o salva pentru
eternitate. Evitarea mor]ii nu poate fi obiectiv prim al vie]ii. Cel mai important
lucru e s\ treci prin moarte salvându-]i via]a, s\ n-o pierzi, adic\, pentru totdeauna.
De aceea, potrivit lui Iisus, nu trebuie avut fric\ de „cei care ucid trupul [i dup\
aceasta n-au ce s\ mai fac\” (Luca 12,4-5 || Matei 10,28).
Pe lâng\ aceste referiri generale la purtarea crucii [i la moarte, exist\ în
cuvintele lui Iisus aluzii legate direct de moartea lui. Nucleul cel mai vechi al celor
„trei preziceri despre Patimi” este, foarte probabil, fraza din Marcu 9,31: „Fiul
omului se va da în mâinile oamenilor”, unde, cum remarc\ J. D. Dunn, este un joc
de cuvinte, foarte expresiv în aramaic\, între „om” [i „oameni” . S\ remarc\m c\
aceast\ fraz\ este destul de vag\, atât în ceea ce prive[te termenul „om/omul”
care trebuie s\ moar\, cât [i termenul de „oameni/oamenii” care îl vor ucide. Cele
trei predic]ii despre Patimi indic\ unanim, în cele trei evanghelii sinoptice – [i în
alt fel în Evanghelia lui Ioan – c\ Iisus va face drumul spre moarte, între Caesarea
lui Filip (în extremitatea nordic\ a ]\rii) [i Ierusalim (v. Marcu 8,31; 9,31; 10,33-34 [i
paralelele din Matei [i Luca). A[adar, în acest punct, al anun]ului f\cut de Iisus
doar ucenicilor, în faza final\ a vie]ii sale, înainte de a ajunge pentru ultima oar\ la
Ierusalim, tradi]ia evanghelic\ este solid\.
Discipolii s\i, îns\, nu reu[esc s\-l în]eleag\, dac\ judec\m dup\ solicitarea pe
care Iacob [i Ioan i-o adreseaz\ [i dup\ r\spunsul primit. Cei doi fii ai lui Zebedeu
cer locurile de onoare în împ\r\]ia sl\vit\ a lui Iisus Mesia, iar el le aminte[te c\
etapa anterioar\ sunt suferin]ele [i moartea. Iisus se folose[te de imagini ale
botezului (Marcu 10,38-39 || Luca 12,50) [i paharului (Marco 10,38-39 || Matei 20,22-
23). Îi asigur\ pe Ioan [i pe Iacob c\ vor fi boteza]i ca el [i vor bea acela[i pahar.
Este o profe]ie de perspectiv\, c\ci Iisus va îndura singur suferin]ele patimilor [i va
muri pe cruce înso]it nu de cei doi ucenici, ci de doi tâlhari. Prin urmare, el
subliniaz\ c\ un acela[i destin îl va uni, în viitor, cu cei doi ucenici, destin
cuprinzând suferin]a [i moartea.
 Indiciile – directe sau indirecte – date de Iisus ucenicilor despre apropiata lui
moarte cresc odat\ cu intrarea triumfal\ în Ierusalim. Aceasta [i ac]iunea
ulterioar\ contra negustoriei în Templu, ca [i ultima lui cin\ cu cei Doisprezece,
sunt rodul deciziilor pe care le ia în deplin\ cuno[tin]\. Iisus î[i preg\te[te cu
minu]iozitate intrarea în ora[ [i trimite doi ucenici s\ caute mânzul asinei pe care
îl va înc\leca în timpul ceremoniei. Le d\ indica]ii precise: trebuie s\ mearg\ în
satul vecin s\ ia un mânz pe care înc\ nu a înc\lecat nimeni, pe care îl vor g\si
lâng\ drum, legat la o poart\. Intrarea lui Iisus alerteaz\ autorit\]ile iudaice (nu
romane!), iar tensiunea cre[te când intr\ în Templu [i face un gest de tip profetic
împotriva tarabelor cambi[tilor [i ale vânz\torilor de porumbei: le r\stoarn\
mesele [i împiedic\ desf\[urarea comer]ului în porticul locului sfânt.
Este evident c\ ucenicii, participan]i direc]i la intrarea Înv\]\torului în ora[ [i
martori ai ac]iunii din Templu, observ\ o tensionare în atitudinea c\peteniilor
acestuia fa]\ de Iisus. Nu este îns\ deloc clar cum o interpreteaz\: ca indiciu al
instaur\rii iminente a Împ\r\]iei, sub conducerea lui Iisus Mesia, sau c\ aceasta
poate conduce la moartea violent\ a Înv\]\torului [i la e[ecul proiectului s\u.
Reac]iile celor Doisprezece în timpul ultimei cine [i la Getsemani [i cuvintele
ucenicilor în drum spre Emaus („Iar noi n\d\jduiam c\ el este cel ce avea s\
izb\veasc\ pe Israel”, Luca 24,21) înclin\ mai degrab\ balan]a spre prima
posibilitate. Cu siguran]\, îns\, gândurile le sunt pline de dubii, în fa]a indica]iilor
primite de la Iisus.
C\ci, în ultimele zile de via]\, le d\ ucenicilor indicii explicite despre moartea
lui iminent\. Înv\]\torul a fost invitat cu cei Doisprezece acas\ la Simon Leprosul,
în Betania, a[ezare din Iudeea, la doar trei kilometri de Ierusalim, unde vin s\
înnopteze, cel pu]in dup\ intrarea triumfal\ în Ierusalim. La Simon acas\, o
femeie, Maria – sora lui Laz\r [i a Martei – unge cu mir capul lui Iisus, spre
scandalizarea ucenicilor; în opinia lor, banii cheltui]i pe mir – trei sute de dinari –
ar fi putut fi da]i s\racilor. Dar Iisus laud\ gestul Mariei, spunând c\: „Ea a f\cut
ceea ce avea de f\cut: mai dinainte a uns trupul meu, spre înmormântare” (Marcu
14,8; Ioan 12,7). Este adev\rat c\ fraza lui Iisus nu implic\ automat o moarte
iminent\, dar acesta este sensul cel mai evident. El interpreteaz\ ungerea ca semn
c\ va muri curând [i va fi înmormântat [i le-o spune ucenicilor care, scandaliza]i [i
meschini, probabil nu în]eleg nici acum semnifica]ia cuvintelor Înv\]\torului.
Constatarea lui Iisus se impune: „Cei ce sunt cu mine nu m-au în]eles” (Faptele lui
Petru 10).
Ultimul indiciu este dat ucenicilor în timpul ultimei cine (Cina cea de tain\),
de joi seara, în ajunul mor]ii sale. Aceasta, ca [i intrarea în Ierusalim, a fost
preg\tit\ cu grij\ [i organizat\ de Iisus ca o mas\ de r\mas bun. Masa se va
caracteriza printr-o succesiune de gesturi [i cuvinte neobi[nuite despre pâine [i
despre paharul cu vin. Dup\ cin\, cât se afl\ înc\ la mas\, Iisus le va spune, între
altele, celor Doisprezece: „Adev\rat gr\iesc vou\ c\ de acum nu voi mai bea din
rodul vi]ei pân\ în ziua aceea când îl voi bea nou în împ\r\]ia lui Dumnezeu”
(Marcu 14,25 || Luca 22,18). Este clar c\ vrea s\ sugereze c\ este ultima oar\ când
m\nânc\ cu ei. C\-[i simte moartea iminent\ [i c\ nu va mai apuca s\rb\toarea
Pa[telui vineri noaptea, peste nici 24 de ore. De aceea a hot\rât s\ organizeze cina
extraordinar\, de r\mas bun, la Ierusalim, ora[ul care ucide profe]ii pe care
Dumnezeu i-i trimite. Aici explic\ Iisus clar ce sens d\ mor]ii – [i, de asemenea,
vie]ii – sale (v. 6.1.3.).
6.1.2. O moarte cu sens
Iisus din Nazaret [i-a intuit moartea, dar n-a c\utat-o asemenea cuiva care ar dori
s\ se sacrifice cu orice pre]. Aceast\ moarte a fost rezultanta multor factori, ce au
]esut treptat un fel de pânz\ de p\ianjen, pân\ la urm\ de neînvins, în jurul lui.
Iisus se îndreapt\ spre o moarte pe care nu o provoac\, dar nici n-o evit\, nu fuge
de ea. O prive[te în fa]\, o înfrunt\ [i o accept\. În pofida îndoielilor de ultim\ or\
din gr\dina Getsemani, nu respinge moartea iminent\, ci o interpreteaz\ ca
rezultat al voin]ei lui Dumnezeu. Vede în moartea lui un sens, venit nu din el, ci din
rela]ia lui intim\ cu Dumnezeu, Tat\l. Dumnezeu d\ sens mor]ii lui Iisus, ca
suferin]a lui s\ devin\ mijlocul prin care sosesc eliberarea [i salvarea, mântuirea.
Cum afirm\ B F. Meyer, Iisus nu avea ca obiectiv s\ fie respins [i s\ moar\; ci, mai
degrab\, s\-[i asume, în]elegându-le sensul, respingerea [i moartea.

6.1.2.1. O via]\ [i o moarte pentru ceilal]i

În via]a lui Iisus, cum am constatat, exist\ o ofert\ [i o cerere continu\ de solicitudine
[i de ajutor. Dumnezeul de care vorbe[te Iisus, cel prezent în actele sale de vindecare,
se arat\ generos [i stimuleaz\ generozitatea. Iisus îi invit\ pe cei ce-l ascult\ s\ fac\
din mil\ principiul lor de ac]iune, imitând comportamentul lui Dumnezeu: „Fi]i
milostivi, precum [i Tat\l vostru este milostiv” (Luca 6,36). El folose[te imaginea
servitului la mas\ ca referent prim al iubirii fa]\ de ceilal]i. A iubi înseamn\ a te pune
în slujba altui om, precum cel ce serve[te la mas\, care trebuie s\ se îngrijeasc\ s\ nu
le lipseasc\ nimic mesenilor: „C\ci cine este mai mare: cel care st\ la mas\ sau cel
care sluje[te? Oare, nu cel ce st\ la mas\? Iar eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce
sluje[te” (Luca 22-27). Mai mult, la cina de r\mas bun, Iisus, Înv\]\torul, va face un
gest rezervat servitorilor [i sclavilor: le va sp\la picioarele celor de la mas\, în acest
caz, ucenicii. Le va oferi din pâinea lui frânt\ [i din vin, ca semn de d\ruire [i dragoste
pân\ la cap\t (v. 6.1.3.2.).
Cuvintele despre slujirea voluntar\, liber aleas\, sunt frecvente în mesajul lui
Iisus. În acest sens, în parabola st\pânului întors de la nunt\, sunt elogia]i servitorii
care stau noaptea de veghe [i îl a[teapt\. Reac]ia st\pânului este surprinz\toare: îi
a[az\ la mas\ [i îi sluje[te (v. Luca 12,36-38). Slujirea este numitorul comun în
atitudinea reciproc\ a st\pânului [i a slugilor. Iisus suprim\ distinc]ia dintre cel
c\ruia îi revine s\ slujeasc\ [i cel ce are privilegiul de a fi slujit. Între ai s\i, „Dac\
cineva vrea s\ fie întâiul, s\ fie cel din urm\ dintre to]i [i slujitor al tuturor” (Marcu
9,35). Ceea ce înseamn\ c\ primul trebuie s\ ocupe locul ultimilor, cei ce
conteaz\ pu]in, [i s\ devin\ slujitorul lor, s\ nu se gândeasc\ la el, ci la cei s\raci,
înfometa]i [i tri[ti.
Slujirea umil\ la care sunt chema]i ucenicii este contrapus\ prepoten]ei celor
ce st\pânesc [i oprim\, a oamenilor deveni]i sclavi ai propriului interes. Iisus le
aminte[te celor Doisprezece c\, spre deosebire de cei puternici [i influen]i, care-[i
utilizeaz\ resursele ca s\-i umileasc\ pe cei slabi, „între voi nu trebuie s\ fie a[a, ci
care va vrea s\ fie mare între voi, s\ fie slujitor al vostru” (Marcu 10,43 || Matei
20,26). A fi primul înseamn\ a te face sclavul tuturor: este o regul\ fundamental\
printre ucenicii lui Iisus.
 Imaginea slujirii liber acceptate a fost aleas\ de Iisus pentru a-[i rezuma
întreaga misiune, pentru a-[i focaliza via]a: „Fiul omului n-a venit ca s\ i se
slujeasc\, ci ca el s\ slujeasc\ (Marcu 10,45 || Matei 20,28)”. Citit\ în aceast\ cheie,
via]a lui Iisus este un mare gest de slujire, responsabil\ [i activ\, în beneficiul
p\c\to[ilor [i s\racilor. Celor dispre]ui]i din motive religioase, Dumnezeu – prin
intermediul lui Iisus – le d\ruie[te iertarea, iar s\racii sunt neîndoielnic prefera]ii
Împ\r\]iei, destinatarii unei ve[ti bune – evanghelia – care le schimb\ via]a. Iisus
î[i asum\, în activitatea sa, dorin]a lui Dumnezeu ca nici unul din fiii s\i, buni sau
r\i, drep]i sau nedrep]i, s\ nu se piard\. În acest orizont intr\ to]i oameni, inclusiv
du[manii, cei ce-l ur\sc, îl prigonesc sau caut\ s\-l elimine. Iisus predic\ [i
practic\ iubirea pentru du[mani, convins c\ violen]a din inim\ trebuie extirpat\. În
Tat\l nostru, rug\ciunea ucenicilor, iubirea pentru du[mani ia înf\]i[area unui
angajament explicit: „{i ne iart\ nou\ gre[ealele noastre, precum [i noi iert\m
gre[i]ilor no[tri” (Matei 6,12 || Luca 11,4).
Dac\ via]a lui Iisus este un mare gest de slujire [i d\ruire, de renun]are de sine
în beneficiul altora, moartea sa nu poate fi altfel. Dac\, fidel lui Dumnezeu, Tat\l
s\u, a tr\it aducând tuturor salvare, nu-[i putea proiecta altfel moartea. Dac\ via]a
i-a fost d\ruire continu\ celorlal]i, moartea trebuia s\-i fie d\ruirea vie]ii spre
binele celorlal]i, dorit\ [i primit\ de Dumnezeu. Moartea lui nu a r\mas pur [i
simplu moartea lui, ci a fost îndreptat\ spre cei pe care-i slujise, adic\ spre to]i.
Moartea lui se g\se[te într-o continuitate armonioas\ [i, în acela[i timp, dramatic\,
cu via]a.
Mai mult, dac\ în via]\ Iisus acceptase s\ fie instrumentul ales ca salvarea lui
Dumnezeu s\ ajung\ la mul]i, moartea, liber asumat\, poate deveni, în mod
paradoxal, mijlocul prin care aceast\ salvare s\ ajung\ la to]i. Astfel este descris\
în Marcu 10,45 (|| Matei 20,28): „C\ [i Fiul omului […] a venit […] s\-[i dea sufletul
r\scump\rare pentru mul]i”. Sub aceste cuvinte se poate descoperi figura
Slujitorului profetizat de Isaia, care-[i ofer\ via]a ca sacrificiu pentru a isp\[i
p\catele celorlal]i, care„a purtat f\r\delegile multora [i pentru cei p\c\to[i [i-a dat
via]a” (Isaia 53,10-12). Cum afirm\ J. B. Green, moartea lui Iisus este un
microcosmos al vie]ii sale.

6.1.2.2. Un sens care vine de la Dumnezeu, Tat\l

În scrierile iudaice din sec. II–I î.H. nu lipsesc referirile la suferin]ele prin care trebuie
s\ treac\ poporul lui Israel sau oameni din acest popor, persecuta]i de du[manii lui
Dumnezeu [i ai Legii. Dura persecu]ie a lui Antioh IV Epiphanes împotriva religiei
iudaice a însemnat executarea sau simplul asasinat a nu pu]ini oameni, care au
preferat s\ moar\ decât s\ se supun\ dispozi]iilor regelui [i s\ abandoneze Legea
profanând astfel leg\mântul. B\trânul Eleazar sau cei [apte tineri, obliga]i s\ m\nânce
carne de porc, au pl\tit cu martiriul fidelitatea fa]\ de Legea p\rin]ilor (v. Cartea a
doua a Macabeilor, 6 [i 7). Efectiv, „mare urgie a venit peste Israel” (v. Cartea întâi a
Macabeilor 1,67). Din aceea[i epoc\ dateaz\ cartea lui Daniel, în care se men]ioneaz\
de asemenea persecu]ia care a lovit „pe sfin]ii [poporul sfânt] Celui Preaînalt”, da]i în
mâna celui de-al patrulea imperiu du[man, adic\ al lui Antioh (Daniel 7,25). În
special, „printre în]elep]i, mul]i vor c\dea ca s\ se l\mureasc\, s\ se cur\]easc\ [i
s\ se albeasc\ pân\ la sfâr[itul vremii, c\ mai este înc\ pân\ la vremea rânduit\”
(Daniel 11,35).
 P\timirea celui drept apare [i în Cartea în]elepciunii lui Solomon. Aici el este
prezentat, în culori vii, drept cineva, considerat fiul lui Dumnezeu, îndep\rtat de
cei ce nu respect\ Legea. Necredincio[ii vor s\-l încerce prin insulte [i chinuri, s\-l
condamne la o moarte umilitoare, ca s\ vad\ dac\ „Dumnezeu îl va ap\ra [i-l va
scoate din mâna potrivnicilor s\i” (2,18). Acest portret prezint\ notabile analogii cu
cel din Patimile lui Iisus [i cu cele care apar [i în unii Psalmi, mai ales 21,30 [i 68.
În Psalmul 21,8, cel drept este obiectul batjocurii mul]imii cu vorbe asem\n\toare
celor din Cartea în]elepciunii lui Solomon, reluate în Matei 27,43: „izb\veasc\-l
[Dumnezeu] pe el, mântuiasc\-l pe el, [da]c\-l voie[te pe el”.
Cântarea slujitorului Domnului aflat în suferin]\, din Isaia 52,13-53,12, nu este
îns\ interpretat\ de scrierile iudaice ca referindu-se la Mesia. În consecin]\, nici în
nara]iunile evanghelice ale Patimilor nu este introdus\ direct aceast\ figur\ a
Vechiului Testament. Unica excep]ie este Luca 22,37, în care se citeaz\ Isaia 53,12
(„{i cu cei f\r\ de lege s-a [a fost] socotit”). Aceast\ absen]\ surprinz\toare, date
fiind marile analogii dintre destinul slujitorului din Isaia [i al lui Iisus se datoreaz\
faptului c\, probabil, Iisus nu s-a identificat în timpul patimilor cu figura slujitorului
lui Dumnezeu trasat\ în cartea profetului Isaia. Cum vom vedea mai jos (6.1.3.3.),
pe cruce s-a identificat cu figura persecutat\ [i suferind\ din Psalmul 21: omul
c\zut în mâinile du[manilor, care, cu un sentiment de profund\ singur\tate, cere
lui Dumnezeu s\-l elibereze [i s\-l izb\veasc\.
Toate acestea nu înseamn\ îns\ c\ Iisus nu d\ o semnifica]ie izb\vitoare
mor]ii sale. Semnifica]ia dat\ de el mor]ii – ca [i cea pe care o d\ vie]ii lui – este
legat\ de experien]a sa legat\ de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Iisus accept\
p\timirea [i crucea c\ci le consider\ drumul pe care l-a ales Tat\l ca mântuirea sa
porneasc\ din chiar inima umanit\]ii. Relu\m afirma]ia solemn\ a lui Iisus
men]ionat\ în Luca 13,33: „Îns\ [i ast\zi [i mâine [i în ziua urm\toare merg,
fiindc\ nu este cu putin]\ s\ piar\ prooroc afar\ din Ierusalim”.
Moartea profe]ilor nu este una blând\, este precedat\ de respingere [i înso]it\
de suferin]e (v. Matei 27,37-39 || Luca 13,34-35, text comentat mai sus, în 6.1.1.2).
Cazul profetului Ieremia este paradigmatic pentru trimisul lui Dumnezeu devenit
victima insultelor, a ostilit\]ii [i tr\d\rii [i care, în pofida acestora, crede în cel ce l-
a trimis ca profet la poporul s\u (v., de ex., a cincea plângere a lui Ieremia, 20,7-
13). Profetul declar\ c\ a fost întotdeauna sub amenin]area spadei care elimin\
„ca un leu pierz\tor” (Ieremia 2,30). Trimisul divin devine un obstacol pentru
mul]i, c\ci cheam\ la poc\in]\ [i, de aceea, deranjeaz\ [i este îndep\rtat prin
moarte (v. Neemia 9,26).
Asprul drum al profetului, care trece prin suferin]\ [i moarte, este îns\ unul
ar\tat de Dumnezeu. De aceea spune Iisus c\ merge la Ierusalim, altfel „nu este
cu putin]\”, fiindc\ aceasta e voia lui Dumnezeu. Moartea lui are sens în m\sura în
care se înscrie într-un plan greu de în]eles din perspectiva salv\rii integrit\]ii
proprii: profetul sufer\ martiriul pentru a fi credincios lui Dumnezeu [i mesajului
ce i-a fost încredin]at. Drumul profetului este drumul martiriului, un drum
deopotriv\ al credin]ei [i al deciziei. De aceea, moartea sa prime[te sensul pe care
Dumnezeu i-l d\. Nu este rodul orgoliului sau al curajului, ci al fidelit\]ii pentru un
destin [i un sens. Iisus, în toate apropiat Tat\lui, astfel î[i percepe moartea [i î[i
însu[e[te inten]ia izb\vitoare [i eliberatoare pe care Tat\l o confer\ patimilor.
Iisus î[i contureaz\ poate cel mai expresiv viitorul [i ra]iunile lui în parabola
lucr\torilor la vie uciga[i (Marcu 12,1-9 || Matei 21,33-41 || Luca 20,9-16 || Toma 65).
Cadrul descris coincide perfect cu situa]ia tr\it\ de el la cap\tul vie]ii. Nara]iunea
are trei personaje: st\pânul viei, fiul s\u [i lucr\torii. Parabola nareaz\ povestea
st\pânului unei vii care a îngrijit-o cum se cuvine, a arendat-o unor lucr\tori [i a
plecat departe. La cules, [i-a trimis de trei ori slujitorii dup\ partea ce i se cuvenea,
dar de fiecare dat\ ace[tia sunt agresa]i, insulta]i, b\tu]i [i obliga]i s\ se întoarc\
cu mâinile goale. St\pânul viei hot\r\[te atunci s\-[i trimit\ unicul fiu, cu speran]a
c\, m\car el, o s\ fie respectat de lucr\tori. Dar ace[tia nu doar c\ nu-l respect\, ci
decid s\-l ucid\ ca s\-[i însu[easc\ o mo[tenire ce nu le apar]ine, pe care tat\l o
rezervase fiului. Este o decizie dur\: îl prind pe fiu, îl ucid, iar cadavrul i-l arunc\
afar\ din vie, l\sându-l neîngropat.
Analogiile dintre parabol\ [i situa]ia lui Iisus sunt realmente frapante [i arat\
c\ Iisus î[i prev\zuse moartea din mâinile autorit\]ilor poporului s\u – lucr\torii-
arenda[i –, care au abuzat de responsabilitatea pentru Israel – via – atât de mult,
încât i-au respins profe]ii – slujitorii – [i [i-au însu[it o mo[tenire care apar]inea
doar lui Dumnezeu – st\pânul viei. Punctul culminant este intrarea în scen\ a
fiului. În primul rând, intr\ ca pies\-cheie în planul tat\lui în leg\tur\ cu via, un
plan plin de r\bdare [i iertare fa]\ de lucr\torii nedemni care atacaser\
persoanele trimise anterior [i, chiar numai pentru asta, merit\ condamnarea [i
pedeapsa. Tat\l, îns\, r\spunde r\ului cu binele [i decide s\-[i trimit\ cel mai
pre]ios bun, propriul fiu. Are înc\ încredere în lucr\tori [i crede c\ vor r\spunde
pe m\sura marelui s\u gest de afec]iune. În acest punct intr\ în scen\ fiul, ca
trimis al tat\lui. În locul primirii respectuoase la care se a[tepta tat\l, este asasinat
– premeditat, f\r\ avertizare, rodul unei conspira]ii –, urmat de cel mai abominabil
gest: cadavrul fiului r\mâne f\r\ mormânt. Relatarea este concentrat\ [i
dramatic\, corespunz\toare temei.
Subliniem c\ parabola, dens\ în con]inut [i form\, nu vrea s\ fie filmul a ceea
ce i se va întâmpla lui Iisus, ci vrea s\ pun\ în eviden]\ ce i se întâmpl\. Dou\
detalii ne ajut\ s\ în]elegem c\ parabola nu e un for[pan, un rezumat al viitorului
film. Pe de o parte, spre deosebire de fiul din parabol\, Iisus nu a fost ucis de
autorit\]ile religioase ale Israelului, ci condamnat la moarte [i executat de romani.
Pe de alt\ parte, trupul lui nu va r\mâne neînmormântat, ca al fiului din parabol\,
c\ci unul dintre diriguitorii poporului, membru al Sanhedrinului [i discipol al lui
Iisus, Iosif din Arimateea, se va ocupa de înmormântarea lui, într-un mormânt
care-i apar]ine (v. 6.2.6).
Punctul central al parabolei, în rela]ie cu ce ne intereseaz\ acum, este c\ Iisus
se identific\ pe sine cu figura fiului trimis de st\pânul viei. El este ultimul trimis al
lui Dumnezeu, Tat\l, care sufer\ [i moare ca urmare a bun\voin]ei acestuia fa]\
de Israel, poporul s\u, [i fa]\ de c\peteniile lui. În parabol\, ceea ce explic\
moartea fiului [i, ca atare, d\ semnifica]ie mor]ii lui, este vrerea tat\lui de a-l
trimite la vie [i la lucr\torii ei. De aceea, r\spunsul acestora este o insult\ la adresa
bun\voin]ei infinite a tat\lui [i, de asemenea, a fiului.
 Totu[i – de-acum în afara nara]iunii parabolice – moartea fiului nu eclipseaz\
inten]ia Tat\lui pe care Iisus, Fiul, a acceptat-o: s\ mearg\ la vie în semn de iubire
[i bun\voin]\. Moartea Fiului este rezultatul ultim al unei decizii a Tat\lui, care
voia s\-i izb\veasc\ pe lucr\tori de r\ul f\cut oferindu-le prezen]a [i compania
propriului s\u Fiu. Duritatea exagerat\ [i inexplicabil\ a autorit\]ilor/lucr\torilor
viei îl duce pe Iisus/fiu la o moart\ crud\, dar semnifica]ia acestei mor]i vine din
iubirea, [i ea exagerat\ [i inexplicabil\, a lui Dumnezeu/st\pânul viei fa]\ de
poporul s\u. Moartea lui Iisus nu va fi doar condamnarea nedreapt\ a unui
nevinovat f\r\ ap\rare, ci martiriul Fiului trimis de Tat\: voin]a lui Dumnezeu [i
planul s\u de iubire [i iertare sus]in crucea pe care Iisus va fi r\stignit.

6.1.3. Ultima cin\

Despre semnifica]ia pe care o d\ mor]ii sale, Iisus vorbe[te mai ales când se afl\
pentru ultima oar\ cu cei Doisprezece, cercul cel mai apropiat de ucenici. Joi, 6
aprilie, anul 30 d.H., ziua dinaintea patimilor [i a mor]ii sale, Iisus, care are ca loc
de g\zduire Betania, decide c\ va lua cina cu cei Doisprezece într-o cas\ situat\ în
interiorul zidurilor Ierusalimului [i trimite pe doi dintre ei s\ preg\teasc\ masa (v.
Marcu 14,12-16 || Matei 26,17-19 || Luca 22,7-13). Ucenicii intr\ în Ierusalim cu
misiunea ca, discret, aproape clandestin, s\ preg\teasc\ cina într-o înc\pere mare
a unei case din ora[, împodobit\ cu covoare [i perne. Cei doi ucenici nu [tiu unde
se afl\ casa [i, potrivit indica]iilor date lor de Iisus, vor trebui s\ fie condu[i de un
un b\rbat cu un urcior cu ap\, pe care îl vor g\si la intrarea în ora[. Spre sear\,
Iisus intr\ în cas\ cu cei Doisprezece.
Pentru el – pentru ei sigur nu – este o cin\ de r\mas bun. Iisus nu doar le spal\
picioarele, dar va rosti unele cuvinte despre pâine (la începutul mesei) [i despre
paharul cu vin (la sfâr[it). Aceste cuvinte – împreun\ cu gesturile anterioare, pe
care vor s\ le explice – reflect\ sensul pe care Iisus îl d\, explicit, mor]ii sale
iminente. Acum, înaintea supliciului, Iisus „vede” în profunzime evenimentele [i-[i
situeaz\ moartea în rela]ie cu trecutul, prezentul [i viitorul. Concentreaz\ în ultima
cin\ toat\ via]a sa. Cina de r\mas bun arat\, ca nici un alt eveniment din via]a lui
Iisus, semnifica]ia pe care a vrut s-o dea mor]ii sale.
Ultima cin\ cu cei Doisprezece este atestat\ de cele trei mari tradi]ii ale
Noului Testament: evangheliile sinoptice, Evanghelia dup\ Ioan [i apostolul Pavel.
Cina a fost testamentul spiritual al lui Iisus [i astfel a fost în]eleas\ de evangheliile
lui Luca (22,14-38) [i, mai ales, Ioan, care îi dedic\ chiar cinci capitole (13-17)!
Izvorul istoric cel mai vechi se afl\, îns\, în Epistola întâia c\tre Corinteni, scris\ de
apostolul Pavel în 55-56 d.H. (11,23-26). În epistol\ apostolul Pavel men]ioneaz\
gesturile [i cuvintele lui Iisus despre pâine [i despre pahar „în noaptea în care a
fost vândut”, subliniind c\ este vorba de o tradi]ie primit\ „de la Domnul”, cu
r\d\cini, adic\, în timpul vie]ii lui Iisus. Pavel afirm\ c\ a primit personal aceast\
tradi]ie [i a transmis-o Corintenilor ca nucleu al celebr\rii Euharistiei. Independent
de Pavel, [i Evanghelia dup\ Marcu (14,22-25) – de care depinde Evanghelia dup\
Matei (26,26-29) – transmite ce a f\cut [i ce a spus Iisus despre pâinea [i paharul
cu vin împ\r]ite celor prezen]i, cei Doisprezece. Evanghelia dup\ Luca (22,15-20)
depinde, în esen]\, de relatarea din Epistola întâia c\tre Corinteni.
 În toate aceste patru nara]iuni este vizibil\ influen]a celebr\rii liturgice a
Euharistiei realizat\ de primele comunit\]i cre[tine, atât în limbajul stilizat [i
hieratic, cât [i în unele expresii [i adaosuri. O alt\ dovad\ a acestei influen]e se
g\se[te în fragmentul din Evanghelia dup\ Ioan (6,51-58) care vorbe[te despre
hrana cu trupul [i sângele Fiului omului.

6.1.3.1. O cin\ de r\mas bun în contextul Pa[telui

Prima întrebare pe care trebuie s\ ne-o punem se refer\ la caracterul ultimei cine.
F\r\ nici o îndoial\, ultima mas\ a lui Iisus a început joi, „f\cându-se sear\” (Marcu
14,17), [i a durat pân\ mai târziu în noapte. A avut deci loc vineri dat fiind c\, potrivit
obiceiului iudaic, ziua începe odat\ cu apusul soarelui (din ziua anterioar\). Pavel o
situeaz\ „în noaptea în care [Iisus] a fost vândut” (I Corinteni 11,23), iar Evanghelia
dup\ Ioan observ\ c\, dup\ ce Iuda a p\r\sit masa „era noapte” (13,30).
Masa a avut loc într-o cas\ din Ierusalim, proprietatea unei cuno[tin]e a lui
Iisus, unde, la catul de sus, era o înc\pere, un „foi[or mare”, numit\ tradi]ional
„cenaculum”. Au fost prezen]i probabil 13 oameni – Iisus [i cei mai apropia]i
ucenici, cei Doisprezece – de[i unul din ei, Iuda, a plecat înainte s\ se încheie. Nu
este, îns\, de exclus total posibilitatea ca, în mod excep]ional, s\ fi luat parte [i
câteva femei, între care Maria, mama lui Iisus. Având în vedere obiceiurile iudaice,
a servit la mas\ probabil un slujitor, pus la dispozi]ie pentru aceast\ ocazie de
st\pânul casei. Un ecou al acestui fapt ar putea fi în Luca 22,27 („cine este mai
mare: cel care st\ la mas\, sau cel care sluje[te?”). Înc\perea era împodobit\ „cu
covoare [i perne”, iar participan]ii mâncau mai mult sau mai pu]in „întin[i” sau
rezema]i de un fel de divane puse în jurul unei mese în form\ de U. În orice caz,
nu a[eza]i pe scaune, [i f\r\ farfurii individuale, luau mâncarea sau o înmuiau în
sosul din vasele comune. Paharul de vin era îns\ personal.
Scena pe care am descris-o, bazat\ pe informa]iile din texte, corespunde unei
mese festive care, în acest caz, n-a fost prezidat\ nici de capul familiei, nici de
st\pânul casei, ci de Iisus, Înv\]\torul. În acea sear\ de joi din anul 30 d.H. la evrei
nu era s\rb\toare: marea mas\, cea mai important\ din an, cina pascal\, urma s\
aib\ loc a doua zi, vineri, 14 nisan, dup\ apusul soarelui, când începea ziua de
Pa[te. Prin urmare, ultima cin\ a lui Iisus cu ucenicii a fost festiv\, extraordinar\,
fiindc\ a[a a hot\rât el.
Cina s-a desf\[urat conform tradi]iei meselor de s\rb\toare iudaice: o
rug\ciune de binecuvântare/mul]umire pentru pâine, la începutul mesei; masa
propriu-zis\, abundent\; o rug\ciune de binecuvântare/mul]umire pentru vin la
sfâr[itul mesei. A[a consemneaz\ Pavel, când se refer\ la „paharul
binecuvânt\rii”, paharul care se bea la sfâr[it (10,16 [i 11,25). Evident, o mas\
festiv\, abundent\, nu se termina repede, era o ocazie de a r\mâne mai mult de
vorb\. La cina de r\mas bun erau pe deplin justificate, din partea lui Iisus, unele
dintre cuvintele adresate ucenicilor. Evangheliile lui Luca (22,14-38) [i Ioan
(capitolele 13-17) situeaz\ în acest moment o lung\ intreven]ie a lui Iisus, înso]it\
de întreb\ri [i observa]ii ale ucenicilor.
 Cel mai surprinz\tor la aceast\ cin\ este faptul c\ Iisus converte[te rug\ciunile
de binecuvântare (berakha, în ebraic\; eulogia, în greac\) sau de mul]umire
(toda, în ebraic\, eucharistia, în greac\), care se fac la începutul [i la sfâr[itul
mesei, într-o realitate diferit\. La evrei, cel care prezida masa s\rb\toreasc\ lua, la
început, o pâine mic\ rotund\, spunea asupra ei rug\ciunea de binecuvântare – la
care cei prezen]i r\spundeau Amen. Apoi, rupea câte o bucat\ pentru fiecare om
de la mas\ [i le-o oferea. Iisus a f\cut acela[i lucru, dar a înso]it ac]iunea de
împ\r]ire a pâinii cu aceste cuvinte: „Lua]i, mânca]i, acesta este trupul meu”. La
sfâr[it, cel ce prezida masa î[i lua paharul, plin cu vin, îl ridica deasupra mesei [i
rostea rug\ciunea de binecuvântare, cu un alt Amen, ca r\spuns al celorlal]i. Apoi,
începând cu persoana care f\cuse rug\ciunea, fiecare bea vin din propriul pahar.
Iisus nu urmeaz\ îns\ obiceiul stabilit, ci roste[te binecuvântarea asupra paharului
s\u [i-l trece ucenicilor, ca to]i s\ bea din el, ac]iune înso]it\ de cuvintele: „Acesta
este sângele meu, al Legii celei noi, care pentru mul]i se vars\”. A vrut ca to]i cei
de la mas\, cei Doisprezece, s\ m\nânce dintr-o singur\ pâine, rupt\ [i împ\r]it\,
[i s\ bea dintr-un singur pahar vin.
Cum se obi[nuie[te la o cin\ s\rb\toreasc\, participan]ii mai r\mân de vorb\
la mas\ dup\ ce au b\ut paharul de binecuvântare, convertit de Iisus în paharul
leg\mântului [i al unirii profunde dintre el [i cei Doisprezece. Acum, cuvintele sale
se refer\ la alt\ mas\, masa de la sfâr[itul istoriei, din Împ\r\]ia lui Dumnezeu. În
cartea profetului Isaia este descris\ cu aceste cuvinte: „{i Domnul Savaot va
preg\ti în muntele acesta pentru toate popoarele un osp\] de c\rnuri grase, un
osp\] cu vinuri bune, c\rnuri grase cu m\duv\, vinuri bune, limpezite!” (Isaia
25,6). Vinul bun este, într-adev\r, caracteristic unui mare osp\], de aceea Iisus
face aluzie la osp\]ul din Împ\r\]ie referindu-se, poetic, la „rodul vi]ei”: „Adev\rat
gr\iesc vou\ c\ de acum nu voi mai bea din rodul vi]ei pân\ în ziua aceea când îl
voi bea nou în Împ\r\]ia lui Dumnezeu” (Marcu 14,25 || Matei 26,29). În Luca 22,18
fraza se încheie asem\n\tor: „pân\ ce nu va veni Împ\r\]ia lui Dumnezeu”. Iisus
afirm\ solemn c\ aceast\ cin\ este una de r\mas bun, c\ci prima mas\ cu
ucenicii – prima oar\ când din nou va „bea vin” cu ei – va fi cu ocazia osp\]ului
definitiv în Împ\r\]ie. Cu alte cuvinte, aceast\ ultim\ cin\ a lui Iisus nu este un
punct final, ci un „punct [i de la cap\t”: va continua [i se va încheia în Împ\r\]ia
lui Dumnezeu. A[a a în]eles, corect, memoria liturgic\ a primelor comunit\]i, care
au continuat s\ celebreze ultima cin\ a lui Iisus, adic\, Euharistia, cum remarc\
fraza: „Aceasta s\ face]i ori de câte ori ve]i bea, spre pomenirea mea” din Pavel (I
Corinteni 11,24 [i 25) [i din Evanghelia dup\ Luca (22,19), care î[i dobânde[te
întregul sens dup\ învierea celui r\stignit. Biserica cre[tin\ continu\ [i reia,
celebrând-o, semnifica]ia cinei de r\mas bun.
Impactul gesturilor [i cuvintelor lui Iisus din timpul ultimei cine a fost atât de mare,
încât tradi]ia cre[tin\ cea mai veche a f\cut din ele o unitate. Modelul mesei
s\rb\tore[ti iudaice ne-a ar\tat îns\ c\ cele trei elemente men]ionate (gestul [i
cuvintele despre pâine, gestul [i cuvintele despre vin [i cuvintele despre osp\]ul
din Împ\r\]ie) nu sunt imediat succesive: primul se situeaz\ la începutul mesei, al
doilea la sfâr[it, iar al treilea dup\ masa propriu-zis\. Evanghelia dup\ Marcu,
urmat\ de Matei, ni le-a transmis într-un singur bloc, de[i la origine au fost
separate (Marcu 14,22; 14,23-24; 14,25). {i, conform aceleia[i tehnici, Marcu a
relatat separat anun]ul tr\d\rii lui Iuda f\cut de Iisus (Marcu 14,18-21|| Matei 26,21-
25). Acest anun] (în care, trebuie remarcat, Iisus nu roste[te numele lui Iuda,
ucenicul tr\d\tor) este f\cut, foarte probabil, la mijlocul mesei („Pe când [edeau
la mas\ [i mâncau”, Marcu 14,18), nu înainte, cum o lectur\ pu]in atent\ a
Evangheliei lui Marcu ar putea face s\ se în]eleag\. Este clar c\ tradi]ia din Marcu
[i Matei a stilizat [i concentrat evenimentele ultimei cine a lui Iisus cu ucenicii.
Evanghelia lui Luca, care, cum am spus mai sus, depinde de relatarea
apostolului Pavel, a remodelat-o mai mult (v. Luca 22,14-23). Principala noutate
din Luca este prezentarea ultimei cine ca o cin\ pascal\ iudaic\, chiar de la prima
fraz\ rostit\ de Iisus: „Cu dor am dorit s\ m\nânc cu voi acest Pa[ti, mai înainte de
patima mea” (Luca 22,15). Se vorbe[te apoi de un prim pahar de vin împ\r]it între
ucenici, spre a ar\ta c\ urm\toarea mas\ cu Iisus va fi cea din Împ\r\]ie. {i abia
apoi vin gesturile [i cuvintele despre pâine [i paharul de vin (v. Luca 22,17-20).
Aceast\ ordine (primul pahar sau paharul de kidush, frângerea pâinii, urm\torul
pahar sau paharul binecuvânt\rii) î[i are corespondentul în cina ritual\ iudaic\ de
Pa[te, descris\ în Mi[na (Pessahim 10). Nu corespunde ordinii unei mese festive
iudaice (binecuvântarea [i frângerea pâinii, masa, binecuvântarea paharului de
vin). Luca – asemenea lui Marcu [i Matei – a separat anun]ul tr\d\rii lui Iuda, dar,
spre deosebire de ei, l-a situat la sfâr[it (V. Luca 22,21-23).
Este adev\rat c\ Evanghelia lui Luca este singura care nareaz\ cina de r\mas
bun a lui Iisus ca pe o cin\ pascal\, dar toate trei evangheliile sinoptice (Marcu,
Matei, Luca) o situeaz\ într-un context pascal. Toate trei, unanim, afirm\ c\ a avut
loc „în ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Pa[tile [mielul pascal]” (Marcu
14,12 || Matei 26,17 || Luca 22,7) [i în toate trei Iisus î[i exprim\ dorin]a „s\ m\nânc
Pa[tile” cu ucenicii (Marcu 14,14 || Matei 26,18 || Luca 22,8.11). În plus, Marcu
(14,26) [i Matei (26,30) spun c\ cina s-a încheiat prin „cânt\ri de laud\”, referire la
a[a-numitul hallel (format din psalmii 115-118), care se cânta la sfâr[itul mesei.
Într-un cuvânt, evangheliile sinoptice consider\ acea joi ajunul Pa[telui, adic\ 14
nisan, [i situeaz\ moartea lui Iisus în ziua de Pa[te.
Tot în evangheliile sinoptice exist\ îns\ o serie de detalii [i informa]ii
neconcordante cu aceast\ datare [i, prin urmare, cu considerarea ultimei cine a
lui Iisus ca o cin\ pascal\ (v. 4.5.1.2.). Astfel, acestea nu cuprind nici cea mai mic\
aluzie la miel, la pâinea nedospit\, la ierburi amare, elemente fundamentale în
celebrarea Pa[telui iudaic. Pe de alt\ parte, în Evanghelia dup\ Ioan cina este
prezentat\ ca având loc în seara când începe „Vinerea Pa[tilor” (19,14 [i 31), adic\
14 nisan din anul 30 d.H. Este vorba, deci, de o cin\ care nu coincide cu cea
pascal\ iudaic\ din acel an. În consecin]\, din ra]iuni cronologice [i istorice,
referitoare atât la circumstan]ele, cât [i la structura cinei înse[i, pare cert c\ cina
de r\mas bun a lui Iisus cu ucenicii a fost o mas\ festiv\ [i extraordinar\, dar nu
una pascal\. A[a se desprinde din informa]iile furnizate de apostolul Pavel [i de
Evanghelia lui Ioan.
 Dar, atât în Pavel, cât [i în Evanghelia dup\ Ioan, totul este impregnat de
simbolistica pascal\. În Ioan, moartea lui Iisus este pus\ în leg\tur\ direct\ cu
normele referitoare la mielul pascal. Evanghelia subliniaz\ c\ lui Iisus, dup\
moarte, nu i se zdrobesc oasele – spre deosebire de ceilal]i doi b\rba]i crucifica]i
odat\ cu el – [i face compara]ia cu mielul pascal care, potrivit Exodului 12,46,
trebuia g\tit [i mâncat f\r\ s\ i se zdrobeasc\ nici un os (v. Ioan 19,36). De fapt,
chiar la începutul Evangheliei dup\ Ioan, Iisus era prezentat ca „mielul lui
Dumnezeu, cel ce ridic\ p\catul lumii ” (1,29.36). {i, în timp ce moare, în Templu
se sacrific\ mieii care se vor mânca la Ierusalim în aceea[i sear\. Prin urmare, în
cea de-a patra evanghelie, moartea lui Iisus este una isp\[itoare [i pe deplin
pascal\, c\ci el ocup\ locul mielului sacrificat.
La fel, în Epistola întâia c\tre Corinteni, scris\ de apostolul Pavel, Iisus este
omagiat ca „Pa[tile nostru [mielul pascal]”, care „s-a jertfit pentru noi” (5,7).
Pomenirea izb\vitoare a eliber\rii din Egipt se converte[te acum în izb\virea
ob]inut\ prin moartea [i învierea lui Iisus. Pavel contrapune vechiului aluat al
p\catului pe cele eliberate de p\cat gra]ie lui Iisus Hristos: pâinea nedospit\ sau
azima, pâinea de Pa[te, este simbolul unei noi vie]i.
Rezumând, Iisus personal decide s\ fac\ o cin\ de r\mas bun cu ucenicii, cei
Doisprezece ([i câteva femei din grup?), la Ierusalim, ora[ul care nu l-a
recunoscut, cu pu]ine ore înainte s\ înceap\ s\rb\toarea iudaic\ a Pa[telui din
anul 30 d.H. Caut\ maxima apropiere de aceast\ s\rb\toare fiindc\ ac]iunile pe
care le va face la aceast\ cin\ sunt orientate spre izb\vire [i interpretate de el
însu[i în leg\tur\ cu leg\mântul. Pa[tele ca ac]iune eliberatoare a lui Dumnezeu [i
leg\mântul lui cu poporul s\u pe Sinai sunt puternic unite în imaginarul iudaic [i
în textele iudaice. Iisus va vorbi despre „noul” leg\mânt, aceast\ idee a nout\]ii,
prezent\ [i în vinul „nou” ce se va bea la osp\]ul Împ\r\]iei, confer\ tonuri pascale
la tot ce face [i spune Iisus. Mai târziu – vineri – va fi o sacrificare – aceea a lui
Iisus pe cruce – cu v\rsare de sânge care va evoca [i ea sângele mielului, semn al
trecerii lui Dumnezeu, eliberatorul Israelului (v. Exodul 12,13).
Exist\, prin urmare, chiar în inten]ia lui Iisus, o apropiere de Pa[te, un context
pascal al ultimei sale cine, ceea ce explic\ rapida dezvoltare a tradi]iei cre[tine
timpurii. Trecerea de la o cin\ de desp\r]ire într-un context [i în tonuri pascale la o
cin\ prezentat\ ca pascal\ e relativ u[oar\ [i ea explic\ tradi]ia preluat\ de
evangheliile sinoptice. Nu pot fi precizate circumstan]ele în care s-a conturat
aceast\ tradi]ie, dar interpretarea pascal\ a mor]ii lui Iisus ar putea avea o
contribu]ie decisiv\. În evangheliile sinoptice au r\mas îns\ urme suficiente ale
caracterului real, festiv, dar nepascal, al cinei de r\mas bun a lui Iisus.

6.1.3.2. Gesturi [i cuvinte de d\ruire [i slujire

Despre pâine [i despre paharul cu vin

Gesturile [i cuvintele despre pâine [i vin de la ultima cin\ formeaz\ un tot
inseparabil. Cuvintele explic\ gesturile, iar acestea sunt o puternic\ ac]iune
simbolic\, pus\ în leg\tur\ cu moartea lui Iisus, cu persoana sa [i cu viitorul
ucenicilor. Cum remarc\ H. Schürmann, Iisus a f\cut din via]a sa o slujire a
celorlal]i, s-a d\ruit lor, s-a golit pentru ei, le-a adus salvarea lui Dumnezeu,
Împ\r\]ia, [i, de aceea, moartea sa, acum apropiat\, se afl\ într-o continuitate
profund\ cu via]a. Iisus î[i în]elege moartea ca un dar, a[a cum [i-a în]eles via]a.
Moartea [i via]a sa sunt rodul unei libert\]i care accept\ [i integreaz\ o alt\
libertate, aceea a lui Dumnezeu (v. 6.1.1. [i 6.1.2.).
Mai mult, puterea mântuitoare dobândit\ de moartea sa se suprapune peste
sl\biciunea extrem\ a unui om respins [i condamnat: Iisus, r\stignit pe cruce, va fi
v\zut de cei ce l-au condamnat ca respins [i de Dumnezeu. Prin urmare, simbolul
pâinii [i al paharului cu vin î[i dobânde[te eficacitatea pornind de la rela]ia direct\
cu moartea lui Iisus (le despart nici 24 de ore!) [i cu Împ\r\]ia, viitoare, dar [i
prezent\, în]eleas\ ca un nou leg\mânt. Iisus include în persoana sa Împ\r\]ia [i
leg\mântul când spune c\ pâinea este trupul (în latin\ corpus) s\u [i c\ paharul
este noul leg\mânt în sângele s\u. De aceea teologia cre[tin\ va vorbi despre
acest simbol eficace, despre taina pâinii [i vinului euharistice, ca despre „taina
Împ\r\]iei”.
Am spus mai sus c\ vorbele lui Iisus la ultima cin\ au ajuns în primele
documente prin intermediul a dou\ tradi]ii paralele: cea reprezentat\ de
evangheliile lui Marcu (14,22-25) [i Matei (26,26-29) [i cea reprezentat\ de
apostolul Pavel, în Epistola întâia c\tre Corinteni (11,23-26) [i de Evanghelia dup\
Luca (22,15-20). Aceste dou\ tradi]ii pornesc, îns\, de la un unic eveniment [i, de
aceea, în pofida diferen]elor, trebuie tratate împreun\. Am subliniat, de
asemenea, c\ vorbele lui Iisus despre pâine [i despre paharul cu vin sunt marcate
de dou\ gesturi anterioare: binecuvântarea /mul]umirea [i frângerea pâinii ca s\
m\nânce din ea to]i [i oferirea propriului pahar spre a bea din el to]i. Este vorba
de dou\ gesturi de oferire cu sens de d\ruire personal\. Iisus ofer\ pâinea [i vinul
ca dar de afec]iune [i iubire pentru ucenici, care împart între ei hrana [i primesc –
cu siguran]\ f\r\ s\ în]eleag\ deplin – un dar care îi izb\ve[te.

În pofida lipsei de informa]ii asupra reac]iei celor care se afl\ la mas\ cu Iisus,
putem presupune c\ surpriza [i uimirea, chiar uluirea, pun st\pânire pe oamenii
aceia, deruta]i de o propunere f\r\ precedent. În timp ce Iisus frânge pâinea [i le
d\ s\ m\nânce din ea, le spune: „acesta este trupul meu care se frânge pentru
voi”. Mai târziu, când le ofer\ tuturor s\ bea din paharul s\u, le spune ceva
asem\n\tor: „Acest pahar este Legea cea nou\ întru [pecetluit\ cu] sângele meu”
(11,25). Aceste scurte cuvinte interpreteaz\ gesturile sale [i ajut\ la în]elegerea
deplin\ a dimensiunii lor.
Despre pâine, afirm\ c\ este trupul s\u oferit „pentru voi” (I Corinteni 11,24;
Luca 22,19). Prin aceast\ expresie, Iisus se refer\, înainte de toate, la faptul c\ va fi
dat mor]ii. Aceast\ moarte va avea îns\ un sens, c\ci Iisus nu va muri pur [i
simplu, ci oferindu-se celorlal]i, în beneficiul lor, „pentru” ei. Va fi o moarte care
va d\rui salvare, mântuire, prin urmare, gestul lui Iisus care simbolizeaz\ aceast\
moarte este un gest izb\vitor [i to]i cei ce m\nânc\ din aceast\ pâine se
împ\rt\[esc din mântuire.
 Mântuirea, ascuns\ în pâinea care mântuie[te, pâinea euharistic\, este
destinat\ tuturor. Sigur c\ Iisus s-a referit la „voi”, adic\ cei Doisprezece ([i la
femeile prezente?), dar este vorba de o cifr\ simbolic\, ce trebuie pus\ în rela]ie
cu cele 12 triburi ale Israelului, cu tot poporul (buni [i r\i, drep]i [i p\c\to[i,
s\n\to[i [i bolnavi, s\raci [i copii, boga]i [i marginaliza]i, evrei [i neevrei), potrivit
fundamentului activit\]ii sale: un popor f\r\ distinc]ii [i f\r\ excluderi. Ca atare,
termenul „voi” nu indic\ separ\ri sau alternative, ci o totalitate f\r\ excep]ii, ai
c\rei reprezentan]i sunt cei Doisprezece. Ar fi ilogic s\ d\m acum un sens
restrictiv cuvintelor lui Iisus a c\rui activitate, toat\ via]a, nu a r\mas niciodat\
restrâns\ de facto la Israel sau la o grupare din Israel. Este suficient s\ amintim
termenii în care vorbe[te Iisus despre osp\]ul Împ\r\]iei: „mul]i de la r\s\rit [i de
la apus vor veni [i vor sta la mas\ cu Avraam, cu Isaac [i cu Iacov în împ\r\]ia
cerurilor” (Matei 8,11 || Luca 13,28-29), al\turi de cei Doisprezece, c\rora Iisus le
spune: „s\ mânca]i [i s\ be]i la masa mea, în împ\r\]ia mea [i s\ [ede]i pe
tronuri” (Luca 22,30).
Sensul inclusiv [i global al cuvintelor lui Iisus despre pâine este nuan]at în
expresia din Marcu 14,24 unde, referitor la vin, se spune: „Sângele meu […] care
pentru to]i1 se vars\”. Expresia „pentru to]i” este cea mai bun\ traducere a gr.
hyper pollon care, literal, înseamn\ „pentru mul]i” [i ar p\rea s\ aib\ un sens
exclusiv. Dar limbile semitice – între care aramaica, limba matern\ a lui Iisus [i a
celor Doisprezece – folosesc termenul pentru „mul]i” ca s\ se refere la o totalitate
[i, de aceea, atât aici, cât [i în Marcu 10,45 (|| Matei 20,28), este de preferat
traducerea termenului grec conform substratului s\u semitic. Pozi]ia contrar\ nu
este sprijinit\ de modul în care tr\ie[te [i ac]ioneaz\ Iisus. Cuvintele despre pâine
[i vin sunt destinate întregii omeniri: mântuirea care izvor\[te din ele nu cunoa[te
grani]e. To]i au dreptul s\ se împ\rt\[easc\ din ea.
Deschiderea spre participarea tuturor la bunurile f\g\duite, la pace, bucurie,
iertare, se manifest\ în cuvintele lui Iisus despre paharul cu vin „Acest pahar este
Legea cea nou\ întru [pecetluit\ cu] sângele meu” (I Corinteni 11,25; Luca 22,20,
unde se adaug\ „care se vars\ pentru voi”). Expresia central\ [i surprinz\toare a
frazei este „Legea cea nou\”, noul leg\mânt. Israelul se nume[te pe sine „poporul
leg\mântului”, fiindc\ leg\mântul încheiat de Dumnezeu cu el pe muntele Sinai
este unul dintre pilonii identit\]ii sale: Dumnezeu f\g\duie[te s\ vegheze asupra
lui [i s\-l ocroteasc\, s\-l sprijine [i s\-l înt\reasc\ de-a lungul istoriei, dac\
poporul f\g\duie[te s\ tr\iasc\ în acord cu Legea [i cu planurile Domnului.
Formula leg\mântului este aceasta: „le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor”
(Ieremia 31,33).
Leg\mântul de pe Sinai reînnoie[te leg\mântul cu Avraam [i e, într-un anumit
fel, precursor al leg\mântului cu David. Dar cei ce vor impulsiona o reînnoire a
f\g\duin]ei de fidelitate a Israelului fa]\ de Dumnezeu, dup\ ce poporul a înc\lcat-
o repetat, vor fi profe]ii. În special Ieremia anun]\ un „nou leg\mânt”, care va
consta în primirea lui Dumnezeu în inim\ pentru totdeauna: „Iat\ vin zile […] când
voi încheia cu casa lui Israel [i cu casa lui Iuda leg\mânt nou” (Ieremia 31,31). Va
fi un „leg\mânt ve[nic” (Ieremia 32,40). Va fi nou nu fiindc\ leg\mântul de pe
Sinai e anulat, ci fiindc\ va fi reînnoit printr-o angajare tr\it\ f\r\ fisuri [i înc\lc\ri,
cu „o inim\ [i o cale” (Ieremia 32,39). Acest nou leg\mânt va avea dimensiuni
generale [i globale, c\ci „to]i de la sine m\ vor cunoa[te, de la mic pân\ la
mare,[…], pentru c\ eu voi ierta f\r\delegile lor [i p\catele lor nu le voi mai
pomeni” (Ieremia 31,34).
 Acordurile din profe]ia lui Ieremia î[i g\sesc, probabil, ecou în expresia „noul
leg\mânt” („noua Lege”) pe care Iisus [i-o însu[e[te, pentru prima [i ultima oar\,
în ocazia special\ [i unic\ a ultimei cine. Dar la Iisus leg\mântul este nou în dublu
sens. Întâi, prin modul în care se instaureaz\: prin intermediul mor]ii lui Iisus, care
reprezint\ darul vie]ii sale. În al doilea rând, prin modul cum se împ\rt\[e[te din
acest leg\mânt: bând din paharul pe care el îl ofer\. Cine bea din paharul oferit de
Iisus se împ\rt\[e[te din salvarea, din mântuirea înscris\ în moartea sa [i în acest
semn de d\ruire.
S\ mai observ\m c\ leg\mântul de pe Sinai a fost pecetluit prin arderi [i
sacrificii rituale, cum se cite[te în capitolul 24 al Exodului. Sacrificiul care
pecetluie[te noul leg\mânt anun]at de Iisus la ultima cin\ este propria moarte,
cap\tul unei vie]i d\ruit\ altora, pentru al]ii. Cu ocazia încheierii leg\mântului pe
muntele Sinai, Moise a stropit poporul cu sângele vi]eilor sacrifica]i [i a spus:
„Acesta este sângele leg\mântului, pe care l-a încheiat Domnul cu voi” (Exodul
24,8). Moartea violent\ a lui Iisus, în care el î[i va v\rsa propriul sânge, va fi, prin
urmare, sacrificiul noului leg\mânt. Cum el însu[i pare a-[i fi interpretat moartea
violent\, iminent\. Cum afirm\ J. D. G. Dunn, cuvintele despre pahar care se
refer\ la sângele v\rsat de Iisus calific\ aceast\ moarte ca sacrificiul care
pecetluie[te încheierea unui nou leg\mânt. De aceea, în Marcu (14,24) [i Matei
(26,28) se reg\se[te expresia „Sângele meu, al Legii celei noi”, mai apropiat\ de
Exodul 24, care în Matei este completat\ de o alt\ expresie: „care […] se vars\
spre iertarea p\catelor”.

Sp\larea picioarelor
Al\turi de gesturile referitoare la pâine [i la paharul cu vin, un alt gest, de slujire,
caracterizeaz\ ultima cin\ a lui Iisus: sp\larea picioarelor celor Doisprezece de c\tre
Înv\]\tor. Aceast\ a doua ac]iune a lui Iisus este explicat\ doar într-un izvor
documentar – Evanghelia dup\ Ioan (13,1-20) – ceea ce pentru mul]i autori reprezint\
un obstacol de netrecut în calea accept\rii istoricit\]ii lui. Nu pu]ine sunt, îns\,
materialele istorice despre Iisus prezente într-un singur izvor. Un exemplu la
îndemân\: mul]i accept\ c\ cina de r\mas bun a lui Iisus nu a coincis cu cina pascal\
iudaic\, de[i aceast\ opinie este sprijinit\ doar de Evanghelia dup\ Ioan, evangheliile
sinoptice afirmând contrariul (v. mai sus 6.1.3.1.). Pe de alt\ parte, e greu de crezut c\
s-ar fi putut atribui lui Iisus o serie de ac]iuni atât de precise ca acelea din Ioan 13,4-5
legate de un fapt concret (sp\larea picioarelor), f\r\ ca acestea s\ aib\ vreo leg\tur\
cu o întâmplare anume din via]a sa. În sfâr[it, gestul sp\l\rii picioarelor – ie[it din
comun, cum vom vedea în continuare – este plauzibil tocmai într-un moment extra-
ordinar [i unic ca ultima cin\. Se pare c\ nu sunt motive suficiente pentru a-l elimina
din dosarul nostru despre Iisus istoric.
 În societatea iudaic\ a sec. I d.H. rolurile [i stratific\rile persoanelor [i
grup\rilor erau clar stabilite [i, ca în orice alt\ societate mediteraneean\, nu se
puteau înc\lca. Una dintre cele mai consolidate delimit\ri sociale era cea
privitoare la ac]iunile care corespundeau fiec\rui rang. De exemplu, în cazul de
fa]\, la o cin\ festiv\, niciodat\ n-ar fi servit la mas\ vreunul dintre invita]i, cu atât
mai pu]in cel care o prezida: sarcina era rezervat\ servitorilor, eventual sclavilor.
Dac\ acest lucru era de neimaginat, ar fi fost de-a dreptul scandalos ca vreunul
dintre invita]i s\ le spele celorlal]i picioarele [i pur [i simplu de neconceput pentru
capul mesei. Celui care ocup\ pozi]ia cea mai înalt\ – capul mesei – îi este interzis
s\ fac\ ceea ce îi revine unui sclav – situat pe treapta cea mai de jos a sc\rii
sociale.
Tocmai asta a f\cut Iisus, capul mesei la acea cin\, care, brusc, s-a purtat ca
un sclav, sp\lând picioarele mesenilor, cei doisprezece ucenici. Mai mult, potrivit
lui Ioan 13,2, a f\cut-o când nu se c\dea, când to]i se a[ezaser\ la locurile lor [i
cina începuse, înc\lcând astfel cele mai clare norme ale unei cine festive. Unicul
scenariu imaginabil, în leg\tur\ cu acest punct, este c\ fiecare î[i sp\lase
picioarele înainte de a[ezarea la mas\. Prin urmare, omul care prezida masa
„încalc\” de dou\ ori normele: pe de o parte, abandoneaz\ [efia mesei [i, pe de
alt\ parte, începe s\ le spele mesenilor picioarele – un gest la antipodul statutului
s\u – dup\ ce a început cina.
{i aici, gestul lui Iisus, ca [i în cele legate de pâine [i vin, este nea[teptat [i
surprinz\tor, iar uimirea ucenicilor [i mai mare. Binecuvântarea pâinii [i a vinului
de c\tre cel ce prezida masa f\cea parte din ritualul unei mese festive, chiar dac\
Iisus le-a conferit un sens nou, diferit; sp\larea picioarelor invita]ilor de c\tre
persoana c\reia la mas\ îi revenea locul de onoare era în afara oric\rei a[tept\ri.
De aceea fraza lui Petru („Tu s\-mi speli mie picioarele?, Ioan, 13,6)”) se situeaz\
la jum\tatea drumului între mirare [i ironie.
Iisus, a[adar, î[i scoate roba [i r\mâne doar în tunic\. Se încinge apoi cu un
[tergar cu care va [terge picioarele [i pune ap\ într-un lighean. Trece prin dreptul
fiec\ruia dintre ucenicii rezema]i, a[eza]i în semicerc [i le spal\ picioarele (v. Ioan
13,4-5). Trebuie dedus c\ chiar în sala în care luau masa se f\cuser\ preparativele
necesare pentru ablu]iunile rituale dinaintea mesei (recipiente cu ap\, ligheane,
prosoape). Nu [tim dac\ le folosiser\ [i-[i sp\laser\ mâinile: în Marcu 7,2 se spune
c\ „unii din ucenicii lui” m\nânc\ f\r\ s\ împlineasc\ acest ritual. Dar, evident,
începuser\ s\ m\nânce f\r\ s\ se fi sp\lat pe picioare. Acest ultim punct
concord\ cu informa]ia furnizat\ de „papirusul” Oxyrhynchus 840, potrivit c\reia
unii farisei îi acuz\ pe ucenicii lui Iisus c\ nu [i-au sp\lat picioarele înainte de a
intra în Templu. Spre deosebire de farisei, Iisus nu are o atitudine strict\ fa]\ de
unele norme de puritate ritual\ (v. 5.3.2.2.). De aceea gestul lui de a sp\la
picioarele celor Doisprezece dup\ începerea mesei, nu înainte, are sens, fiindc\
semnifica]ia pe care vrea s\ i-o dea nu are nici o leg\tur\ cu respectarea normelor
rituale.
 Pe de alt\ parte, Iisus afirm\ c\ „Cel ce a f\cut baie n-are nevoie s\-i fie
sp\late decât picioarele” (Ioan 13,10). Fraza e o aluzie la practica iudaic\
dinaintea Pa[telui. Mul]i evrei [i prozeli]i mergeau cu o s\pt\mân\ înainte de
Pa[te la Templu spre a împlini norma b\ilor rituale, care asigurau puritatea
necesar\ spre a putea mânca la cina pascal\ (v. Ioan 11,55). Se pare, a[adar, c\
dup\ ce Iisus [i ucenicii ajunseser\ la Ierusalim – intrarea triumfal\ în ora[
avusese loc cu 4-5 zile în urm\ – în fiecare zi, în b\ile situate nu departe de
Templu, f\ceau îmb\ierile rituale dinaintea Pa[telui. De aceea le spune Iisus
ucenicilor c\ ei au f\cut baie.
Oricum, ucenicii nu-[i spal\ singuri picioarele – ritual – ci un altul, Iisus,
Înv\]\torul (!), este cel ce o face dup\ începerea mesei. Sunt multe nout\]ile în
gestul lui Iisus [i ele indic\ semnifica]ia special\ pe care vrea s\ i-o dea.
Semnifica]ie concretizat\ într-un singur cuvânt: slujirea. Sp\larea picioarelor este
un gest semnificativ [i exemplar pentru slujirea umil\ care a caracterizat întreaga
via]\ a lui Iisus [i care acum indic\ moartea, violent\, crud\, proprie unui sclav,
proprie cuiva lipsit de orice drept, aflat total la mâna du[manilor.
Am subliniat mai sus (v. 6.1.2.1.) c\ via]a lui Iisus se prezint\ ca o mare
parabol\ a slujirii generoase [i umile, cu s\racii, p\c\to[ii [i bolnavii ca primi
destinatari. El î[i rezumase via]a [i misiunea spunând c\ nu venise „ca s\ i se
slujeasc\, ci ca el s\ slujeasc\” (Marcu 10,45 || Matei 20,28). {i: „Eu, în mijlocul
vostru, sunt ca unul ce sluje[te” (Luca 22,27). Slujirea este elementul central,
paradigmatic, al existen]ei sale. În fa]a ucenicilor care discutau care dintre ei este
cel mai important, afirmase c\ „Dac\ cineva vrea s\ fie întâiul, s\ fie cel din urm\
dintre to]i [i slujitor al tuturor” (Marcu 9,35) sau chiar „care va vrea s\ fie întâi între
voi, s\ fie tuturor slug\ [sclav]” (Marcu 10,44 || Matei 20,27). În parabola oamenilor
care-[i a[teptaser\ toat\ noaptea st\pânul s\ se întoarc\ de la nunt\, Iisus îl
prezentase pe acesta servindu-[i slujitorii la mas\, mul]umit de gestul lor (Luca
12,36-38). Acum, la ultima cin\, Iisus, sp\lându-le ucenicilor picioarele, se poart\
realmente ca un sclav [i astfel le arat\ cum [i-a în]eles via]a [i, prin urmare, cum
se situeaz\ în fa]a mor]ii. Moartea este o m\rturie depus\ pentru modul în care [i-
a în]eles via]a. Se reflect\ acest lucru în r\spunsul dat lui Petru, discipolul c\ruia i
se pare inacceptabil ca Iisus s\ se plece în fa]a lui ca s\-i spele picioarele: „Ceea
ce fac eu, tu nu [tii [în]elegi] acum, dar vei în]elege dup\ aceasta” (Ioan 13,7).
Gestul lui Iisus exprim\ o inversare a rela]iilor stabilite între un înv\]\tor (ce
trebuie slujit) [i discipoli (ce trebuie s\-l slujeasc\) [i, în consecin]\, implic\ o
schimbare radical\ în rela]iile dintre discipolii în[i[i. Gestul lui este un îndemn la
fraternitate bazat\ pe slujirea umil\. Sp\larea picioarelor face parte din
testamentul s\u spiritual, c\ci indic\ un nou model de rela]ii între oameni (v. Ioan
13,12-17). Imitarea acestui model constituie unul din punctele esen]iale ale
comportamentului celor ce vor s\-i urmeze.
 Pe de alt\ parte, gestul se înscrie în f\g\duin]a salv\rii, mântuirii, prezente [i
viitoare, care va culmina cu osp\]ul Împ\r\]iei. Un gest de slujire, f\cut acum, la
ultima cin\ cu ucenicii, dar legat de osp\]ul final [i definitiv în Împ\r\]ia lui
Dumnezeu. De aceea îi spune Iisus lui Petru: „Dac\ nu te voi sp\la, nu ai parte de
mine” (Ioan 13,8). Cu alte cuvinte, cine se împ\rt\[e[te din gestul lui Iisus, se va
împ\rt\[i cu el din osp\]ul Împ\r\]iei. Aceast\ fraz\ exprim\ într-un mod similar –
nu identic – ceea ce va enun]a Iisus la sfâr[itul cinei: „de acum nu voi mai bea din
rodul vi]ei pân\ în ziua aceea când îl voi bea nou în Împ\r\]ia lui Dumnezeu”
(Marcu 14,25 || Matei 26,29; u[or diferit în Luca 22,18). D\ruirea [i slujirea explic\
via]a [i moartea lui Iisus [i se proiecteaz\ spre osp\]ul final, cu invita]i veni]i din
cele patru p\r]i ale lumii, cu ucenicii de fa]\ [i Iisus prezidând masa. Masa
Împ\r\]iei este „masa mea” (Luca 22,30). Ultima cin\ a fost rezultatul invita]iei lui
Iisus [i a[a va fi [i la osp\]ul din Împ\r\]ie.

6.1.3.3. Împ\r\]ia [i leg\mântul

Anun]ul lui Iisus constase în proclamarea pretutindeni a sosirii Împ\r\]iei lui

Dumnezeu, prezen]a lui luminoas\ [i transformatoare printre oameni. Mesajul s\u
era nou [i crea noutate, în m\sura în care speran]a Israelului se realiza [i izb\virea
p\trundea generos în via]a multora. Pe m\sur\ îns\ ce se apropie clipa mor]ii [i
percep]ia lui Iisus asupra ei devine clar\, cre[te în el convingerea c\ Împ\r\]ia a
început, dar poc\in]a Israelului este înc\ departe – dovad\ r\ceala [i respingerea
cu care Ierusalimul, ca mai înainte a[ez\rile din Galileea, îi prime[te mesajul. Cu
alte cuvinte, implic\ moartea lui apropiat\ un e[ec al Împ\r\]iei? Dac\ pân\ acum
mesajul Împ\r\]iei era unit cu mesagerul lui, cu ce sau cu cine va fi acum legat\
mântuirea lui Dumnezeu? Sau trebuie crezut c\ Împ\r\]ia se va realiza curând?
O posibilitate ar fi, într-adev\r, sosirea imediat\ a Împ\r\]iei. Dar nimic nu
sprijin\ supozi]ia c\ aceasta a fost posibilitatea luat\ în considerare de Iisus.
Unicul lucru pe care-l crede iminent este, cum am v\zut, moartea sa. Iisus
vorbe[te despre Împ\r\]ia viitoare, nu imediat\. În cele patru versiuni ale
cuvintelor sale despre pâine [i vin, se refer\ la osp\]ul viitor, definitiv. Iisus afirm\
c\ acolo, în Împ\r\]ia lui Dumnezeu, va bea vin „nou” (Marcu 14,25 || Matei 26,29,
unde se spune c\ îl va bea al\turi de ucenici). În mod asem\n\tor este exprimat\
speran]a lui Iisus [i în Luca. Din rodul viei pe care acum îl împarte cu ucenicii nu
va mai bea „pân\ ce nu va veni împ\r\]ia lui Dumnezeu” (Luca 22,18; Epistola
întâia c\tre Corinteni 11,26 exprim\ acest lucru în limbajul comunit\]ii cre[tine
timpurii). Vinului de la cina de desp\r]ire îi va urma vinul de la osp\]ul definitiv,
când Dumnezeu se va fi manifestat deplin [i Împ\r\]ia sa se va fi instaurat pentru
totdeauna, cu oameni veni]i de pretutindeni de pe p\mânt. Data realiz\rii ei finale
– data osp\]ului, folosind imaginea lui Iisus – r\mâne total nedefinit\. Este
imposibil de precizat. Cum subliniaz\ J. Schlosser, Iisus anun]\ doar moartea sa
apropiat\ [i î[i exprim\ încrederea c\ va lua parte la masa Împ\r\]iei dincolo de
moarte. Viitorul r\mâne deschis.
 Pe de alt\ parte, Iisus î[i vede via]a ca un timp al salv\rii, al izb\virii, deschis
tuturor, f\r\ grani]e. {tie c\ e purt\torul Împ\r\]iei, cel care face ca s\racii s\
primeasc\ vestea cea bun\, ca bolnavii s\ fie vindeca]i, iar p\c\to[ii ierta]i. De
aceea vrea s\ pecetluiasc\ cu un semn durabil mântuirea pe care el a anun]at-o [i
a purtat-o atâtor oameni [i vrea s\ lege acest semn de moartea sa iminent\ pe
care o prive[te cu team\ [i încredere, c\ci vede în ea – paradoxal – modalitatea
de mântuire dorit\ de Dumnezeu. De aceea la ultima cin\ vorbe[te de aceast\
moarte ca de un nou leg\mânt, al consolid\rii Împ\r\]iei, al continu\rii ei. Semnul
ales, pâinea [i paharul cu vin, trebuie s\ cuprind\ plenitudinea Împ\r\]iei lui
Dumnezeu. „Noul leg\mânt” înseamn\ c\ prin moartea – [i via]a sa – începe o
rela]ie diferit\ cu Dumnezeu care, în ultim\ instan]\, trece prin persoana sa.
Aceast\ moarte nu va fi un hiatus, ci o continuare. Moartea lui Iisus nu va însemna
pr\bu[irea Împ\r\]iei, sfâr[itul unui vis, un e[ec r\sun\tor. Dimpotriv\, gesturile [i
cuvintele despre pâine [i vin exprim\ [i con]in un prezent [i un viitor al mântuirii,
inseparabil de darul propriei vie]i, f\cut de Iisus. Fraza „aceasta s\ face]i spre
pomenirea mea” cuprinde un drum spre viitor.
Iisus se include într-o rela]ie unic\ cu Dumnezeu, Tat\l. {tie c\ îi este Fiul. De
aceea, semnul final, nou [i puternic, al pâinii [i vinului, trece prin f\ptura lui: în
relat\rile despre ultima cin\ expresiile „trupul meu” [i „sângele meu” se repet\ de
8 ori. Este clar, f\ptura lui Iisus se afl\ în centru. Pâinea simbolizeaz\ „eul” s\u,
fiin]a concret\ [i tangibil\, d\ruit\ [i oferit\, supus\ suferin]ei [i mor]ii. La fel,
paharul cu vin trimite la d\ruirea personal\ a vie]ii, c\ci sângele v\rsat e semnul
noului leg\mânt [i, împreun\ cu trupul, instrumentul mântuirii. Prin urmare, Iisus,
mesagerul Împ\r\]iei, care anun]ase prezen]\ izb\vitoare a lui Dumnezeu în via]a
multora, se converte[te în mediator al Împ\r\]iei, c\ci prin el – prin moartea [i
prin semnele eficiente ale pâinii [i vinului – mântuirea lui Dumnezeu este
deschis\ [i prezent\. Prezen]a Împ\r\]iei lui Dumnezeu continu\ prin prezen]a lui
Iisus, dincolo de moarte, dar nu f\r\ aceast\ moarte, pân\ când Împ\r\]ia va
ajunge la s\vâr[irea deplin\.

Ideea c\ Iisus [i-a acceptat pe deplin moartea [i i-a conferit un sens mântuitor
întâmpin\, îns\, o dificultate: cuvintele din Psalmul 21 pe care le roste[te – cel
pu]in fraza ini]ial\ – în timp ce, r\stignit, tr\ie[te agonia pe cruce: „Dumnezeul
meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai p\r\sit?” (Marcu 15,34 || Matei 27,46). Pare c\-i
repro[eaz\ amar lui Dumnezeu c\ l-a abandont în voia sor]ii [i c\ acest abandon
este cauza tuturor relelor ab\tute asupra lui [i, în ultim\ instan]\, a mor]ii
iminente.
Faptul c\ Iisus folose[te cuvintele Psalmului [i le roste[te în aramaic\, limba
sa matern\ (Eloi, Eloi, lama sabahtani?), arat\ c\ se recunoa[te în personajul care
roste[te acest psalm. Acesta se prezint\ ca un „vierme” care are nevoie urgent de
ajutorul lui Dumnezeu, c\ci se g\se[te la bunul plac al numero[ilor [i r\ilor s\i
du[mani, prezenta]i ca „tauri”, „vi]ei”, „lei” [i „câini”. A c\zut în mâinile acestor
r\uf\c\tori [i acum este singur într-o stare de extenuare fizic\ [i moral\. Adversarii
l-au legat [i dezbr\cat, [i-au împ\r]it între ei pân\ [i hainele lui. Mul]umi]i c\-l au în
mâini, sunt pe punctul s\-[i duc\ la cap\t inten]iile: „necazul este aproape”, „în
]\râna mor]ii m-ai coborât”. Pare c\ pentru el nu mai exist\ ie[ire.
 Dar omul acela, în ciuda situa]iei extreme în care se afl\, nu se dezice de
Dumnezeu [i are încredere c\ va fi izb\vit, cum au fost izb\vi]i, elibera]i, „p\rin]ii”
poporului lui Israel. „Tu, Doamne, nu dep\rta ajutorul T\u de la mine”, strig\,
„spre sprijinul meu ia aminte”. Încrederea lui este atât de mare, c\ rug\ciunea se
încheie prin mul]umiri pentru darurile primite. Dumnezeu i-a ascultat rug\ciunea
[i, spre deosebire de du[mani, nu l-a respins [i nu l-a dispre]uit. Via]a lui nu s-a
pierdut pentru totdeauna. Un nou popor se va na[te [i toate ]\rile îi vor recunoa[te
puterea [i m\re]ia.
Trebuie conchis c\ Iisus s-a recunoscut pe cruce în personajul suferind din
Psalmul 21 care, în mijlocul suferin]elor [i atacului du[manilor, trece prin
incertitudinea maxim\ a celui ce crede în Dumnezeu: s\ se vad\ p\r\sit de el.
Dar, totodat\, [i-a însu[it cuvintele psalmului spre a sublinia încrederea sa c\ va
primi ajutorul lui Dumnezeu, c\ va fi izb\vit de moarte. R\spunsul divin nu va
întârzia: Dumnezeu nu va l\sa în groapa mor]ii pe cel ce-[i tr\ise moartea ca pe un
gest mântuitor, ca pe-o ofrand\ a vie]ii sale.
Acest termen, clasic, utilizat [i în lumea artelor, desemneaz\ ultima perioad\ din
via]a lui Iisus, intervalul cuprins între momentul arest\rii sale în gr\dina Getsemani
(la nord-est de Ierusalim) [i cel al înmormânt\rii într-o alt\ gr\din\, lâng\ Golgota
(la nord-vest de ora[). Itinerariul urmat de Iisus îl poart\ succesiv la casa lui Anna,
a lui Caiafa, la pretoriul lui Pilat, palatul lui Antipa [i, în sfâr[it, de la pretoriu la
Golgota sau „locul C\p\]ânii”, dealul execu]iilor, lâng\ care este mormântul.
Periplul, început [i sfâr[it într-o gr\din\, în afara zidurilor, se desf\[oar\ aproape în
întregime în ora[, în partea de sus. Durata e relativ scurt\: începe în noaptea dintre
6 [i 7 aprilie 30 d.Hr. [i se termin\ la apusul soarelui, a doua zi, vineri, care în anul
acela a coincis cu ajunul Pa[telui.
În aceast\ sec]iune ne propunem s\ parcurgem ultimele ore ale vie]ii lui Iisus,
pân\ la moarte [i înmormântare. Dar, înainte de aceasta, este util s\ revedem
motivele care au stat la originea arest\rii, judec\rii, condamn\rii la moarte [i a
execu]iei sale.

6.2.1. De ce a a fost condamnat Iisus s\ moar\ r\stignit

Dou\ instan]e intervin în condamnarea la moarte a lui Iisus din Nazaret:

autorit\]ile romane [i autorit\]ile iudaice. Rela]ia dintre ac]iunile lor a exprimat-o
corect istoricul evreu Flavius Josephus, când a scris, la sfâr[itul sec. 1 d.Hr.:
„Pilatus, datorit\ acuza]iilor aduse de frunta[ii poporului nostru, l-a ]intuit pe
cruce” (Antichit\]i, 18,3,3). Din aceast\ fraz\ rezult\, în primul rând, c\
responsabilul direct pentru moartea lui Iisus a fost cel care a decis crucificarea lui:
Pontius Pilatus, guvernatorul provinciei romane Iudeea. În al doilea rând,
informa]ia lui Flavius Josephus eviden]iaz\ instigatorii [i promotorii procesului
împotriva lui Iisus: conduc\torii – Josephus vorbe[te despre t±n pr±t±n andr±n –
poporului evreu, de la Ierusalim. Cu alte cuvinte, se produce o sinergie, o ac]iune
conjugat\, a celor doi factori, care l-a dus pe Iisus la moarte.
 Pe de alt\ parte, dac\ nu se p\streaz\ echilibrul dintre interven]ia autorit\]ilor
romane [i a celor iudaice [i se privilegiaz\ una din p\r]i, apare riscul de a nu face
dreptate faptelor istorice. A[a cum subliniaz\ R. A. Horsley, ar fi inexact [i s\
credem c\ autorit\]ile iudaice erau doar autorit\]i religioase, f\r\ nici o inciden]\
politic\. A fost evident, când am descris grup\rile religioase iudaice din sec. I
d.Hr., c\, atât fariseii, cât [i saducheii, aveau pozi]ii politice clare în rela]ie cu
st\pânirea roman\, care dura de mai mult de o sut\ de ani (v. 3.3.2). De aceea,
argumentele utilizate de autorit\]ile iudaice, în cazul lui Iisus [i în altele, erau de
natur\ politico-religioas\, nu doar religioas\, de[i aceasta, cum vom vedea, a fost
principala acuza]ie adus\ lui Iisus. Pilat se men]inea, îns\, în afara problemelor
interne legate de religia iudaic\ [i considera c\ o sentin]\ împotriva lui Iisus se
putea baza doar pe legile romane. Pozi]ia lui nu putea diferi mult de-a lui Galion,
proconsulul Ahaiei, care a refuzat s\-l judece pe Pavel fiindc\ a considerat c\ nu
era acuzat de „o crim\ sau un delict”, ci pentru probleme legate de Legea iudaic\
(v. Faptele 18, 12-15).

6.2.1.1. Ra]iunile autorit\]ilor iudaice

Una din paginile cele mai întunecate din istoria cre[tinismului [i, în general, a
Occidentului, a fost antisemitismul. Baza lui ideologic\ a constituit-o o acuza]ie
generic\ împotriva poporului evreu, aceea de popor „deicid”, vinovat de moartea lui
Iisus Hristos. De-a lungul istoriei, o interpretare trunchiat\ a evangheliilor a fost folosit\
pentru a justifica pogromuri [i tot felul de excese împotriva poporului lui Iisus, ca [i
cum profetul din Nazaret ar fi avut nevoie s\ fie ap\rat de propriul s\u popor! Ultima
agresiune, cea mai teribil\, a fost shoa, holocaustul, promovat de nazism în plin
secol XX. Evangheliile au fost folosite inclusiv ca arsenal de motive pentru pozi]iile
antisemite, o eroare – voluntar\ sau involuntar\ – cu consecin]e nefaste. A[a cum
a proclamat Conciliul Vatican II [i cum a reliefat exegeza biblic\, evangheliile nu
sunt documente îndreptate împotriva poporului evreu [i, prin urmare, nu pot
justifica atitudinea antisemit\. Este suficient s\ fie citite cu onestitate intelectual\,
f\r\ interpret\ri care s\ le altereze.
În ceea ce prive[te patimile lui Iisus, cele patru evanghelii trebuie considerate
marele document istoric despre sfâr[itul vie]ii rabinului din Nazaret. F\r\ aceste
texte nu am [ti nici a suta parte despre ultimele sale ore. Sigur, ca orice alt izvor
istoric, ele nu sunt lipsite de inten]ionalitate, mai mult sau mai pu]in identificabil\.
În general, cele patru nara]iuni despre patimile lui Iisus au tendin]a de a accentua
responsabilitatea iudaic\ în moartea lui [i, ca urmare, de a atenua
responsabilitatea lui Pilat, autoritatea roman\. Dar aceast\ tendin]\ nu este
uniform\. În timp ce, de exemplu, Matei – cea mai „iudaic\” dintre evanghelii! –
ajunge s\ fac\ din poporul evreu – nu doar din c\peteniile lui – responsabilul
explicit [i m\rturisit al mor]ii lui Iisus (v. Matei 27,25), în Evanghelia dup\ Ioan
„poporul” joac\ un rol minor în nara]iune. A constata aceast\ tendin]\ nu
înseamn\ a afirma o falsificare a istoriei, c\ci, într-adev\r, promotorii procesului
lui Iisus au fost autorit\]ile iudaice – de[i nu toate –, iar poporul a participat. Dar
trebuie precizat ce înseamn\ termenii autorit\]i [i popor [i care au fost ra]iunile
care le-au împins s\ ini]ieze [i, respectiv, s\ intervin\ în procesul împotriva lui
Iisus. În felul acesta vom stabili baze istorice suficiente pentru a în]elege ce motive
a avut Pilat ca s\-l condamne la moarte.
 Ra]iunile care au putut determina autorit\]ile iudaice s\ doreasc\ moartea lui
Iisus sunt, în esen]\, patru [i nu se exclud între ele: a) s\ vad\ în Iisus un du[man
al marilor institu]ii iudaice, un du[man care declara dep\[ite Templul, cultul,
sistemul ritual [i Legea; b) s\ considere c\ preten]ia sa mesianic\ era un pericol
pentru stabilitatea politic\, pentru men]inerea statu quo-ului în rela]iile cu romanii;
c) s\-l perceap\ ca pe un fals profet, un impostor care deruta poporul cu
doctrinele sale [i cu „magia” – respectiv cu miracolele sale; d) s\-l considere un
blasfemator, care ac]iona atribuindu-[i o condi]ie divin\, uzurpând astfel locul lui
Dumnezeu.

Care autorit\]i?
În grade [i intensit\]i diferite, cele patru ra]iuni men]ionate au dus la convingerea
autorit\]ilor iudaice: necesitatea elimin\rii lui Iisus. Potrivit autorit\]ilor Israelului, el
reprezenta o amenin]are pentru popor [i pentru religie. Aceast\ convingere nu a fost
îns\ împ\rt\[it\ în mod egal de to]i conduc\torii evrei. Î[i p\streaz\ valabilitatea
opinia lui J. Klausner, conform c\reia cei care pân\ la urm\ au determinat moartea lui
Iisus au fost marii sacerdo]i, membri ai pu]inelor familii aristocrate influente din ora[,
care controlau Templul [i aveau o prezen]\ important\ în Sanhedrin. Apar]ineau,
trebuie amintit, grupului saducheu (v. 3.3.3.3.3.).
Din aceste familii provenea persoana care ocupa func]ia de mare preot,
suprema autoritate iudaic\, de aceea membrii lor primeau numele generic de
„mari preo]i” (v. Faptele 4,6, unde sunt men]iona]i câ]iva membri „din neamul
arhieresc”) (v. 3.3.1.). Dup\ cum relateaz\ o lamenta]ie din sec. I d.Hr., critic\ fa]\
de aceste familii, to]i cei ce ocupaser\ func]ia de maxim\ responsabilitate în
iudaismul anterior anului 70 d.Hr. proveneau aproape exclusiv din trei (!) familii: a
lui Boethus, a lui Phabi (Fiabi) [i a lui Anna. În anul mor]ii lui Iisus (30 d.Hr.),
func]ia sacerdotal\ suprem\ o de]inea Josephus, supranumit Caiafa, numit de
guvernatorul Valerius Gratus în anul 18 d.Hr. [i men]inut în func]ie în toat\
perioada cât Pontius Pilatus a fost guvernator, pân\ în 36 d.Hr., o perioad\
extraordinar de lung\. Caiafa era c\s\torit cu o fiic\ a lui Anna, mare preot între 6
[i 15 d.Hr., numit de Coponius, primul guvernator roman al Iudeei. Un fiu al lui
Anna, Eleazar, a fost [i el mare preot în 16-17 d.Hr. Ca atare, este incontestabil c\,
atunci când a fost condamnat Iisus, de aproape un sfert de secol [i c\petenia
suprem\ a Templului [i cea a Sanhedrinului apar]ineau aceleia[i familii. Nu pare
riscant s\ presupunem c\ aceast\ familie se bucura de întreaga încredere a
autorit\]ilor romane, de care depindea, în ultim\ instan]\, numirea în func]ie.
Potrivit m\rturiei unanime a evangheliilor, marele preot – titlu purtat de Caiafa [i
Anna – a jucat un rol decisiv în procesul împotriva lui Iisus.
A[adar, grupul care a pus în mi[care toate piesele ca Iisus s\ fie condamnat
era format în esen]\ din marii preo]i, în frunte cu Caiafa, cu consim]\mântul
deplin ([i participarea) lui Anna, socrul lui. În acest grup erau înal]i func]ionari din
conducerea Templului, [i ei numi]i mari preo]i, în particular [eful militar sau
comandantul g\rzii, al doilea dup\ marele sacerdot, îns\rcinat cu supravegherea
ordinii publice în Templu (v. Luca 22,4 [i 52, unde se vorbe[te la plural, generic,
despre „c\peteniile oastei” Templului). Potrivit m\rturiilor evangheliilor sinoptice,
în grup erau [i „oameni de vaz\”1, adic\ membri ai familiilor bogate din Ierusalim,
aristocra]ia nesacerdotal\, înrudit\ cu familiile preo]e[ti, [i „înv\]\tori ai Legii”,
adic\ rabini, doctori exper]i în Legea lui Moise.
 Aceste trei sectoare – mari preo]i, oameni de vaz\ [i înv\]\tori ai Legii – care
formau Sanhedrinul sunt prezentate în Evanghelia lui Marcu ca responsabile de
arestarea lui Iisus Hristos (Marcu 14,43), ac]ioneaz\ împreun\ la casa lui Caiafa –
dup\ ce a fost arestat (v. Marcu 14,53) – [i împreun\ îl duc la pretoriul lui Pilat (v.
Marcu 15,1). În leg\tur\ cu acest ultim episod, Luca vorbe[te de „arhiereii [marii
preo]i] [i c\peteniile” (Luca 23,13; v. [i 23,35). Rolul Sanhedrinului în moartea lui
Iisus este confirmat de toate patru evangheliile. Marcu accentueaz\ de dou\ ori
rolul Marelui Sfat iudaic („tot sinedriul”) (Marcu 14,55: 15,1), în timp ce Matei
(26,59) [i Luca (22,66) sunt mai discre]i. {i în Evanghelia lui Ioan (11,47-53)
Sanhedrinul este cel care decide moartea lui Iisus. Toate aceste informa]ii ridic\
drept prim\ problem\ participarea Sanhedrinului – controlat de grupurile
saducheu [i fariseu – în procesul lui Iisus.
Cele trei sectoare ale Sanhedrinului reprezint\ puterea institu]ional\ –
religioas\ [i politic\ – concret, Templul (marii preo]i), puterea economic\
(oamenii de vaz\, b\trânii) [i puterea ideologic\ (înv\]\torii Legii). În timp ce
marii preo]i [i majoritatea oamenilor de vaz\ erau afilia]i grupului saducheu,
printre înv\]\torii Legii dominau cei ce apar]ineau sau erau apropia]i de grupul
fariseu, chiar dac\ printre ei erau [i saduchei. Este probabil, deci, ca în Sanhedrin
for]ele celor dou\ grup\ri s\ fi fost echilibrate, dar în procesul împotriva lui Iisus s-
au impus saducheii, partizanii mor]ii lui.
Nara]iunile despre patimi pe ei îi subliniaz\ în mod special. Marii preo]i, to]i
saduchei, sunt men]iona]i de 62 de ori (64, dac\ ad\ug\m cele dou\ men]iuni din
Luca despre [efii g\rzii din Templu), în timp fariseii apar în doar dou\ ocazii (Ioan
18,3 [i Matei 27,62) ca f\când corp comun cu saducheii. „Oamenii de vaz\”
trebuie situa]i, în cele mai multe cazuri, în interiorul grupului saducheu, ceea ce
face s\ creasc\ [i mai mult diferen]a dintre ace[tia [i farisei. R\mâne imprecis\
contribu]ia înv\]\torilor Legii (men]iona]i de zece ori), care ar putea fi atât
saduchei, cât [i farisei. Într-un cuvânt, balan]a înclin\ clar spre grupul saducheu, în
frunte cu marii preo]i, care apar ca primii interesa]i ca Iisus s\ ajung\ la moarte.
C\peteniile apar]inând grupului fariseu r\mân, în schimb, într-un evident plan
secund (v. 6.2.3.).
Aceast\ prim\ concluzie va fi înt\rit\ dup\ analizarea argumentelor aduse de
conduc\torii Templului – cu sprijinul altor membri ai Sanhedrinului – pentru
executarea lui Iisus.
Atitudinea lui Iisus fa]\ de Lege
Este evident c\ punctele de confruntare dintre Iisus [i farisei nu erau suficiente ca s\-i
pun\ în pericol via]a. Am v\zut mai sus (6.1.1.1.) c\ ostilitatea fariseilor, în modul în
care este exprimat\ în Marcu 3,6 (fariseii [i irodienii fac planuri „împotriva lui, ca s\-l
piard\”), nu poate fi luat\ în sens strict. Fariseii sunt rivali, competitori, ai lui Iisus [i
discut\ cu el probleme referitoare la Legea lui Moise [i la tradi]ia b\trânilor care o
interpretez\: puritatea ritual\, postul, practica odihnei sabatice, divor]ul… Exist\ chiar
farisei prieteni, care-l invit\ la mas\, care îl avertizeaz\ de inten]iile du[m\noase ale
lui Antipa [i chiar sunt simpatizan]i ai lui. Iisus nu se îndep\rteaz\ de sistemul cultic al
Israelului, chiar dac\ în unele cazuri relativizeaz\ normele referitoare la odihna
sabatic\. Niciodat\ nu le contest\ [i nu le încalc\ provocator, ceea ce l-ar fi pus în
conflict cu întregul popor, nu doar cu fariseii. E suficient s\ amintim c\, împreun\ cu
ucenicii, în zilele dinaintea Pa[telui ([i a mor]ii sale) merge zilnic la Templu [i practic\
riturile de purificare ritual\ specifice s\pt\mânii care preced\ marea s\rb\toare
iudaic\. Ca atare, nici pozi]ia fa]\ de Lege, nici cea fa]\ de cult sau de puritatea ritual\
nu puteau constitui motive suficiente pentru a-l condamna la moarte: Iisus ac]ioneaz\
– uneori – ca un outsider, dar în general nu se situeaz\ nici în afara, nici împotriva
Legii iudaice (v. 5.3.2.).
Nu trebuie uitat, pe de alt\ parte, c\ pentru farisei Iisus era un rabin atipic,
care eluda tradi]ia b\trânilor, nu se baza în dezbateri pe autoritatea nici unuia
dintre marii rabini (ca Hillel sau {ammai, de exemplu) [i nu se ar\ta foarte
preocupat de normele purit\]ii rituale – unul din punctele esen]iale ale respect\rii
Legii în viziunea fariseilor. Ca atare, între farisei existau, cu siguran]\, opinii
divergente în leg\tur\ cu el [i, în consecin]\, poate o parte a grup\rii nu îl simpa-
tiza. De exemplu, Iisus se înc\p\]ânase s\ fac\ vindec\ri sâmb\ta, justificându-le
ca un bine pentru omul bolnav, fapt interpretat de unii ca o negare a caracterului
sacru al odihnei sabatice. A[a se desprinde din Ioan 5,18: Iisus merit\ moartea
fiindc\ a înc\lcat odihna sabatic\ [i este [tiut c\, potrivit Mi[nei (Sanhedrin 7,4),
cine nu respect\ sabatul trebuie lapidat. Ca urmare, este posibil ca o parte
important\ dintre farisei s\ se fi ab]inut în fa]a propunerii grup\rii saduchee rivale
[i, pân\ la urm\, s\ fi tolerat hot\rârea trimiterii lui Iisus la moarte. În nici un caz
îns\, nu fariseii, ca grupare, au fost promotorii mor]ii. Cum am ar\tat, t\cerea
aproape total\ a nara]iunilor evanghelice în privin]a lor (total\ în Marcu [i Luca)
constituie un indiciu important.

Atitudinea lui Iisus fa]\ de Templu

Ce argumente puteau aduce împotriva lui Iisus marii preo]i, oamenii puternici ai
Templului, persoanele cu cea mai mult\ putere în Sanhedrin? R\spunsul cel mai
evident – care a câ[tigat mul]i adep]i în ultimii 20 de ani – ia în calcul atitudinea lui
fa]\ de Templu. Templul era centrul religiei Israelului, mai mult, o institu]ie care
cumula putere religioas\, politic\ [i economic\, controlat\ de pu]ini oameni, marii
preo]i.
 Un exemplu pentru atitudinea lui Iisus este ac]iunea simbolic\ de „purificare”
a Templului, f\cut\ în stilul profe]ilor Israelului: r\stoarn\ mesele cambi[tilor [i ale
vânz\torilor de porumbei ca protest împotriva nego]ului de aici, tolerat, sprijinit
chiar, de marii preo]i, principalii benefiari ai sistemului. Evident, c\peteniile
Templului nu puteau fi de acord cu o asemenea ac]iune, mai ales realizat\,
scandalos, în public. Iisus nu ataca îns\, nu condamna sistemul sacrificial din
Templu, dac\ ar fi fost a[a toat\ lumea s-ar fi ridicat împotriva lui, mai ales fariseii,
ap\r\tori zelo[i ai sanctit\]ii Templului [i ai cultului de aici.
Gestul profetic al lui Iisus relua unul din punctele ferme ale mesajului s\u:
cauza lui Dumnezeu are absolut\ prioritate, fiind incompatibil\ cu oricare alta. Nu
se pot sluji doi st\pâni: Dumnezeu [i banii. Trebuie s\ i se dea lui Dumnezeu ce i
se cuvine, f\r\ a amesteca în aceasta interesele proprii. Cur\]enia autentic\ e cea
ie[it\ din inim\, iar inima trebuie s\ fie a lui Dumnezeu, nu a unui idol ca banul. E
posibil, deci, ca, prin aceast\ ac]iune profetic\, energic\, viguroas\, Iisus s\ fi
încercat pentru ultima oar\ s\ bat\ la por]ile sufletului c\peteniilor, devenite
insensibile [i sigure de rolul [i puterea lor, cu speran]a de a le face s\ reac]ioneze.
Ca s\ utiliz\m imaginea p\s\rii [i a puilor, profetul Iisus ar fi vrut s\-i adune pe to]i
acei oameni sub aripile sale de mesager al Împ\r\]iei, chemându-i la poc\in]\,
pas necesar pentru primirea mesajului. Ac]iunea de la Templu putea fi ultima
încercare a lui Iisus în fa]a unor c\petenii recalcitrante [i dure, care, înainte,
refuzaser\ s\-l asculte pe Ioan Botez\torul, când predica la Iordan poc\in]a spre
iertarea p\catelor.
În acuza]iile aduse lui Iisus nu se men]ioneaz\ îns\ aceast\ ac]iune, f\cut\ cu
doar câteva zile înainte de moarte, împotriva comer]ului din Templu; este un alt
indiciu c\ nu a fost interpretat\ – nici nu putea fi – ca un atac la adresa celei mai
înalte institu]ii a Israelului. Printre capetele de acuzare care i se aduc figureaz\
îns\ la loc de frunte anun]ul profetic rostit de Iisus la începutul activit\]ii sale
publice, în leg\tur\ cu Templul: „Voi d\râma acest templu f\cut de mân\, [i în trei
zile altul, nef\cut de mân\, voi cl\di” (v. Marcu 14,58; Ioan 2,19). Aceste cuvinte
despre distrugerea-reconstruc]ia Templului sunt aduse ca prob\ împotriva lui în
fa]a lui Caiafa (v. Marcu 14,58) [i ecoul lor se face auzit, ulterior, ca glum\, pe
buzele celor ce trec prin Golgota în timpul cât Iisus se afl\ r\stignit pe cruce: „Huu!
Cel care d\râmi templul [i în trei zile îl zide[ti” (Marcu 15,29 || Matei 27,40). Gluma
vrea s\ sublinieze c\ profe]ia lui despre Templu nu s-a adeverit [i c\, în
consecin]\, Iisus este un fals profet. La fel este considerat în timpul unei alte
glume crude, a c\rei victim\ este dup\ interogatoriul lui Anna (v. Marcu 14,65 ||
Matei 26,67-68) (v. 6.2.3.4.)
 Pare evident c\ anun]ul profetic despre o eventual\ distrugere-reconstruc]ie a
Templului nu merit\, ca atare, [i doar el, pedeapsa cu moartea. În primul rând
fiindc\ Iisus afirm\ c\ vrea s\-l distrug\ spre a-l reconstrui – f\r\ a anun]a modul [i
rezultatele (un templu material? unul spiritual?). Prin urmare, fraza men]ionat\ nu
indic\, în sine, c\ Iisus urm\re[te distrugerea celui mai sacru loc al Israelului. În al
doilea rând, s\ observ\m, împreun\ cu G. Theissen, c\ al]i doi profe]i care
anun]aser\ distrugerea Templului din Ierusalim au întâlnit o opozi]ie feroce din
partea c\peteniilor lui, dar nu au fost executa]i din aceast\ cauz\: Ieremia, la c.
607 î.H. (circa 20 de ani înainte de distrugerea primului Templu), [i Iisus, fiul lui
Anania, în anul 62 d.H. (cu opt ani înainte de distrugerea celui de-al doilea).
Criteriul esen]ial în atitudinea fa]\ de un profet nu este ce anun]\, ci dac\ vorbe[te
sau nu în numele lui Dumnezeu. Pe de alt\ parte, nic\ieri în evanghelii nu se
spune c\ Iisus merit\ condamnat pentru atitudinea fa]\ de Templu. Mai degrab\,
cum vom vedea, învinuirile religioase contra lui sunt cele de fals\ profe]ie (în
rela]ie cu Templul) [i de blasfemie. Aceste acuza]ii atârn\ – [i înc\ greu – în
cump\na Sanhedrinului, care decide trimiterea lui la moarte.

Preten]ia mesianic\ a lui Iisus

Din punct de vedere iudaic, nici preten]ia mesianic\ a lui Iisus nu este pasibil\ de
pedeapsa cu moartea. Aceast\ revendicare, cum am ar\tat (v. 5.4.1.), n-a fost
niciodat\ ridicat\ ca un stindard de Iisus; mai degrab\, a evitat s\ fie proclamat Mesia,
c\ci nu voia s\ fie confundat cu un lider politic, un pretendent regal [i, prin urmare, un
rival direct al împ\ratului roman. Doar cu câteva zile înainte de moarte [i-a f\cut o
intrare triumfal\ în Ierusalim, s\rb\toreasc\, în mijlocul mul]imii, de caracter [i forme
pe deplin mesianice (asinul, mantiile a[ternute pe str\zi, strig\tul osana, aclama]iile
pentru fiul lui David [i pentru Împ\r\]ia care sose[te), care, îns\, a avut prea
pu]in\ leg\tur\ cu sosirea lui Mesia victorios asupra du[manilor visat de
imaginarul popular.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim a fost sosirea unui Mesia al p\cii, ceea ce a
entuziasmat pe cei ce-l înso]eau, a derutat rivalii [i adversarii (farisei [i, respectiv,
c\petenii ale Templului) [i a l\sat indiferent\ garnizoana roman\ care
supraveghea por]ile r\s\ritene ale ora[ului din impresionantul Turn Antonia. Dup\
un moment ini]ial de derut\, autorit\]ile iudaice s-au gr\bit s\-i cear\ lui Iisus s\
tempereze entuziasmul adep]ilor s\i, care îl precedau [i-l urmau aclamându-l,
cântând [i în\l]ând frunze [i ramuri de palmier. Intrarea – i s-a sugerat – putea
destabiliza ve[nic fragila ordine public\ din ora[, mai ales în preajma Pa[telui. În
cel mai pur stil profetic, Iisus le-a r\spuns: „Dac\ vor t\cea ace[tia, pietrele vor
striga” (Luca 19,40). Ce se ascundea în spatele îndemnului la pruden]\ al c\pe-
teniilor iudaice (farisei, potrivit lui Luca; mari preo]i [i înv\]\tori ai Legii, potrivit lui
Matei)? Teama de o reac]ie violent\ a romanilor? Un sentiment de „invidie”?
(Marcu 15,10 || Matei 27,18). Sau poate nelini[tea [i dubiul în fa]a cuiva care le
ar\ta limpede, f\r\ cuvinte proprii [i pentru prima oar\, c\ e Mesia, trimisul lui
Dumnezeu?
 Independent de lectura f\cut\ intr\rii triumfale a lui Iisus în Ierusalim de
autorit\]ile iudaice (c\peteniile Templului [i notabilit\]ile) [i de alte persoane
importante (fariseii), trebuie spus c\ niciodat\, în istoria poporului evreu, un
pretendent mesianic, ca pretendent, nu a fost acuzat c\ ar fi du[manul lui
Dumnezeu [i, ca atare, demn de pedeapsa cu moartea. Sau a fost considerat un
naiv, un vizionar sau un profitor, sau a fost aclamat ca Mesia f\g\duit. Este
cunoscut cazul liderului celui de-al Doilea R\zboi Iudaic (132-135 d.H.), Simon
Bar-Kochba, pe care marele rabin Akiba l-a salutat ca Mesia, punându-i numele în
leg\tur\ cu termenul stea (kokhav în ebraic\), care apare în profe]ia din Numerii
24,17. Evident, nici unul dintre conduc\torii iudaici nu l-a acuzat pe Bar-Kochba,
„fiul stelei”, c\ ar fi du[man al poporului sau impostor, de[i a fost învins [i ucis de
romani [i a e[uat total (v. Talmudul Babilonian, Taanit IV, 68d). La fel, nici Iisus nu
avea cum s\ merite oprobiul autorit\]ilor iudaice pentru preten]ii mesianice:
interogatoriul din Marcu 14,61-64 ajunge la punctul culminant al confrunt\rii când
Iisus se identific\ – sau, cel pu]in, a[a în]eleg acuzatorii s\i – cu Fiul omului celest.
În fa]a lui Pilat, îns\, va fi acuzat de autorit\]ile iudaice de preten]ia de a fi „rege”
(„traducerea” latin\ pentru Mesia), iar Pilat va sfâr[i prin a-l condamna ca du[man
al cezarului, unicul rege al evreilor.
Înseamn\ asta c\ autorit\]ile iudaice, acuzându-l pe Iisus c\ se pretinde rege,
au inventat un cap de acuzare ca Pilat s\-l poat\ condamna? Dac\ ]inem seama
de Ioan 11,47-53, constat\m c\ acestea îl consider\ pe Iisus un lider charismatic,
care ac]ioneaz\ independent, f\r\ s\ ia în seam\ autorit\]ile constituite
(c\peteniile Templului [i Sanhedrinul) [i cu un cert succes popular. Iisus devine,
a[adar, o mare preocupare pentru aceste autorit\]i care, cu „pruden]a” celui aflat
la conducere, se tem de rele mai mari, de exemplu, de posibila lui situare în
fruntea unei r\scoale antiromane.
Evident, considerarea lui Iisus ca poten]ial lider politic – un Mesia – capabil s\
ridice poporul evreu la arme înseamn\ c\ nu l-au în]eles, nici pe el, nici mesajul
s\u. Ra]iunile de ordin politic ale autorit\]ilor iudaice, referitoare atât la romani
(posibilitatea dezl\n]uirii unei r\scoale sângeroase), cât [i, poate, la ei în[i[i
(posibilitatea ca rolul de conducere s\ le fie pus în discu]ie) atârn\ greu în
cump\n\. Persoana lui Iisus treze[te la c\peteniile Israelului sentimente
contradictorii.
Acesta e punctul crucial. Iisus provoac\ derut\ [i surprindere, pune întreb\ri [i
nu d\ toate r\spunsurile pe care le-ar dori c\peteniile, vorbe[te într-un limbaj
diferit [i în acela[i timp se poart\ irepro[abil, se las\ aclamat ca Mesia, dar nu
strânge o armat\ dispus\ s\ lupte împotriva romanilor, critic\ comer]ul în Templu
[i, în acela[i timp, se preg\te[te s\ serbeze Pa[tele f\când zilnic ablu]iunile rituale
cerute… Ce urm\re[te? Unde vrea s\ ajung\? Mai mult: de unde vine? Cine e?

Iisus, un fals profet

Problema identit\]ii [i legitimit\]ii lui Iisus a preocupat autorit\]ile din Ierusalim de la
începuturile activit\]ii sale publice. A fost marea lor problem\. În opinia noastr\, nu
pot fi simplificate lucrurile identificând-i pe marii preo]i [i pe cei ce i-au sprijinit cu
oameni ro[i de ur\ [i de invidie fa]\ de Iisus, care au conspirat contra lui ca s\-i ob]in\
cu orice pre] moartea. Dar nu pot fi simplificate nici considerând, c\ cei mai
reprezentativi conduc\tori iudaici (marele preot [i unii dintre sf\tuitorii lor) ar fi vrut
s\-l salveze de romani – responsabilii reali de arestarea lui, din cauza popularit\]ii
de care se bucura printre evrei – [i s\ evite astfel o revolt\.
 Este indispensabil\ interpretarea cazului lui Iisus din perspectiva
conduc\torilor evrei, mai ales a marilor preo]i, ]inând seama de întreb\rile
suscitate de el [i de punctele de vedere divergente. Altfel, moartea lui ar fi doar un
mizerabil act arbitrar al puterii constituite, care a ac]ionat într-un mod nedemn
împotriva unui fiu al propriului popor.
Cazul profetului Ieremia poate fi ilustrativ în acest sens. Cu circa 20 de ani
înaintea distrugerii Templului din Ierusalim de c\tre babilonieni, spre 607 î.H.,
Ieremia, potrivit misiunii încredin]ate de Domnul, a avertizat poporul, în atriumul
Templului din Ierusalim, c\, dac\ nu respect\ Legea [i nu ascult\ cuvintele
profe]ilor trimi[i de Dumnezeu, Templul [i ora[ul vor fi distruse. Este imediat
atacat de c\peteniile Templului, acuzat c\ face profe]ii „în numele Domnului”
împotriva Templului [i a Ierusalimului [i declarat demn de pedeapsa cu moartea.
Sosesc îns\ magistra]ii regatului lui Iuda spre a da verdictul în acest caz [i Ieremia
declar\ c\ Dumnezeu l-a trimis s\ spun\ tot ceea ce a spus: dac\ se întorc la
Domnul, acesta îi va ierta de pedeaps\; altfel, va veni distrugerea. Magistra]ii
acord\ credit cuvintelor lui Ieremia [i pronun]\ sentin]a: „Omul acesta nu este
vrednic de osând\ cu moarte, pentru c\ ne-a gr\it în numele Domnului
Dumnezeului nostru” (Ieremia 26,16). Ieremia a fost recunoscut ca profet autentic,
ca trimis al lui Dumnezeu [i [i-a salvat via]a. Condamnarea lui ar fi însemnat
asumarea responsabilit\]ii de a v\rsa sânge nevinovat, o mare crim\.
Istoria aceasta pare reversul patimilor lui Iisus. În fa]a gravului anun] profetic al
lui Ieremia, autorit\]ile din Ierusalim s-au împ\r]it: conduc\torii religio[i, preo]ii,
c\peteniile Templului, îl consider\ un „fals profet”, care, în realitate, nu vorbe[te
în numele Domnului, [i îi vor moartea: ce profet autentic ar putea anun]a
distrugerea Templului, locul sacru, simbol al prezen]ei [i loc al gloriei sale?
Autorit\]ile judiciare îl recunosc îns\ ca veritabil profet, cineva care vorbe[te „în
numele Domnului” [i, ca atare, via]a îi este salvat\.
Nu s-a întâmplat a[a cu Iisus. Conduc\torii poporului s\u l-au trimis la moarte.
Dar înainte de asta au întreprins o evaluare a lui, care nu a fost îns\, unanim\ (v.
6.2.3.1.). Întrebarea fundamental\ se aseam\n\ aceleia pe care [i-au pus-o în
leg\tur\ cu profetul din vechime. În numele cui a vorbit [i a ac]ionat Iisus? În
numele Domnului sau f\r\ leg\tur\ cu el? Este trimis al lui Dumnezeu (poate
trimisul) sau un impostor, un pl\smuitor, care se d\ nepedepsit drept profet, în
ultim\ instan]\ un blasfemator? Cine e în realitate Iisus, rabinul din Nazaret? În
scena cu Iisus înaintea marelui preot [i în întrebarea lui Pilat în timpul procesului
se ghice[te aceast\ nelini[te: „De unde e[ti tu?” (Ioan 19,9). Întrebarea este
echivalent\ cu cea din evangheliile sinoptice: „Cu ce putere faci acestea? Sau cine
]i-a dat ]ie puterea aceasta, ca s\ le faci?” (Marcu 11,28 || Matei 21,23 || Luca 20,2;
similar în Egerton 2).
 Episodul legat de autoritatea lui Iisus are loc în incinta Templului, protagoni[ti
fiind cele trei sectoare ale Sanhedrinului (marii preo]i, înv\]\torii Legii [i „b\trânii
poporului”), care, cum am spus, apar împreun\ doar în timpul condamn\rii [i al
patimilor lui Iisus (v. Marcu 11,27 || Luca 20,1; Matei 21,23 nu men]ioneaz\
înv\]\torii Legii). Potrivit celor trei evanghelii sinoptice, ne afl\m în ziua urm\toare
ac]iunii lui Iisus împotriva comer]ului din Templu. Astfel c\ întrebarea adresat\
(„Cu ce putere faci acestea?”) pare s\ se refere la aceast\ ac]iune profetic\ – a[a a
în]eles Evanghelia lui Marcu –, dar în Matei (21,23) [i în Luca (20,1) se spune c\
Iisus „înv\]a poporul”. Ca atare, întrebarea are un sens mai larg – poate [i în Marcu
– [i se refer\ la ansamblul activit\]ii lui Iisus, la ce spune [i face, la cuvintele [i
miracolele sale. {i interogatoriul lui Anna a fost general, „despre ucenicii lui [i
despre înv\]\tura lui” (Ioan 18,19).
Astfel c\ întrebarea referitoare la autoritatea lui Iisus putea fi pus\ la o dat\
nedeterminat\, în una din deplas\rile lui la Ierusalim cu prilejul unei s\rb\tori
iudaice. Întrebarea nu include nici amenin]\ri, nici capcane; este una religioas\,
centrat\ pe rela]ia lui Iisus cu Dumnezeu. Conduc\torii evrei încearc\ s\ afle
adev\rul, nu s\ caute motive ca s\-l condamne. Se întrevede o îndoial\ serioas\ –
nu conjunctural\ – în leg\tur\ cu identitatea ultim\ a lui Iisus, exprimat\ într-o
form\ disjunctiv\: este legitimat\ ac]iunea lui Iisus fiindc\ a primit o misiune de la
Dumnezeu sau ac]ioneaz\ f\r\ mandat divin, conform unor criterii ce nu dep\[esc
un nivel pur uman? Pe scurt, este sau nu un trimis al lui Dumnezeu? Este
Dumnezeu sursa autorit\]ii lui?
R\spunsul lui Iisus este indirect, dar absolut clar. Maestru în arta parabolei [i al
discursului oblic, Iisus mut\ problema la un alt nivel, unul în care conduc\torii
evrei sunt implica]i personal: autoritatea cu care boteza Ioan, adic\ originea
botezului s\u. Le spune: „Botezul lui Ioan din cer a fost, sau de la oameni?”
(Marcu 11,30 || Matei 21,25 || Luca 20,4). Cel mai bun r\spuns este o bun\
întrebare. Nu este vorba atât ca el s\ dea explica]ii despre sine, cât, mai ales, ca
interlocutorii – autorit\]ile – s\ spun\ ce cred despre el. Dac\-l consider\ trimis al
Domnului, trebuie s\-l cread\. Altfel, este justificat s\ nu îi dea aten]ie, s\-l
dispre]uiasc\, drept fals profet, am\gitor al poporului.
Neîndoielnic, nu acesta a fost cazul lui Ioan, „to]i îl socoteau […] într-adev\r
prooroc” (Marcu 11,32 || Matei 21,26 || Luca 20,6), nu e nici cazul lui Iisus, fost
ucenic al lui Ioan, pe care oamenii îl ascult\ cu bucurie [i nu îl resping. Concluzia
este evident\: Iisus, ca Ioan, este trimis al lui Dumnezeu [i autoritatea cu care
ac]ioneaz\ de la el vine. {i, conduc\torii, care nu îl luaser\ în seam\ pe Ioan,
acum, de teama prestigiului de care acesta se bucura printre oameni, nu
îndr\znesc s\ r\spund\ [i se arat\ distan]i [i fa]\ de Iisus [i de mesajul s\u.
R\spunsul „Nu [tim” (Marcu 11,33 || Matei 21,27 || Luca 20,7) las\ s\ se întrevad\
un „nu vrem s\ [tim”. Aceasta va fi piatra de încercare: Iisus va muri ca un fals
profet, ca un am\gitor al poporului s\u. A[a va decide Sanhedrinul, dominat de
autorit\]ile Templului.
Marii preo]i [i cei ce i-au sprijinit au ajuns la concluzia c\ e fals profet, impostor.
Acuza de impostur\ planeaz\ ca o umbr\ sumbr\ asupra lui: nu e ce pretinde a fi.
În istoria narat\ în Matei 27,62-66 despre ordinele date de Pilat ca mormântul s\ fie
p\zit, autorit\]ile iudaice care le cer le justific\ pornind de la „impostura” lui Iisus,
care a rostit o profe]ie despre el însu[i ce nu se va împlini (!), fals\. În acela[i
registru se situeaz\ batjocura adresat\ de trec\tori lui Iisus ]intuit pe cruce. F\cuse
un anun] profetic despre distrugerea [i reconstruc]ia Templului într-un timp
neverosimil (trei zile!) (v. Ioan 2,19; Marcu 14,58), dar acum, pe cruce, muribund,
pare c\ n-o s-o poat\ împlini. Lumea îl batjocore[te [i vede în asta confirmarea
imposturii lui ca profet, c\ci nu a realizat ce a anun]at (v. Marcu 15,29 || Matei
27,40). Cum am ar\tat, [i gluma crud\ [i sângeroas\ a c\rei victim\ e dup\
interogatoriul lui Anna pare a fi legat\ tot de aceast\ profe]ie. G\rzile Templului îi
acoper\ fa]a [i-l provoac\ s\ ghiceasc\ cine îl love[te. Strig\tul lor, „Prooroce[te!”,
pare s\ reflecte acuza]ia de mincinos [i impostor. E dispre]uit ca fals profet, un
neputincios (Marcu 14,65 || Matei 26,68).
Dac\ majoritatea conduc\torilor îl acuz\ pe Iisus de ac]iune mincinoas\, de
în[el\ciune [i am\gire a poporului, al]ii îns\ îl consider\ un „om bun” [i spun:
„Niciodat\ n-a vorbit un om a[a cum vorbe[te acest om” (Ioan 7,12.47). Se
impune îns\ prima opinie: a în[elat poporul. În nara]iunea Patimilor din Luca,
conduc\torii repet\ de trei ori (!) aceast\ acuza]ie înaintea lui Pilat: „Pe acesta l-
am g\sit r\zvr\tind neamul nostru” (Luca 23,2), „înt\rât\ poporul, înv\]ând prin
toat\ Iudeea” (23,5), „r\zvr\titor al poporului” (23,14). În termeni similari
Evangheliilor lui Ioan [i Luca, documente cre[tine din sec. I d.H., se exprim\
Talmudul Babilonian, izvor iudaic mai târziu (sec. V d.H.), dar care coincide
considerabil cu aceste evanghelii [i cu aceea a lui Matei (v. 27,63-64): toat\
aceast\ documenta]ie concordant\ reflect\ opinia „comun\” iudaic\ din primele
secole despre Iisus. În Talmud se poate citi: „a practicat magia, a am\git [i a atras
spre r\t\cire Israelul”. În Evul Mediu evreii înc\ îl consider\ pe Iisus un „am\gitor”,
cum reiese [i din drama catalan\ „Misterul de la Selva”, de la sfâr[itul sec. XIV,
despre urcarea la cer a Maicii Domnului (versetele 433-434), numit\ „mama
am\gitorului”. Într-adev\r, pentru întreaga tradi]ie iudaic\, Iisus este un impostor
care a în[elat cu miracolele sale (oper\ a diavolului, nu a lui Dumnezeu) [i a
stricat poporul cu vorbe [i false profe]ii. Merit\, prin urmare, moartea.
Pedeapsa pentru un impostor este lapidarea. Astfel afl\m din Mi[na
(Sanhedrin 7,4) [i, referitor la Iisus, din Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43a,
107b). Un caz concret – [i teribil – de lapidare pentru în[el\ciune [i impostur\ sunt
profe]ii autentici nerecunoscu]i ca atare [i mor]i ca fal[i profe]i. Am men]ionat mai
sus cazul profetului Ieremia, pe punctul de a fi lapidat fiindc\ preo]ii [i profe]ii
„oficiali” ai Templului au afirmat c\ nu vorbea în numele lui Dumnezeu (v.
Ieremia 26,1-19). Al]i trimi[i ai Domnului au fost îns\ lapida]i ca fal[i profe]i chiar la
Ierusalim, ora[ c\ruia Iisus îi spune: „omori pe prooroci [i cu pietre ucizi pe cei
trimi[i la tine” (Matei 23,37 || Luca 13,34). O alt\ referire la lapidarea profe]ilor se
afl\ în Matei 21,35. Iisus va împ\rt\[i destinul profe]ilor [i, de[i nu va muri lapidat,
asupra lui apas\ o acuza]ie pasibil\ de pedeapsa cu moartea: acuza]ia de a fi un
fals profet.
Iisus, „blasfemator”
În interogatoriul la care Caiafa, marele preot, îl supune pe Iisus, exist\ o acuza]ie
men]ionat\ de evangheliile lui Marcu [i Matei: cea de blasfemie. Potrivit lui Marcu
14,62, Iisus declar\ c\ e Mesia [i Fiul lui Dumnezeu [i vorbe[te despre sine referindu-
se la Fiul omului; auzind aceste cuvinte, Caiafa în]elege c\ se identific\ cu personajul
celest [i exclam\ sfâ[iindu-[i hainele: „A]i auzit hula”. Matei insist\ [i adaug\ o a doua
fraz\: „A hulit!” (26,65). În mod similar, în Evanghelia dup\ Ioan, acuza]ia de blasfemie
este asociat\ cu preten]ia lui Iisus de a-[i atribui o condi]ie divin\: „voi zice]i: Tu
hule[ti, c\ci am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt?” (10,36). Aceast\ fraz\ nu apare în
nararea patimilor din Ioan, apare îns\ o afirma]ie care l\mure[te de ce, potrivit
conduc\torilor evrei, Iisus este pasibil de pedeapsa cu moartea: „dup\ legea noastr\
el trebuie s\ moar\, c\ s-a f\cut pe sine Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 19,7). Când,
potrivit Evangheliei lui Luca, Iisus apare în fa]a Sanhedrinului, nu se face referire la el
direct ca la un blasfemator, dar motivul condamn\rii este, ca în Marcu [i Matei,
insisten]a în identificarea cu Fiul omului celest. Replica membrilor Sanhedrinului este
c\, în fa]a acestei autoinculp\ri, nu mai este nevoie de martori (v. Luca 22,69-71; la fel
Marcu 14,63 || Matei 26,65). Pe scurt, potrivit nara]iunilor evanghelice consacrate
patimilor – la Luca implicit – Iisus a fost condamnat la moarte pentru blasfemie.
Acuza]ia de blasfemie nu trebuie în]eleas\ în sensul de înc\lcare a Legii prin
pronun]area numelui divin – interzis\ de iudaism – sau prin luarea în de[ert a
numelui lui Dumnezeu, ci, a[a cum afirm\ R. E. Brown, în sensul de revendicare
pentru sine a ceea ce e propriu lui Dumnezeu. Iisus ar fi fost privit ca blasfemator
fiindc\, mândru, vanitos, s-ar fi f\cut „egal cu Dumnezeu”; a[a cum se
men]ioneaz\ în Ioan 5,18, „pentru c\ zicea c\ Dumnezeu este Tat\l s\u, f\cându-
se pe sine deopotriv\ cu Dumnezeu”.
Este semnificativ c\ acuza]ia de blasfemie apare de dou\ ori în timpul
activit\]ii publice a lui Iisus, în leg\tur\ cu iertarea p\catelor [i cu expulz\rile de
demoni. În ambele ocazii acuzatorii sunt înv\]\torii Legii. În episodul paraliticului
din Cafarnaum, Iisus îi spune celui infirm: „Fiule, iertate î]i sunt p\catele tale!”
Reac]ia exper]ilor în Lege nu se las\ a[teptat\: „El hule[te. Cine poate s\ ierte
p\catele, f\r\ numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2,5.7 || Matei 9,2-3 || Luca 5,20-21).
În acest caz nu se indic\ de unde vin înv\]\torii Legii, se indic\ îns\ în cazul altor
rabini, „care veneau din Ierusalim”, se presupune trimi[i de autorit\]i s\ fac\
cercet\ri asupra vindec\rilor [i expulz\rilor de demoni realizate de Iisus.
Concluzia final\ a exper]ilor nu las\ nici un dubiu: „[Iisus] are pe Beelzebul”
(Marcu 3,22 || Matei 12,24 || Luca 11,15). De aceea poate expulza demoni atât de
u[or! Cu alte cuvinte, puterea sa era o fals\ putere, c\ci expulza demoni datorit\
unui pact anterior cu diavolul. Nu Dumnezeu îi d\duse o putere extraordinar\. Era
un fals exorcist, care-[i atribuia, cu arogan]\ [i în[el\ciune, puteri posedate numai
de Dumnezeu – singurul care îl dep\[e[te în putere pe Satana. Pe scurt,
comportamentul s\u era o blasfemie.
 Într-o alt\ ocazie, odat\ cu anun]ul profetic despre Templu, cuvintele lui Iisus
pot fi în]elese ca reclamând pentru sine puteri divine: „Voi d\râma acest templu
f\cut de mân\, [i în trei zile altul, nef\cut de mân\, voi cl\di” (Marcu 14,58; v. Ioan
2,19). Dou\ lucruri sunt surprinz\toare în aceste cuvinte. Primul, cum este firesc la
el, vorbe[te cu autoritatea proprie, f\r\ a recurge la formula obi[nuit\ de
legitimare („A[a spune Domnul”). În al doilea rând, nu afirm\ c\ Templul „va fi
distrus” – subîn]elegându-se de Dumnezeu –, ci c\ el îl va distruge [i-l va ridica.
Dar doar Dumnezeu poate decide distrugerea unui templu ridicat la porunca sa [i
asupra c\ruia vegheaz\ de secole, s\ nu fie distrus. În anun]urile profetice, ca
acela al lui Ieremia, distrugerea Templului este atribuit\ întotdeauna lui
Dumnezeu, iar executantul va fi în final o armat\ str\in\. Dumnezeu este cel ce
permite, în ultim\ instan]\, s\-i fie distrus l\ca[ul de pe p\mânt. Prin anun]ul
distrugerii Templului, Iisus se a[az\ cu autoritate al\turi de Dumnezeu, î[i atribuie
un rol – decizia acestei distrugeri – care apar]ine doar divinit\]ii.
S\ observ\m c\ Dumnezeu îi vorbise profetului Ieremia, spunându-i: „Iat\ te-
am pus în ziua aceasta peste popoare [i peste regate, ca s\ smulgi [i s\ arunci la
p\mânt, s\ pierzi [i s\ d\râmi, s\ zide[ti [i s\ s\de[ti!” (Ieremia 1,10). Iisus declar\
c\ are aceast\ putere, dar nu afirm\ c\-i este dat\ de Dumnezeu. O posed\ el,
prin propria autoritate. Spre deosebire de Ieremia, Iisus declar\ c\ va distruge
Templul [i în trei zile (!) îl va cl\di; evident se a[az\ pe locul lui Dumnezeu când
afirm\ c\-i vor fi de ajuns trei zile ca s\-l ridice! Poate c\ autoritatea cu care
vorbe[te Iisus despre distrugerea [i reconstruc]ia Templului este, în ultim\
instan]\, un r\spuns profetic la întrebarea fundamental\ asupra persoanei sale:
Dumnezeu te trimite? Cu ce autoritate ac]ionezi? Acest r\spuns a putut fi determi-
nant în acuza]ia de blasfemie.
Un blasfemator pl\te[te, ca [i un fals profet, cu moartea prin lapidare. Astfel
Nabot, din Izreel, este acuzat – fals – „a hulit pe Dumnezeu [i pe rege” (III Regi
21,13). Acela[i sfâr[it îl are {tefan, acuzat c\ a rostit „cuvinte de hul\ împotriva lui
Moise [i a lui Dumnezeu”, c\ a vorbit, adic\, împotriva Legii [i „împotriva acestui
loc sfânt” (Faptele 6,11-13). Iisus este acuzat îns\ de blasfemie nu fiindc\ ar fi
vorbit contra lui Dumnezeu sau i-ar fi rostit numele, ci fiindc\ s-a f\cut egal lui. Cei
ce-l acuz\ spun astfel acest lucru în Evanghelia dup\ Ioan: „Nu pentru lucru bun
arunc\m cu pietre asupra ta, ci pentru hul\ [i pentru c\ tu, om fiind, te faci pe tine
Dumnezeu” (Ioan 10,33).
Rezumând, Iisus este un „blasfemator” fiindc\ î[i revendic\ prerogative care
sunt divine [i este un fals profet fiindc\ încearc\ s\ dea de în]eles c\ vorbe[te [i
ac]ioneaz\ în numele lui Dumnezeu. Numitorul comun al celor dou\ acuza]ii este:
Iisus nu a primit putere de la Dumnezeu, de[i atribuie misiunii – [i eventual
persoanei – sale o origine divin\. Prin urmare, este un impostor, cum este
demonstrat în e[ecul anun]ului c\ el (!) va distruge [i reconstrui Templul în trei (!)
zile. Aceasta este concluzia la care ajung majoritatea conduc\torilor – marii preo]i,
mul]i oameni de vaz\ [i o parte dintre înv\]\torii Legii, reuni]i în Sanhedrin – [i
care devine argumentul trimiterii lui Iisus la moarte. Acest argument va ap\rea în
interogatoriul lui Caiafa (blasfemator) [i în unele din ironiile pe care le va îndura în
timpul p\timirii pe cruce (fals profet). Iisus este considerat un pericol pentru
stabilitatea poporului, c\ci îl poart\ pe c\i gre[ite [i l-ar putea conduce la o
confruntare cu Roma. Coduc\torii cred c\ pentru toate acestea este util [i necesar
s\ fie trimis la moarte.
6.2.1.2. Ra]iunile mul]imii

Diferitele faze ale interven]iei mul]imii în timpul patimilor lui Iisus vor fi analizate mai
târziu (v. 6.2.4. [i 6.2.5.). Aici ne limit\m la a ne întreba ce i-a determinat pe oameni
s\-i cear\ lui Pilat din Pont s\ pronun]e condamnarea la moarte a lui Iisus. Cererea s-a
f\cut prin aclama]ie [i a constat în a solicita punerea în libertate a lui Baraba, un
tâlhar [i un r\uf\c\tor întemni]at de romani, [i crucificarea lui Iisus. Mul]imea
adunat\ în fa]a lui Pilat a cerut repetat condamnarea lui Iisus. Evanghelia dup\
Luca conchide: „[i strig\tele lor au biruit” (Luca 23,23) (v. [i Matei 27,24 [i Marcu
15,15.).
Ostilitatea mul]imii în diminea]a de vineri, la procesul lui Iisus în fa]a lui Pilat,
surprinde, dat\ fiind atitudinea ei anterioar\ fa]\ de profetul din Nazaret. Pân\
atunci, nu g\sim în izvoarele istorice indicii c\ poporul l-ar fi respins. Toate
indiciile sunt, mai degrab\, în sens contrar. Oamenii din Ierusalim îl cunosc destul
de bine pe Iisus, care venise de mai multe ori în ora[ înso]it de ucenici, pentru
marile s\rb\tori iudaice, [i vorbise la Templu în fa]a celor ce voiser\ s\-l asculte
(v. Ioan 18,20). În zilele precedente arest\rii, de[i locuia în Betania, mersese zilnic
la Ierusalim pentru îmb\ierile rituale dinaintea Pa[telui, probabil în marile b\i de
lâng\ Templu, [i potrivit evangheliilor sinoptice, intrase în Templu [i vorbise
mul]imii strânse în galeriile exterioare.
Înainte, î[i f\cuse o intrare triumfal\ în Ierusalim, intrare care trezise în
oameni speran]ele mesianice [i îi bucurase, dac\ judec\m dup\ entuziasmul
celor prezen]i, dup\ atmosfera s\rb\toreasc\ [i absen]a dezordinii. Ac]iunea
împotriva comer]ului în Templu a putut deruta pe unii, dar n-a provocat o
respingere general\: sigur c\ i-a deranjat pe cei direct afecta]i (cambi[tii [i
vânz\torii de porumbei) [i, mai ales, autorit\]ile Templului, care au interpretat-o
ca o acuz\ a comportamentului lor gre[it, ofensator pentru suprema]ia lui
Dumnezeu. Evident nu to]i îl vedeau cu ochi buni pe Iisus din Nazaret, profetul
care f\cuse miracole [i la Ierusalim – vindecarea orbului din na[tere [i a
paraliticului de la Bethesda (Vitezda). Rabinul din Nazaret putea avea detractori,
dar nu pare s\ fi existat printre oamenii de rând o ostilitate special\ fa]\ de el.
În Ioan 11,48 se consemneaz\, cu o doz\ de exagerare, cuvintele referitoare la
Iisus atribuite autorit\]ilor iudaice reunite în Sanhedrin: „Dac\-l l\s\m a[a to]i vor
crede în el”. Iisus este aprobat de popor într-o asemenea m\sur\ încât, atunci
când conduc\torii Templului se reunesc spre a pune la cale arestarea [i moartea
lui, stabilesc s\ n-o fac\ în cele [apte zile ale s\rb\torii de Pa[te „ca s\ nu fie
tulburare în popor” (Marcu 14,2 || Matei 26,5), c\ci, cum spune Luca 22,2, „se
temeau de popor”.
Potrivit lui Marcu 14,1, aceast\ remarc\ a marilor preo]i [i a înv\]\torilor Legii
este f\cut\ cu dou\ zile înainte de Pa[te, adic\ miercuri, conform cronologiei din
evangheliile sinoptice. Ce s-a întâmplat încât într-un interval atât de scurt (dou\
zile!) lucrurile s-au schimbat atât de mult? Pistele oferite de evangheliile sinoptice
duc spre o presiune eficient\ a conduc\torilor. Oamenii n-ar fi ac]ionat din proprie
[i liber\ voin]\, ci ar fi fost convin[i de autorit\]i s\-l for]eze pe Pilat spre a ob]ine
crucificarea lui Iisus. În acest sens, citim în Matei 27,20 c\ „arhiereii [i b\trânii au
a]â]at mul]imile ca s\ cear\ pe Baraba, iar pe Iisus s\-l piard\”. Iar conform lui
Marcu 15,11, „arhiereii au a]â]at mul]imea ca s\ le elibereze mai degrab\ pe
Baraba”.
 În celelalte dou\ evanghelii – Luca [i Ioan – se spune pu]in în acest sens, iar
responsabilitatea poporului apare imprecis\. În nararea patimilor din Luca
mul]imea apare al\turi de marii preo]i [i al]i conduc\tori, într-o atitudine ce pare
ostil\ când Iisus este adus în fa]a lui Pilat (v. Luca 23,4) [i la începutul scenei cu
Baraba (23,13), dar apoi, pe parcursul acesteia, cei care cer r\stignirea lui Iisus
sunt „ei”, un termen evident vag. Mai mult, Evanghelia lui Luca (23,48) subliniaz\
c\, dup\ moartea lui Iisus, mul]imile care fuseser\ pe Golgota „se întorceau [la
Ierusalim] b\tându-[i pieptul” în semn de c\in]\. În mod similar, Evanghelia dup\
Ioan (18,35) cuprinde o singur\ referire direct\ la interven]ia „poporului” în
condamnare. Adresându-se lui Iisus, Pilat îi spune: „Poporul t\u [i arhiereii te-au
predat mie”. A[adar, în evangheliile lui Luca [i Ioan, citim doar printre rânduri c\
oamenii de rând au intervenit în condamnarea lui Iisus, al\turi de conduc\torii
Templului, marii preo]i.
Nu sunt motive s\ neg\m c\ mul]imea [i-a însu[it tezele autorit\]ilor [i a fost
convins\ c\ Iisus trebuie s\ moar\. Dar insist\m: este verosimil\ o schimbare atât
de brusc\ de atitudine? Evident, nu e unica, dac\ judec\m dup\ ceea ce i s-a
întâmplat lui Ieremia când a fost judecat de conduc\torii Templului din Ierusalim
(preo]i [i profe]i „oficiali”) ca fals profet. La început, poporul li s-a al\turat [i a
strigat împreun\ cu ei c\ Ieremia trebuie s\ moar\, c\ci îndr\znise s\ fac\ profe]ii
împotriva Templului. Dar apoi, când profetul s-a putut exprima [i a spus c\ vorbise
în numele lui Dumnezeu, trimis de el, poporul [i-a schimbat p\rerea [i s-a al\turat
magistra]ilor, contra celor din aparatul Templului: în final, Ieremia nu a murit (v.
Ieremia 26,1-19). În cazul lui Iisus este invers. Poporul r\mâne al\turi de
conduc\torii Templului [i îi sus]ine în solicitarea adresat\ lui Pilat de a-l
condamna pe Iisus, dup\ ce deseori îl ascultase [i-l privise cu simpatie pe rabinul
galileean când îi vorbea în galeriile Templului sau când intrase s\rb\tore[te în
Ierusalim.
Schimbarea brusc\ i-a f\cut pe unii erudi]i, ca G. Theissen, s\ presupun\ c\
cei ce-l ascultaser\ cu pl\cere în Templu [i cei ce-i cereau prin strig\te r\stignirea
nu erau aceia[i. Primii ar fi fost mai ales galileeni care, ca Iisus, veneau s\
s\rb\toreasc\ Pa[tele la Ierusalim, iar ultimii, cei convin[i de marii preo]i, ar fi fost
locuitori ai ora[ului. De Pa[te, Ierusalimul ajungea la o sut\ de mii de locuitori [i ar
fi u[or de imaginat dou\ mul]imi diferite: cea din Duminica Floriilor [i cea din
Vinerea Mare, una strigând în favoarea lui Iisus, cealalt\ împotriva lui. Aceast\
propunere nu este absurd\, dar nu este sprijinit\ de texte. Astfel c\ este mai bine
s\ încerc\m s\ explic\m o schimbare brusc\ de atitudine fa]\ de Iisus, care a fost
învinuit în fa]a lui Pilat [i a murit neap\rat de nimeni, obiectul unei t\ceri
tem\toare, al indiferen]ei reci [i chiar al dispre]ului agresiv al oamenilor din
Ierusalim – pelerini [i localnici.
Mul]imea s-a schimbat radical fiindc\ autorit\]ile au fost destul de abile încât s\
fac\ s\ cad\ asupra lui Iisus nu o acuza]ie teoretic\ sau doctrinal\, ci una concret\
[i foarte emo]ional\, din cele ce ating punctul slab. Iisus nu a fost prezentat ca un
om periculos doctrinar, care refuz\ s\ spun\ dac\ vine sau nu de la Dumnezeu [i
care, eventual, î[i atribuie prerogative divine. Acuza]ia de blasfemie era de natur\
teologic\ [i ar fi avut un slab impact asupra oamenilor din popor. Ceea ce-i putea
efectiv impresiona – [i i-a impresionat – era anun]ul profetic al lui Iisus în leg\tur\
cu Templul. Îndr\znise s\ spun\ c\ el se vede capabil s\ distrug\ Templul [i s\-l
ridice din nou (când? cum?) în trei zile: un templu impresionant, m\re], admirat
de lumea întreag\, gloria na]iunii iudaice, construit în urm\ cu peste cinci secole
spre a înlocui templul lui Solomon [i care, de patruzeci [i [ase de ani, era radical
[i magnific restaurat.
Anun]ul acela era un atac intolerabil la sacralitatea s\la[ului lui Dumnezeu în
mijlocul poporului s\u. Cine putea anun]a sfâr[itul Templului? Doar un fals profet,
cineva care n-ar vorbi în numele lui Dumnezeu [i ar vrea s\ lase s\ se cread\ c\
vorbele lui exprim\ planul divin. Ce însemna afirma]ia galileeanului c\ el va
distruge [i reconstrui Templul? De ce voia s\ lase f\r\ templu, chiar pentru o
scurt\ vreme, poporul evreu? Sau voia s\-l distrug\ spre a nu-l mai reconstrui,
chiar dac\ spunea invers?
Pe de alt\ parte, profe]ia rabinului din Nazaret nu se împlinise. Templul exista
mai departe, solid, vizibil indestructibil. {i o profe]ie neîmplinit\ este o fals\
profe]ie. A[a spune Deuteronomul când se refer\ la criteriile de distinc]ie între
profe]ii autentici [i cei fal[i: „Dac\ proorocul vorbe[te în numele Domnului, dar
cuvântul acela nu se va împlini [i nu se va adeveri, atunci nu gr\ie[te Domnul
cuvântul acela, ci-l gr\ie[te proorocul din îndr\zneala lui; nu te teme de el”
(18,22). Evident, legat [i p\zit, nu inspira team\. Era un om învins, la bunul plac al
celor ce-l arestaser\. O fiin]\ lipsit\ de ap\rare, vulnerabil\, un profet e[uat, f\r\
putere, aproape f\r\ cuvinte. Unii, chiar, cu cruzime, î[i b\teau joc de el [i, legat la
ochi, îl invitau s\ „profetizeze”, s\ ghiceasc\ adic\ cine îl lovise.
Oamenii [i-au schimbat radical p\rerea despre Iisus fiindc\ zvonul r\spândit
de autorit\]i era un atac decisiv la reputa]ia sa. A scoate în eviden]\ anun]ul lui
despre distrugerea Templului echivala cu a ridica împotriva lui tot Ierusalimul,
care se preg\tea s\ s\rb\toreasc\ Pa[tele tocmai în templul pe care galileeanul
voia s\-l distrug\.
Sigur, Iisus, spre deosebire de Ieremia, nu a putut – sau nu a vrut – s\ se
explice. Anun]ul s\u, concentrat [i criptic, l\sa multe lucruri neclare, dar poate era
o încercare de a exprima marea autoritate primit\ de la Dumnezeu, inclusiv
asupra Templului, cea mai sacr\ institu]ie a Israelului (v. 6.2.1.1.)
Cu siguran]\, nici poporul, nici conduc\torii s\i n-au în]eles sensul acestui
anun] [i au v\zut în el o provocare la adresa Templului, transformat\ într-un
des\vâr[it e[ec. Poporul accept\ astfel argumentele autorit\]ilor, nelini[tit [i furios
în fa]a anun]ului distrugerii Templului, care love[te în unul din punctele nevralgice
ale convingerilor sale. Era drept [i necesar ca Iisus s\ moar\. În ultim\ instan]\,
arestarea lui – ini]iat\ chiar de marele preot – [i condamnarea la o crucificare
ru[inoas\ nu constituiau dovada indiscutabil\ c\ era un fals profet, lipsit de
sprijinul lui Dumnezeu?
6.2.1.3. Ra]iunile autorit\]ii romane

Josephus Flavius poveste[te c\, în anul 62 d.H., în timpul S\rb\torii Corturilor, în

Ierusalimul în]esat de pelerini, un ]\ran cu numele Iisus, fiul lui Ananias, a început
deodat\ s\ strige prin galeriile Templului c\ sanctuarul [i ora[ul vor fi distruse. Zi [i
noapte, o vreme, a cutreierat str\zile Ierusalimului repetându-[i oracolul, pân\ când,
„exaspera]i de cobelile lui, ni[te cet\]eni de vaz\” l-au prins [i l-au b\tut zdrav\n. N-a
încercat s\ se apere [i a continuat s\-[i strige amenin]area. Pân\ la urm\, „magistra]ii”
l-au re]inut [i l-au dus în fa]a lui Lucceius Albinus, guvernatorul roman. Acesta a decis,
este de presupus, s\ fie biciuit, pân\ când loviturile de bici „îl r\zbiser\ pân\ la oase”.
Dar omul n-a cerut îndurare, n-a v\rsat nici o lacrim\ [i la fiecare plesnitur\ spunea cu
un glas tânguitor: „Vai, ]ie, Ierusalime!”. Când a fost întrebat de Albinus cine e, de
unde e [i de ce roste[te aceste cuvinte, Iisus, fiul lui Ananias, nu a r\spuns nimic, cum
nu a r\spuns nici celorlalte întreb\ri ale guvernatorului. De pe buzele sale nu ie[ea
decât tânguiala pentru Ierusalim. Pân\ la urm\, „Albinus, socotind c\ nu era în toate
min]ile, i-a dat drumul” (R\zboiul 6,5,3).
Cititorul va fi observat unele paralelisme interesante între acest\ nara]iune [i
cea despre un alt Iisus, Iisus din Nazaret, [i el venit din lumea rural\, care a
anun]at distrugerea Templului ([i reconstruc]ia lui în trei zile), ceea ce – între
altele – face s\ fie arestat de c\tre autorit\]i [i, pân\ la urm\, dus în fa]a
procuratorului roman, Pontius Pilatus, acuzat c\ ar fi rege al iudeilor (nu c\ a vrut
s\ distrug\ Templul). Ca [i cel\lalt Iisus, profetul din Nazaret va fi interogat [i, la
ordinul guvernatorului, biciuit, f\r\ a r\spunde acuza]iilor ce i se aduc, dar, spre
deosebire de fiul lui Ananias, va sfâr[i prin a fi condamnat [i executat de
autoritatea roman\.
Argumentele care au motivat sentin]a împotriva lui Iisus de c\tre guvernatorul
roman se reduc la unul singur: acuzatul a fost declarat vinovat de atentat la
securitatea Imperiului prin preten]ia de „rege al iudeilor”. Pedeapsa
corespunz\toare acestei sentin]e era clar stipulat\ de legea roman\: moartea prin
crucificare.
În pofida informa]iilor furnizate de Evanghelia lui Ioan (18,3.12), totul ne face
s\ credem c\ Iisus nu a fost arestat de solda]ii romani, ci de câteva dintre g\rzile
Templului, trimise de autorit\]ile iudaice (v. 6.2.2.). Nu guvernatorul roman a
ordonat arestarea lui, ci marii preo]i, conduc\torii Templului. Asta înseamn\ c\
procesul roman nu a fost precedat de procedeul obi[nuit: denun]ul, ordinul de
re]inere [i arestarea efectiv\. Pilat a descoperit c\ trebuie s\ judece un om a c\rui
arestare nu o ordonase el, dar asupra c\ruia atârna o acuza]ie grav\, pasibil\ de
pedeapsa capital\.
Guvernatorul nu ordonase re]inerea galileeanului fiindc\ nu i se prezentase
nici un denun] împotriva lui, nici nu existase, pân\ atunci, nici un motiv de
re]inere: nici tulburarea ordinii publice, nici o încercare de tulburare. Pentru Pilat,
acel evreu din Galileea nu însemna nimic. Altfel, autoritatea roman\, întotdeauna
în stare de alert\ într-un ora[ ca Ierusalim, inima speran]elor iudaice, [i într-o
perioad\ a anului deosebit de sensibil\ – de Pa[te, marea s\rb\toare iudaic\,
pelerinii f\ceau s\ creasc\ de patru ori popula]ia – ar fi intervenit f\r\ întârziere.
Pilat însu[i, a c\rui re[edin]\ se afla la Caesarea, venea în fiecare an la Ierusalim în
preajma Pa[telui spre a urm\ri îndeaproape orice eventualitate [i a ac]iona cu
maxim\ rapiditate. Arestarea lui Iisus a fost o opera]ie pur iudaic\, Pilat i-a fost
martor de la distan]\.
 Pare clar, prin urmare, c\ guvernatorul l-a v\zut pe Iisus pentru prima oar\ în
diminea]a de vineri, când i-a fost predat de autorit\]ile iudaice. Nimic nu
îndrept\]e[te supozi]ia c\ l-ar fi cunoscut deja. Nu sunt indicii nici c\ ar fi auzit de
el înainte: nu se p\streaz\ nici o men]iune a vreunui contact direct al lui Iisus cu
administra]ia roman\. Personajul politic de referin]\ din via]a [i activitatea
rabinului din Nazaret a fost tetrarhul Irod Antip, suveranul Galileei [i Pereei, al
c\rui supus era. Pe de alt\ parte, popasurile lui Iisus în Iudeea au fost scurte [i
intermitente, mai ales în ultimele luni ale vie]ii. Mai mult, în aceste luni, Iisus se
mi[c\ în zona situat\ între Ierusalim [i râul Iordan, la est de ora[, în direc]ia opus\
Caesareei, capitala roman\ a Iudeei [i re[edin]\ obi[nuit\ a lui Pilat. Prin urmare,
de[i nu poate fi exclus ca Pilat s\ fi avut vreo informa]ie anterioar\ despre Iisus, nu
pare s\ fi fost început\ o investiga]ie a poli]iei contra lui; într-un cuvânt, Iisus nu
era „fi[at” de romani.
Pilat a depins total de informa]ia furnizat\ de autorit\]ile iudaice, ceea ce, cu
siguran]\, explic\ rezisten]a sa în a acepta f\r\ rezerve capetele de acuzare
prezentate contra lui Iisus. Nu s-a limitat s\-[i pun\ semn\tura – cum se spune
popular – ci a deschis un proces dup\ toate normele legale, care l-a dus s\-[i
însu[easc\, drept cert\, acuza]ia lansat\ împotriva lui Iisus [i s\ pronun]e
condamnarea (v. 6.2.4.).
Acuza]ia pe care conduc\torii Templului [i al]i membri ai Sanhedrinului – to]i
oameni importan]i din Ierusalim – i-o prezint\ lui Pilat se deduce din întrebarea pe
care acesta i-o adreseaz\ lui Iisus imediat ce începe s\-l interogheze: „Tu e[ti
regele iudeilor?” (Marcu 15,2 || Matei 27,11 || Luca 23,3 || Ioan 18,33). Toate cele
patru evanghelii men]ioneaz\ întrebarea referitoare la identitatea acuzatului; a[a
începea de obicei orice proces roman [i, probabil, a[a [i-a început Pilat
interogatoriul. S\ observ\m c\ guvernatorul nu-i cere s\ se identifice ca persoan\
(„E[ti tu Iisus din Nazaret?”), cum ar fi firesc, ci îi confer\ identitatea pe care i-au
furnizat-o acuzatorii: regele iudeilor! Pare c\ nu cunoa[te numele celui din fa]a lui!
Într-adev\r, când va întreba mul]imea ce soart\ dore[te pentru Iisus, spune: „Ce
voi face deci cu cel pe care voi îl numi]i [ca un lucru obi[nuit!] regele iudeilor?”1
(Marcu 15,12). Fraza este u[or schimbat\ în Ioan 18,39 („Voi]i deci s\ v\ eliberez
pe regele iudeilor?”), dar p\streaz\ apelativul folosit de Pilat pentru Iisus în timpul
procesului.
În pauza interogatoriului lui Pilat, Iisus, cum vom vedea, este victima glumelor
solda]ilor garnizoanei romane din pretoriu. Îl acoper\ cu o mantie de purpur\
(culoarea regal\) [i-i pun pe cap o coroan\ de spini ca atribut al regalit\]ii, trec
prin fa]a lui [i îl salut\ cu un respectuos: „Salve, regele iudeilor”1 (Marcu 15,18 ||
Matei 27,29 || Ioan 19,3). Gluma solda]ilor arat\ f\r\ urm\ de îndoial\ motivul con-
damn\rii lui Iisus. Îl arat\, mai ales, pl\cu]a sau titulus a[ezat\ pe cruce, pe care
Pilat a pus s\ se scrie în trei limbi „vina lui” (Marcu 15,26 || Matei 27,37). În
inscrip]ie se formula, public, [i poate sintetic, vina pentru care Iisus fusese
r\stignit: se proclamase „regele iudeilor”, a[adar rival direct al împ\ratului de la
Roma. Pl\cu]a constituie o m\rturie incontestabil\ a sentin]ei pronun]ate de Pilat:
„[Acesta este/Iisus din Nazaret] regele iudeilor” (Marcu 15,26 || Matei 27,37 || Luca
23,38 || Ioan 19,19.21). Înc\ o dat\, cele patru evanghelii, cu toate micile varia]ii în
textul de pe titulus, coincid în afirma]ia c\ expresia regele iudeilor figura pe cruce
ca motiv oficial al condamn\rii lui Iisus (v. 6.2.5.3.).
 Evident, acuza de pretendent regal era unica ce putea avea greutate în fa]a
guvernatorului roman în judecarea cazului lui Iisus [i pronun]area pedepsei
capitale. S\ observ\m c\ limba greac\ folose[te acela[i cuvânt (basileus) pentru a
indica un „rege” [i „împ\ratul” roman. Se stabile[te deci o clar\ contrapunere a
celor dou\ figuri, cu atât mai mult dac\ avem în vedere c\ suveranul suprem real
al întregului teritoriu iudaic era atunci Tiberius Caesar. Atât locuitorii provinciei
romane Iudeea, cât [i cei ai tetrarhiilor lui Antipa [i Filip, erau, în ultim\ instan]\,
supu[i ai împ\ratului. Astfel c\, din acest punct de vedere, nu conta c\ Iisus, ca
galileean, se afla sub jurisdic]ia lui Antipa. „Regele” (basileus) întregului Imperiu
era unul singur [i cine ar fi vrut s\-i ia locul se f\cea vinovat de înalt\ tr\dare.

În fa]a lui Pilat, acuza]ia împotriva lui Iisus era clar\. Problema, pentru autorit\]ile
iudaice, o constituiau dovezile. Cum s\ demonstreze guvernatorului c\ Iisus era
un du[man al Romei? În primul rând, cum am spus, nu puteau invoca ac]iuni
violente ale lui [i ale adep]ilor lui împotriva puterii romane, nici nu puteau s\-l
acuze de conjura]ie sau complot menit s\ pun\ cap\t st\pânirii Romei asupra
teritoriului iudaic printr-o eventual\ ac]iune militar\. Figura lui Iisus se deta[eaz\
de cele ale pretenden]ilor regali pe care-i men]ioneaz\ Josephus Flavius, ap\ru]i
dup\ moartea lui Irod cel Mare, ultimul „rege al iudeilor” cu acest titlu, în anul 4
î.H. Iisus nu pr\dase palate regale, ca Simon, nu se dedicase, ca Atronges,
elimin\rii irodienilor [i romanilor, acuza]i de arogan]\ [i nedrept\]i, nici nu se
lansase în tâlh\rii [i extorc\ri, precum galileeanul Iuda, fiul lui Iezechia. Ucenicii
s\i n-au primit nici o indica]ie sau recomandare din partea Înv\]\torului s\
apeleze la lupta armat\, nici m\car pentru restabilirea drept\]ii sociale. (V.
3.3.3.1.)
Pe de alt\ parte, nu exist\ indicii de rezisten]\ armat\ sistematic\ împotriva
Romei, de tipul celei ulterioare a zelo]ilor, chiar dac\ sunt grupuri izolate de
„tâlhari” sau „ho]i”, oameni la jum\tatea drumului între delincven]\, revolt\
social\ [i idealuri teocratice antiromane, care ac]ioneaz\ eventual în ora[e. Grupul
lui Iisus nu a fost niciodat\ apropiat de asemenea grupuri înarmate (v. 3.3.3.4.).
Dup\ r\scoala din anul 6 d.H., condus\ de Iuda Galileeanul, generat\ de primul
cens roman, al lui Quirinus, prinsese contur tot mai mult o mi[care ideologic\ de
tip teocratic care recomanda refuzul tributului c\tre împ\ratul roman,
argumentând c\ Dumnezeu este unicul suveran al ]\rii. Iisus va da un r\spuns
extraordinar de abil [i nou la aceast\ întrebare – una dintre cele mai controversate
ale momentului: „Da]i cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui
Dumnezeu”. Din fraz\ nu se poate deduce o pozi]ie clar negativ\ (nu trebuie pl\tit
tributul), dar nici pozitiv\ (v. 3.3.3.2.). Ca atare, o acuza]ie în primul sens, ca aceea
pus\ pe buzele conduc\torilor evrei în Luca 23,2 nu are nici un fundament: Iisus
nu exprim\ o atitudine politic\ vizibil\ [i explicit\ de opozi]ie fa]\ de Roma.
În al doilea rând, este evident c\ în fa]a lui Pilat nu conteaz\ sau conteaz\
pu]in motivele pe care Sanhedrinul le considerase suficient de grave spre a decide
c\ Iisus trebuie s\ moar\. Nu este deloc sigur c\ Pilat ar fi fost sensibil la tema
Templului sau la acuza]iile de fals profet sau de blasfemator, atât de hot\râtoare
din punct de vedere iudaic, în contextul Legii lui Moise (v. 6.2.1.1.). Pilat îl judec\
pe Iisus potrivit legii romane [i conduc\torii evrei [tiu asta foarte bine. De aceea,
în fa]a lui Pilat nu se men]ioneaz\ nici o alt\ acuza]ie în afara aceleia de „rege al
iudeilor” care, cum am v\zut, este elementul central în proces [i în executarea
pedepsei (ironiile solda]ilor, pl\cu]a de pe cruce).
 F\r\ îndoial\, una din culpele avute în vedere de conduc\torii evrei este
preten]ia mesianic\ a lui Iisus. Iisus l\sase s\ se în]eleag\ c\ se consider\, efectiv,
Mesia al Israelului, poporul s\u. O exprimase aproape sotto voce, mai mult prin
gesturi decât prin cuvinte, mai mult sugerând decât proclamând, intrând în
Ierusalim ca un Mesia diferit, al p\cii, nu al r\zboiului… dar, în ultim\ instan]\,
Mesia! În plus, un Mesia cu o considerabil\ putere de convingere, pe care poporul
îl ascult\ cu interes, cu un grup de adep]i fideli care de peste doi ani îl urmeaz\
pretutindeni. Conduc\torii Templului, în frunte cu Caiafa, sunt nesiguri [i alarma]i
v\zând cum atrage Iisus mul]imile (v. Ioan 11,47-53). Toate acestea constituie un
pericol: consolidarea unui Mesia ca Iisus poate duce la rele mai mari. Pân\ acum
[i-a ar\tat fa]a blând\, pa[nic\, dar cine [tie care-i sunt adev\ratele inten]ii!
Mesianismul lui Iisus treze[te team\ conduc\torilor evrei, se tem c\ poate târî
poporul spre dezastrul reprezentat de o confruntare militar\ cu romanii. Acuza]ia
trebuie doar „tradus\”; în loc de a-l acuza ca „Mesia” – culp\ f\r\ sens în cadrul
legal roman –, trebuie vorbit despre „rege [basileus] al iudeilor”. Acesta este
limbajul pe care autoritatea [i sistemul judicial roman îl pot în]elege.
Acesta este, probabil, firul ra]ionamentului pe care conduc\torii evrei îl
dezvolt\ în fa]a lui Pilat. Nu insist\ pe ceea ce a f\cut Iisus contra Romei (nu a
f\cut nimic împotriva cezarului, Pilat recunoa[te!), ci pe ce înc\ nu a f\cut, pe
poten]ialul pericol pe care îl presupune, nu doar pentru Roma, ci [i pentru poporul
evreu care, spun, trebuie s\ tr\iasc\ înc\ mul]i ani sub fericita protec]ie a
împ\ratului. Men]inerea statu quo-ului înseamn\ eliminarea lui Iisus din Nazaret,
un obstacol mai mult decât probabil, un impas pentru poporul evreu. În condi]iile
absen]ei de probe reale împotriva lui, nu este neverosimil\ adoptarea de c\tre
c\peteniile iudaice a c\ii amenin]\rii: vrea Roma s\ lase liber un om care afirm\
c\ este „regele iudeilor”? (v. Luca 23,2). Potrivit lui Ioan 19,12, ra]ionamentul este
clar: „Oricine se face pe sine rege [împ\rat] este împotriva cezarului”. Prin
urmare, este suficient ca cineva s\-[i spun\ rege, s\ se considere, aparent, pe
picior de egalitate cu împ\ratul de la Roma, ca s\ merite pedeapsa cu moartea.
Dovezile aduse – pe care Pilat va sfâr[i prin a le accepta – nu sunt ac]iuni concrete
împotriva legii romane, ci pericolul, poten]ial, dar real, de conspira]ie împotriva
împ\ratului. Este suficient în acest sens faptul c\ Iisus nu neag\ c\ este „regele
iudeilor”. La întrebarea lui Pilat, îi va r\spunde: „Tu zici” (Marcu 15,2 || Matei 27,11
|| Luca 23,3 || Ioan 18,37). Pe urm\, va fi suficient ca Pilat s\ [ov\ie în fa]a
presiunilor mul]imii [i autorit\]ilor, încât condamnarea lui Iisus s\ i se par\, un r\u
mai mic. Mai bine s\ moar\ un om decât s\ fie o revolt\ popular\.
Rezumând, de[i Pilat este decis ca el s\ judece [i, eventual, s\-l condamne pe
Iisus, nemanipulat de c\peteniile iudaice, guvernatorul roman va sfâr[i prin a
considera juste argumentele [i acuza]ia pe care acestea i le ofer\. Va accepta
perspectiva lor asupra pericolului grav (real, chiar dac\ înc\ poten]ial) reprezentat
de Iisus: galileeanul care se crede „regele iudeilor” nu este nici nebun, nici
ingenuu, ci un rival periculos al cezarului, vinovat de crimen laesae maiestatis.

6.2.2. Arestarea
Izvoarele istorice sunt cele patru evanghelii: Marcu 14,26-52; Matei 26,30-56; Luca
22,47-54; Ioan 18,1-12. Ca de obicei în nararea patimilor, Matei îl urmeaz\
îndeaproape pe Marcu, în timp ce Luca, de[i îl urmeaz\ [i el pe Marcu, introduce
unele tradi]ii proprii. La Ioan care, împreun\ cu Marcu, acord\ mult spa]iu
patimilor, nara]iunea ce le este consacrat\ coincide cu celelalte evanghelii –
sinopticele – doar în linia argumental\.

6.2.2.1. Locul

Prima dintre cele cele cinci scene ale patimilor se desf\[oar\ într-o gr\din\ sau pe un
teren numit Getsemani, termen ebraic sau aramaic care înseamn\ „teasc de ulei”.
Gr\dina se afl\ de cealalt\ parte a pârâului Cedron, care coboar\ paralel cu sectorul
oriental al zidurilor Ierusalimului la poalele Muntelui M\slinilor. Spre acest munte, din
estul ora[ului, se îndreapt\ Iisus, cu cei Doisprezece, dup\ ce s-au ridicat de la mas\ [i
au plecat din casa unde a avut loc cina de r\mas-bun. Casa, cunoscut\ tradi]ional sub
numele de cenaculum, se afl\ probabil în a[a-numitul Ora[ de Sus, în vestul
Ierusalimului. Dac\ aceast\ localizare tradi]ional\ este corect\, Iisus trebuie s\
traverseze ora[ul de la un cap\t la altul: peste un kilometru în linie dreapt\ desparte
cele dou\ puncte. Deplasarea e destul de lung\, fiindc\ traseul cel mai evident pare a
fi coborârea spre Tiropeu, pârâul care desparte Ora[ul de Sus de Ora[ul de Jos, ie[irea
în afara zidurilor [i urcu[ul de-a lungul Cedronului, l\sând în stânga vechiul ora[ al
lui David [i Templul, pân\ la Getsemani.
Nu e ceva neobi[nuit pentru Iisus s\ mearg\ la Getsemani. Potrivit lui Luca
22,39, o f\cea de obicei. Evanghelia dup\ Ioan (18,2) precizeaz\ [i ea c\ aici
venea deseori cu ucenicii. Este o gr\din\, un teren împrejmuit cu un gard de
piatr\, pe care se afl\ m\slini [i teascul, proprietatea cuiva care, ca [i în cazul
casei în care Iisus a cinat cu ucenicii, a r\mas în anonimat. Pare neîndoielnic c\,
atât în Betania, cât [i la Ierusalim [i poate la Betfaghe – sat lâng\ Betania – exist\ o
discret\ re]ea de adep]i ai lui Iisus: unii sunt cunoscu]i (fra]ii Laz\r, Marta [i Maria
[i Simon Leprosul, în Betania; Iosif din Arimateea [i Nicodim, la Ierusalim), al]ii
sunt anonimi (st\pânul asinului folosit la intrarea în Ierusalim, al casei unde a avut
loc cina de r\mas-bun, al gr\dinii Getsemani).
Cu ce gând se îndreapt\ Iisus spre Getsemani? Din cele trei evanghelii
sinoptice reiese c\, dup\ cin\, vrea s\ se retrag\ s\ se roage în acel loc cunoscut,
situat nu departe de drumul care urc\ pe Muntele M\slinilor [i duce spre Betania,
unde Iisus [i ucenicii sunt g\zdui]i de când au sosit s\ serbeze Pa[tele la
Ierusalim. Lui Iisus îi place s\ se roage în orele nop]ii, în locuri retrase (v. Marcu
6,47) sau foarte de diminea]\, când e înc\ întuneric (v. Marcu 1,35). Prin urmare,
propunerea intr\ în comportamentul obi[nuit al grupului. Iar ucenicii nu se mir\,
c\ci o oprire la Getsemani pentru rug\ciune nu afecteaz\ itinerariul obi[nuit: între
Getsemani [i Betania nu sunt nici trei kilometri. Trebuie v\zut îns\ cum prive[te [i
cum tr\ie[te interior Iisus noaptea aceea.
 Cina festiv\, tocmai încheiat\, a fost un act surprinz\tor [i intens, cu gesturi [i
cuvinte ale Înv\]\torului deosebite. I-a invitat pe ucenici s\ m\nânce din pâinea
frânt\ spunându-le c\ acela e trupul s\u [i s\ bea to]i din acela[i pahar de vin,
prezentat ca noul leg\mânt în sângele s\u. Brusc, când erau a[eza]i deja la mas\,
le-a sp\lat fiec\ruia picioarele. Cina s-a încheiat cu un anun]: era ultima oar\ când
sta cu ei la o mas\ s\rb\toreasc\ înainte de sosirea Împ\r\]iei lui Dumnezeu. Era
Împ\r\]ia aproape [i cina festiv\ fusese o anticipare a ei? Ce urma s\ se întâmple?
Sau, invers, se apropia o nenorocire [i ucenicii nu-[i d\deau seama? Purtarea lor
la Getsemani – adorm în loc s\ vegheze – indic\ în grup absen]a percep]iei asupra
mersului evenimentele. În ciuda unor indicii care ar fi trebuit cât de cât s\-i
nelini[teasc\, ucenicii sunt siguri c\ vor petrece noaptea la Betania, ca de obicei,
[i c\ a doua zi vor lua cina pascal\ cu Iisus. Percep]ia ucenicilor asupra
evenimentelor este reflectat\ de observa]ia din Evanghelia lui Ioan când Iuda
p\r\se[te cenaculum dup\ începerea cinei: „C\ci unii socoteau, deoarece Iuda
avea punga, c\ lui îi zice Iisus: Cump\r\ cele de care avem de trebuin]\ la
s\rb\toare [de Pa[te]” (Ioan 13,29).

6.2.2.2. Prevestirile

Tradi]ia evanghelic\ men]ioneaz\ trei anun]uri despre ce se va întâmpla f\cute de

Iisus în timpul cinei sau dup\ aceea. Acestea se refer\ la cei Doisprezece în general [i
la doi dintre ei în particular: Petru [i Iuda. La ultima cin\ Iisus s-a referit indirect la
moartea lui iminent\. Tema d\ruirii vie]ii sale a fost fundamentul cuvintelor [i
gesturilor legate de pâine [i de paharul cu vin. {tia c\ acea cin\ era una de desp\r]ire
[i a vrut s\ o celebreze cu ucenicii dându-i o înf\]i[are testamentar\. Înv\]\torul a
dovedit luciditate [i claritate interioar\ în momentul exprim\rii asupra viitorului
s\u. {tie c\ evenimentele se precipit\ [i c\ deznod\mântul (care?) poate sosi în
orice clip\.
Apoi, î[i cunoa[te ucenicii [i [tie pân\ unde pot merge. Drumul s\u n-a trecut
niciodat\ prin violen]\ [i agresivitate. Ucenicii n-au fost purta]i, nici incita]i s\
r\spund\ for]ei prin for]\. Recenta intrare în Ierusalim a fost triumful lui Mesia al
p\cii. În pofida ideii ini]iale c\ sosirea Împ\r\]iei va fi o desf\[urare de putere [i ei
vor ocupa locuri la guvernare, Iisus le-a vorbit de-a lungul timpului în termeni
diferi]i. Mesajul s\u s-a disociat întotdeauna de solu]iile violente sau de dominare,
bazate pe dobândirea puterii [i st\pânirii. Cu pu]in timp în urm\, dup\ cin\, le
spusese s\-[i cumpere o sabie („cel ce nu are sabie s\-[i vând\ haina [i s\-[i
cumpere”, Luca 22,36) [i ei o luaser\ ad litteram. Iisus le vorbea îns\ de
disponibilitatea de a da tot [i de a-[i pierde, dac\ e nevoie, via]a, în timp ce ei s-au
gr\bit s\ men]ioneze c\ existau dou\ s\bii. „Sunt de ajuns”, este r\spunsul lui,
între ironie [i nepl\cere (Luca 22,38). Iisus le prezice ucenicilor c\ vor ceda, se vor
dezice de el, c\ci a nu se dezice ar însemna s\ moar\ odat\ cu el, f\r\ s\ se apere
[i f\r\ s\ fug\. Era o prob\ pe care ei înc\ nu o puteau trece. De aceea le spune:
„To]i v\ ve]i sminti [v\ ve]i dezice]” (Marcu 14,27 || Matei 26,31; v. Ioan 16,32).
 Legat de aceasta, Iisus îi face lui Petru o alt\ prezicere. Primul dintre cei
Doisprezece va ceda, se va dezice personal, mai spectaculos decât ceilal]i.
Detaliul specific adus de Iisus este fixarea temporal\ a actului lui Petru: înainte s\
cânte coco[ul a doua oar\, adic\ înainte s\ indice cântecul lui zorii noii zile (v.
Marcu 14,30 || Matei 26,34; Ioan 13,38). Cu alte cuvinte, conform m\rturiei lui
Marcu, de care depinde Matei, [i a lui Ioan, ar fi existat o prezicere a lui Iisus
referitoare la acea noapte, conform c\reia Petru, reprezentatul celor Doisprezece
[i primul dintre ei, urma s\ cedeze într-un mod deosebit. Iisus îi spune c\ va fi
singurul care se va dezice de el public [i o va repeta de trei ori, va insista. Cu
siguran]\ c\, a[a cum vom vedea, dezicerea de Iisus nu înseamn\ c\ Petru îl
repudiaz\ pe Înv\]\tor, ci c\, în clipa încerc\rii, îi este team\ [i neag\ c\ îi este
ucenic.
În pofida accentului pe gestul nefericit al lui Petru, comportamentul s\u nu va
fi, în fond, atât de diferit de al celorlal]i ucenici: to]i cei Doisprezece (cu excep]ia,
evident, a lui Iuda) vor ascunde calitatea de ucenic al Înv\]\torului, vor fugi [i îl vor
l\sa singur în mâinile du[manilor. De aceea, în fa]a anun]ului c\ to]i vor ceda –
mai ales Petru –, atât acesta, cât [i ceilal]i vor da asigur\ri c\, pentru Iisus, sunt
gata s\ moar\ (Marcu 14,31 || Matei 26,35), s\-[i dea via]a, „sufletul (Ioan 13,37,
doar Petru). Afirma]ia sun\ pompos [i retoric [i are sensul generic [i emfatic dat
de cel care se îndoie[te. Ucenicii vor s\ conteste anun]ul lui Iisus („to]i ve]i ceda”)
printr-o afirma]ie plin\ de elan („dac\ este nevoie, suntem gata s\ murim pentru
tine”), prea curajoas\ ca s\ fie adev\rat\. Cei Doisprezece nu [tiu c\ ceea ce
tocmai au spus se încadreaz\ total în evenimentele imediate [i c\ vor avea ocazia
foarte curând s\ dovedeasc\. Cum vor ajunge la Getsemani, primul lucru pe care-l
vor face va fi nu s\-[i dea via]a pentru Iisus, ci s\ adoarm\, incapabili s\ vegheze [i
s\ se roage cu el.
Dar este credibil ca Iisus s\-i fi prezis lui Petru reneg\rile cu atâta precizie? Nu
este aceast\ precizie un indiciu c\ este vorba despre un element ad\ugat? S\
observ\m c\ anun]ul reneg\rilor lui Petru cuprinde un element temporal precis
(chiar în noaptea aceea, înainte s\ anun]e coco[ul noua zi), dar predic]ia nu
specific\ în ce cadru [i în ce circumstan]e, nici în leg\tur\ cu ce [i în fa]a cui îl va
renega Petru pe Iisus. Trebuie spus c\ Iisus dovede[te o claritate interioar\ proprie
profe]ilor, dar cuvintele lui nu sunt o ghicire milimetric\ a ceea ce se va întâmpla
cu el sau cu ceilal]i. Oricum, predic]iile despre cedarea ucenicilor [i, în special, a
lui Petru indic\ ferma convingere a lui Iisus despre noaptea aceea: se apropie
ceasul când va fi dat în mâinile celor ce-i vor r\ul.
A treia prezicere se refer\ chiar la promotorul mor]ii sale, la omul care va face
posibil s\ cad\ în mâinile adversarilor. Suntem la ultima cin\. Iisus a început s\
m\nânce împreun\ cu cei Doisprezece [i prezice c\ unul dintre ei („unul dintre
voi”) îl va tr\da (Marcu 14,18 || Matei 26,26 || Ioan 13,21; similar, Luca 22,21).
Tulburarea este deplin\. În urm\ cu doi ani, în Galileea, Iisus î[i alesese, dintre
discipolii [i adep]ii s\i, doisprezece oameni care s\-[i împart\ cu el via]a. Din
momentul acela, to]i îi fuseser\ fideli, nici unul din cei Doisprezece nu dezertase.
Nici unul nu îl abandonase, nu se dezisese de el în momentele dificile. Iisus însu[i
recunoa[te: „{i voi sunte]i aceia care a]i r\mas cu mine în încerc\rile mele” (Luca
22,28). De ce spune acum c\ unul îl va da în mâinile du[manilor?
 În nici un moment nu men]ioneaz\ numele lui Iuda în fa]a ucenicilor.
Înv\]\torul se mul]ume[te s\ vorbeasc\ despre cel ce îl va „vinde”, sens pe care îl
are verbul grec paradid±mi, tradus de obicei prin a „tr\da” (v. Marcu 14,18). De[i
termenul „tr\d\tor” (în greac\ prodot¥s) este aplicat lui Iuda doar în Luca 6,16,
celelalte evanghelii limitându-se la a vorbi despre el ca despre cel ce „l-a dat pe
Iisus” – se subîn]elege mor]ii – în toate cele patru evanghelii ac]iunea lui Iuda este
explicat\ ca o tr\dare a încrederii pe care Înv\]\torul o avusese în el: Iuda s-a dus
la marii preo]i pe ascuns de Iisus. De aceea nu este abuziv s\ vorbim de tr\dare,
de[i trebuie precizat sensul pe care îl are termenul cu referire concret\ la Iuda (v.
6.2.2.5).
Apoi, [tie Iisus numele [i inten]iile ucenicului care îl va tr\da? Dac\ [tie – cel
mai probabil – nu spune celorlal]i, care-[i vor da seama doar la Getsemani, în
momentul în care Iuda va finaliza actul tr\d\rii. În timpul cinei Iisus – [i Iuda – tac,
de[i referirile lui Iisus la tr\dare [i purtarea criptic\ a lui Iuda stabilesc un fel de
complicitate între cei doi: nici unul nu spune deschis ce [tie [i ce are de gând s\
fac\. În Ioan 13,27 aceast\ situa]ie este interpretat\ printr-o scurt\ fraz\: „Ceea ce
faci, f\ mai curând”. {i evanghelia continu\: „Dar nimeni din cei care [edeau la
mas\ n-a în]eles pentru ce i-a zis aceasta”. Iuda a plecat probabil la mijlocul
mesei, când Iisus rostise deja cuvintele sale despre pâine [i le sp\lase ucenicilor
picioarele (v. 6.2.2.5.). Tema tr\d\rii lui Iuda constituie un contrapunct dramatic
cu vorbele [i gesturile lui Iisus în timpul cinei de r\mas bun: Înv\]\torul î[i va da
via]a pentru to]i oamenii, iar unul dintre ucenicii s\i îl va trimite la moarte
punându-l în mâinile pu]inilor oameni care vor s\-l omoare.

6.2.2.3. Rug\ciunea

Când intr\ în Getsemani cu ucenicii – to]i minus Iuda – este evident c\ Înv\]\torul vrea
s\ se retrag\ ca s\ se roage. Le cere ucenicilor s\ se a[eze [i s\-l a[tepte. Evangheliile
lui Marcu [i Matei coincid în prezentarea rug\ciunii frac]ionate în trei p\r]i, nu chiar
scurte (Marcu 14,37 vorbe[te de „un ceas” ca durat\ a primei p\r]i a rug\ciunii lui
Iisus). Iisus ia cu el, în locul în care vrea s\ se reculeag\, pe cei trei ucenici care l-au
înso]it în momente de intensitate deosebit\ ale vie]ii sale (Petru, Iacob [i Ioan) [i le
cere s\ vegheze, s\-i fie al\turi [i, cu siguran]\, s\ se roage cu el. Potrivit relat\rii din
Marcu, reluat\ de Matei, Iisus se roag\ un timp [i apoi se duce la cei trei ucenici (Luca
22,41 precizeaz\ c\ „s-a dep\rtat de ei ca la o arunc\tur\ de piatr\” – de to]i
ucenicii?).
De fiecare dat\ când întrerupe rug\ciunea [i merge la locul unde se afl\ Petru,
Iacob [i Ioan, rezultatul este acela[i: ucenicii nu vegheaz\, dorm. Dup\ cina
s\rb\toreasc\, abundent\ [i stropit\ cu vin, la o or\ de la l\sarea nop]ii, este
explicabil c\ cei trei b\rba]i adorm. Cu siguran]\ sunt str\ini de gravitatea
momentului [i de ceea ce se va abate curând atât asupra lor, cât, mai ales, asupra
Înv\]\torului lor. Între ce tr\ie[te Iisus [i ce tr\iesc ei este un hiatus. Potrivit
evangheliilor lui Marcu [i Matei, Iisus roste[te o fraz\ de ton proverbial care
interpreteaz\ acest comportament [i caracterizeaz\ conflictul interior al celor trei
ucenici: „C\ci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Marcu 14,38 || Matei
26,41).
 Oricum, centrul scenei nu este atitudinea destul de deplorabil\ a ucenicilor,
incapabili s\ vegheze [i s\ se roage, ci rug\ciunea lui Iisus. R. E. Brown o rezum\
spunând c\ Iisus lupt\ cu sine [i se roag\ la Dumnezeu în leg\tur\ cu moartea sa
iminent\, cu sentimente de angoas\. Tradi]ia evangheliilor sinoptice situeaz\
aceast\ rug\ciune la Getsemani, în noaptea arest\rii. Evanghelia dup\ Ioan a
introdus con]inutul rug\ciunii în ultima interven]ie public\ a lui Iisus, în care
acesta subliniaz\ c\ ceasul s\u a sosit. Pornind de la cele patru evanghelii [i de la
tradi]ia preluat\ în Epistola c\tre Evrei (v. 5,7-10) se poate afirma c\ în rug\ciunea
din Getsemani Iisus îl invoc\ pe Dumnezeu ca pe Tat\l s\u, îi cere s\-l scape de
moartea iminent\, dar, în primul rând s\-[i împlineasc\ vrerea. Aceste trei
elemente sunt comune evangheliilor sinoptice [i lui Ioan [i apar]in, prin urmare,
unei tradi]ii foarte vechi despre Getsemani: „Avva P\rinte, toate sunt ]ie cu putin]\.
Dep\rteaz\ paharul acesta de la mine. Dar nu ce voiesc eu, ci ceea ce voie[ti tu”
(Marcu 14,36; v. [i Matei 26,39 [i Luca 22,42). Asem\n\rile de fond cu Ioan 12,27-
28 sunt remarcabile: „Acum sufletul meu e tulburat, [i ce voi zice? P\rinte,
izb\ve[te-m\ de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta.
P\rinte, preasl\ve[te-]i numele”.
În al doilea rând, rug\ciunea este f\cut\ într-o stare de angoas\ [i exprim\
sentimentul abandonului de c\tre Dumnezeu. În sec. II d.H. filosoful Celsius,
adversar al cre[tinismului, observa c\, dac\ Iisus ar fi fost fiin]\ divin\ n-ar fi
trebuit s\ se team\ de moarte (Împotriva lui Celsius 2,24). Acestea au fost îns\
sentimentele lui, potrivit celor mai vechi documente cre[tine: „El, în zilele trupului
s\u, a adus, cu strig\t [i cu lacrimi, cereri [i rug\ciuni c\tre cel ce putea s\-l
mântuiasc\ din moarte” (Epistola c\tre Evrei 5,7). Acela[i text continu\: „{i auzit a
fost pentru evlavia sa”, fiindc\ s-a ar\tat, adic\, hot\rât s\-[i continue drumul pân\
la cap\t.
La ultima cin\ Iisus d\duse mor]ii sale o semnifica]ie de d\ruire mântuitoare,
pe linia a ceea ce îi fusese via]a, [i noul leg\mânt pe care sângele s\u îl pecetluia
avea s\ continue pân\ la manifestarea deplin\ a Împ\r\]iei lui Dumnezeu. La
Getsemani, îns\, patimile par a însemna victoria r\ului [i, prin urmare, e[ecul
vestirii Împ\r\]iei: Împ\r\]ia abia începuse s\ se manifeste, iar purt\torul ei,
trimisul lui Dumnezeu, era în pragul mor]ii. Aceasta este, probabil, cauza ultim\ a
angoasei lui Iisus [i a tânguirilor sale în timpul rug\ciunii: teama, nu atât c\ el va
trebui s\ mearg\ la moarte, ci c\ va e[ua cauza lui Dumnezeu. Este o tensiune
între ultima cin\, deschis\ spre un viitor al Împ\r\]iei [i leg\mântului, [i
Getsemani, începutul timpului încerc\rii, când Iisus percepe cruzimea mor]ii [i
incertitudinea r\spunsului lui Dumnezeu, dep\[ite doar de o încredere f\r\ fisuri
de Fiu.
Scena îngerului care îl înt\re[te pe Iisus o exprim\ dramatic. Doar
evanghelistul Luca o relateaz\ (v. Luca 22,43-44, versete care lipsesc în unele
manuscrise antice, dar care trebuie considerate originale). La ceasul încerc\rii [i
al ispitirii, Iisus prime[te un semn ceresc de ajutor divin care îi garanteaz\ c\ nu
intr\ singur în patimi. Reac]ia sa este una de rug\ciune mai st\ruitoare [i mai
intens\, atât de intens\ încât sudoarea lui p\rea „pic\turi de sânge care picurau
pe p\mânt” (Luca 22,44). Aceasta este interpretarea preferabil\ a frazei pe care
unii o interpreteaz\ c\ Iisus ar fi asudat sânge. Sudoarea abundent\ este
concomitent semn fizic al angoasei puternice [i al intensit\]ii cu care se roag\.
 Rug\ciunea din Getsemani, f\cut\ în angoas\, întrerupt\ de trei ori prin
încerc\rile lui Iisus de a-i implica pe Petru, Iacob [i Ioan, plin\ de contraste [i
sprijinit\ de Tat\l, prezent în încercare, se sfâr[e[te odat\ cu sosirea, pe
nea[teptate, a plutonului înarmat venit s\-l aresteze.

6.2.2.4. Arestarea

Plutonul care intr\ în gr\dina Getsemani este format din b\rba]i împuternici]i de
autorit\]ile iudaice s\-l aresteze pe Iisus. Constituit pentru aceast\ ocazie [i ac]ionând
la o or\ nepotrivit\, din noapte, este format din oameni subordona]i marilor preo]i [i
notabilit\]ilor din Ierusalim, care lucreaz\ în casele lor, ca slujitori, sau sunt încadra]i
în garda Templului. Între ei se afl\ „sluga arhiereului”, comandantul lor (Marcu 14,47 ||
Matei 26,51 || Luca 22,50 || Ioan 18,10). Evanghelia dup\ Ioan îi d\ numele: Malhus.
Nu este clar dac\ acesta era slujitorul lui Caiafa (cum presupune Evanghelia dup\
Matei [i, poate, Marcu [i Luca) sau al lui Anna (cum indic\ Evanghelia dup\ Ioan).
Caiafa era marele preot în func]ie, dar Anna, socrul lui, fusese mare preot [i p\stra
titlul – [i putere. Plutonul vine preg\tit (au s\bii [i bastoane) pentru o eventual\
rezisten]\ a ucenicilor lui Iisus. C\ci, gra]ie informa]iilor date probabil marilor
preo]i de Iuda, ace[tia nu exclud o posibil\ replic\ a ucenicilor. Nimic nu sprijin\
îns\ supozi]ia c\ ace[tia prev\zuser\ vreun atac sau organizaser\ vreo rezisten]\
în cazul c\ vor fi ataca]i. Potrivit lui Luca 22,38, armamentul lor se reduce la „dou\
s\bii” (!). Sosirea plutonului îi ia prin surprindere [i semiadormi]i.
Iuda deschide calea, c\ci cunoa[te locul, [i în relativul întuneric (e lun\ plin\)
îl identific\ pe Iisus. Evanghelia dup\ Ioan prezint\ plutonul ca fiind echipat „cu
felinare [i cu f\clii” (18,3); informa]ia concord\ cu prezentarea general\ a scenei
în aceast\ evanghelie: la Getsemani ar fi venit, împreun\ cu g\rzi ale Templului,
cohorta1 roman\ sta]ionat\ la Ierusalim, în frunte cu tribunul. În total, câteva sute
(!) de solda]i profesioni[ti (Ioan 18.312-13). Este o informa]ie neverosimil\ din
punct de vedere istoric c\ci, f\r\ ordin direct de la Pilat, o impun\toare for]\
militar\ ca aceea nu putea ie[i din Ierusalim în plin\ noapte. Dac\ acest ordin ar fi
existat, de]inutul ar fi fi fost dus la închisoarea roman\ din pretoriu, nu la casa lui
Anna, o c\petenie iudaic\. Prin prezen]a cohortei romane la Getsemani,
Evanghelia lui Ioan vrea mai degrab\ s\ sublinieze controlul situa]iei [i puterea
ar\tat\ de Iisus, care p\streaz\ permanent ini]iativa. În acest sens, trebuie
subliniate dou\ momente: când Iisus se identific\ [i pronun]\, referindu-se la el
însu[i, numele divin („eu sunt”), astfel încât puternicul contingent militar d\ înapoi
[i cade la p\mânt; [i când se las\ luat [i le cere ucenicilor s\ plece, s\ nu se
piard\ nici unul.
Plutonul, condus de Iuda, intr\ în Getsemani [i totul decurge rapid. Iuda îl
salut\ pe Iisus strigându-l cu numele obi[nuit („Rabi!”, „Înv\]\torule!”) [i îl s\rut\.
S\rutul e semnul, dinainte stabilit, de identificare: Iisus este singurul care trebuie
arestat, ucenicii nu prezint\ interes. Apoi, oamenii din pluton se arunc\ asupra lui
[i-l prind. În al treilea rând, în fa]a atitudinii lui Iisus – care nu se ap\r\ [i nu strig\
s\ fie ajutat – [i a fricii de a nu fi aresta]i [i ei, discipolii s\i fug din Getsemani.
Patru, se produce un atac armat – nesoldat cu rezisten]\ – al unuia dintre adep]ii
lui Iisus [i un om din pluton este r\nit.
 Acest atac beneficiaz\ de o ampl\ informa]ie în cele patru izvoare
evanghelice. Omului r\nit la Getsemani îi cunoa[tem numele, Malhus, func]ia
(slujitorul marelui preot, omul s\u de încredere, probabil conduc\torul 
plutonului) [i [tim cum [i unde este r\nit: „Unul din cei ce st\teau pe lâng\ el” (un
ucenic, potrivit lui Matei [i Luca; Ioan precizeaz\: agresorul ar fi fost Petru) îi taie
urechea (Marcu 14,47), urechea dreapt\, specific\ Luca (22,50) [i Ioan (18,10). Din
informa]ia lui Marcu, nu este clar\ identitatea celui care-l r\ne[te pe slujitorul
marelui preot. Un membru al deta[amentului care gre[e[te în întuneric? Sau este
vorba, cum presupun celelalte trei evanghelii, de cineva din grupul celor
Doisprezece – sau un alt adept al lui Iisus – care a vrut s\-l apere pe Înv\]\tor? În
scen\ apare [i un tân\r anonim „înf\[urat într-o pânz\tur\, pe trupul gol”, cât pe-
aci s\ fie re]inut, dar scap\ în ultima clip\. Înseamn\ c\ la Getsemani, în afar\ de
cei Doisprezece, sunt [i al]i adep]i ai lui Iisus, între care agresorul [i acest tân\r?
Sau tân\rul este agresorul? În opinia noastr\, este vorba despre un atac la adresa
capului de pluton, comis de unul din cei Doisprezece. În cazul în care ar fi fost un
accident, s-ar fi produs ca rezultat al încerc\rii de ap\rare din partea oamenilor
din pluton, în fa]a atitudinii ostile a ucenicilor: doar a[a s-ar putea explica faptul c\
primii ar fi scos s\biile.
Dar, potrivit relat\rii din Marcu, slujitorul marelui preot este atacat dup\ ce
Iisus a fost arestat. Asta înseamn\ c\ ucenicii nu i-au înfruntat pe oamenii din
pluton când, condu[i de Iuda, au intrat în gr\din\ [i c\ Iisus a fost arestat f\r\
complica]ii. Doar atunci unul dintre ucenici a profitat de întuneric [i de confuzie
spre a ataca, f\r\ s\ fie v\zut (pe la spate?), pe slujitorul marelui preot, probabil
capul plutonului. Oricum, este vorba de o ac]iune f\r\ urm\ri, c\ci arestarea lui
Iisus [i fuga ucenicilor sunt fapte împlinite. Imediat autorul agresiunii dispare, ca [i
ceilal]i, în întuneric [i pe un teren cunoscut, [i evit\ astfel s\ fie prins. Oamenii din
pluton prind un tân\r înf\[urat doar într-o pânz\ (un ucenic încep\tor?), dar
acesta va prefera dezonoarea fugii, gol, decât s\ împart\ destinul Înv\]\torului (v.
Marcu 14,51-52).
Dup\ Getsemani, prezen]a ucenicilor b\rba]i în relat\rile patimilor este foarte
redus\. Iuda dispare din via]a lui Iisus, de parc\ l-ar fi înghi]it p\mântul. Doar
Evanghelia dup\ Matei (27,3-10) îl readuce un moment spre a nara moartea lui
violent\ dup\ câteva ore (V. 6.2.2.5.). Dintre ceilal]i, numai Petru va ajunge pân\ la
urm\ în curtea marelui preot, urmând de departe plutonul care-l aduce pe Iisus
arestat [i acolo, odat\ cu neg\rile, dorin]a de a-l urma pân\ la moarte dispare.
„Voi to]i v\ ve]i sminti [vã ve]i dezice]”, prezisese Iisus [i o fac to]i, f\r\ excep]ie.
Doar în Evanghelia lui Ioan (18,15-16) se spune c\ „un alt ucenic […] cunoscut
arhiereului […] a intrat împreun\ cu Iisus în curtea arhiereului” [i, ulterior, va
ap\rea ca „ucenicul pe care îl iubea” lâng\ crucea lui Iisus (v. Ioan 19,26-27).
Probabil trebuie identificat cu Ioan, unul dintre cei Doisprezece. Dar cei
Doisprezece, ca grup, au disp\rut la Getsemani [i vor reap\rea doar odat\ cu
descoperirea mormântului gol dup\ moartea Înv\]\torului.
 A[adar, Iisus, abandonat total de ucenici, r\mâne singur cu cei veni]i s\-l
aresteze. Chiar [i în acel moment dramatic, cuvintele sale denot\ o doz\ de ironie
(v. Marcu 14,48-49 || Matei 26,55-56 || Luca 22,52-53; Ioan 18,20-21). Observ\ c\ au
venit s\-l prind\ cu o întreag\ desf\[urare de for]e [i mijloace, mai potrivite pentru
un tâlhar decât pentru un om de bine ca el. Indirect, le spune c\ arestarea lui este
nejustificat\. Le mai atrage aten]ia c\, dac\ voiau s\-l re]in\, nu trebuiau s\
a[tepte ora aceea din noapte [i locul îndep\rtat; ei, to]i lega]i de Templu, l-ar fi
putut lua în plin\ zi, când „[edeam în templu [i înv\]am”. E o aluzie c\ nu are
mâinile curate cine se folose[te de întuneric [i de derut\ ca s\-[i duc\ la cap\t
proiectele; în acest caz, frica de o reac]ie negativ\ a oamenilor i-a f\cut s\
urzeasc\ planul arest\rii lui secrete.
Arestarea lui Iisus corespunde, ca întreaga lui via]\, planului lui Dumnezeu. În
ultim\ instan]\, îl re]in nu fiindc\ au decis autorit\]ile, ci fiindc\ a[a „trebuie” s\
fie. În Evanghelia dup\ Matei este exprimat acest lucru prin imaginea celor
dou\sprezece legiuni de îngeri (fiecare legiune are 6 000 de lupt\tori!) care ar fi
putut s\ alerge s\-l apere pe Iisus de ridicolul pluton, format din cel mult
dou\zeci-treizeci de oameni (v. Matei 26,53). Cu alte cuvinte, explica]ia ultim\ a
re]inerii lui [i a mor]ii ulterioare e mult dincolo de voin]a celor câtorva oameni
care au pus-o la cale [i a celor care o execut\. La originea [i la cap\tul a toate
acestea se afl\ voin]a lui Dumnezeu, Tat\l (v. 6.1.2.2.).

6.2.2.5. {i Iuda?

Întreb\rile legate de ucenicul care l-a dat pe Iisus în mâinile du[manilor s\i sunt multe
[i este greu de r\spuns. Sigur, în tradi]ia cre[tin\, figura lui a fost întruchiparea
aproape des\vâr[it\ a r\ului, reprezentantul par excellence al tr\d\rii, un fel de ]ap
isp\[itor în care s-a concentrat responsabilitatea pentru violen]a rev\rsat\ asupra lui
Iisus în timpul patimilor. Trebuie distins îns\ între tradi]ia despre Iuda [i omul Iuda,
ales de Iisus ca membru al celor Doisprezece, care sfâr[e[te prin a-l tr\da [i preda
autorit\]ilor iudaice care-l vor mort. Fiul lui Simon Iscarioteanul – de aici numele de
Iuda Iscarioteanul (v. 4.5.3.3) – este trezorierul grupului lui Iisus. În perioada de
activitate public\ a lui Iisus aceast\ func]ie nu îl singularizeaz\ îns\ în rela]ia cu ceilal]i
ucenici. Doar în zilele premerg\toare mor]ii lui evangheliile sinoptice informeaz\ c\
Iuda a intrat în leg\tur\ cu marii preo]i ca s\-l predea pe rabinul din Nazaret.
 Criza se va declan[a îns\ în timpul ultimei cine, f\r\ ca restul ucenicilor s\-[i
dea seama. Iuda ajunge la cenaculum cu Iisus [i cu ceilal]i ucenici spre a celebra
cina festiv\ dorit\ de Iisus. Ucenicul tr\d\tor se a[az\ la mas\ împreun\ cu ceilal]i
[i, potrivit lui Ioan 13, va abandona cina dup\ ce Iisus îi d\ de în]eles c\ [tie cine îl
va tr\da: înainte, îi sp\lase picioarele [i lui Iuda. Luca este singurul evanghelist
care situeaz\ anun]ul tr\d\rii lui Iuda la sfâr[itul mesei [i tot singurul în care
cuvintele referitoare la banchetul din Împ\r\]ie apare la început. Este vorba
despre o informa]ie secundar\, cum am sugerat (v. 6.1.3.1.). Marcu [i Matei
situeaz\ anun]ul la începutul mesei, dar este incontestabil, c\, potrivit propriilor
cuvinte, deja „[edeau la mas\ [i mâncau” (Marcu 14,18 || Matei 26,21). La fel,
Evanghelia dup\ Ioan men]ioneaz\ c\ Iisus anun]\ tr\darea ucenicului în timpul
mesei, dup\ sp\larea picioarelor. Potrivit acestei evanghelii, Iuda va p\r\si masa
chiar în momentul în care Iisus îi întinde o bucat\ de pâine înmuiat\ în mâncare
[i-i spune: „Ceea ce faci, f\ mai curând” (Ioan 13,27). Evangheliile sinoptice nu
specific\ momentul exact al plec\rii lui Iuda din cenaculum. Având în vedere
toate acestea, trebuie conchis c\ anun]ul tr\d\rii lui Iuda de c\tre Iisus [i plecarea
imediat\ a acestuia din cenaculum se petrec dup\ ce începuse masa propriu-zis\
(v. 6.2.2.2.).
O întrebare fundamental\ pentru a în]elege m\sura particip\rii lui Iuda la
arestarea lui Iisus este aceea asupra rolului s\u. Dou\ sunt r\spunsurile posibile:
a) Iuda a jucat un rol relevant, ca promotor de aproape al mor]ii lui Iisus [i
principal autor al arest\rii lui; b) rolul lui Iuda a fost de simplu informator al
autorit\]ilor iudaice [i, de aceea, dup\ Getsemani, dispare f\r\ urm\.
În general, evangheliile tind s\ adopte prima pozi]ie, accentueaz\ rolul lui
Iuda. În Luca [i Ioan se spune c\ a fost luat în st\pânire de Satana. Luca (22,3)
precizeaz\ c\ Satana intr\ în el [i, în consecin]\, ucenicul se gr\be[te s\ trateze cu
capii Templului [i s\ preg\teasc\ ocazia propice pentru a-l preda cu toat\
discre]ia pe Iisus. La fel, în Evanghelia dup\ Ioan (13,2.27), Iuda ia decizia de a-l
tr\da pe Iisus fiindc\ diavolul i s-a strecurat în inim\. Tr\darea lui Iuda este atât de
inexplicabil\, c\ se recurge la principele r\ului spre a o justifica. Cum observ\ R.
E. Brown, Iuda, în slujba lui Satana, este primul dintr-un [ir de agen]i care-l duc pe
Iisus la moarte: ucenicul îl pred\ marilor preo]i, ace[tia lui Pilat, Pilat solda]ilor [i
ace[tia îl crucific\. Nu lipsesc îns\ autorii care v\d în Iuda ucenicul fidel care
îndepline[te voin]a lui Dumnezeu [i care ar ac]iona conform indica]iilor lui Iisus:
tr\darea lui ar fi f\cut posibil\ (!) mântuirea. Dar Iisus nu-[i „programeaz\”
patimile. El, nu Iuda, este instrumentul voin]ei divine.
 A doua pozi]ie, preferabil\, îl consider\ pe Iuda omul care le-a dat autorit\]ilor
iudaice informa]ia necesar\ ca s\ poat\ ac]iona discret, rapid [i eficient, f\r\ s\ fie
v\zu]i de oameni, care n-ar fi tolerat u[or arestarea lui Iisus f\cut\ în plin\ zi,
public. Iuda face parte din strategia marilor preo]i, conform c\reia trebuie ac]ionat
pe ascuns de popor pentru a evita producerea unei r\zmeri]e când v\d c\ este
arestat\ o persoan\ care vorbe[te deschis în Templu [i nu a f\cut nimic r\u.
Autorit\]ile vor s\ pun\ în practic\ decizia mor]ii lui Iisus; nu [tiu îns\ cum s\ îl
prind\, c\ci Iisus nu locuie[te la Ierusalim, unde se mul]ume[te s\ mearg\ doar la
Templu, plin de oameni în preajma Pa[telui. Ioan 11,57 sprijin\ ipoteza c\
autorit\]ile se pun în mi[care pentru arestarea lui Iisus [i circul\ zvonuri în acest
sens. Pornind de la aceste zvonuri se explic\ ini]iativa lui Iuda de a se prezenta de
bun\ voie la conduc\tori [i de a le u[ura planurile. Unul dintre cei Doisprezece,
Iuda cunoa[te mi[c\rile lui Iisus [i le poate indica marilor preo]i „timpul potrivit”
pentru arestare (Marcu 14,11). Pe de alt\ parte, ace[tia vor s\ rezolve problema
cât mai curând posibil, „nu la s\rb\toare”, vor s-o fac\, deci, înainte de Pa[te.
Trebuie doar ca plutonul s\ fie preg\tit, iar Iuda s\ le indice când s\ ac]ioneze. Nu
[tim când [i cum a f\cut Iuda s\ le parvin\ informa]ia c\ Iisus este la Getsemani,
dar oamenii înarma]i care intr\ în gr\din\ sunt condu[i de ucenic. Probabil vin cu
armele ascunse, s\ nu trezeasc\ b\nuielile ucenicilor afla]i aici, care nu se
alarmeaz\ când v\d grupul în frunte cu Iuda, unul de-al lor. Nu-i surprinde nici c\
ucenicul îl salut\ pe Înv\]\tor [i îl s\rut\ afectuos în semn de prietenie. S\rutul,
îns\, serve[te la identificarea lui Iisus, este semnul convenit. În fa]a stuporii
ucenicilor, se arunc\ asupra lui Iisus [i îl prind. Iuda [i-a terminat treaba.

Problema fundamental\ o constituie motivele care l-au f\cut pe Iuda s\ se

transforme din proprie ini]iativ\ în colaborator punctual, dar decisiv, al
autorit\]ilor. Ce ra]iuni l-au putut împinge s\ se prezinte în fa]a du[manilor
Înv\]\torului s\u, tr\dându-i încrederea [i prietenia? Orice r\spuns trebuie s\
încerce s\-i în]eleag\ comportamentul din perspectiva proprie. Evangheliile lui
Luca [i Ioan, cum am spus mai sus, v\d tr\darea lui Iuda ca pe un act atât de
pervers, încât nu poate fi dictat decât de domnul r\ului, cel ce tr\deaz\ [i în[al\
întotdeauna oamenii cu tehnicile lui. Pe scurt, Iuda a fost un instrument al Satanei.
În Evanghelia lui Ioan i se atribuie lui Iuda [i o avari]ie de neînfrânat [i este
prezentat [i ca un „ho]” care fur\ dona]iile ce intr\ în punga comun\, de care este
responsabil (Ioan 12,6). Aceast\ extrem\ avari]ie l-ar fi dus, potrivit lui Matei 26,14-
16, s\ se preteze la colaborarea cu autorit\]ile în schimbul unei sume de bani:
treizeci de dinari sau monede de argint, echivalentul, adic\, a treizeci de zile de
munc\. Este suma care se pl\te[te pentru un sclav mort în urma unei împuns\turi
de taur (v. Exodul 21,32). Este clar c\ recursul la posesiunea diabolic\ sau la
iubirea oarb\ de bani înseamn\, în ultim\ instan]\, c\ tr\darea lui Iuda nu este un
act explicabil prin pura libertate personal\: în fond, Satana [i banul sunt una [i
aceea[i for]\ a mor]ii [i distrugerii care anuleaz\ sau desfigureaz\ „eul” propriu.
 Poate, urmând acela[i ra]ionament, ne putem întreba ce l-a putut desfigura pe
Iuda [i îndep\rta interior de Iisus într-atât încât s\ ia o ini]iativ\ nedemn\ de un
ucenic. Iuda este unul dintre cei Doisprezece care, asemenea celorlal]i, a tr\it
entuziasmul pentru o Împ\r\]ie care trebuia s\ aduc\ – care, efectiv, începuse s\
aduc\ – vestea cea bun\ s\racilor, s\n\tate bolnavilor, mâncare celor înfometa]i,
mângâiere celor tri[ti, mântuire p\c\to[ilor. Împ\rt\[ise cu ceilal]i ucenici mari
speran]e [i nimic nu sprijin\ supozi]ia c\ n-ar fi crezut. Aici începe drama sa: a
crezut atât de mult încât s-a sim]it „tr\dat” de Iisus. Iuda ar fi vrut, ca to]i ucenicii,
ca Împ\r\]ia s\ se manifeste în întreaga ei splendoare [i ca eliberarea Israelului s\
fie împlinit\. N-aveau importan]\ mijloacele: armele sau miracolele sau ambele
deodat\! Credea orbe[te în Iisus [i era sigur c\ el era omul trimis de Dumnezeu,
Mesia al Israelului. Iisus vorbea îns\ un alt limbaj, iar Împ\r\]ia sa, abia început\,
trecea prin poc\in]a sufletului [i se realiza prin iertare [i compasiune, bun\tate [i
d\ruire a vie]ii, nu printr-un r\zboi de eliberare sau printr-un semn prodigios
spectaculos care s\ distrug\ du[manii Israelului.
Probabil c\ intrarea triumfal\ a lui Iisus în Ierusalim fusese pic\tura care
umpluse paharul: Iuda în]elesese ce nu o s\ fac\ Iisus. Asta îl îndep\rteaz\ de
Înv\]\tor cu o am\r\ciune atât de mare în suflet, c\ este victima propriei frustr\ri:
a-l tr\da pe Iisus devine o ac]iune legitim\ fiindc\ el tr\dase speran]ele pe care
mul]i – [i mai ales Iuda – [i le puseser\ în el. S-a produs atunci o stranie coinci-
den]\ între autorit\]ile iudaice [i Iuda în opinia despre Iisus: rabinul din Nazaret
este un am\gitor, care a în[elat oamenii [i constituie o amenin]are pentru popor.
Motivele sunt diferite, dar fondul este acela[i. Pentru autorit\]i, Iisus este un fals
profet. Pentru Iuda, un fals Mesia. {i resentimentul poate fi diabolic. Un fals Mesia
nu trebuie s\ fie un obstacol în calea eliber\rii Israelului. Este legitim s\ contribui
la îndep\rtarea lui.
Iuda n-a supravie]uit mult lui Hristos. Faptele Apostolilor (1,18) afirm\ c\
„acesta a dobândit o ]arin\ din plata nedrept\]ii [i, c\zând cu capul înainte, a
cr\pat pe la mijloc [i i s-au v\rsat toate m\runtaiele”. O asemenea moarte are
analogii cu moartea altor personaje pe care Scripturile le consider\ blasfematori.
Astfel, despre Antioh IV Epiphanes – regele necredincios care a profanat Templul
din Ierusalim – se spune c\ a murit în suferin]e cumplite (v. Cartea a doua a
Macabei 9,5-28). {i Agrippa I, care „nu a dat slav\ lui Dumnezeu”, „mâncându-l
viermii, a murit” (Faptele 12,23).
Evanghelia dup\ Matei situeaz\ moartea lui Iuda chiar în noaptea în care l-a
tr\dat pe Iisus. Potrivit acestei evanghelii (27,5), Iuda „s-a spânzurat”. Sinuciderea
a fost precedat\ de c\in]\, el recunoscându-[i crima în fa]a autorit\]ilor. Moartea
lui o evoc\ pe aceea a unui alt personaj biblic care, ca Iuda, [i-a v\zut frustrat\
inten]ia: Ahitofel, sf\tuitorul lui David. V\zând c\ sfatul s\u nu fusese urmat,
acesta s-a spânzurat (II Regi 17,23). Faptele Apostolilor [i Evanghelia dup\ Ioan
coincid legând tr\darea lui Iuda de un câmp de lâng\ Ierusalim numit Haceldama
sau }arina Sângelui, în amintirea pre]ului de sânge cu care a fost cump\rat.

6.2.3.Interogatoriul iudaic
Izvoarele istorice sunt în continuare cele patru evanghelii canonice: Marcu 14,53-
15,1; Matei 26,57-27,10; Luca 22,54-23,1; Ioan 18,12-28. Marcu, urmat de Matei,
men]ioneaz\ succesiv apari]ia lui Iisus în fa]a Sanhedrinului soldat\ cu
condamnarea la moarte, episodul umilin]elor, cele trei reneg\ri ale lui Petru [i
acordul Sanhedrinului de a-l duce pe Iisus la Pilat. Matei adaug\ secven]ei
relatarea mor]ii lui Iuda. La Luca ordinea este diferit\: cele trei reneg\ri ale lui
Petru, episodul umilin]elor [i [edin]a, singura, a Sanhedrinului [i alterneaz\
neg\rile lui Petru cu apari]ia [i interogatoriul lui Iisus în fa]a lui Anna [i drumul la
casa lui Caiafa.

6.2.3.1. Întrunirea anterioar\ a Sanhedrinului

Toate cele patru evanghelii men]ioneaz\, în leg\tur\ cu moartea lui Iisus, o întrunire a
Sanhedrinului sau Marelui Sfat iudaic, format din 71 de membri [i prezidat de marele
preot. Evangheliile sinoptice o situeaz\ chiar în noaptea arest\rii rabinului din Nazaret
(în Marcu [i Matei, Sanhedrinul se întrune[te chiar de dou\ ori). Evanghelia lui Ioan o
situeaz\ la o dat\ nedeterminat\, dup\ ce Iisus l-a înviat pe Laz\r [i înainte ca,
în[tiin]at de hot\rârea luat\ de Sanhedrin, s\ se retrag\, ca m\sur\ de precau]ie, „într-
un ]inut aproape de pustie, într-o cetate numit\ Efraim”, unde, se spune, a r\mas cu
ucenicii (Ioan 11,54). Evident, potrivit acestei informa]ii, mai sunt câteva
s\pt\mâni pân\ la intrarea lui Iisus în Ierusalim în mijlocul entuziasmului popular.
Verosimilitatea istoric\ înclin\ spre informa]ia furnizat\ de Ioan. Într-adev\r,
conform tratatului Sanhedrin din Mi[na (4,1; 11,2), un verdict de culpabilitate care
comport\ pedeapsa capital\ trebuie s\ întruneasc\ urm\toarele condi]ii: a)
procesul [i verdictul trebuie înf\ptuite integral ziua, nu noaptea; b) verdictul nu
poate fi dat chiar în ziua procesului, ci a doua zi, de aceea un proces nu poate
avea loc în ajunul zilei de sâmb\t\ sau al unei s\rb\tori; evident, nici judecata nu
poate avea loc sâmb\ta sau într-o zi de s\rb\toare; c) sediul obi[nuit pentru
întrunirile Sanhedrinului este Camera de piatr\, situat\ în interiorul Templului.
Cadrul descris de evangheliile canonice nu îndepline[te aceste condi]ii: conform
acestora, ar fi fost judecat în una sau dou\ întruniri ]inute când deja a început ziua
de Pa[te, mai mult, noaptea, ceea ce încalc\ punctele a [i b. Sanhedrinul s-ar fi
reunit în casa marelui preot, ceea ce contravine punctului c.
Pe de alt\ parte, în Marcu 14,1 (|| Matei 26,3-4 || Luca 22,1), se afirm\ c\, cu
„dou\ zile” înainte de Pa[te – miercuri, potrivit computului evangheliilor sinoptice
– autorit\]ile deciseser\ deja moartea lui Iisus [i caut\ doar ocazia propice s\-l
aresteze [i s\-[i duc\ mai departe planul. Dac\ lucrurile s-ar fi desf\[urat a[a,
întrunirea nocturn\ a Sanhedrinului, prezidat\, cum este legal, de marele preot, ar
fi fost un fel de montaj (în ce scop?), o pur\ ratificare a hot\rârii anterioare. Prin
urmare, trebuie conchis c\ întrunirea Sanhedrinului în care a fost dezb\tut\ [i
decis\ soarta lui Iisus nu a avut loc în noaptea arest\rii, ci mai înainte, probabil la
sediul oficial al institu]iei [i în absen]a lui Iisus. Iar în noaptea arest\rii, Iisus a fost
supus unui interogatoriu „privat” în casa lui Anna [i a comp\rut [i în fa]a lui Caiafa.
Anna [i Caiafa au fost probabil cele dou\ personaje care au depus cele mai mari
eforturi s\-l aresteze.
 Astfel c\ trebuie s\ ne întreb\m ce fel de întrunire a Sanhedrinului a avut loc [i
ce decizii a luat în leg\tur\ cu Iisus. În acest sens, trebuie men]ionat\ o informa]ie
semnificativ\ furnizat\ de o surs\ iudaic\ destul de târzie, tratatul Sanhedrin 43a
din Talmudul Babilonian (sec. V d.H.), care pare a prelua o tradi]ie veche. În
Talmud se men]ioneaz\ c\, timp de patruzeci de zile înaintea execu]iei lui Iisus –
prin lapidare! – în ajunul Pa[telui, un crainic a anun]at motivul condamn\rii sale,
invitând la prezentarea dovezilor care ar fi putut duce la revocarea sentin]ei:
„Oricine are de zis ceva în ap\rarea lui, s\ vin\ s\ spun\”. Procedeul era obi[nuit
(v. Sanhedrin Mi[na 3,8). Textul din Talmud încheie spunând c\ nu s-a prezentat
nici o dovad\ [i c\ Iisus, „am\gitorul” a fost executat.
Aceast\ informa]ie pare a garanta existen]a unei sentin]e ferme împotriva lui
Iisus, emis\ de o instan]\ judec\toreasc\ oficial\, [i termenul „am\gitor” indic\
motivul condamn\rii. Am tratat mai sus detaliat motivele care puteau determina
autorit\]ile iudaice s\-l condamne pe Iisus (v. 6.2.1.1.). Conchideam acolo c\ Iisus
a fost condamnat ca blasfemator [i fals profet, ca un impostor care a în[elat
poporul f\cându-l s\ cread\ c\ este trimisul lui Dumnezeu. Potrivit adversarilor
s\i, Iisus nu a primit putere de la Dumnezeu, c\ci anun]ul distrugerii Templului [i
al reconstruc]iei în trei zile nu s-a împlinit –, un anun] care, dup\ ei, era un atentat
la institu]ia cea mai sacr\ a Israelului. Pedeapsa pe care o merita, potrivit Legii,
era moartea prin lapidare. A[a se spune în Tora (Deuteronomul 18,20), referitor la
falsul profet, [i în Mi[na (Sanhedrin 7,4), referitor la blasfemator. Cazul lui Ieremia,
pe care voiau s\-l omoare pentru c\ f\cuse o profe]ie – considerat\ fals\ –
împotriva Templului din Ierusalim (Ieremia 26,8-9), [i cazul lui Nabot, lapidat
pentru acuza]ia – fals\ – de a fi „hulit pe Dumnezeu” (III Regi 21,13), exemplific\
pedeapsa capital\ rezervat\ fal[ilor profe]i [i blasfematorilor. Doar într-un
document de la Qumran, Sulul din Templu (64), pedeapsa capital\ rezervat\ celor
care se r\zvr\tesc împotriva lui Dumnezeu pare a fi crucificarea, dar aici se
constat\ o influen]\ a obiceiurilor romane în lumea iudaic\.
Analogia cea mai revelatoare cu condamnarea [i moartea lui Iisus o ofer\
chiar fratele s\u mai mare, Iacob, principalul conduc\tor al comunit\]ii cre[tine
din Ierusalim (v. 4.3.4.1.). Josephus Flavius relateaz\ c\, în anul 62 d.H., Ananus,
marele preot, a profitat de golul de putere creat între moartea guvernatorului
roman Festus [i sosirea lui Albinus, noul guvernator, ca s\-l trimit\ la moarte pe
Iacob, fratele lui Iisus. Ananus, fiul lui Anna [i cumnat al lui Caiafa, cei doi mari
preo]i implica]i cel mai mult în procesul lui Iisus, a convocat Sanhedrinul „[i l-a
adus în fa]a lui pe fratele lui Iisus, denumit Hristos […] împreun\ cu al]i câ]iva”
(evident, al]i cre[tini din comunitatea din Ierusalim), „acuzându-i c\ înc\lcaser\
legile [i i-a condamnat s\ fie uci[i cu pietre”. Flavius Josephus subliniaz\ c\
Ananus f\cea parte din gruparea saducheilor, „mai acerbi [i mai nemilo[i în
judec\]i decât ceilal]i iudei” [i c\ „acest lucru a stârnit indignarea cet\]enilor
modera]i, care respectau cu stricte]e legile”. Ace[tia au f\cut cunoscut
comportamentul lui Ananus noului guvernator [i regelui Agrippa, pe atunci
responsabil al Templului, care l-a destituit pe Ananus. Foarte probabil „cet\]enii
modera]i”, care respectau cu stricte]e Legea iudaic\, au fost fariseii din Ierusalim
(v. Antichit\]i, 20,9,1).
 Moartea lui Iacob seam\n\ mult cu aceea a lui Iisus, în urm\ cu 32 de ani:
ini]iativa marelui preot, interven]ia Sanhedrinului, dezacordul dintre saduchei
(favorabili execu]iei lui Iacob [i a altor cre[tini) [i farisei (împotriv\), condamnarea
la moarte sub acuza]ia înc\lc\rii Legii [i execu]ia. Diferen]ele cele mai vizibile
sunt c\, spre deosebire de Iisus, Iacob compare în fa]a Sanhedrinului [i este
judecat, condamnat [i executat, prin lapidare, în timp ce Iisus moare r\stignit.
Ac]iunea lui Ananus a fost un abuz flagrant, c\ci între anii 6 [i 66 d.H. Sanhedrinul
din Ierusalim nu de]inea ius gladii, dreptul de a pronun]a sentin]e cu pedeapsa
capital\: acesta era rezervat guvernatorilor romani ([i regelui Agrippa I între 41-44
d.H.), singurii reprezentan]i ai împ\ratului. Pe de alt\ parte, moartea prin lapidare
– tipic iudaic\, nu se reg\sea în dreptul roman – a fost aplicat\ lui Iacob pornind
de la înc\lc\rile Legii definite în Mi[na (Sanhedrin 7,4). Nu [tim ce înc\lcare a
invocat Ananus în timpul judec\]ii Sanhedrinului, dar este semnificativ c\, în
opinia unor adep]i ai respect\rii cu stricte]e a Legii lui Moise, nu avusese loc nici
una.
{i în cazul lui Iisus s-a produs, probabil, divizarea între grupul saducheu –
partizan al condamn\rii la moarte ca blasfemator [i fals profet – [i al]i conduc\tori,
între care unii farisei, ap\r\tori ai corectului comportament religios al rabinului din
Nazaret. Dou\ sunt scenariile posibile: fie confruntarea dintre cele dou\ pozi]ii are
loc în Sanhedrin, fie Sanhedrinul este ostil lui Iisus [i cei care îl ap\r\ sunt
persoane importante din afara lui. Paralelismul cu Iacob sus]ine supozi]ia c\ poate
condamnarea nu a fost o decizie unanim\ a autorit\]ilor iudaice, cum ar p\rea s\
se desprind\ dintr-o lectur\ rapid\ a evangheliilor. Printre rânduri se poate citi c\
Iisus are ap\r\tori, pu]ini – trebuie spus – printre autorit\]ile Israelului; în special
Iosif din Arimateea, „sfetnic ales” (membru al Sanhedrinului) (Marcu 15,43),
despre care se spune c\ „nu se învoise cu sfatul [i cu fapta lor” (Luca 23,51). Iosif
este un om bogat, membru al aristocra]iei nesacerdotale, care se va manifesta ca
simpatizant al lui Iisus cerându-i lui Pilat trupul acestuia [i a[ezându-l într-un
mormânt pe care îl de]ine. Un alt simpatizant important, de[i nu membru al
Sanhedrinului, este Nicodim, „un om dintre farisei” (Ioan 3,1), [i el participant la
înmormântarea lui Iisus.
Din informa]iile date de Marcu [i Luca, s-ar p\rea c\ Iosif din Arimateea ar fi
fost capul opozi]iei – minoritare – din Sanhedrin, opus\ condamn\rii lui Iisus, care
ar fi primit sprijinul unor farisei. Unul din argumentele utilizate ar fi putut fi cel ce
ilustreaz\ întrebarea atribuit\ în Evanghelia dup\ Ioan lui Nicodim: „[…] Legea
noastr\ judec\ pe om, dac\ nu-l ascult\ mai întâi [i nu [tie ce a f\cut?” (Ioan
7,51). Minoritatea, îns\, a pierdut în fa]a unei largi majorit\]i în frunte cu chiar
marele preot, Caiafa, adept\ a trimiterii lui Iisus la moarte. Aceast\ majoritate,
apropiat\ grup\rii saduchee, pare a fi fost format\ din marii preo]i, din mul]i
„b\trâni” [i din înv\]\tori ai Legii. Probabil c\ în cazul lui Iisus determinante au
fost puternica implicare a lui Anna [i a lui Caiafa, autorit\]ile supreme ale
Templului [i Sanhedrinului (Anna – autoritatea de facto, Caiafa – autoritatea
oficial\) [i ab]inerea unui grup important de farisei.
 În sesiunea Sanhedrinului, prezidat\ de Caiafa, care a decis moartea lui Iisus,
nu a fost ascultat – în caz c\ a fost rostit – argumentul rabinului Gamaliel I, „cel
B\trân”, cu referire la Petru [i Ioan, reprodus în Faptele Apostolilor: „Feri]i-v\ de
oamenii ace[tia [i l\sa]i-i, c\ci dac\ aceast\ hot\râre sau lucrul acesta este de la
oameni, se va nimici; Iar dac\ este de la Dumnezeu, nu ve]i putea s\-i nimici]i, ca
nu cumva s\ v\ afla]i [i lupt\tori împotriva lui Dumnezeu” (Faptele 5,38-39). S-a
conchis c\ nici Iisus, nici mesajul s\u nu vin de la Dumnezeu. Dac\ interven]ia lui
Gamaliel s-a soldat cu decizia Sanhedrinului de a nu-i trimite la moarte pe cei doi
ucenici, Iisus a fost condamnat ca du[man al lui Dumnezeu de supremul organ
judec\toresc iudaic.
Mai r\mâne doar dubiul asupra tipului de sesiune a Sanhedrinului din
Ierusalim. {tim pu]in despre procedurile judiciare iudaice din sec. I d.H. pentru a
l\muri problema. Iisus, acuzatul, este absent [i, ca atare, nu i pot adresa nici un fel
de întreb\ri. A[a se deduce din relatarea din Ioan (11,47-53), care subliniaz\
aceast\ neregul\ (Ioan 7,50-51). Relatarea din Marcu (14,53-64) men]ioneaz\, în
schimb, apari]ia multor martori – discordan]i –, dar singura acuza]ie explicit\ se
refer\ la distrugerea [i reconstruc]ia Templului în trei zile. Se poate presupune,
deci, c\ la întrunirea Sanhedrinului au existat martori ai anun]ului f\cut de Iisus
referitor la Templu [i c\ declara]iile acestora au contribuit la stabilirea acuza]iei la
adresa lui Iisus ca fals profet [i blasfemator, care [i-a atribuit prerogative rezervate
lui Dumnezeu.
Rezumând, Sanhedrinul, condus de Caiafa, pornind de la interpretarea
anun]ului lui Iisus despre Templu ca blasfemie proprie unui fals profet, a decis, în
majoritate, c\, potrivit Legii lui Moise, omul acela merita pedeapsa cu moartea. În
plus, era util s\ moar\, dat\ fiind influen]a lui negativ\ asupra poporului [i
pericolul izbucnirii unei revolte contra Romei: un galileean, predicator popular [i
cu comportament de profet, era întotdeauna un pericol poten]ial pentru saduchei,
ap\r\torii statu-quo-ului cu romanii. Afirma]ia-cheie o g\sim pe buzele lui Caiafa:
„ne este mai de folos s\ moar\ un om pentru popor, decât s\ piar\ tot neamul
(Ioan 11,50). Drept\]ii f\cute prin pedepsirea unui blasfemator [i fals profet i se
adaug\ nevoia de a veghea la interesele întregului popor evreu. Minoritatea nu a
interpretat îns\ anun]ul despre Templu ca o blasfemie [i, pe linia pe care se va
situa Gamaliel referitor la Petru [i Ioan, dup\ moartea lui Iisus, a l\sat deschis\
poarta: Iisus ar putea fi trimisul lui Dumnezeu [i, sigur nu reprezint\ nici un pericol
de ridicare la lupt\ violent\ contra Romei.

6.2.3.2. Realizarea acordului

Întrunirea Sanhedrinului se încheie cu un acord clar: Iisus trebuie s\ moar\ (Marcu

15,1; Ioan 11,53: „din ziua aceea, s-au hot\rât ca s\-l ucid\”) printr-o execu]ie legal\,
public\. Sanhedrinul nu decide un asasinat, eliminarea lui violent\ [i secret\, ci – ca [i
în cazul lui Iisus, fiul lui Ananias – opteaz\, evident, pentru calea legalit\]ii. Cum altfel
nu era posibil, trebuia implicat în decizie guvernatorul roman, unica instan]\
autorizat\ s\ pronun]e condamnarea la moarte. Odat\ cu acordul Sanhedrinului,
pentru grupul lui Iisus începe o perioad\ dificil\: „De aceea Iisus nu mai umbla pe fa]\
printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ]inut aproape de pustie […] [i acolo a r\mas
cu ucenicii s\i” (Ioan 11,54). Nu este imposibil ca inten]iile Sanhedrinului s\ fi
„transpirat”: Marii preo]i porunciser\ „ c\ dac\ va [ti cineva unde este, s\ dea de
veste, ca s\-l prind\” (Ioan 11,57).
 Întrebarea este cine, când [i cum va aplica decizia luat\ de supremul tribunal
iudaic. Îns\rcina]i s\ pun\ în executare acordul [i, prin urmare, s\-l predea pe
Iisus lui Pilat [i s\-l acuze în fa]a guvernatorului, vor fi aceia[i oameni care au
impulsionat decizia Sanhedrinului: marii preo]i condu[i de Anna [i de Caiafa,
adic\ autorit\]ile Templului, cu eventuala colaborare a membrilor altor dou\
sectoare ale Sanhedrinului (b\trânii [i Înv\]\torii Legii), to]i, sau aproape to]i, dup\
cât se pare, membri sau simpatizan]i ai grup\rii saduchee. Fariseii, cum am
subliniat, sunt marii absen]i din Patimi.
În ce prive[te momentul punerii în practic\ a acordului, lucrurile nu sunt clare.
Autorit\]ile iudaice au dou\ posibilit\]i: fie înainte, fie dup\ Pa[te, marea
s\rb\toare iudaic\, deja aproape. E clar îns\ c\ nu poate fi „la s\rb\toare, ca s\ nu
fie tulburare în popor” (Marcu 14,2), ceva deloc convenabil într-un Ierusalim
în]esat de pelerini, cu trupe romane înt\rite [i sub controlul direct al
guvernatorului. S-ar putea repeta masacrul din anul 4 î.H. când, de Pa[te, trupele
lui Archelau au atacat pelerinii instala]i pe câmpia din nordul ora[ului [i au murit
trei mii de oameni (v. Antichit\]i 17,9,3). Se poate a[tepta pân\ dup\ Pa[te, când
pelerinii vor fi plecat [i totul va fi revenit la normal. {tim c\ în anul 43 sau 44 d.H.
Agrippa I a poruncit s\ fie arestat Petru într-o zi a s\pt\mânii Pa[telui, dar a hot\rât
s\-l ]in\ în închisoare [i s\-l judece doar dup\ Pa[te (v. Faptele 12,3-4). În cazul lui
Iisus, ceea ce a gr\bit moartea sa, înainte de Pa[te, au fost probabil intrarea sa
triumfal\ în Ierusalim [i ac]iunea împotriva comer]ului din Templu. Cele dou\
evenimente, desf\[urate unul dup\ altul, pun în alert\ autorit\]ile Templului [i fac
ca totul s\ se precipite. Când Iisus intr\ în Ierusalim aclamat de mul]ime mai sunt
câteva zile pân\ la marea s\rb\toare.
Marii preo]i, dirija]i de Anna [i Caiafa, încep s\ urzeasc\ un plan pentru
arestarea lui Iisus, judecarea lui de c\tre Pilat înainte de ziua de sâmb\t\ din
s\pt\mâna pascal\, condamnarea de c\tre guvernator [i executarea sentin]ei.
Potrivit lui Matei 26,3, conduc\torii – marii preo]i [i „b\trânii” – se afl\ în casa lui
Caiafa. Iisus locuie[te în Betania [i în fiecare zi vine la Ierusalim [i vorbe[te
oamenilor în Templu, face, de asemenea b\ile rituale dinaintea Pa[telui, ca un
pelerin (v. Ioan 11,55). Totul ziua. Spre sear\, pleac\ spre Betania, o a[ezare
prieten\, unde se afl\ în afara razei de ac]iune a du[manilor. În acest context, unul
din cei Doisprezece, Iuda Iscarioteanul, merge la marii preo]i [i se învoie[te cu ei
s\-i duc\ la Iisus ca s\-l poat\ aresta u[or [i discret. Arestarea s-a petrecut la
Getsemani în noaptea de joi spre vineri a aceleia[i s\pt\mâni.

6.2.3.3. Interogatoriul lui Anna

Iisus nu a fost de fa]\ la judecarea lui de autorit\]ile iudaice. Când, arestat, este
dus în fa]a lui Anna, exist\ deja o decizie ferm\ a Sanedrinului referitoare la el.
Probabil c\ Anna, o persoan\ foarte influent\, poate autenticul st\pân pe situa]ie,
vrea s\ preg\teasc\ acuza]iile care trebuie prezentate diminea]a lui Pilat.
Interogatoriul lui Anna r\spunde strategiei stabilite de marii preo]i asupra modului
în care va muri Iisus. Anna, fostul mare preot, inteligent [i experimentat, obi[nuit
s\ trateze cu romanii [i cunosc\tor al lui Pilat, va g\si modalitatea eficient\ de a
proceda.
 Potrivit Evangheliei lui Ioan – singura care d\ informa]ii despre interogatoriu –,
Anna dore[te s\ ob]in\ informa]ii „despre ucenicii lui [i despre înv\]\tura lui”
(18,19). Cele dou\ teme sunt de în]eles. Chiar dac\ în gr\dina Getsemani
rezisten]a ucenicilor a fost aproape nul\ – [i în nici o clip\ alimentat\ de Iisus –
este evident c\ acesta este înso]it de un grup de galileeni care-i sunt adep]i
necondi]ionat. Dac\ acuza]ia pe care trebuie s\ i-o prezinte lui Pilat este c\ Iisus
este un poten]ial inamic al împ\ratului, ar fi foarte util s\ poat\ da detalii despre
activit\]ile „subversive” ale grupului s\u [i s\ demonstreze în fa]a autorit\]ii
romane c\ to]i sunt ni[te activi[ti periculo[i. Asta ar ajuta la înf\]i[area lui Iisus
drept c\petenie a unui grup de militan]i antiromani. Pe de alt\ parte, din
întrebarea despre doctrin\ pot ap\rea argumente valide care s\ arate c\ Iisus este
o persoan\ neleal\, lipsit\ de devotament fa]\ de împ\rat, cu pozi]ii asem\n\toare
celor ale lui Iuda Galileeanul, rabinul care, cu peste 20 de ani în urm\, propusese
un sistem teocratic prezentat ca o alternativ\ politic\ la Roma.
R\spunsul dat de Iisus lui Anna este evaziv, nu se pronun]\. În timpul
patimilor, Iisus nu va r\spunde direct la acuza]iile sau întreb\rile care i se pun. Sau
va r\spunde prin t\cere sau ambiguu sau, ca în cazul de fa]\, printr-o eviden]\. În
definitiv, nu vrea s\ dea socoteal\ despre sine, despre activitatea sa, despre
înv\]\tura sau despre ucenicii s\i [i eludeaz\ întrebarea lui Anna. El a vorbit public
[i oricine poate depune m\rturie de ceea ce a spus: s\ spun\ oamenii! Iisus [tie
foarte bine c\ totul este decis, c\ Sanhedrinul a luat deja o decizie, orchestrat\
acum cu ipocrizie de autorit\]ile poporului s\u. T\cerea inteligent\ este o acuza]ie
adus\ acuzatorilor s\i.
Pe de alt\ parte, dac\ vorbe[te, ceea ce va spune va fi doar ocazie de
respingere [i dispre]. R\spunsul aluziv dat lui Anna îi atrage din partea unuia dintre
osta[ii g\rzii de la Templu, furios, o palm\, un semn de mare umilire. Iisus se
mul]ume[te s\ replice: „Dac\ am vorbit r\u, dovede[te ce este r\u, iar dac\ am
vorbit bine, de ce m\ ba]i?” (Ioan 18,23). Martorul care a relatat scena a fost, se
pare, cineva din grupul lui Iisus: unul dintre ucenici, „cunoscut arhiereului”, care a
intrat cu el în curtea lui Anna (Ioan 18,15). Este posibil ca datorit\ acestui ucenic
s\ existe informa]ia despre întâlnirea dintre Anna [i Iisus.

6.2.3.4. Ironiile solda]ilor [i ale slujitorilor

Nu [tim la ce or\ din noapte se termin\ interogatoriul lui Anna. Nu putem preciza nici
ora la care a sosit la casa marelui preot, sub escort\. Evenimentele din noaptea aceea
sunt diferite [i trepidante: cina lui Iisus cu ucenicii în Ora[ul de Sus; drumul de circa o
jum\tate de or\ pân\ la gr\dina Getsemani, în cel\lalt cap\t al ora[ului, în afara
zidurilor; rug\ciunea, poate o or\, la Getsemani; arestarea [i conducerea prizonierului
la casa lui Anna, din Ierusalim; interogatoriul lui Anna. Este posibil ca aceast\ ultim\
secven]\ s\ nu se termine înainte de miezul nop]ii. Atunci, membrii plutonului care l-a
arestat pe Iisus îl coboar\ de la etaj, unde probabil a avut loc interogatoriul, în curte.
Acolo vor avea de a[teptat câteva ore pân\ se lumineaz\, ca s\-l duc\, legat, la casa
lui Caiafa.
 Curtea casei lui Anna este locul unde Iisus este supravegheat pân\ la ziu\.
Datele despre situa]ie sunt destul de sumare. Plutonul format din slujitori (ai
marilor preo]i) [i membri ai g\rzii Templului s-a a[ezat în jurul unui foc aprins în
mijlocul cur]ii ca s\ se înc\lzeasc\, c\ci noaptea e rece (v. Ioan 18,18; v. [i Marcu
14,67; Luca 22,55). Printre slujitorii lui Anna se afl\ o rud\ a lui Malhus, [eful
plutonului, c\ruia i se t\iase urechea la Getsemani (Ioan 18,26). De asemenea,
slujnice ale marelui preot, între care „port\reasa” (Ioan 18,16; v. Marcu 14,66.69 ||
Matei 26,69.71 || Luca 22,56). Cu ei se afl\ Iisus, arestat, [i Petru, incognito. Nu [tim
dac\ se afl\ [i ucenicul lui Iisus cunoscut de marele preot, cel care, dup\ ce a
vorbit cu port\reasa, l-a introdus pe Petru în curte.
Probabil Iisus st\ legat într-un col] al cur]ii, nu lâng\ foc [i lâng\ grupul de
b\rba]i [i femei, între care Petru. În acest decor se succed ironiile crude ale
solda]ilor [i slujitorilor, „b\rba]ii care îl p\zeau pe Iisus” (Luca 22,63), legate de
acuza]ia care l-a adus pe omul acela în situa]ia de de]inut [i care îl face demn de
pedeapsa cu moartea: aceea de fals profet. Oamenii plutonului, [i poate unii
dintre slujitorii lui Anna care nu au participat direct la arestare, îl umilesc pe Iisus,
î[i bat joc de el fiindc\ e un fals profet, a c\rui sumbr\ profe]ie despre Templu nu
s-a împlinit. Îl scuip\, îl lovesc, îl leag\ la ochi [i-l provoac\ s\ ghiceasc\ cine l-a
lovit: „Prooroce[te!”. Iisus nu reac]ioneaz\.

6.2.3.5. Reneg\rile lui Petru

Dup\ ce ucenicii au fugit de la Getsemani, tulbura]i de arestarea Înv\]\torului [i

însp\imânta]i de posibilitatea de a c\dea [i ei în mâinile plutonului care l-a luat pe
Iisus, se împr\[tie. Iisus a ajuns la casa lui Anna, legat, [i, urmând de departe
grupul, ajunge aici [i Petru, primul dintre cei Doisprezece. Nu [tim unde era
situat\ casa lui Anna, este posibil ca în Ora[ul de Sus, cartierul bogat al
Ierusalimului, nu departe de Templu [i, poate, de palatul Hasmoneilor. Nu se
poate [ti nici itinerariul urmat din Getsemani pân\ la re[edin]a marelui preot, dar
drumul cel mai scurt ar fi fost traversând esplanada Templului.
Ajuns la casa lui Anna, intrarea lui Petru este facilitat\, potrivit lui Ioan 18,16,
de „cel\lalt ucenic”, un adept al lui Iisus cunoscut de marele preot [i de slujitorii
acestuia, care ar fi vorbit cu slujnica responsabil\ în clipa aceea de controlul la
poart\. Între timp, Iisus fusese condus la etajul casei lui Anna, pentru a fi interogat.
Petru a intrat în curte [i s-a al\turat grupului de slujitori [i de solda]i din garda
Templului care l-au arestat pe Iisus [i care acum se înc\lzeau lâng\ foc. În curte
sunt [i al]i slujitori [i slujnice ale casei lui Anna.
Ucenicul ar fi vrut s\ treac\ neobservat [i s\ ob]in\ maximum de informa]ii
despre soarta Înv\]\torului. Cum este str\in, încep îns\ rapid întreb\rile, mai ales
din partea uneia dintre slujnicele marelui preot. Slujnica respectiv\ – potrivit lui
Ioan 18,16, port\reasa – îl recunoa[te ca pe unul dintre ucenicii b\rbatului din
Nazaret arestat [i interogat acum de Anna. Într-adev\r, grupul lui Iisus putuse fi
v\zut la Templu [i în ora[ de mai multe ori, iar agerei femei, slujnica unuia dintre
conduc\torii supremi ai Templului, înf\]i[area lui Petru îi pare cunoscut\ (v.
Marcu 14,67 [i Ioan 18,17). Femeia nu este sigur\, dar atrage aten]ia asupra
identit\]ii str\inului.
 Al doilea indiciu care îl tr\deaz\ pe Petru este originea sa galileean\. În timpul
discu]iilor cu cei din jurul focului, to]i [i-au putut da seama de accentul lui.
Aramaica din Galileea, limba matern\ a lui Iisus [i a ucenicilor s\i, avea
particularit\]i fonetice care puteau fi recunoscute cu u[urin]\, mai ales de oamenii
din Ierusalim, obi[nui]i cu numero[ii pelerini galileeni ce veneau în ora[ cu ocazia
marilor s\rb\tori. {i de Pa[tele acelui an trebuie s\ fi venit mul]i. Dar coinciden]a
dintre originea galileean\ a lui Iisus [i accentul lui Petru le atrage aten]ia celor
prezen]i. Ce caut\ acolo [i la ora aceea nepotrivit\ un galileean? Nu cumva are
leg\tur\ cu b\rbatul din Nazaret interogat acum de marele preot? Potrivit lui
Marcu 14,69, pentru slujnic\ e foarte limpede: „acesta este dintre ei”. Potrivit lui
Ioan 18,26 este sigur de asta [i unul dintre slujitorii marelui preot care f\cuse parte
din plutonul ce-l arestase pe Iisus [i care recunoa[te în str\in pe unul din cei afla]i
la Getsemani.
În fa]a interpel\rilor (evangheliile vorbesc despre trei, la care ucenicul
r\spunde prin trei neg\ri), Petru se simte tot mai încol]it [i nesigur. R\spunsurile
evazive [i neg\rile se succed, pân\ când situa]ia devine insuportabil\ pentru
cineva hot\rât s\-[i ascund\ condi]ia de ucenic al Nazarineanului. De la „Nici nu
[tiu, nici nu în]eleg ce zici”, fraz\ cu o incontestabil\ pecete iudaic\, pân\ la
categoricul „Nu [tiu pe omul acesta despre care zice]i”, sprijinite de blesteme [i
jur\minte, Petru se scuz\ [i protesteaz\ în fa]a celor care vor s\-i lege destinul de-
al lui Iisus (Marcu 14,68.71). Ucenicul nu-[i repudiaz\ Înv\]\torul, nu-l blestem\ [i
nu îl denigreaz\, dar se distan]eaz\ de el, nu m\rturise[te rela]ia cu Iisus [i, astfel,
îl reneag\, negându-[i [i renegându-[i condi]ia de ucenic. Teama c\-[i va pierde
via]a este mai presus de iubirea adânc\ declarat\ lui Iisus. Reu[e[te s\ r\mân\ în
anonimat, dar cu pre]ul punerii în parantez\ a adev\ratei sale identit\]i.
Cât timp a r\mas Petru în curtea casei lui Anna? Potrivit celor patru evanghelii,
pân\ la cântatul (al doilea) al coco[ilor, care indic\ zorii, sosirea noii zile. Toate
men]ioneaz\ c\ ultima oar\ când Petru neag\ c\ îl cunoa[te pe Iisus, c\ are vreo
leg\tur\ cu el, cânt\ coco[ul. {i toate amintesc prezicerea f\cut\ de Iisus
ucenicului, conform c\reia, înainte de cântatul coco[ului [i de ivirea noii zile, „te
vei lep\da de mine” (v. 6.2.2.2.). Conform acestei informa]ii, Petru [i-ar fi petrecut
a doua parte a nop]ii în care Iisus este arestat, în curtea casei lui Anna, nu departe
de prizonier.
Pe de alt\ parte, cum am ar\tat mai înainte, aceast\ curte este locul cel mai
probabil unde Iisus, dup\ terminarea interogatoriului, a a[teptat noua zi [i a
suportat ironiile despre preten]ia lui de profet. Dac\ acest scenariu este corect,
trebuie conchis c\ Iisus [i Petru au fost relativ aproape o bun\ parte din noapte.
Acesta ar fi contextul în care trebuie situat Luca 22,61: „{i întorcându-se, Domnul a
privit spre Petru”. Neg\rile lui Petru s-ar fi produs, cel pu]in par]ial, în prezen]a lui
Iisus, iar ironiile adresate prizonierului de solda]ii de paz\ [i de slujitorii marilor
preo]i l-ar fi avut pe Petru ca martor de excep]ie.
În sfâr[it, în fa]a presiunii al c\rei obiect îl constituie [i a posibilit\]ii de a fi
recunoscut, Petru decide s\ plece de la casa lui Anna. Dac\ a r\mas acolo pân\
când se lumineaz\ de ziu\, plecarea lui coincide cu transferul lui Iisus de la casa
lui Anna la casa lui Caiafa. Plecarea lui Petru este punctul final al leg\turii sale cu
evenimentele care se abat asupra lui Iisus: drumurile lor s-au desp\r]it odat\ cu
arestarea la Getsemani. Acum, dup\ cele întâmplate noaptea, se confirm\ c\ Iisus
a fost abandonat de ucenici [i, în special, de Petru, dublu fugar. Se pierde în ora[
[i, cum spun evangheliile, izbucne[te în plâns.
6.2.3.6. Întrunirea de la Caiafa

La Caiafa, marele preot în func]ie, vin membrii Sanhedrinului care, la reuniunea

Marelui Sfat iudaic, se pronun]aser\ deschis pentru trimiterea la moarte a lui Iisus [i,
apoi, urziser\ planul concret. Planul consta din dou\ p\r]i: întâi, arestarea lui Iisus [i
apoi, ob]inerea de la Pilat a condamn\rii la moarte. Acum este momentul punerii în
practic\ a celei de-a doua etape prev\zute. De aceea, în casa lui Caiafa, când se
lumineaz\ de ziu\, se adun\ cortegiul ce trebuie s\-l duc\ pe Iisus în fa]a autorit\]ii
romane.
Pe de o parte, sunt prezen]i conduc\tori – majoritatea, mari preo]i, dar [i unii
„b\trâni” [i înv\]\tori ai Legii –, care trebuie s\-i prezinte lui Pilat acuzele
importante. Pe de alt\ parte, plutonul care-l conduce pe prizonier, aflat într-o stare
deplorabil\ dup\ agresiunile [i umilin]ele la care a fost supus toat\ noaptea. Dar,
se pare, înainte de a ap\rea în fa]a guvernatorului, acuzatorii se pun de acord
asupra capetelor de acuzare [i argumentelor ce vor fi prezentate. Informa]ia
despre aceast\ întrunire informal\ a unora dintre membrii Sanhedrinului (nu to]i,
fire[te) la Caiafa acas\ este atestat\ de evangheliile lui Marcu, Matei [i Luca (în
toate este înf\]i[at\ ca o întrunire a întregului Sanhedrin) [i, indirect, de Ioan. Iisus
este prezentat în fa]a lui Caiafa [i a altor membri ai Sanhedrinului – în num\r mai
degrab\ redus – aduna]i în casa acestuia spre a lua parte la proces. Nu [tim dac\ e
[i Anna, dar concluziile la care a ajuns în cursul interogatoriului nocturn le sunt
comunicate celor prezen]i, care trebuie s\ stabileasc\ termenii acuz\rii în fa]a lui
Pilat. Dispun de pu]in timp, c\ci, foarte probabil, ora prezent\rii la guvernator este
deja fixat\.
Potrivit evangheliilor lui Marcu [i Matei, Caiafa îi pune câteva întreb\ri (Luca le
atribuie c\peteniilor). Obiectivul lor: s\ afle ce spune Iisus despre el însu[i, ce se
consider\. S-au pus probabil deja de acord s\-l acuze ca pretendent regal [i, prin
urmare, s\-l prezinte lui Pilat ca inamic al împ\ratului roman. Acum ar vrea s\
aud\ din gura lui dac\ se consider\ Mesia-Rege al Israelului, trimisul lui
Dumnezeu spre a-i elibera. Iisus îi r\spunde lui Caiafa cu un eliptic: „Tu ai zis”
(Matei 26,64; Luca 22,70). Imediat, îns\, adaug\ o referire la Fiul omului,
personajul celest ce urmeaz\ s\ vin\ la sfâr[itul timpurilor. Caiafa în]elege c\ Iisus
s-a identificat cu acesta, atribuindu-[i astfel prerogative divine. Este o blasfemie [i
confirm\ decizia Sanhedrinului de a-l trimite la moarte (v. 6.2.1.1.).
Gestul ritual al marelui preot de a-[i sfâ[ia ve[mintele e semn al interpret\rii
ca blasfemie, chiar dac\ Iisus doar a dat de în]eles – f\r\ a afirma direct – c\-[i
asum\ func]iile celestiale rezervate Fiului omului. Sfâ[ierea ve[mintelor în fa]a
unei blasfemii este un gest atestat în Biblie (v. IV Regi 18,37; 19,1) [i în Mi[na
(Sanhedrin 7,5). În pofida dificult\]ii de a recupera, din punct de vedere istoric,
termenii exac]i ai dialogului dintre Caiafa [i Iisus, este clar c\ gestul marelui preot
(omis în Luca) denot\ convingerea interioar\ a c\peteniilor iudaice: omul acela
este un blasfemator [i un fals profet [i, potrivit Legii iudaice, merit\ s\ moar\. Mai
r\mâne doar s\ fie condamnat [i de Legea roman\ [i s\ fie executat.

6.2.4. Procesul roman

Izvoarele istorice ale acestei sec]iuni sunt cele patru evanghelii canonice (Marcu
15,1-20; Matei 27,11-31; Luca 23,1-25; Ioan 18,28-19,16) [i Evanghelia lui Petru (1-
9). Marcu relateaz\ faptele concentrat [i sintetic. Matei îl urmeaz\ pe Marcu, de[i
aduce elemente proprii care accentueaz\ responsabilitatea evreilor în moartea lui
Iisus, ca, de exemplu, visul so]iei lui Pilat [i gestul de a-[i sp\la mâinile în fa]a
mul]imii. {i Luca are elemente proprii, precum apari]ia lui Iisus în fa]a lui Irod
Antipa [i tripla recunoa[tere, de c\tre Pilat, a nevinov\]iei lui Iisus. Pe de alt\
parte, [i Ioan subliniaz\ nevinov\]ia lui Iisus, dar spre deosebire de evangheliile
sinoptice, dezvolt\ un dialog între Pilat [i Iisus de înalt nivel teologic [i literar.
Evanghelia lui Petru, un text apocrif din sec. II, con]ine câteva elemente vechi,
de[i e vorba de un document foarte incomplet care îl disculp\ pe Pilat [i îl
prezinta pe Irod Antipa [i pe conduc\torii evrei ca unici responsabili de
condamnare.

6.2.4.1. Locul [i procedura judiciar\

Pontius Pilatus, prefectul sau guvernatorul provinciei romane Iudeea între 26 [i 36

d.Hr., numit de împ\ratul Tiberiu, a fost judec\torul care a pronun]at condamnarea la
moarte prin crucificare a lui Iisus din Nazaret, în diminea]a zilei de vineri 7 aprilie a
anului 30 d.Hr., la Ierusalim. Izvoarele romane, ebraice [i cre[tine atest\ la unison c\
Pilat a fost cel care l-a condamnat pe Iisus. Istoricul roman Tacitus (sec. II d.Hr.) scrie:
„Hristos [Christus], care fusese osândit, pe vremea împ\ratului Tiberius [la pedeapsa
capital\] [supplicio adfectus erat] de c\tre procuratorul Pontius Pilatus” (Annale 15,
44). Istoricul evreu Flavius Josephus (sec. I d.Hr.) precizeaz\ rolul autorit\]ilor iudaice
în condamnare: „Pilatus, datorit\ acuza]iilor aduse de frunta[ii poporului nostru, l-a
]intuit pe cruce” [Antichit\]i 18,3,3]. Asem\n\tor se exprim\ Talmudul Babilonian (sec.
V d.Hr.): „În ziua dinaintea s\rb\torii de Pa[te, Iisus Nazarineanul a fost spânzurat […].
Cazul lui Iisus a fost diferit [de al celorlal]i], c\ci era legat de st\pânire [roman\]”
(Sanhedrin 43a) (v. 2.2.1. [i 2.2.2.) Responsabilitatea lui Pilat e confirmat\ unanim
de cele patru evanghelii canonice, cele mai vechi izvoare cre[tine (sec. I d.Hr.),
a[a cum vom vedea în aceast\ sec]iune. Iisus a murit r\stignit fiindc\ un judec\tor
roman – Pontius Pilatus – a pronun]at aceast\ sentin]\.
Procesul trebuie s\ fi avut loc în palatul lui Irod, re[edin]a obi[nuit\ a
guvernatorilor romani în perioadele petrecute la Ierusalim. Palatul, situat pe o
colin\ în nord-vestul ora[ului, era un edificiu de mari propor]ii, magnific decorat
de regele Irod, care îl folosise ca re[edin]\ oficial\ (între 23 [i 4 î.Hr.). Construit ca
o citadel\, avea ziduri de ap\rare impozante, cu trei turnuri înalte care dominau
ora[ul [i c\ile de acces. Împreun\ cu fort\rea]a din nord-vestul Templului –
numit\ Turnul Antonia –– palatul lui Irod era sediul garnizoanei romane din
Ierusalim [i se afla în punctul cel mai înalt al ora[ului. Cohorta roman\ sta]ionat\
în ora[ ocupa cele dou\ edificii fortificate ale Ierusalimului, de unde garanta
men]inerea ordinii publice [i reprima orice încercare de revolt\.
 Dac\ Turnul Antonia, cum arat\ numele, era o fort\rea]\ militar\, palatul lui
Irod unea func]iile reziden]ial\ – pentru care edificiul fusese construit pân\ în cel
mai mic detaliu – [i defensiv\, c\ci era o citadel\ imun\ la orice atac. În palat
exista o arip\ destinat\ garnizoanei, numit\ pretoriu (Marcu 15,16), din care nu
lipseau celulele pentru prizonieri. Într-una din aceste celule a fost ]inut Pavel,
apostolul (v. Faptele 23,35, unde se vorbe[te despre acest loc ca despre „pretoriul
lui Irod”). Pare, deci, justificat c\ locul cel mai indicat pentru a situa judecarea lui
Iisus de c\tre Pilat a fost palatul lui Irod, nu Turnul Antonia (v. 3.2.1.).
Procesul lui Iisus s-a desf\[urat conform unei proceduri judiciare romane
cunoscut\ ca cognitio extra ordinem, care consta din patru p\r]i: acuzare,
interogatoriu, m\rturia acuzatului (dac\ exista) [i sentin]\. Spre deosebire de
procesul normal al unei cauze criminale, în care sentin]a era pronun]at\ de un
tribunal prezidat de un praetor (care nu intervenea în sentin]\), procesul
extraordinar sau extra ordinem revenea exclusiv unui înalt func]ionar al
administra]iei. Acesta era responsabil de întregul proces [i pronun]a sentin]a.
Procesul extra ordinem era obi[nuit în provincii, unde autoritatea suprem\ (legat,
consul, proconsul, prefect sau procurator, pretor) era unica/ultima instan]\ cu
dreptul de a dicta sentin]ele în pedeapsa capital\. Acest drept sau ius gladii fusese
conferit, dup\ cum spune Flavius Josephus (R\zboiul 2,8,1), lui Coponius, primul
guvernator roman al Iudeei, [i succesorilor s\i, în anul 6 d.Hr.
În consecin]\, autorit\]ile iudaice puteau decide c\ cineva merit\ pedeapsa
cu moartea conform Legii lui Moise, dar nu îl puteau executa. Într-adev\r,
începând din anul 6 d.Hr., unicele execu]ii legale trebuiau pronun]ate de
autoritatea roman\ [i doar în cazurile de gol de putere autorit\]ile iudaice
îndr\zneau s\ decid\ uciderea cuiva dup\ sistemul iudaic tradi]ional, lapidarea (v.
6.2.3.1). Pe de alt\ parte, dac\ tribunalele romane erau unicele care de]ineau
puterea în cauzele criminale, evident legisla]ia roman\ era singura care conta în
momentul prezent\rii acuza]iilor unui inculpat. Legea lui Moise nu era acceptat\
de romani ca fundament juridic al nici unei acuza]ii [i al nici unei sentin]e.
Relatarea din Ioan a patimilor constituie în acest sens o oglind\ clar\. Autorit\]ile
iudaice îi spun lui Pilat: „Noi avem lege [i dup\ legea noastr\ el trebuie s\ moar\,
c\ s-a f\cut pe sine Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 19,7). Dar aceast\ acuza]ie nu
apare în nici un fel decisiv\ în fa]a lui Pilat care, auzind aceste cuvinte, se
limiteaz\ la a se însp\imânta, dar nu îl condamn\ pe Iisus la moarte. Normal, nu-l
pot condamna nici conduc\torii evrei, care recunosc: „Nou\ nu ne este îng\duit
s\ omorâm pe nimeni” (Ioan 18,31). Ius gladii îl putea exercita doar Pilat, a[a cum
subliniaz\ adresându-se lui Iisus: „Nu [tii c\ am putere s\ te eliberez [i putere am
s\ te r\stignesc?” (Ioan 19,10).
Ultima fraz\ evoc\ puterea total\, f\r\ restric]ii, a guvernatorilor [i suveranilor
alia]i ai Romei în fiecare din teritoriile respective: Pilat în Iudeea, Antipa în Galileea
[i Pereea (nu în Ierusalim). Juridic vorbind, dup\ dreptul roman Iisus este un
peregrinus, adic\ un locuitor al Imperiului f\r\ cet\]enie roman\. Se afl\ total la
discre]ia lui Pilat, primul [i unicul judec\tor al cauzei lui [i, ca atare, nu i s-ar fi
permis, ca în cazul lui Pavel, s\ fac\ apel la instan]a judiciar\ superioar\
(împ\ratul roman).
 Aceasta nu înseamn\ c\ un proces extra ordinem ca acela al lui Iisus era lipsit
de garan]ii juridice, chiar dac\ cognitio depindea de o singur\ persoan\, în afara
oric\rui jurat sau consiliu asesor. Judec\torul, în acest caz Pilat, trebuia s\
cânt\reasc\ greutatea acuza]iilor prezentate în vederea cererii de condamnare la
moarte a inculpatului [i trebuia s\ decid\ dac\ acestea erau probate, dac\, adic\,
îl f\ceau pasibil de pedeapsa cu moartea dup\ legisla]ia roman\. Într-o procedur\
judiciar\ de acest tip, argumentele acuzatului însu[i erau importante, c\ci el era,
în ultim\ instan]\, propriul s\u avocat al ap\r\rii. În consecin]\, rolul
traduc\torului era hot\râtor, având în vedere c\ judec\torul [i acuzatul vorbeau
deseori limbi diferite: Pilat vorbea latina [i greaca, Iisus, aramaica [i, foarte
probabil, pu]in greaca (v. 4.4.1.1.). A[a c\, în procesul lui Iisus, este posibil s\ fi
existat un traduc\tor la dispozi]ia judec\torului [i a acuzatului, de[i izvoarele
istorice nu spun nimic despre un asemenea personaj, nici despre rolul pe care l-ar
fi putut avea în interogatorii.
În ceea ce prive[te înregistrarea oficial\ a sentin]ei, nu este deloc sigur c\ ar fi
fost consemnat\ în scris [i inclus\ în arhivele provinciei romane Iudeea, cum
presupun, de exemplu, Faptele lui Pilat, o scriere cre[tin\ din sec. V d.Hr. bazat\
pe tradi]ii ce pot ajunge în sec. II. Iisus era un supus provincial c\ruia i se aplica o
procedur\ extra ordinem sau o judecat\ sumar\ în afara Caesareei, sediul normal
al tribunalului guvernatorului, unde sunt judecate cauzele majore sau importante
cu toate formalit\]ile legale (jura]i, consilieri, secretari). În ochii lui Pilat, cauza lui
Iisus este, cu siguran]\, una minor\.

6.2.4.2 Începutul procesului: acuza]iile [i interogatoriul

Dis-de-diminea]\, cortegiul care vine de la casa lui Caiafa ajunge la palatul lui Irod,
unde este a[teptat de guvernator. Tribunalele romane se deschid la prima or\, cum
men]ioneaz\ Seneca (De ira 2,7: prima luce) [i, în cazul lui Iisus, confirm\ evangheliile
dup\ Marcu (15,1) [i Ioan (18,28). Asta înseamn\ c\ procesul lui Iisus va fi primul
judecat în acea zi de vineri. Pilat merge la Ierusalim doar din când în când, la marile
s\rb\tori, [i una din sarcinile care-i revin este s\ administreze justi]ia. În celulele
palatului lui Irod mai sunt, cel pu]in, trei al]i de]inu]i care a[teapt\ s\ fie judeca]i.
Cazul lui Iisus este special, cel pu]in din dou\ motive: arestarea lui a fost organizat\ [i
f\cut\ de autorit\]ile iudaice, nu de autoritatea roman\; în al doilea rând, acuzatorii lui
sunt membri de vaz\ ai staff-ului templului [i persoane importante în ora[. Este posibil
ca Pilat s\ fi vrut s\ dea întâietate unui caz singular ca acela, s\ fie de acord s\-l ia
primul. Pe de alt\ parte, este ajunul Pa[telui [i în Templu este o activitate deosebit\
care-i implic\ în primul rând pe marii sacerdo]i: sacrificarea a mii de miei care vor
fi mânca]i noaptea aceea la Ierusalim cu ocazia cinei pascale, pe care o
s\rb\toresc nativii [i pelerinii veni]i de pretutindeni.
 Nu [tim din cine este format exact cortegiul care-l conduce pe Iisus. Evident,
de]inutul este legat [i condus de oamenii plutonului care-l re]inuser\ în Getsemani
[i care l-au p\zit toat\ noaptea. Sunt, de asemenea, membrii Sanhedrinului care s-
au întâlnit în casa marelui preot Caiafa, persoane importante din gruparea
saducheilor, care au urzit intriga ce se va sfâr[i acum prin înf\]i[area lui Iisus în
fa]a lui Pilat [i prin cererea de pedeaps\ cu moartea pentru Nazarinean. Este
probabil c\ Anna [i Caiafa nu au considerat nici oportun, nici necesar, s\ se
al\ture acuzatorilor lui Iisus; este vorba despre un cona]ional a c\rui moarte
pentru r\zvr\tire politic\ împotriva împ\ratului Romei va fi cerut\ [i care va fi
prezentat ca un inamic periculos al propriului popor. În plus, marele sacerdot Iosif
– numit Caiafa – trebuie s\ fie gata s\ oficieze la Templu de Pa[te, s\rb\toarea
s\rb\torilor, care începe chiar în seara acelei zile. Strategia ce trebuie aplicat\ de
acuzatori în fa]a lui Pilat a fost bine preg\tit\ [i e de a[teptat s\ nu dea gre[.
Traseul dintre casa lui Caiafa [i palatul lui Irod este scurt, în pant\, lin\. Din
acest motiv pretoriul a primit numele de Gabbata (Ioan 19,13), în aramaic\ „(loc)
înalt”. În incint\, este o curte mare, pietruit\, al c\rei nume trimite la aspectul ei:
Lithostrotos, adic\ „pardosit cu pietre” (Ioan 19,13). În fundul cur]ii este un portic
care duce în cl\direa pretoriului propriu-zis. Plutonul iudaic îl pred\ pe Iisus
solda]ilor romani [i Pilat iese din pretoriu s\-i primeasc\ pe cei sosi]i. Gestul
guvernatorului nu este unul de polite]e, ci dictat de norma iudaic\ referitoare la
puritatea ritual\: dac\ un evreu intra în casa unui p\gân în ajunul Pa[telui,
devenea impur [i nu putea lua cina pascal\ în ziua aceea, ci doar peste o
s\pt\mân\ sau o lun\ (v. Numerii 9, 10-11). Potrivit Evangheliei lui Ioan, prima
reac]ie a lui Pilat în fa]a de]inutului a c\rui arestare nu el o poruncise este de
stânjenire. Pare c\ vrea s\ scape de acuzatorii omului prezentat ca un „criminal”
(Ioan 18,30). Dar procesul începe.
Acuza]ia e generic\, dar va fi suficient specificat\ de-a lungul întregului
proces: inculpatul se proclam\ „rege” al poporului evreu [i, ca atare, a devenit un
adversar direct al unicului suveran legitim al lui, împ\ratul roman, Tiberiu (v.
6.2.1.3). Într-adev\r, prima întrebare din interogatoriul pe care, conform celor
patru evanghelii, i-l ia Pilat lui Iisus este aceasta: „Tu e[ti regele iudeilor?”.
Evanghelia dup\ Luca (v. 23,2) precizeaz\ trei acuza]ii, din care dou\ (interzice
plata d\rilor c\tre Cezar [i se consider\ Mesia rege) merg clar în acela[i sens.
Acestea [i alte acuza]ii au putut fi prezentate de c\peteniile iudaice – Marcu 15,3
men]ioneaz\ c\ „îl învinuiau de multe”, dar, din ce se deduce din faptele
ulterioare, nu au fost luate în considera]ie izolat în timpul procesului. Acuza]ia
central\ e una singur\: Iisus se pretinde „rege”. Alte posibile învinuiri (r\t\ce[te
poporul, r\zvr\te[te poporul prin ideile lui) (v. Luca 23,2.5) sunt simple variante.
Nu [tim, oricum, dac\ vreuna din aceste acuza]ii a fost inclus\ al\turi de acuza]ia
fundamental\ în sentin]a pe care o va dicta Pilat.
Nu este foarte clar unde se desf\[oar\ interogatoriul lui Pilat. Evanghelia dup\
Ioan alterneaz\ scenele interioare (Pilat [i Iisus), în pretoriu, [i scenele exterioare
(Pilat, Iisus, autorit\]ile iudaice, poporul), în afara pretoriului, în curtea pardosit\
cu pietre. Dup\ evangheliile sinoptice, totul pare s\ se petreac\ într-un singur
decor, în exteriorul cl\dirii. Localizarea exterioar\ e preferabil\, altfel acuzatorii nu
ar fi putut prezenta acuza]iile la adresa lui Iisus, c\ci ar fi fost împiedica]i de
normele purit\]ii rituale s\ intre într-o cl\dire neiudaic\. Nimic nu exclude îns\ un
interogatoriu „privat” luat lui Iisus de c\tre Pilat.
 În schimb, cele patru evanghelii coincid în r\spunsul lui Iisus c\tre Pilat („Tu
zici”), eliptic [i ambivalent. Se poate în]elege „Tu – nu eu – zici c\ sunt rege”. Sau:
„Tu – de fapt, [i este adev\rat – zici c\ sunt rege.” Nu este o afirma]ie, nici nega]ie.
Într-adev\r, Iisus nu este „rege” în sensul politic pe care acuzatorii lui [i chiar Pilat
îl dau termenului [i de aceea nu poate r\spunde afirmativ. Dar nu poate r\spunde
nici negativ fiindc\ el se consider\ trimisul lui Dumnezeu, Unsul s\u (Mesia),
regele umil care aduce pacea. R\spunsul lui, deci, include nuan]ele cerute de o
întrebare echivoc\. În Evanghelia dup\ Ioan acest prim dialog între Iisus [i Pilat
este marcat de o afirma]ie care dezvolt\ aceea[i idee: „Împ\r\]ia mea nu este din
lumea aceasta. Dac\ împ\r\]ia mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi
luptat ca s\ nu fiu predat iudeilor”. Acesta este adev\rul despre Iisus, la care Pilat
nu are acces, c\ci nu-i ia în seam\ m\rturia (v. Ioan 18,33-38).
Dup\ acest scurt r\spuns, Iisus nu se ap\r\ de celelalte acuza]ii. A r\spuns la
întrebarea fundamental\ [i tace. Refuz\ s\ r\spund\ celor ce prezint\ învinuirile la
adresa lui. Acuzatul nu a r\mas într-o t\cere absolut\ [i, de aceea, conform legii
romane, Pilat nu poate deduce c\, prin t\cere, se recunoa[te vinovat. Acuza]iile
c\peteniilor iudaice se lovesc îns\ de t\cerea lui Iisus. Aceste acuza]ii fie sunt
generice (de tipul „este un r\zvr\tit care vrea s\ ridice poporul împotriva Romei”),
fie, dac\ sunt concrete, nu se pot verifica („are preg\tit\ o armat\ ca s\ ac]ioneze
împotriva romanilor”). Lipsa de consisten]\ [i de concrete]e le face un material
juridic fragil. Pilat, care nu are motive s\ se arate p\rtinitor, ajunge la concluzia c\
nu exist\ o baz\ suficient\ spre a-l inculpa pe Iisus. Interogatoriul nu
demonstreaz\ c\ exist\ probe pentru aceasta. Strategia c\peteniilor, bine studiat\,
are fisuri. Pilat nu e deloc convins c\ trebuie s\-l condamne pe Iisus la moarte.
Într-adev\r, folosind terminologia specific\ dreptului roman, guvernatorul a
început procesul printr-o procedur\ de plano, adic\ f\r\ s\ se a[eze în jil]ul de
judec\tor de pe podiumul tribunalului [i, ca atare, nu are inten]ia de a dicta
imediat sentin]a. Fragilitatea acuza]iilor [i imposibilitatea de a dovedi vreo
învinuire concret\ – Marcu 15,10 [i Matei 27,18 precizeaz\: „[Pilat] î[i d\dea
seama1 c\ arhiereii îl d\duser\ în mâna lui din invidie” – îi înt\resc decizia de a nu
pronun]a, deocamdat\, verdictul vinov\]iei sau nevinov\]iei. Pilat oscileaz\, nu e
sigur ce trebuie s\ fac\ cu omul acuzat c\ vrea s\-i ia locul cezarului. {i le cere
solda]ilor s\-l ia [i s\ i se aduc\ al]i acuza]i, între care doi „tâlhari” închi[i în
pretoriu, care, ca el, vor sfâr[i condamna]i la crucificare.

6.2.4.3. Parantez\: ironiile lui Irod Antipa [i ale solda]ilor romani

Deocamdat\, Pilat opre[te procesul lui Iisus, nu dicteaz\ sentin]a. Cum subliniaz\ J. P.
Lémonon, guvernatorul roman nu vrea s\ fie manipulat de c\peteniile iudaice,
perseverente [i insistente în ni[te acuze pe care nu le-au putut proba [i care, poate,
fuseser\ sigure c\ el se va situa pe o pozi]ie de condamnare. Judecata lui Iisus va
fi reluat\ dup\ un timp. Pilat judec\ acum al]i aresta]i, dintre care doi vor fi
condamna]i la moarte prin crucificare care, potrivit procedurii romane, va fi
executat\ f\r\ întârziere, în aceea[i zi.
 Ce se întâmpl\ între timp cu Iisus? Evangheliile lui Marcu, Matei [i Ioan
relateaz\ o scen\ umilitoare, avându-i ca protagoni[ti pe solda]ii garnizoanei
romane, care ar fi avut loc în interiorul pretoriului. Ioan o situeaz\ la mijlocul
procesului, nu la sfâr[it, ca Marcu [i Matei. Iar Evanghelia dup\ Luca descrie scena
umilirii la palatul Hasmoneilor, re[edin]a lui Irod Antipa, tetrarhul Galileei, când
acesta venea la Ierusalim. Aici autori sunt Antipa [i garda lui de corp. Potrivit lui
Marcu, Matei [i Ioan, Iisus nu ar fi ie[it din pretoriu, în timp ce, dup\ Luca, ar fi fost
mutat la re[edin]a lui Antipa [i apoi s-ar fi întors la pretoriul lui Pilat. Fire[te, putem
presupune [i c\ e vorba de dou\ scene succesive: Pilat a vrut s\ fac\ un gest de
polite]e fa]\ de Antipa [i i-a trimis prizonierul galileean care, la întoarcere în
pretoriu, a fost obiectul ironiilor [i batjocurii din partea solda]ilor din cohort\,
înainte de fi chemat din nou la judecat\.
Ce s-a întâmplat în acest timp cu acuzatorii lui Iisus? Unde sunt când Pilat este
ocupat cu celelalte procese [i Iisus, probabil, este dus la Antipa [i apoi p\zit în
pretoriu de solda]ii din cohorta roman\? Dup\ Luca 23,10, „[i arhiereii [i
c\rturarii”, cei ce-l acuzaser\ pe Iisus în fa]a lui Pilat, s-au deplasat la palatul unde
se afl\ Irod Antipa [i acolo [i-au continuat acuza]iile la adresa lui Iisus,
„învinuindu-l foarte tare”. Pilat nu l-a trimis îns\ la Antipa ca acesta s\ dicteze
sentin]a, ci ca s\ primeasc\ o satisfac]ie din partea guvernatorului. Foarte pro-
babil, majoritatea acuzatorilor lui Iisus sunt ocupa]i s\ preg\teasc\ strategia ce
urmeaz\ a fi folosit\ când va fi reluat\ judecata [i în care un rol relevant îl va juca
un personaj care pân\ acum n-a ap\rut în scen\: mul]imea, poporul.
Iisus ajunge la palatul Hasmoneilor – situat la mijlocul distan]ei dintre palatul
lui Irod, unde î[i are pretoriul Pilat, [i Templu. Escortat probabil de o mic\ unitate
militar\ (un centurion [i patru solda]i?) asemenea celei care, ulterior, îl va
conduce la locul execu]iei. Îl înso]esc unii (pu]ini) dintre acuzatorii lui. Rela]iile
dintre Antipa [i Iisus au fost, dintotdeauna, încordate. Antipa a fost c\l\ul lui Ioan
Botez\torul, profetul care l-a botezat pe Iisus [i l-a c\l\uzit ini]ial. Apoi, activitatea
rabinului din Nazaret a fost puternic condi]ionat\ de atitudinea amenin]\toare a lui
Antipa, într-atât încât, cu aproximativ un an în urm\, Iisus trebuise s\ înceap\ o
via]\ itinerant\ prin teritoriile vecine Galileei [i discret public\ în Galileea (v.
6.1.1.1.). De câteva luni, Iisus se deplasa doar prin Iudeea [i, eventual, prin Pereea,
[i de aceea ostilitatea lui Antipa nu se manifest\ cu virulen]a dinainte: Iisus nu mai
reprezint\, pentru el, nici un fel de problem\.
Din acest motiv întâlnirea dintre Iisus [i Antipa are un aer vizibil destins. În
sfâr[it, suveranul vede cu ochii lui personajul care reu[ise întotdeauna s\-l
ocoleasc\, în ciuda inten]iilor lui de a-l face s\ dispar\ (v. Luca 13,31). Pe de alt\
parte, Antipa [tie din surse de prim\ mân\ faima ce-l înso]ea pe Iisus când se
deplasa prin Galileea, concret, reputa]ia de a înf\ptui miracole. Nu este
surprinz\tor, deci, c\ acum, când îl are pentru prima oar\ în fa]\, s\ se a[tepte la o
minune. Iisus, îns\, nu arat\ nici un interes pentru regele minor, care nu-i treze[te
încredere, care încercase s\-l omoare, [i r\mâne imperturbabil în fa]a solicit\rilor
[i întreb\rilor acestuia. Antipa r\spunde cu singurul lucru pe care-l are la
îndemân\: dispre]ul [i sarcasmul. {tie, de la pu]inele c\petenii prezente, ce
acuza]ii i se aduc lui Iisus [i ironia e destul de vizibil\: în timp ce garda lui
personal\ îl batjocore[te, Antipa îi pune o rob\ str\lucitoare, proprie persoanelor
de înalt\ pozi]ie social\, demn\ de un „rege” – preten]ia lui Iisus, conform
acuzatorilor s\i.
 Apoi escorta de solda]i romani îl duce din nou pe Iisus la pretoriu. Luca
(23,12) î[i încheie relatarea astfel: „{i în ziua aceea, Irod [i Pilat s-au f\cut prieteni
unul cu altul, c\ci mai înainte erau în du[m\nie între ei”.
Gluma sarcastic\ a lui Antipa [i a g\rzii lui de corp, a c\rei victim\ a fost Iisus,
continu\ în pretoriu. Dup\ interogatoriul lui Pilat [i dup\ batjocura lui Irod, solda]ii
din cohort\ sunt destul de informa]i despre preten]iile regale ale prizonierului
galileean. Au în fa]a lor pe „regele iudeilor” în persoan\! [i, fire[te, nu pierd ocazia
de a se comporta în conformitate cu o atât de mare onoare. Originea etnic\ pro-
babil eterogen\ a solda]ilor sta]iona]i în Ierusalim (samariteni, sirieni,
nabateeni…) îi face profund antievrei (v. 3.4.2.2.). În plus, este vorba despre
solda]i profesioni[ti într-un ora[ care le e clar ostil. Menajamentele fa]\ de Iisus
sunt, deci, nule. Sigur, nu a fost condamnat înc\, dar cineva acuzat de delicte
pasibile de pedeapsa cu moartea, chiar dac\ va fi absolvit, nu iese niciodat\ pur [i
simplu din judecat\: întotdeauna i se aplic\ drept lec]ie flagelarea (v. Luca 23,22).
Prin urmare, solda]ii se simt îndrept\]i]i s\-l acopere pe Iisus cu [icane [i umilin]e,
s\-[i bat\ joc cu cruzime de preten]ia lui: aceea de a fi „rege”, [i înc\ al „evreilor”,
un popor pe care îl ur\sc.
Nu se poate afirma c\ gluma f\cut\ lui Iisus s-ar baza pe „jocul regelui” sau
basilinda, în care era ales un rege [i ceilal]i trebuiau s\ i se supun\, joc atestat
probabil în pardoseala Turnului Antonia (chiar dac\ aceea conservat\ este din
sec. II, nu din timpul lui Iisus). Evangheliile lui Marcu, Matei [i Ioan descriu o scen\
tumultuoas\ [i de mare cruzime, ai c\rei protagoni[ti sunt to]i solda]ii deta[a]i la
pretoriu, în care Iisus este dezbr\cat de hainele lui (detaliu omis de Ioan) [i
îmbr\cat într-o hain\ purpurie (Marcu) sau ro[ie (Matei), o mantie (Ioan) sau
hlamid\ (Matei). Sau este vorba despre roba pe care i-o pusese Antipa?

În pofida diferen]elor dintre evanghelii, tributare tradi]iei orale, semnifica]ia e f\r\

dubiu: culoarea ve[mântului este proprie celor de neam regal. Se ia în batjocur\
veleitatea regal\ a prizonierului, nucleul acuza]iei ce i s-a adus. Drept coroan\
regal\ i se pune una de spini. Ca sceptru, este folosit\ o trestie, pe care i-o pun în
mâna dreapt\ (Matei) [i cu care îl lovesc în cap. Gluma e completat\ cu un salut
sarcastic, înso]it de plec\ciuni în semn de pretins omagiu: „Salve1, regele
iudeilor!”. Potrivit lui Marcu [i Matei, în acest timp era scuipat, iar potrivit lui Ioan,
p\lmuit. Spectacolul se prelunge[te pân\ sose[te ordinul de a-l duce pe prizonier
în afara pretoriului, în curtea pietruit\ unde Pilat trebuie s\ sfâr[easc\ judecata [i
s\ pronun]e sentin]a.
6.2.4.4. Reluarea procesului: presiunile asupra lui Pilat

Când Iisus, cu coroana de spini [i mantaua de purpur\, atribute ironic regale, e scos în
Lithostrotos, curtea „pardosit\ cu pietre” e plin\ de oameni care-l a[teapt\. Sunt aici
c\peteniile Templului [i ale Sanhedrinului care l-au acuzat anterior [i – o noutate – o
mul]ime a]â]at\ [i amenin]\toare convocat\ de c\petenii. Sosirea unui grup
numeros de oameni în curtea pretoriului pare s\ fi fost orchestrat\ în intervalul în
care procesul a fost suspendat, când Iisus era dus la Irod Antipa [i Pilat judeca pe
ceilal]i acuza]i. Capacitatea de organizare a c\peteniilor templului [i a autorit\]ilor
ora[ului implicate în inculparea lui Iisus era remarcabil\ [i persoane legate de ei
puteau, cu relativ\ u[urin]\, s\ r\spund\ la chemarea lor. În fa]a oscila]iilor lui
Pilat, trebuia f\cut\ presiune pentru a ob]ine condamnarea lui Iisus la pedeapsa
rezervat\ inamicilor Romei: crucificarea. Trebuie amintit aici c\ Templul era
marele motor economic al Ierusalimului [i c\ multe familii depindeau de el, direct
sau indirect. De aceea prezentarea lui Iisus ca un du[man al Templului nu putea
s\ nu dea rezultate imediate. În afar\ de anun]ul referitor la distrugerea Templului,
era foarte proasp\t\ ac]iunea profetului galileean contra comer]ului care se
desf\[ura aici.
A[a c\ sutele de oameni care au venit la pretoriu s\ cear\ moartea profetului
din Nazaret nu sunt victimele unui soi de [antaj al c\peteniilor care le garanteaz\
munca [i subzisten]a [i care le-ar fi obligat s\ se situeze de partea lor. Nu-s nici
oameni mitui]i care s-ar fi pretat s\ strige contra (sau, dac\ ar fi trebuit, în
favoarea) lui Iisus. Conduc\torii evrei, acuzatorii lui Iisus, erau absolut convin[i c\
Nazarineanul este un blasfemator [i un fals profet [i c\ reprezint\ o amenin]are
pentru popor. Mul]imea care îi cere acum r\stignirea nu e mai pu]in convins\ de
pedeapsa pe care o merit\ falsul profet, care voia s\ distrug\ Templul, locul cel
mai sacru din Israel.
Am explicat mai sus ce motive aveau autorit\]ile (6.2.1.1.) [i mul]imea
(6.2.1.2.) ca s\ doreasc\ moartea lui Iisus. Normal, în fa]a lui Pilat, strategia
autorit\]ilor nu putea fi decât una: prezentarea lui ca pretendent la calitatea de
„rege” (basileus) [i, ca atare, rival direct al „regelui” (basileus) roman – împ\ratul.
Poporul a acceptat aceast\ strategie [i, din primul moment, i-a cerut lui Pilat
condamnarea lui Iisus la supliciul roman al crucific\rii, cea mai crud\ moarte,
rezervat\ celor care voiau s\ uzurpe suveranitatea Cezarului.
Ne putem îns\ întreba dac\ este credibil ca un judec\tor roman, impar]ial [i rece
ca Pilat, având în mâinile sale toat\ autoritatea, s\ cedeze presiunii unei mul]imi
care, prin strig\te, vrea s\-i determine sensul deciziei. Prima observa]ie ce trebuie
f\cut\ este c\, a[a cum vom vedea în 6.2.4.5., nu poporul decide soarta lui Iisus:
Pilat, doar el, e cel ce d\ sentin]a. Ca atare, strig\tele insistente ale oamenilor [i
c\peteniilor nu sunt decisive: cel mult amenin]\toare. S\ observ\m c\ în
evangheliile lui Luca [i Ioan, Pilat nu se adreseaz\ oamenilor întrebându-i dac\ s\-
l condamne pe Iisus. Potrivit lui Ioan 18,39, unica întrebare pe care le-o pune e
dac\ vor s\ le lase liber regele, „regele iudeilor”. În evangheliile lui Marcu [i Matei
îns\ întrebarea guvernatorului e astfel formulat\ încât e subliniat\
responsabilitatea evreilor în moartea lui Iisus, în timp ce Pilat e aproape exonerat
(„Ce voi face deci cu cel despre care zice]i c\ este regele iudeilor?”, Marcu 15,12;
v. [i Matei 27,22). În Matei, guvernatorul roman ajunge chiar s\ se declare
nevinovat de moartea lui Iisus – de aceea î[i spal\ public mâinile – în timp ce „tot
poporul” accept\ responsabilitatea direct\ [i teribilele ei consecin]e: „Sângele lui
asupra noastr\ [i asupra copiilor no[tri!” (Matei 27,25). Fraza e scris\ din
perspectiva catastrofei din Primul R\zboi Iudaic, la patruzeci de ani dup\ moartea
lui Iisus, când genera]ia ce a urmat aceleia care a vrut moartea lui Iisus („copiii
no[tri”) este zdrobit\.
Mai existaser\ episoade în cariera sa de guvernator al Iudeei când Pilat
trebuise s\ cedeze presiunilor mul]imii, e adev\rat, în afara cauzelor judiciare. În
dou\ ocazii, a consim]it s\-[i schimbe decizia, în acord cu dorin]a mul]imii venite
s\ protesteze: în problema stindardelor cu efigia împ\ratului (Antichit\]i 18,3,1;
R\zboiul 2,9,2) [i în aceea a blazoanelor aurite (Ambasad\ la Caius 299-305), când
evreii s-au sim]it leza]i în sentimentele lor religioase prin prezen]a în Ierusalim a
simbolurilor p\gâne. Alt\dat\ îns\, cu ocazia r\zmeri]ei generate de apeductul
(Antichit\]i 18,3,2; R\zboiul 2,9,4) pe care voia s\-l construiasc\ folosind bani din
tezaurul Templului, Pilat a ordonat solda]ilor s\ disperseze mul]imea care
asediase pretoriul, iar ace[tia au mers mai departe de ordinele primite provocând
un autentic masacru. Prin urmare, pentru el nu era ceva nou s\ înfrunte presiunea
mul]imii, chiar dac\ aceast\ presiune nu-i pusese niciodat\ sub semnul întreb\rii
autoritatea.
Înainte de a intra în reluarea judec\rii lui Iisus trebuie s\ evalu\m, din punct
de vedere istoric, informa]ia dat\ de evangheliile lui Marcu, Matei [i Ioan asupra
obiceiului eliber\rii unui de]inut cu ocazia Pa[telui, „un întemni]at pe care-l
cereau ei”, precizeaz\ Marcu 15,6. S\ remarc\m, de la început, c\ nu e vorba de o
amnistie sau de o iertare colectiv\ care ar implica neaplicarea pedepsei, ceea ce,
în vremea lui Iisus, era de competen]a exclusiv\ a împ\ratului. Cum remarc\ R.E.
Brown, e de presupus mai degrab\ forma juridic\ venia, un gest de iertare aplicat
unui inculpat care a[teapt\ sau a primit sentin]a (dar nu pentru o crim\
sângeroas\)
 Într-adev\r, într-o situa]ie apropiat\ aceleia relatat\ de evanghelii despre
Baraba – eliberarea inculpa]ilor pe care o înf\ptuie[te procuratorul Albinus în 64
d.Hr. – sentin]ele la pedeapsa capital\ au fost executate [i au r\mas liberi doar cei
condamna]i la pedepse mici (v. Antichit\]i 20,9,5). Dar acest act de clemen]\ – nu
total gratuit\, c\ci Albinus i-a obligat pe cei elibera]i s\ pl\teasc\ – nu a avut nici o
leg\tur\ cu Pa[tele [i, [i mai pu]in, cu solicitarea mul]imii. Într-un cuvânt, sursele
ebraice (Flavius Josephus, Filon, Mi[na, Talmudul) [i, normal, cele romane ignor\
obiceiul pascal amintit în Noul Testament (evangheliile [i Faptele 3,14), conform
c\ruia autoritatea roman\ elibera de]inutul cerut de poporul evreu.
Sursele romane ofer\ îns\ cazuri punctuale în care autoritatea decide, ca un
gest de bun\voin]\, s\ elibereze pe cineva la cererea poporului. În Papirusul de la
Floren]a (61,59 [. urm.) se face referire la cazul unui prizonier condamnat la
flagelare care, la cererea oamenilor, a fost pus în libertate de guvernatorul
Egiptului G. Septimius Vegetus (85 d.Hr.). La fel, împ\ratul Tiberius – sub
presiunea [i strig\tele mul]imii – a acceptat s\ elibereze un sclav care luptase cu
succes în amfiteatru (poveste[te Suetonius în Via]a lui Tiberius 47). Insisten]a
mul]imii [i voin]a guvernantului, combinate, pot trece punctual peste ceea ce ar fi
de neclintit din punct de vedere strict juridic. Nu e o situa]ie de dorit, dar nici rar\.
Acest lucru este reflectat în Codul lui Iustinian (9,47,12) care d\ urm\toarea norm\
celor ce de]in autoritatea: „Când poporul strig\, nu trebuie ascultat; nu trebuie luat
în seam\ glasul lui când vrea ca un vinovat de crim\ s\ fie pus în libertate sau ca
un nevinovat s\ fie condamnat”.
Se pare c\ Pilat nu s-a conformat total acestei dispozi]ii a bunei guvern\ri.
Prefectul roman al Iudeei nu a r\mas inflexibil în fa]a presiunii populare care
cerea condamnarea lui Iisus. Oricum, merit\ spus, în ap\rarea lui, c\ oscileaz\ în
fa]a faptului c\ vinov\]ia lui Iisus nu era demonstrat\ irefutabil prin probele
prezentate, cum arat\ evenimentele din a doua parte a procesului la care ne
referim în continuare.

Intrarea lui Iisus în curtea pardosit\ cu piatr\, acoperit cu mantia de purpur\,

coroana de spini pe cap [i mâinile legate, între solda]ii din escort\, treze[te în
mul]imea strâns\ un strig\t unanim de respingere. În dreptul roman, procesele
sunt publice [i, dac\ se p\streaz\ ordinea, oricine poate fi prezent. Mul]imea –
câteva sute de persoane în frunte cu membri de vaz\ din staff-ul Templului [i din
familiile importante din Ierusalim – s-a adunat la solicitarea autorit\]ilor iudaice.
Poate de mai mult timp îl a[teapt\ [i îl cer pe acuzat, c\ci au venit la pretoriu nu
s\ asiste la sfâr[itul procesului, ci ca s\ cear\ condamnarea lui. Spiritele sunt
încinse în fa]a celui pe care ei îl consider\ un mincinos [i un impostor: un profet
ale c\rui preziceri nu se împlinesc, un blasfemator care vrea – ceva rezervat, în
orice caz, lui Dumnezeu – s\ distrug\ Templul [i s\-l reconstruiasc\, un mesia
c\zut în mâinile romanilor [i, ca atare, un copac pr\bu[it din care oricine poate
face lemne de foc. În împrejurarea aceea nimic [i nimeni nu este în favoarea lui
Iisus. Doar [ov\ielile unui Pilat distant, care nu reu[e[te s\ vad\ clar povestea [i
este incomodat de insisten]a autorit\]ilor iudaice (augmentat\ acum de mul]imea
care vocifereaz\) [i, în acela[i timp, de lipsa de probe pentru crima de care este
acuzat acel om.
 Guvernatorul, din capul sc\rilor de la porticul pretoriului, îl prezint\ pe acuzat
mul]imii din curte, care îl cere. Conform lui Ioan 19,5-6, Pilat îl prezint\ aproape
prost dispus: „Iat\ omul!” R\spunsul nu se las\ a[teptat: „R\stigne[te-l!
R\stigne[te-l!”. Strig\tul se repet\. Oamenii cer cu vehemen]\ moartea lui Iisus.
Pilat este total surprins. Procesul începuse cu un grup de acuzatori activi [i
motiva]i care-l prezentaser\ pe Iisus ca pe cineva cu preten]ii de „rege”, de „rege
al evreilor”, [i-i ceruser\, f\r\ rezultat, moartea ca inamic al Cezarului. Acum, îns\,
îi cere condamnarea poporul, [i anume poporul pe care acuzatul voia s\ îl
elibereze de romani, du[manii lui. Cum e posibil, gânde[te Pilat, ca un popor s\
cear\ moartea cuiva care î[i propune s\ lupte pentru libertatea lui? Are sens, se
întreab\ guvernatorul, ca evreii s\ cear\ moartea cuiva care, în ultim\ instan]\,
voia s\ ocupe locul lui Cezar [i s\-i elibereze de sub st\pânirea Romei?
Evident, situa]ia e lipsit\ de sens. Exist\ un echivoc în leg\tur\ cu acest
galileean, acuzat de grele învinuiri, dar nedovedite, [i respins de o mul]ime din
poporul lui ca [i cum ar fi fost un du[man al Israelului, nu al Romei – cea mai
grav\ acuza]ie care-i fusese adus\!!! Pilat ignor\ fondul problemei, nu [tie ce-i
mân\ în realitate pe conduc\tori [i popor s\ cear\ cu înc\p\]ânare moartea
prizonierului: condi]ia de blasfemator [i fals profet. Guvernatorul roman intuie[te
îns\ c\, în cauza respectiv\, se ascunde un dedesubt dens [i de neîn]eles pentru
un neevreu ca el.
Strategia marilor sacerdo]i [i a altor conduc\tori este pe cale s\ e[ueze. Pilat
[ov\ie [i pare dispus s\ nu ia în considera]ie acuza]ia prezentat\ împotriva lui Iisus
(„vrea s\ fie rege”), fiindc\ e lipsit\ de fundament. Potrivit lui Luca 23,16.22, Pilat
vrea s\ înl\ture echivocul oferindu-i mul]imii înfierbântate o satisfac]ie: Iisus va fi
condamnat la flagelare, ca lec]ie, [i apoi eliberat. Dup\ Marcu 15,9 [i Ioan 18,39, el
pune o întrebare-cheie la care oamenii strân[i în curte pot r\spunde – crede
guvernatorul – doar pozitiv: „Voi]i s\ v\ eliberez pe regele iudeilor?” Cine poate s\
refuze libertatea propriului rege [i salvarea lui de la moarte? Invers formulat, cine
poate s\ cear\ moartea regelui s\u, fie el real sau doar posibil, fie c\ se nume[te
Iisus, fie altfel? Pare c\ Pilat a g\sit ie[irea ca s\ nu trebuiasc\ s\-l trimit\ pe
nefericitul galileean la moarte.
Reac]ia inteligent\ a conduc\torilor nu se las\ a[teptat\. Pilat vrea s\
elibereze pe cineva, ori ca s\ urmeze un obicei, nescris, cu ocazia Pa[telui
evreiesc, ori purtat de un sentiment de clemen]\ în fa]a unui caz pu]in clar.
Guvernatorul vrea s\ aplice venia, vrea s\ fac\ un gest de bun\voin]\ fa]\ de un
inculpat, înc\ necondamnat. {i atunci, liderii evreilor în]eleg c\ nu trebuie s\ se
opun\ voin]ei guvernatorului [i s\-i refuze propunerea, care implic\ eliberarea lui
Iisus. Nu se pune problema de a r\spunde negativ autorit\]ii romane! Mai curând
de a respecta dorin]a lui Pilat modificându-i obiectivul: de]inutul eliberat s\ nu fie
Iisus, cum propune guvernatorul, ci Baraba, alt de]inut închis în celulele
pretoriului. Ini]iativa lui Pilat este rapid „ars\”. Lumea începe s\ strige numele lui
Baraba [i s\-i cear\ libertatea. Conduc\torii evrei au reu[it s\ neutralizeze
propunerea lui Pilat [i s\-l lase cu o singur\ alternativ\: s\-l condamne pe Iisus.
 Cine este, îns\, acest Baraba? Un om cunoscut de mul]ime („vestit”, spune
Matei), implicat în tulbur\ri care avuseser\ loc la Ierusalim [i în care fusese comis
un asasinat. Marcu îl caracterizeaz\ ca un „r\zvr\tit”, iar Ioan ca un „tâlhar”. Luca
merge cel mai departe [i îl consider\ direct asasin. Merit\ spus c\ numele
„Barrabas”, adaptare greac\ a patronimicului aramaic Bar Abba (cu sensul
etimologic ‘fiul tat\lui’) nu este rar în epoc\ – cum nu este nici Abba. Pe de alt\
parte, nu este exclus ca numele personajului s\ fi fost Iisus/Ie[ua Barrabas, cum
atest\ unele manuscrise ale Evangheliei dup\ Matei la 26,16.17.
Calificativele primite de personaj sprijin\ supozi]ia c\ era implicat într-o band\
de r\uf\c\tori care comisese un asasinat neîntâmpl\tor (cineva legat de
autoritatea roman\?) în timpul tulbur\rilor. E vorba deci de un grup [i de un fapt
cunoscute în epoc\, mai pu]in importante, neînregistrate de Josephus Flavius sau
de o alt\ surs\. Ne afl\m la grani]a dintre delictul comun [i ac]iunea armat\ vizând
sl\birea puterii romane, a unui grup de gheril\ urban\. Pe de alt\ parte, de[i nu
avem informa]ii asupra situa]iei legale a lui Baraba, era probabil un de]inut în
a[teptarea judec\]ii. C\ci nu e deloc credibil ca Pilat s\ fi acceptat s\ lase liber un
om cu sentin]\ de asasinat dat\. Prin urmare, fie Baraba înc\ nu fusese judecat,
ceea ce pare a se deduce din Marcu 15,7-15, fie – mai improbabil – fusese judecat
chiar în ziua aceea împreun\ cu ceilal]i „tâlhari” (care vor muri crucifica]i odat\
cu Iisus), dar nu fusese condamnat la moarte.
Mul]imea îi cere, a[adar, lui Pilat, cu strig\te puternice, eliberarea lui Baraba [i
r\stignirea lui Iisus. Pilat se afl\ între ciocan [i nicoval\. Nu el rostise primul
numele lui Baraba, ci, a[a cum arat\ evangheliile lui Marcu (15,9-11), Luca
(23,16.18) [i Ioan (18,39-40), mul]imea. Guvernatorul nu prezentase mul]imii o
alternativ\, cum apare în Matei 27,17: „Pe cine voi]i s\ vi-l eliberez, pe Baraba sau
pe Iisus, care se zice Hristos [Mesia]?” Oamenii cer eliberarea lui Baraba [i-l prind
pe Pilat pe picior gre[it. Mica strategie a guvernatorului – în fond lipsit\ de
convingere – e demontat\. Prezum]ia de nevinov\]ie a lui Iisus începe s\ se
spulbere pe m\sur\ ce strig\tele mul]imii cresc [i încep s\ devin\ un argument cu
greutate.
În ultim\ instan]\, ce reprezint\ acest galileean pentru Pilat [i pentru
autoritatea roman\? {i ce dovezi a adus ca s\ se apere de gravele acuza]ii ce i s-au
f\cut? Doar o t\cere aproape total\. În plus, de ce s\ fie subestimat\ acuza]ia
conduc\torilor evrei, persoane respectabile pe care Pilat le cunoa[te destul de
bine, care sunt absolut convinse de acuza]ia pe care i-au prezentat-o. Nu se afl\ în
spatele acestei acuza]ii ap\rarea înaltelor interese de stat, denun]area cuiva care
reprezint\ un pericol poten]ial pentru Roma, care îndr\zne[te s\ se numeasc\
„rege”? Dac\ nu-l condamn\ pe galileean, nu creeaz\ mai multe probleme decât
rezolv\? De ce s\ ri[te dezordini, cu autorit\]ile iudaice implicate, chiar în ajun de
Pa[te [i la Ierusalim, unde în momentul acesta sunt o sut\ de mii de evrei [i unde
sensibilitatea antiroman\ e palpabil\? {i, în sfâr[it, de ce s\ se pun\ împotriva
conduc\torilor evrei [i s\-i provoace s\ trimit\ o solie la împ\ratul Tiberiu –
deosebit de atent la cauzele criminale de înalt\ tr\dare în stat – [i s\-l acuze pe
Pilat de sl\biciune în fa]a inamicilor Romei? Ioan 19,12 exprim\ acest ultim [i
definitiv argument pe care conduc\torii evrei îl adreseaz\ guvernatorului: „Dac\ îl
eliberezi pe acesta, nu e[ti prieten al Cezarului”.
 Presiunile exterioare [i dubiile interioare sfâr[esc prin a schimba opinia
înaltului func]ionar al administra]iei romane, cu drept absolut de via]\ [i moarte,
care ajunge s\ dicteze sentin]a în termenii acuzatorilor lui Iisus. În sfâr[it, dup\
ezit\ri [i incertitudini, s-a impus teza conduc\torilor evrei: Iisus e vinovat. Pilat [i-a
însu[it-o [i acum o va sanc]iona legal, în conformitate cu dreptul roman. R\mâne
îns\ fraza pe care, potrivit lui Ioan 19,11, Iisus o adreseaz\ guvernatorului [i care
explic\ cursul pe care l-a luat procesul: „N-ai avea nici o putere asupra mea, dac\
nu ]i-ar fi fost dat ]ie de sus. De aceea cel ce m-a predat ]ie mai mare p\cat are”.
Responsabilitatea mor]ii este împ\r]it\ între cei ce l-au acuzat pe nedrept [i
judec\torul care a dictat, în afara principiilor justi]iei, sentin]a.

6.2.4.5. Sfâr[itul procesului: sentin]a

Pilat l-a eliberat pe Baraba. Se a[az\ acum în jil]ul de judec\tor, în porticul pretoriului,
într-un punct mai înalt, poate deasupra sc\rii ce urc\ din curtea pietruit\ sau poate pe
un podium ridicat în fa]a pretoriului. În fa]a mul]imii strânse începe procedura juridic\
pro tribunali care se va încheia cu sentin]a. Potrivit Evangheliei lui Ioan (19,14),
suntem spre mijlocul zilei de vineri, 7 aprilie, anul 30 d.H, în ajun de Pa[te. Nu [tim
cum suna sentin]a împotriva lui Iisus (v. Ioan 19,13). Cum am sugerat mai înainte (v.
6.2.1.), probabil nu a fost p\strat\ într-un act oficial. Iisus era un peregrinus, un supus
provincial, f\r\ drepturile legale ale unui cet\]ean roman, prin urmare judecata lui a
fost extra ordinem. Nu era nevoie s\ fie consemnate în scris nici cauza, nici sentin]a
judec\torului. Dar se pare c\ Pilat trebuia s\ îndeplineasc\ formalit\]ile dreptului
roman [i s\ pronun]e o sentin]\ în care se enun]au, pe scurt, motivele care justificau
condamnarea la moarte a lui Iisus din Nazaret [i tipul de supliciu ce avea s\-i fie
aplicat: crucificarea.
Crucificarea era un supliciu degradant rezervat sclavilor condamna]i la moarte
[i supu[ilor din Imperiu care nu aveau calitatea de cet\]eni romani [i care erau
acuza]i de tr\dare fa]\ de împ\rat. Acesta era, mai mult sau mai pu]in, cazul lui
Iisus. De[i nu i se putea imputa nici o activitate direct\ contra lui Tiberiu sau a
statului roman, preten]ia sa de a se considera/ numi „rege” fusese interpretat\,
f\r\ probe definitive, ca o amenin]are pentru siguran]a Romei [i a „regelui” ei,
Cezarul. Pilat se inspirase poate din Lex Iulia de maiestate pentru a încadra legal
capetele de acuzare împotriva lui Iisus, chiar dac\ prefectul n-avea de ce s\ fac\
eforturi prea mari spre a fundamenta, cu argumente juridice incontestabile, acea
sentin]\ de pedeaps\ capital\. Era suficient s\ conchid\ c\ Iisus era un pericol –
chiar dac\ numai poten]ial – pentru stabilitatea statului roman, concret, pentru
autoritatea lui suprem\, împ\ratul. Acest lucru este exprimat, indirect, de fraza pe
care Ioan (19,14) i-o atribuie lui Pilat: „Iat\ Împ\ratul vostru”. Cu alte cuvinte,
figura juridic\ de crimen laesae maiestatis populi romani ar fi fost suficient\. {i
Tacitus [i Suetonius men]ioneaz\ c\, în timpul lui Tiberius, legea referitoare la
crimele de lezmajestate s-a aplicat cu asprime [i a implicat deseori pedeapsa
capital\ (v. Annale 2,50; 3,38; Via]a lui Claudius 58).
 Confirmarea final\ a caracterului sentin]ei se g\se[te în textul care, la ordinul
lui Pilat, a fost scris pe t\bli]a, titulus, plasat\ pe cruce, deasupra capului, în care
se men]ioneaz\ c\ respectivul crucificat a fost condamnat ca „regele iudeilor”.
Guvernatorul nu va accepta rectificarea propus\ de marii preo]i („Acela a zis: Eu
sunt împ\ratul iudeilor”) (Ioan 19,21) [i va p\stra inscrip]ia în forma juridic valid\.
Preten]ia regal\ a lui Iisus, interpretat\ politic, a fost însu[it\ de Pilat drept cert\ [i
a fost cauza oficial\ a condamn\rii. R\spunsul lui Pilat indic\ un anume grad de
obiectivitate. Guvernatorul nu l-a condamnat pentru simple afirma]ii, ci fiindc\
pân\ la urm\ l-a considerat un pericol real: dac\ Iisus se consider\ [i este
considerat regele iudeilor, dac\ ascunde preten]ii de „rege”, este o amenin]are
direct\ pentru împ\rat. Sentin]a lui Pilat se bazeaz\ pe un cap de acuzare obiectiv.
Pedeapsa corespunz\toare: moartea prin crucificare.

6.2.5. Moartea prin r\stignire

Izvoarele istorice care nareaz\ executarea pedepsei cu moartea a lui Iisus sunt
evangheliile canonice – Marcu (15,15.20-41), Matei (27,26.31-56), Luca (23,26-49) [i
Ioan (19,1.16-37) – [i Evanghelia lui Petru (10-20.25-27), un document apocrif.
Succesiunea episoadelor este, în general, comun\ celor trei evanghelii sinoptice,
de[i Luca include unele tradi]ii proprii (de exemplu, plânsetul femeilor din
Ierusalim, tâlharul cel bun) [i poveste[te evenimentele cu o mare sensibilitate.
Matei r\mâne foarte aproape de Marcu, de care depinde ca [i Luca, [i dezvolt\ un
scurt episod: reac]iile [i efectele provocate de moartea lui Iisus. Ioan p\streaz\ o
structur\ proprie, cu multe puncte de contact cu Marcu, chiar dac\ materialele
provenite din tradi]ie au fost reelaborate considerabil (de exemplu, tragerea la
sor]i a tunicii lui Iisus, împuns\tura cu suli]a). În evangheliile canonice sunt
al\turate nararea evenimentelor întâmplate [i interpretarea lor ulterioar\ – chiar
de tradi]ia cea mai veche – pornind de la texte ale Vechiului Testament. A[a sunt
considerate, de exemplu, cele „[apte cuvinte/spuse” ale lui Iisus pe cruce, pe care
tradi]ia cre[tin\ le-a preluat din diferitele izvoare evanghelice (una din Marcu-
Matei; trei din Luca [i trei din Ioan):
1) „P\rinte, iart\-le lor, c\ nu [tiu ce fac”(Luca 23,34).
2) „Femeie, iat\ fiul t\u”, „Iat\ mama ta”! (Ioan 19,26-27).
3) „Adev\rat gr\iesc ]ie, ast\zi vei fi cu mine în rai” (Luca 23,43).
4) „Eloi, Eloi, Lama Sabachthani”, adic\ „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
de ce m-ai p\r\sit”? (Marcu 15,34 || Matei 26,46, care are «Eli» în loc de
«Eloi»); „Puterea mea, puterea mea, acum m-ai p\r\sit!” (Evanghelia lui
Petru 19) (v. Psalmi 21,1).
5) „Mi-e sete” (Ioan 19,28) (v. Psalmi 21,16; 68,25).
6) „S\vâr[itu-s-a” (Ioan 19,30).
7) „P\rinte, în mâinile tale încredin]ez duhul meu” (Luca 23,46) (v. Psalmi,
30,5).
6.2.5.1. Flagelarea

La romani existau trei tipuri de pedepse capitale [i anume, în ordinea crescând\ a

umilin]ei pe care o implicau: decapitarea (decollatio), arderea (crematio) [i
crucificarea (crux). Mai aplicau [i pedeapsa devor\rii de c\tre animale (ferae), situat\
la un nivel similar crucific\rii. Cicero consider\ crucificarea drept supliciul cel mai
crud [i mai îngrozitor (Împotriva lui Verres 2,5,165). Moartea pe cruce treze[te mila
celor prezen]i, atât de crud\ [i de degradant\ este, aflându-se, potrivit lui Flavius
Josephus, dincolo de limitele umane. Este o „patim\”, o suferin]\ care treze[te
compasiunea, rezervat\ sclavilor [i celor ce au comis cele mai grave crime. Violen]ele
fizice [i morale îndurate de condamna]ii la crucificare f\ceau din aceast\ pedeaps\
nu o simpl\ execu]ie, ci o tortur\, al c\rei final eliberator era moartea. În acest sens,
Seneca se întreab\: „Merit\ s\ atârni pe furc\ [a crucii] cu bra]ele desf\cute [i trupul
numai r\ni, cu singura speran]\ de-a amâna lucrul cel mai dorit de cel chinuit:
sfâr[itul chinurilor?” (Epistole, 101,12).
Supliciile proprii pedepsei capitale erau îns\ de obicei precedate de flagelare.
Biciuirea înso]ea crucificarea, practic alc\tuit\ din dou\ p\r]i: flagelarea [i
crucificarea propriu-zis\. Flavius Josephus men]ioneaz\ c\ ultimul procurator
roman dinaintea Primului R\zboi Iudaic, Gessius Florus, a dat ordin, împotriva
legilor Imperiului, ca b\rba]i de seam\ evrei, cet\]eni romani, s\ fie biciui]i [i apoi
crucifica]i (R\zboiul 2,14,9). {i ap\r\torii Ierusalimului captura]i de romani în
cursul acestui r\zboi au fost „biciui]i [i, înainte de a fi trimi[i la moarte, supu[i la
tot felul de cazne, fiind în cele din urm\ ]intui]i pe cruce înaintea meterezelor”
(R\zboiul 5, 11,1).
Flagelarea – obi[nuit\ într-o condamnare la crucificare – este aplicat\ lui Iisus
în urma hot\rârii exprese a lui Pilat, cum men]ioneaz\ în trecere evangheliile lui
Marcu (15,15), Matei (27,26) [i Ioan (19,1). Nu [tim dac\ cei doi „tâlhari” crucifica]i
odat\ cu el au fost biciui]i în acela[i loc [i în acela[i timp sau fuseser\ deja, dup\
primirea sentin]ei. La Iisus, totul sprijin\ supozi]ia c\, imediat ce Pilat a pronun]at
sentin]a, a început execu]ia.
Nu [tim dac\ Pilat este prezent în momentul flagel\rii sau dac\ s-a retras în
pretoriu (e ora prânzului). Oricum, solda]ii din cohort\ desemna]i s\-l execute – [i
pe ceilal]i doi condamna]i din ziua aceea – îl coboar\ din locul mai înalt (capul
sc\rilor porticului? podiumul montat special?), de unde Pilat pronun]ase sentin]a,
în curtea pietruit\ – Lithostrotos –, numit\ [i Gabata. Acolo i-au scos mantia de
purpur\ pe care i-o puseser\ ca s\-[i bat\ joc de condi]ia sa de „rege”. Imediat,
c\l\ii – sau poate chiar solda]ii – trec la flagelarea lui. Probabil c\peteniile [i
mul]imea, prezente pân\ atunci în curtea pretoriului, dup\ ascultarea sentin]ei au
disp\rut: condamna]ii erau flagela]i goi [i nuditatea provoca repulsie sensibilit\]ii
iudaice.
Nu [tim cât a durat biciuirea [i ce fel de bice s-au folosit (cu bile de plumb, din
piele, cu ]inte din metal). Dar efectele asupra trupului lui Iisus trebuie s\ fi fost
devastatoare. Când în anul 62 d.H. procuratorul Albinus a pus s\ fie biciuit Iisus,
fiul lui Anania, Flavius Josephus relateaz\ c\ „loviturile de bici îl r\zbiser\ pân\ la
oase” (R\zboiul 6,5,3). Pedeapsa era atât de brutal\, c\ mul]i condamna]i nu
rezistau [i mureau în timpul biciuirii.
 Dup\ încheierea flagel\rii, lui Iisus i-au fost puse hainele – tunica, poate cu
cing\toarea de piele, roba – deasupra c\rnii vii. Pentru a respecta sensibilitatea
iudaic\, romanii aveau grij\ ca cei condamna]i s\ nu str\bat\ goi Ierusalimul:
îmbr\cat, Iisus porne[te spre Golgota.

6.2.5.2. Drumul spre Golgota

Cortegiul se formeaz\ în curtea pretoriului. Este trecut de prânz. Cei trei condamna]i
sunt escorta]i de solda]i echipa]i regulamentar, între care un centurion sau un ofi]er
inferior asimilat acestuia (decurion?). Evanghelia dup\ Ioan nu men]ioneaz\ nici un
centurion, indic\, în schimb, exact num\rul solda]ilor, patru, un quaternion, dintre
care unul conduc\torul. Evangheliile sinoptice men]ioneaz\ unanim un centurion [i
un grup nedeterminat de solda]i (trei? patru?). Oricum, un quaternion (în greac\
tetradion) este cea mai mic\ unitate militar\, ceea ce arat\ c\ Pilat nu se teme de un
atac de ultim\ or\ al adep]ilor galileeanului, condamnat – s\ reamintim – ca prezumtiv
lider politic al poporului, „regele iudeilor”. Condi]iile de siguran]\ par a fi cele
normale, minime. Este înc\ un indiciu al netemeiniciei capetelor de acuzare împotriva
lui Iisus: în ultim\ instan]\, autoritatea roman\ nu consider\ c\ omul acela sau adep]ii
lui ar fi un real pericol pentru siguran]a [i ordinea public\. Dar este [i un indiciu al
asentimentului popula]iei din Ierusalim la sentin]\, prin implicarea activ\, în fa]a lui
Pilat, prin indiferen]a distant\ sau t\cerea tem\toare.
Iisus iese din Lithostrotos sau Gabata purtând patibulum, bârna orizontal\ a
crucii, în spate. Când, împreun\ cu ceilal]i condamna]i, va ajunge pe dealul
pietros al Golgotei, patibulum va fi legat de stâlpul vertical (stipes) înfipt
permanent în p\mânt [i utilizat în toate execu]iile. Referindu-se la un crucificat,
Plaut scrie: „Te vor purta pe str\zi, cu patibulum la ceaf\, plin de în]ep\turi”
(Mostellaria 56-57). Iisus poart\, ag\]at\ probabil la gât, t\bli]a cu motivul
condamn\rii sale, care va fi fixat\ apoi în partea de sus a crucii (Dio Cassius,
Istoria roman\ 54,3,7, men]ioneaz\ acest procedeu, cu referire la un sclav
condamnat, obligat s\ traverseze forul). E mai pu]in probabil ca t\bli]a s\ fie dus\
de altcineva, care merge în fa]a condamnatului, potrivit unei practici romane
atestate de Suetonius (Via]a lui Caligula 32).
Acest altul putea fi un c\l\u care purta [i instrumentele necesare celor trei
crucific\ri din acea zi (dac\ nu cumva le duceau chiar solda]ii): piroanele (cel
pu]in 9: câte 3 pentru fiecare condamnat), ciocane, sfori, furci pentru a ridica
patibulum, alte obiecte (de exemplu, un burete, men]ionat în Marcu 15,36 ||Matei
27,48 [i Ioan 19,29). Iisus, dup\ evenimentele din noaptea precedent\ [i din ziua
aceea este atât de sl\bit, încât solda]ii se tem c\ nu va ajunge viu la locul
crucific\rii [i, ca atare, nu pot îndeplini ordinul de execu]ie. De aceea, cum
obi[nuesc trupele romane deta[ate în provincii, recurg la practica prest\rii for]ate:
oblig\ un b\rbat care, întâmpl\tor, întâlne[te cortegiul, s\ duc\ patibulum pe care
Iisus este incapabil s\-l mai poarte.
 Este Simon, evreu originar din ora[ul Cirene, din provincia nord-african\
Cirenaica – actuala Libie – care emigrase cu familia sa la Ierusalim. {tim c\ la
Ierusalim era o colonie de evrei de limb\ greac\, între care „cireneni [i
alexandrini” (Fapte 6,9). Nu este surprinz\tor de aceea c\ cei doi fii ai lui Simon
nu poart\ nume iudaice: numele unuia este grec (Alexandros) [i al celuilalt – latin
(Rufus). Ulterior ace[ti doi fra]i vor deveni cre[tini, membri cunoscu]i ai
comunit\]ii cre[tine timpurii, men]iona]i în Evanghelia dup\ Marcu (15,21). În
momentul acela – trecut de amiaz\ – Simon se întorcea de la câmp, mai devreme,
c\ci era vinerea dinaintea Pa[telui [i trebuiau f\cute preparativele pentru cina
pascal\ de seara. În Mi[na (Pessahim 4,5) se men]ioneaz\ c\ în Iudeea era
obiceiul ca în ajunul Pa[telui s\ se munceasc\ pân\ la amiaz\. Simon se supune
acestui obicei, dar este obligat s\ poarte crucea lui Iisus devenind, astfel, un
martor privilegiat al acestei secven]e a patimilor.
Str\zile din nord-vestul Ierusalimului sunt foarte circulate la aceast\ or\.
Localnicii [i numero[ii pelerini fac ultimele cump\r\turi înainte de marea
solemnitate pascal\. Pe de alt\ parte, Templul clocote[te de activitate, c\ci tot
acum se sacrific\ miile de miei ce vor fi mânca]i noaptea. Trecerea cortegiului cu
cei trei condamna]i nu poate s\ nu atrag\ aten]ia oamenilor, ale c\ror sentimente,
mai ales fa]\ de Iisus, sunt contrastante: glume, compasiune, dispre], ru[ine.
Potrivit Evangheliei lui Luca (23,27-31), între ace[tia se afl\ un grup de femei care
plâng [i deplâng soarta profetului galileean. Tot potrivit acestei evanghelii, Iisus le
anun]\ distrugerea Ierusalimului, pe un ton de profund\ durere pentru destinul
ora[ului. Fraza final\ este emblematic\: „C\ci dac\ fac acestea cu lemnul verde,
cu cel uscat ce va fi?” (Luca 23,31).
Traseul urmat de Iisus de la palatul lui Irod, în nord-vestul ora[ului, sediul
pretoriului, pân\ la Golgota, colina pe care se fac crucific\rile, situat\ în afara
zidurilor, nu e prea dificil de reconstituit, mai ales c\ distan]a e relativ scurt\ (circa
300 de metri în linie dreapt\). Termenul Golgota (Ioan 19,17) este adaptarea
greac\ a unui cuvânt semit (gugulta în aramaic\; gulgolet, în ebraic\) cu sensul
‘craniu, c\p\]ân\’ (lat. calvaria, din care provin termenii romanici pentru ‘calvar’).
În evanghelii locul este numit „locul C\p\]ânii” (Marcu 15,22; Matei 27,33; Ioan
19,17; Luca 23,33). Începând din sec. III d.H., tradi]ia cre[tin\ a legat acest nume
cu craniul [i oasele lui Adam, care ar fi fost îngropate aici, pentru a-l prezenta pe
Iisus ca ini]iator al noii umanit\]i: aceasta este originea unei imagini foarte
frecvente pe crucifixe [i icoane. Probabil c\ numele Golgota se datoreaz\ faptului
c\ aceast\ colin\ pentru execu]ii era o protuberan]\ pietroas\, f\r\ alt element
vizibil în afara stâlpilor verticali ai crucilor, fixa]i în p\mânt. Colina se ridica la
câ]iva metri deasupra nivelului terenului din jur. Zona era o veche pietr\rie care, în
sec. I d.H., fusese practic acoperit\ cu p\mânt [i devenise un ]inut de gr\dini [i
morminte (profitându-se de cavit\]ile din stânci). La circa 250 de metri de Golgota
era una din por]ile Ierusalimului, numit\ Poarta Gr\dinilor (Gennath), lâng\ care,
potrivit lui Flavius Josephus (v. R\zboiul 5,4,2), începea al doilea zid sau zidul de
nord al ora[ului, între palatul regal al lui Irod [i Turnul Antonia. Se pare c\ în acest
al doilea zid mai exista o poart\, numit\ a lui Efraim, la nici 100 de de metri de
locul C\p\]ânii.
 Pentru romani, crucific\rile trebuiau s\ fie exemplare [i motiv de team\; de
aceea crucile erau ridicate în fa]a por]ilor ora[ului, locuri de mare circula]ie. Plaut
scrie în Miles gloriosus (359-360): „Mi se pare c\ deja ai pozi]ia în care în curând o
s\ mori dincolo de poarta ora[ului (extra portam), cu bra]ele întinse pe patibulum
pe care or s\ te pun\”. Nu altfel e cazul lui Iisus. Evanghelia dup\ Ioan (19,20)
afirm\ c\ Golgota „era aproape de cetate”. {i în Epistola c\tre Evrei (13,12) citim
c\ Iisus „a p\timit în afara por]ii”. Probabil c\ poarta prin care Iisus iese din incinta
înconjurat\ de ziduri este poarta lui Efraim, cea care d\dea chiar în Golgota. Dac\
aceast\ ipotez\ este corect\, traseul dintre palatul lui Irod – sediul tribunalului lui
Pilat – [i Golgota – locul execu]iei – ar fi fost de circa 500 de metri, în cea mai
mare parte în interiorul zidurilor. Iisus l-a str\b\tut la cap\tul puterilor [i, în cea
mai mare parte, f\r\ s\ poarte bârna orizontal\ a crucii, dus\ de Simon din Cirene.
Aceast\ localizare pentru via crucis ar coincide doar par]ial cu localizarea
tradi]ional\, de origine medieval\, care este stabilit\ între Turnul Antonia [i
Golgota.

6.2.5.3. R\stignirea [i agonia

La sosirea pe Golgota, solda]ii execut\ sentin]a. De[i Evanghelia dup\ Marcu (15,25)
situeaz\ ora crucific\rii la 9 diminea]a, este preferabil s\ urm\m Evanghelia dup\
Ioan: Pilat ar fi pronun]at sentin]a „cam la al [aselea ceas [spre prânz], iar r\stignirea
ar fi avut loc înainte de unu dup\-amiaza. De fapt, acesta este, aproximativ, momentul
în care cele trei evanghelii sinoptice [i Evanghelia lui Petru, care depinde în esen]\ de
acestea, situeaz\ începutul unui fenomen extraordinar (întuneric) care înso]e[te
agonia lui Iisus [i care se prelunge[te pân\ la trei dup\-amiaza, ora mor]ii.
Dar înainte de r\stignire solda]ii îi ofer\ lui Iisus vin amestecat cu smirn\ (v.
Marcu 15,23, care trebuie preferat lui Matei 27,34, unde se vorbe[te despre vin
amestecat cu fiere). Uneori condamna]ii la crucificare beau b\uturi tari, care-i
ame]eau, ca durerea s\ devin\ mai suportabil\. Smirna, în sine, nu are efecte
narcotizante, ci medicinale, cum consemneaz\ Pedanius Dioscorides (De materia
medica 1,64,3). Ame]e[te îns\ vinul pe care anticii îl considerau cel mai bun:
„vinul amestecat cu esen]\ de smirn\” (Plinius cel B\trân, Istoria natural\ 14,15).
În Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43a) se men]ioneaz\, pentru atenuarea durerii,
„vin amestecat cu o boab\ de t\mâie”. Prin urmare, vinul primit de Iisus este un
dar venit din mâini prietene. E greu de crezut c\ solda]ii, lipsi]i pân\ acum de
orice considera]ie fa]\ de Iisus, s-ar fi putut ar\ta milo[i cu condamnatul, oferindu-
i un asemenea produs rafinat, menit s\ mi[oreze durerea unui supliciu care
vizeaz\ moartea lent\ [i crud\. Unica posibilitate este ca cineva, apropiat al lui
Iisus, s\ fi preparat b\utura [i, prin mit\, s\ fi ob]inut ca solda]ii s\ i-l ofere. În
fragmentul din Talmud men]ionat mai sus, un grup de femei, c\rora le este mil\
de un condamnat, îi ofer\ acestuia vin cu t\mâie. Nu este de exclus nici în cazul
lui Iisus ca grupul de femei (rude [i/sau ucenice) care au ajuns pe Golgota –
urmând cortegiul? – s\ fi vrut s\-l ajute în momentul acela. Aceste femei vor fi
martori ai faptelor de pe Golgota. Iisus îns\ va refuza b\utura oferit\ de solda]i.
Crucificarea
Simon din Cirene a l\sat patibulum lâng\ stâlpul vertical, stipes, [i a coborât de pe
colin\. Solda]ii îl dezbrac\ pe Iisus de haine (roba, tunica, poate cu cing\toarea) [i-l
culc\ pe p\mântul pietros al Golgotei, întins pe bârna orizontal\ a crucii, cu bra]ele
desf\cute. Conform obiceiului roman, cei crucifica]i trebuiau s\ atârne pe cruce
complet goi, expu[i astfel ru[inii publice. A[a consemneaz\ Artemidorus Daldianus
(Oneirokritika, 2,53). Dar refuzul evreilor de a ar\ta un trup gol în public s-ar putea s\ fi
modificat obiceiul roman, astfel încât s\ li se permit\ condamna]ilor s\ poarte o
leg\tur\ în dreptul [alelor (subligaculum). Tocmai din acest motiv Iisus – [i, evident,
ceilal]i doi condamna]i – a ajuns pe Golgota îmbr\cat, împotriva cutumei romane.
Ca atare, nu este sigur c\ Iisus ar fi fost întins pe cruce complet gol. M\rturiile
cre[tine cele mai vechi, literare [i artistice, sunt împ\r]ite în aceast\ privin]\.
Extremit\]ile condamna]ilor puteau fi fixate pe cruce în dou\ moduri: prin
legare sau prin pironire. Apoi, ca parte a trupului, puteau fi mâinile sau bra]ele [i
labele picioarelor sau gambele. În plus, existau crucifica]i cu capul în jos sau tra[i
în ]eap\. Erau posibile multe combina]ii, totul depindea de obiceiurile stabilite [i
de macabra creativitate a c\l\ilor. Iisus pare a fi fost fixat la mâini [i la picioare, cu
capul în sus. Mul]i cred c\ piroanele de la mâini au fost fixate la nivelul
încheieturilor, c\ci, dac\ ar fi fost înfipte în palme, acestea n-ar fi putut ]ine
greutatea trupului, s-ar fi sfâ[iat. Oricum, Luca 24,39.40 [i Ioan 20,25.27 presupun
c\ „mâinile” [i „picioarele” au fost str\punse de piroane.
Solda]ii îi ridic\ trupul, cu încheieturile fixate pe bârna orizontal\, cu ajutorul a
dou\ furci [i fixeaz\ bârna pe stâlpul vertical. {i aici sunt dou\ sisteme de fixare,
care corespundeau celor dou\ tipuri de cruce: crucea cu trei bra]e, în form\ de T
(crux comissa), la care bârna este fixat\ în vârful stâlpului vertical, [i crucea cu
patru bra]e, cea mai curent\ în arta cre[tin\ (crux immisa), la care bârna este
fixat\ la o anumit\ distan]\ de vârf. Probabil c\ fixarea bârnei orizontale pe stâlpul
vertical se completa cu sfori înnodate la punctul de intersec]ie. Evangheliile
presupun acest tip de cruce, c\ci [i Matei (27,37: „deasupra capului”) [i Luca
(23,38: „deasupra lui”) [i Ioan (19,19: „deasupra crucii”) afirm\ c\ t\bli]a sau
titulus pe care este men]ionat\ cauza condamn\rii se g\se[te deasupra lui Iisus.
Picioarele îi sunt fixate cu unul sau dou\ piroane. În 1968 s-a descoperit un
osuar la Giv’at ha-Mivtar (Ierusalim) cu scheletul unui crucificat de la mijlocul sec.
I d.H., în vârst\ de circa treizeci de ani. Se pare c\ picioarele omului fuseser\
fixate separat pe stâlpul vertical al crucii: cele dou\ piroane – câte unul pentru
fiecare picior – str\b\teau succesiv o plac\ de lemn de m\slin (a c\rei menire era
ca picioarele s\ nu se poat\ dezlipi de piron), apoi c\lcâiele [i la sfâr[it lemnul
stâlpului. Bra]ele nu-i fusese\ fixate cu piroane, ci legate cu sfori. Reprezent\rile
iconografice nu sunt unanime în ceea ce prive[te num\rul piroanelor de la
picioare, chiar dac\ descoperirea crucii de c\tre Sfânta Elena, mama împ\ratului
Constantin, în secolul IV, a implicat, dup\ cât se pare, g\sirea a trei piroane (dou\
pentru mâini [i unul pentru picioare).
 Imaginea lui Iisus r\stignit este completat\ de alte elemente care apar în
iconografie. M\rturiile cele mai vechi men]ioneaz\ a[a-numitul sedile sau scaun,
un mic suport de lemn situat la jum\tatea stâlpului vertical, pe care condamnatul
î[i putea sprijini din când în când corpul…, ceea ce întârzia moartea. Cel\lalt
element tradi]ional este suppedaneum, suportul din lemn situat în partea
inferioar\ a stâlpului vertical, despre care nu exist\ informa]ii înainte de sec. II–III
d.H. Ca [i în cazul anterior, func]ia acestuia nu era de a u[ura suferin]ele celor
crucifica]i, ci mai ales de a le prelungi.
Crucea lui Iisus – nu [tim dac\ [i celelalte dou\ – are în partea de sus titulus,
t\bli]a pe care Pilat a poruncit s\ i se consemneze cauza condamn\rii, causa
poenae: aceea de a se fi pretins „regele” poporului iudeu, în rivalitate direct\ cu
cel care, potrivit statului roman, îi era unicul suveran, împ\ratul Tiberius (v. 6.2.1.3.
[i 6.2.4.5.). Solda]ii au fixat t\bli]a în vârful crucii, astfel încât s\ fie vizibil\ pentru
oricine trece prin apropierea Golgotei.
Cele patru evanghelii nu coincid în ce prive[te textul exact de pe pl\cu]\
(tabella), dar toate patru confirm\ c\ în el ap\rea expresia „regele iudeilor”,
nucleul acuza]iei [i sentin]ei. Textul din Evanghelia lui Petru („Acesta este regele
Israelului”) este evident secundar. Formula indicatoare din aceast\ evanghelie [i
din evangheliile lui Luca [i Ioan ar putea fi îns\ originar\: „Acesta [este]”. Mai
dubioas\ este men]ionarea numelui propriu al condamnatului („Iisus”), atestat\
doar de evangheliile lui Matei [i Ioan. Pe de alt\ parte, aceasta din urm\ îl
înt\re[te cu supranumele „Nazarineanul” [i sfâr[e[te astfel identitatea
personajului: „Iisus, Nazarineanul [din Nazaret], regele iudeilor” (în latin\, „Iesus
Nazarenus Rex Iudaeorum”, sintagm\ care, redat\ prin ini]iale, d\ INRI). Solemni-
tatea [i universalitatea pe care Evanghelia dup\ Ioan vrea s\ o confere titulus-ului
de pe cruce se vede în caracterul trilingv: „evreie[te [ebraic\ sau aramaic\],
latine[te [i grece[te”. Sunt limba sacr\ a poporului lui Israel, limba oficial\ a
Imperiului [i limba comun\ întregului Orient. Când c\peteniile iudaice vor vrea ca
Pilat s\ schimbe textul, acesta le r\spunde cu întreaga sa autoritate: „Ce am scris,
am scris”, potrivit formulei latine: Quod scripsi, scripsi (Ioan 19,22).
Scena r\stignirii este completat\ cu informa]ia, dat\ de cele patru evanghelii,
c\ Iisus este a[ezat între ceilal]i doi b\rba]i. Aceasta înseamn\ c\ ace[tia trec prin
acela[i supliciu ca Iisus, iar condi]iile [i circumstan]ele nu pot fi mult diferite de
ale lui (forma crucii, sistemul de crucificare). Iisus a fost îns\ condamnat dintr-un
motiv „important” – preten]ii regale. E, deci, posibil ca pozi]ia lui central\ s\ nu fie
întâmpl\toare, ci s\ fac\ parte din gluma solda]ilor, început\ la pretoriu: vor s\
„cinsteasc\” înc\ o dat\ pe „regele iudeilor”, punându-l într-un loc de onoare.
Pân\ în ultima clip\ a execu]iei, preten]ia regal\ a lui Iisus va face obiectul
celor mai crude glume. Evanghelia lui Luca (23,32-33) [i Evanghelia lui Petru (10)
îi numesc pe tovar\[ii de supliciu ai lui Iisus „f\c\tori de rele”, respectiv
„r\uf\c\tori”, în Marcu (15,27) [i Matei (27,38) ace[tia primesc calificativul
„tâlhari”. În nici un caz, a[adar, nu sunt asimila]i lui Baraba, un „r\zvr\tit”. Este
probabil vorba de doi condamna]i pentru delicte comune, nu politice, chiar dac\,
a[a cum am sugerat, e dificil de trasat o grani]\ clar\ între violen]a exercitat\ de
r\uf\c\tori [i aceea, motivat\ politic, împotriva romanilor [i a celor considera]i
colaboratorii lor.
 Evanghelia dup\ Luca este singura care men]ioneaz\ un „r\spuns” al lui Iisus
la r\stignirea lui. E vorba despre o scurt\ rug\ciune în care cere ca aceia care-l
crucific\ s\ fie ierta]i: „P\rinte, iart\-le lor, c\ nu [tiu ce fac” (Luca 23,34). Sub
aceste cuvinte, absente din unele manuscrise, se face sim]it ecoul cuvintelor din
Tat\l nostru referitoare la iertare: „Precum [i noi iert\m gre[i]ilor no[tri” (Luca
11,4).

Agonia
Agonia lui Iisus a fost destul de scurt\, încât Pilat chiar a fost surprins (v. Marcu 15,44).
Potrivit celui mai probabil comput orar, Iisus era deja pe cruce înainte de ora unu a
amiezii, iar evangheliile afirm\ c\ moartea a survenit „la al nou\lea ceas” (la trei
dup\-amiaza) (Marcu 15,34; Matei 27,46; Luca 23,44): în total, dou\-trei ore. Frecvent,
moartea celor crucifica]i întârzia multe ore, chiar zile, trupurile acestora deformându-
se prin infectarea multiplelor r\ni, prin asfixia progresiv\, fiind agresate de p\s\ri [i de
câini veni]i s\ smulg\ carnea de pe nenoroci]ii înc\ în via]\ (v. Apotelesmatica 4,198-
200, oper\ atribuit\ lui Manetho). Într-adev\r, cei doi b\rba]i condamna]i odat\ cu
Iisus vor muri dup\ el. Le-au provocat moartea solda]ii care-i supravegheau [i care-i
crucificaser\.
Pe Golgota sunt trei grupuri de oameni. Primul, evident, îl formeaz\ Iisus [i
ceilal]i doi condamna]i, de-o parte [i alta a lui. Al\turi de el sunt patru (trei) solda]i
[i centurionul (sau cel asimilat), obliga]i s\ nu p\r\seasc\ locul pân\ la moartea
condamna]ilor. În sfâr[it, sunt prieteni [i cunoscu]i de-ai lui Iisus – între care un
grup de femei – care privesc de departe [i care se vor îngriji s\-l înmormânteze.
Punctual, mai sunt prezen]i [i al]i oameni, care nu vor r\mâne îns\ pân\ la
moartea lui Iisus. Trebuie ]inut seama c\, dat\ fiind pozi]ia colinei execu]iilor, în
fa]a uneia dintre por]ile Ierusalimului (plin în ziua aceea de pelerini), mul]i trec pe
lâng\ Golgota [i se pot opri s\ priveasc\ spectacolul chinurilor [i umilin]ei. Poate
chiar unii dintre conduc\torii care au f\cut tot posibilul s\-l trimit\ pe rabinul
galileean la moarte [i unii din cei ce au mers în curtea pretoriului ca s\-l preseze
pe Pilat s\-l condamne.
La cei doi crucifica]i odat\ cu Iisus, probabil c\ printre strig\tele de disperare,
durere [i mânie pentru propria soart\, apar [i insulte [i injurii contra aceluia care
„prezideaz\” execu]ia, cu preten]ia lui de „rege” al iudeilor. A[a spun evangheliile
lui Marcu [i Matei. Luca, urmat de Evanghelia lui Petru, este singurul care nareaz\
episodul „tâlharului cel bun”: unul dintre cei doi criminali se dovede[te apropiat
de Iisus, drept între nedrep]i, [i-i cere s\-l fac\ p\rta[, în viitor, la Împ\r\]ia sa.
Solemn, Iisus consimte [i-i garanteaz\ tâlharului fericirea cereasc\ („Adev\rat
gr\iesc ]ie, ast\zi vei fi cu mine în rai”, Luca 23,43). Ucenicii primiser\ o
promisiune similar\, la cea din urm\ cin\: „s\ mânca]i [i s\ be]i la masa mea, în
împ\r\]ia mea” (Luca 22,30). Coinciden]a curioas\ între ucenici [i bunul tâlhar
este c\, în ambele cazuri, f\g\duiala este r\splata fidelit\]ii ar\tate în momente de
încercare, o încercare tr\it\ împreun\ cu Iisus. Pentru bunul tâlhar, încercarea a
fost punctual\, dar extrem\; pentru ucenici, fidelitatea s-a manifestat prin
perseveren]a durabil\. De aceea evanghelistul a subliniat (prin termenul ast\zi) c\
mântuirea nu se va l\sa a[teptat\; mai mult, pentru bunul tâlhar ea va veni
imediat.
 Solda]ilor din cohort\, dup\ ce au fixat pe cruce pe cei trei condamna]i, le
r\mâne doar s\ a[tepte [i s\ vegheze ca nimeni s\ nu le coboare trupurile de pe
cruce [i s\-i scape de o moarte inevitabil\. A[a consemneaz\ scriitorul latin
Petronius (Satiricon 111). Solda]ii se limiteaz\ la a îndeplini ordinele, la a-[i face
datoria (doar Luca îi prezint\ batjocorindu-l pe Iisus). Toate patru evangheliile
men]ioneaz\ c\ solda]ii prezen]i î[i împart, tr\gând la sor]i, ve[mintele lui Iisus.
Am spus mai sus c\ Iisus a urcat pe Golgota îmbr\cat cu roba [i tunica, poate
strâns\ cu cing\toarea. Acum, solda]ii se conformeaz\ practicii permise, dup\ cât
se pare, de legisla]ia roman\, de a-[i p\stra bunurile celui crucificat. Evanghelia
dup\ Ioan poveste[te cum î[i împart bunurile lui Iisus. Întâi fac patru p\r]i din ceea
ce pot împ\r]i: roba [i, poate, cing\toarea. Roba se poate face u[or în patru. Dar
tunica1 nu are cus\turi, e f\cut\ dintr-o singur\ pies\, „de sus ]esut\ în întregime”,
un sistem nu foarte frecvent. Dac\ ar fi rupt\, ar fi inutilizabil\. De aceea decid s-o
trag\ la sor]i.
Al treilea grup care nu se mi[c\ de pe Golgota în timpul întregii agonii a lui
Iisus este cel format din rude [i simpatizan]i, mai ales un grup de femei. Probabil
c\ de-aici a pornit încercarea, zadarnic\, de a-i da lui Iisus vin amestecat cu
smirn\ înainte de r\stignire. În scena de pe Golgota, acest grup r\mâne la o
anumit\ distan]\ (probabil la picioarele colinei), cum se deduce din Marcu 15,40;
Matei 27,55: „{i erau [i femei care priveau de departe” (Luca 23,49 subliniaz\ [i
mai mult distan]a: „{i to]i cunoscu]ii lui, [i femeile care îl înso]iser\ din Galileea,
st\teau departe, privind acestea”), c\ci, sigur, solda]ii nu permit nim\nui s\ stea
al\turi de condamna]i, în timpul execu]iei.
Evangheliile lui Marcu – urmat de Matei – [i Ioan coincid în ceea ce prive[te
numele uneia dintre femei: Maria Magdalena. Marcu [i Matei vorbesc de înc\ alte
dou\ femei: Maria, so]ia lui Alfeu, mama lui Iacob cel Mic [i a lui Iosif, [i Salomeea
care, urmând Evanghelia dup\ Matei, poate fi identificat\ cu Maria, so]ia lui
Zebedeu, mama lui Iacob [i a lui Ioan. Evanghelia dup\ Ioan aminte[te alte trei
femei: „mama lui [i sora mamei lui” [i „Maria lui Cleopa” (Ioan 19,25). În total,
izvoarele dau numele a [apte femei, unele rude apropiate (mama, m\tu[a
matern\ [i m\tu[a patern\). Evanghelia dup\ Luca nu men]ioneaz\ nici un nume
concret de femeie ca martor al mor]ii lui Iisus (s-ar putea ad\uga îns\, urmându-l
pe Luca 24,10, Ioana, so]ia lui Huza?). Grupul femeilor este, sigur, dominant.
În ceea ce prive[te grupul b\rba]ilor, Evanghelia lui Ioan se refer\ la „ucenicul
pe care [Iisus] îl iubea” (19,26), iar Evanghelia lui Luca vorbe[te de „cunoscu]ii lui”
(23,49), o expresie nedefinit\. Trebuie presupus c\, moartea lui Iisus fiind
apropiat\, Iosif din Arimateea [i vreun alt adept (Nicodim?), care vor interveni
direct în înmormântarea lui, au fost prezen]i pe Golgota? Cei Doisprezece nu sunt
aici fiindc\ au fugit, grupul dizolvându-se la Getsemani. Evanghelia lui Petru (26)
vrea s\ disculpe dezertarea ucenicilor [i atribuie lui Petru urm\toarele cuvinte:
„Eu sufeream laolalt\ cu ai mei, dar ne ]ineam ascun[i, cu toat\ durerea din inima
noastr\. C\ci eram c\uta]i ca r\uf\c\tori [i ca unii care vroiau s\ dea foc
Templului”. Este o scuz\, poate cu o baz\ real\, dar care eviden]iaz\ clar frica [i
fuga celor Doisprezece, ca [i referirea la distrugerea Templului ca unul din
elementele cauzei împotriva lui Iisus.
 Am spus c\, potrivit evangheliilor sinoptice, grupul de prieteni ai lui Iisus, în
care predomin\ femeile, se limiteaz\ s\ priveasc\ scena de departe. Potrivit
Evangheliei lui Ioan îns\ – singurul care relateaz\ scena – grupul ar fi situat „lâng\
crucea lui Iisus”, care ar fi spus câteva cuvinte mamei sale [i ucenicului iubit, când
î[i d\ seama c\ sunt acolo, al\turi: „Femeie, iat\ fiul t\u” (Mariei) [i „Iat\ mama
ta!” (ucenicului iubit care, probabil, trebuie identificat cu Ioan, unul din cei
Doisprezece) (Ioan 19,26.27). Trebuie observat, oricum, c\ nu se men]ioneaz\ un
dialog între Iisus [i mam\ sau ucenic – pe care solda]ii nu l-ar fi îng\duit –, ci doar
dou\ scurte fraze care ar fi ]â[nit pe nea[teptate de pe buzele celui r\stignit.
Evangheliile sinoptice – a lui Ioan nu – fac referire [i la trecerea altor persoane
– f\r\ nume – prin Golgota, care, cum am spus, este foarte aproape de poarta
Efraim, unul din punctele de acces în Ierusalim. Pe lâng\ trec\torii care intr\ sau
ies din ora[ [i dau întâmpl\tor de cruci, sunt unii care vin special (oameni ostili lui
Iisus, mai ales c\peteniile care au sus]inut condamnarea lui). {tirea r\stignirii lui
Iisus se r\spânde[te în Ierusalim pe m\sur\ ce ajunul Pa[telui avanseaz\.
Evenimentele s-au desf\[urat rapid [i factorul surpriz\ împiedic\ reac]iile. Pe de
alt\ parte, capii Templului au gr\bit totul [i prin ora[ s-a r\spândit [tirea c\ Iisus a
fost considerat un du[man al Templului, un fals profet [i un blasfemator care, la
arestare [i r\stignire, s-a dovedit incapabil s\ fac\ vreun miracol în favoarea lui,
ca, de exemplu, s\ coboare miraculos de pe cruce.
Au existat probabil insulte [i glume despre neputin]a evident\ a omului care
avea preten]ia c\ o s\ distrug\ Templul [i o s\-l reconstruiasc\ în trei zile… [i
acum nu se poate salva. Pe lâng\ aceast\ remarc\ despre neputin]a lui Iisus,
repetat\ [i cu câteva clipe înaintea mor]ii sale, este [i aceea despre faima de
înf\ptuitor de miracole ce i se atribuie popular [i care a fost men]ionat\ când a
comp\rut în fa]a lui Antipa: cel ce vindec\ lumea de boal\ [i moarte nu are putere
s\ se scape pe sine de chinurile prin care trece. Cuvintelor jignitoare [i
dispre]uitoare – nu [tim dac\ multe sau pu]ine – Iisus nu le r\spunde. Se repet\
t\cerea grea [i acuzatoare (la adresa acuzatorilor în[i[i!) care l-a surprins pe Pilat.

6.2.5.4. Moartea

Dup\ pu]in mai mult de dou\ ore, Iisus întâlne[te moartea. Este, aproximativ, ora trei
dup\-masa din ziua de 7 aprilie, anul 30 d.H. Tradi]ia evanghelic\ a vrut s\ sublinieze
caracterul excep]ional al ultimelor ore de via]\ ale lui Iisus [i men]ioneaz\ un
fenomen cosmic extraordinar – un „întuneric” care „s-a f\cut peste tot p\mântul”.
Potrivit Evangheliei lui Petru 15.18, fenomenul ar fi afectat doar Iudeea – miracol [i
mai mare! – într-atât, încât „umblau cu f\clii aprinse crezând c\ s-a f\cut noapte”.
Luca (23,45) dore[te s\ dea o explica]ie astronomic\ acestui fenomen în cel mai înalt
grad simbolic [i sugereaz\ o eclips\ de soare, care, în literatura greco-roman\
înso]e[te adesea evenimente nefericite. Scrie: „soarele s-a ascuns”1. Dar când e lun\
plin\ – Pa[tele cade întotdeauna pe lun\ plin\ – o eclips\ de soare este
imposibil\. Pe de alt\ parte, poate c\ Luca introduce aici amintirea unei alte
eclipse de soare, ca aceea din 24 noiembrie anul 29 d.H., sau chiar a unei eclipse
de lun\, vizibil\ la Ierusalim la 3 aprilie 33 d.H., în ajunul Pa[telui. Indiferent de ce
fenomen cosmic e vorba, este limpede c\ evangheli[tii vor s\ lege moartea lui
Iisus de sosirea zilei în care Dumnezeu, potrivit vechilor profe]i, se va manifesta cu
întreaga lui putere: „Iar în ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi apune soarele
în miezul zilei [i voi întuneca p\mântul în zi luminoas\” (Amos 8,9).
Ultimele clipe
Momentele finale ale vie]ii lui Iisus se caracterizeaz\ printr-o rug\ciune rostit\ cu toat\
for]a de care este capabil un om extrem de sl\bit de suferin]e: „Eloi, Eloi, Lama
Sabachthani”, adic\ „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai p\r\sit”? (Marcu
15,34 || Matei 26,46). Aceste cuvinte, aproape „strigate” de Iisus în aramaic\, limba sa
matern\, exprim\ un sentiment de singur\tate [i abandon, foarte viu în aceste clipe.
Se apropie moartea dup\ ce suferin]ele au redus omenescul celui r\stignit aproape la
zero. Lunga [i neîntrerupta suferin]\ – fizic\ [i moral\ – îndurat\ cu demnitate [i
supunere face ca acum, ajuns la cap\tul drumului, Iisus s\-[i deschid\ inima c\tre
Dumnezeu cu o sinceritate dezn\d\jduit\.
La Getsemani rug\ciunea sa exprimase limpede dificultatea în fa]a paharului
pe care urma s\-l bea curând, moartea apropiat\. Pe Golgota, în fa]a mor]ii
iminente, cu paharul aproape golit, Iisus exprim\ din nou, cu glas tare, sub forma
rug\ciunii, starea lui sufleteasc\. În timpul patimilor Dumnezeu tace. Iisus îl invoc\
pe acest Dumnezeu – Dumnezeul lui! – care pare absent, pare a nu r\spunde. A
ales o rug\ciune cunoscut\ – versetul 1 din Psalmul 21 – fiindc\ în el nu e nici
disperare, nici condamnare: e imposibil s\-l condamni pe Dumnezeu cu o
rug\ciune care începe cu numele lui! Iisus nu-i adreseaz\ un repro[, cum nu o
f\cuse nici psalmistul. Dimpotriv\, de parc\ în\untrul lui s-a rupt ceva, î[i deschide
inima [i exprim\ motivul ultim al suferin]ei lui: experien]a dep\rt\rii Tat\lui, a
Tat\lui [i a Dumnezeului s\u („Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”!). Aceste
cuvinte ale lui Iisus pe cruce arat\ dimensiunile încerc\rii, rana cea mai profund\
din întreaga p\timire.
Aceast\ ran\ nu a [ters îns\ încrederea. Adev\rul celei de-a doua p\r]i a
rug\ciunii din Getsemani r\mâne: Iisus accept\ încrez\tor s\ fac\ ceea ce
Dumnezeu vrea ca el s\ fac\, de[i „cu strig\t [i cu lacrimi” (Evrei 5,7). De aceea,
Evanghelia dup\ Luca a deplasat accentul de pe abandon spre încredere [i
înlocuie[te rug\ciunea din Marcu-Matei, luat\ din Psalmul 21,1, cu o alta, din
psalmul 30,5. Aceasta este originea frazei pe care Iisus o roste[te, potrivit Evanghe-
liei lui Luca (23,46), în clipa mor]ii: „P\rinte, în mâinile tale încredin]ez duhul
meu”. Cuvintele indic\, a[a cum remarc\ R. E. Brown, c\ încercarea prin care
Iisus a trecut nu l-a desp\r]it de Tat\l, c\ci în el a precump\nit încrederea, de[i a
tr\it cu intensitate dep\rtarea lui Dumnezeu. Rug\ciunile din Marcu-Matei [i din
Luca sunt dou\ fe]e complementare ale atitudinii lui Iisus la Getsemani. (v.
6.1.2.2.)
În clipa când Iisus strig\ „Eloi, Eloi, Lama Sabachthani”, unii din cei prezen]i,
evrei de limb\ aramaic\ – mai pu]in probabil solda]ii – interpreteaz\ c\ l-a strigat
pe Ilie. Confuzia se explic\ prin asem\narea dintre Eloi („Dumnezeul meu”, în
aramaic\) [i Eli (form\ dublu apocopat\ pentru numele profetului Ilie: Eliyyahu, în
ebraic\). Eli este, într-adev\r, numele popular al marelui profet al Israelului. S\
remarc\m c\ în Evanghelia dup\ Matei Eloi a fost schimbat în Eli („Dumnezeul
meu”, în ebraic\) pentru a apropia la maximum cele dou\ forme [i a sublinia
astfel confuzia.
 Ilie era considerat un profet f\c\tor de miracole în cazuri de nevoie extrem\;
prin urmare, grupului de oameni care în momentul acela privea r\stignirea nu i se
pare ciudat c\ Iisus, cu puterile aproape sfâr[ite [i ca ultim recurs, invoc\ ajutorul
lui Ilie. To]i [tiu c\ Iisus este, ca Ilie, un profet capabil s\ fac\ miracole [i exist\ un
sentiment difuz de „deziluzie” v\zând c\ rabinul galileean, cel urmat de ucenici [i
de mul]ime, cu cuvinte ferme [i puternice, accept\ s\ moar\ f\r\ s\ se revolte, nu
încearc\ s\ fac\ nimic ca s\ scape de moarte. Poate – cred – va fi o ultim\ lovitur\
de teatru, o interven]ie celest\ prin intermediul lui Ilie, profetul focului, omul lui
Dumnezeu, care nu murise. Via]a lui Iisus trebuie deci prelungit\ pu]in, c\ci nu e
exclus ca, în ultima clip\, s\ se produc\ ceva extraordinar.
Aceast\ supozi]ie îl face pe unul din cei prezen]i (un soldat?) s\ alerge s\ ia un
burete [i s\-l îmbibe cu o]et amestecat cu ap\ dintr-un vas pe care solda]ii l-au
dus pe Golgota ca s\-[i astâmpere setea: este a[a-numitul oxos, în greac\, sau
posca, în latin\, o b\utur\ foarte popular\ printre solda]ii romani – [i printre ]\rani
– care reface [i revigoreaz\. Îl pune într-o trestie (Marcu [i Matei) sau un
m\nunchi de isop (Ioan): isopul este o plant\ de un metru în\l]ime care cre[te
printre pietre (v. I Regi 5,13), u[or de g\sit pe Golgota [i care, în acest caz, ar fi fost
t\iat ca s\ fac\ un m\nunchi consistent încât s\ ]in\ un burete îmbibat cu o]et. În
sfâr[it, apropie buretele de buzele lui Iisus [i îi d\ s\ bea, s\ mai reziste. Inten]ia e
limpede: „L\sa]i s\ vedem dac\ vine Ilie s\-l coboare”. Ar fi un eveniment
spectaculos ca Ilie, în ultima clip\, s\-l salveze de la moarte.
În Evanghelia dup\ Ioan episodul buretelui este disociat de echivocul legat de
Eli-Ilie [i este pus în rela]ie cu împlinirea Scripturilor, anume cu Psalmul 21,16
(„Uscatu-s-a ca un vas de lut t\ria mea, [i limba mea s-a lipit de cerul gurii mele”)
[i Psalmul 68,25 („în setea mea m-au ad\pat cu o]et”). Iisus – doar în aceast\
evanghelie – zice: „Mi-e sete” [i împline[te astfel cuvintele Scripturii, cum [i
comenteaz\ evanghelistul (Ioan 19,28). Apoi, dup\ ce „a luat o]etul”, afirm\
solemn c\ totul s-a s\vâr[it. Sunt, potrivit Evangheliei lui Ioan, ultimele sale
cuvinte, confirmând c\ Iisus a realizat complet voin]a lui Dumnezeu în leg\tur\ cu
el. Odat\ cu moartea, Iisus î[i încheie misiunea.
Cele patru evanghelii sinoptice relateaz\ moartea lui Iisus concis, laconic.
Marcu (15,37) [i Ioan (27,50) o înso]esc de „un strig\t mare” scos de Iisus, care ar
fi urmat imediat încerc\rii – pe cât se pare infructuoase – de a-i da o]et. {i Ioan
(19,30) situeaz\ moartea dup\ acela[i episod, de[i aici se spune explicit c\ Iisus a
luat b\utura [i roste[te, înainte de a muri, fraza: „S\vâr[itu-s-a [tot]”. Apoi,
„plecându-[i capul, [i-a dat duhul”. Potrivit Evangheliei lui Ioan, plecarea capului
de c\tre Iisus nu înseamn\ c\ r\mâne incon[tient, ci c\, murind, se adreseaz\
alor s\i, care sunt jos, lâng\ cruce, [i le d\ Duhul Sfânt. Cum am men]ionat mai
sus, conform Evangheliei dup\ Luca, ultima fraz\ a lui Iisus este o rug\ciune de
încredere în Dumnezeu: „P\rinte, în mâinile tale încredin]ez duhul meu” (Luca
23,46).
 Moartea lui Iisus este una real\, fizic\, venit\ dup\ o lung\ succesiune de
injurii, umilin]e [i chinuri, începute odat\ cu arestarea la Getsemani în noaptea de
joi spre vineri, culminând cu r\stignirea, pe Golgota, peste ceva mai mult de 12
ore. Agresiunile fizice [i morale alterneaz\, pân\ la anihilarea omenescului [i
demnit\]ii celui r\stignit, zbuciumat de t\cerea celui care pân\ atunci îi vorbise
întotdeauna, Tat\l, cu care era – [i este – unit prin con[tiin]a de Fiu. Relativa
scurtime a agoniei confirm\ pierderea for]elor [i a tonusului vital în orele
precedente. În cele din urm\, cu trupul [i spiritul distruse de ostilitatea uman\ [i
de t\cerea divin\, Iisus moare.
Din punct de vedere medical, cauza exact\ a mor]ii r\mâne o problem\ mai
degrab\ insolubil\. Fiindc\ mu[chii intercostali nu mai pot lucra cum trebuie [i
pl\mânii s-au umplut de bioxid de carbon în asemenea m\sur\ încât se produce
asfixia? A încetat sistemul circulator s\ func]ioneze [i s-a produs un [oc
hipovolemic? Este acest [oc rezultatul deshidrat\rii [i al pierderii de sânge prin
multiplele r\ni de pe corp? Singura certitudine este c\ moare ca urmare a
supliciului crucific\rii, la care fusese condamnat.

Dup\ moarte
Frecvent, la romani, agonia crucific\rii se prelungea ore, chiar zile. Apoi, când se
producea moartea, cadavrele erau l\sate în voia vulturilor [i-a p\s\rilor. Paznicii aveau
grij\ ca nici rudele, nici prietenii s\ nu vin\ s\ le ia de pe cruce, c\ci degradarea
asociat\ cu pedeapsa capital\ a crucific\rii [i cu devorarea de c\tre animale se
prelungea prin l\sarea trupurilor neînmormântate. Tacit men]ioneaz\ c\ asemenea
condamna]i erau deposeda]i de bunuri [i le era interzis\ înmormântarea (Annale
6,29).
Sensibilitatea iudaic\ nu tolera ca cei executa]i s\ nu fie înmormânta]i în chiar
ziua mor]ii. Norma [i justificarea le g\sim în Deuteronomul 21,22-23: „Trupul lui s\
nu r\mân\ peste noapte spânzurat de copac, ci s\-l îngropi tot în ziua aceea”.
Flavius Josephus consemneaz\ c\ „iudeii arat\ o deosebit\ grij\ fa]\ de
înmormânt\ri, pân\ [i hoiturile r\uf\c\torilor r\stigni]i fiind coborâte de pe cruce
[i înhumate înainte de apusul soarelui” (R\zboiul 4, 5,2). În plus, dac\ dup\
crucificare e zi de odihn\ (s\rb\toare sau sâmb\t\), e evident c\ cei crucifica]i
trebuie da]i jos de pe cruce: trebuie – dac\ este cazul – s\ li se gr\beasc\ moartea
[i fie înmormânta]i înainte de apusul soarelui, de începerea zilei de s\rb\toare. În
cazul lui Iisus [i al altor condamna]i, în vinerea aceea era ajunul celei mai
importante s\rb\tori iudaice, Pa[tele, [i, prin urmare, trebuiau s\ moar\ [i s\ fie
înmormânta]i înainte de sfâr[itul zilei.
Acesta este motivul pentru care, potrivit lui Ioan 19,31, Pilat accept\ cererea
autorit\]ilor iudaice: d\ ordin s\ li se provoace moartea [i autorizeaz\
înmormântarea lor imediat\. Sistemul obi[nuit era s\ li se zdrobeasc\ oasele
picioarelor celor atârna]i, înc\ vii, cu o lovitur\ brusc\, astfel c\ picioarele se
rupeau, trupul se balansa [i se producea o moarte rapid\ prin asfixie. Era a[a-
numitul crurifragium, men]ionat, între al]ii, de Plaut (Poenulus 886), care a fost
aplicat celor doi b\rba]i crucifica]i odat\ cu Iisus. N-a fost nevoie la el: împotriva
oric\rui pronostic, mai ales al lui Pilat (v. Marcu 15,44), agonia lui Iisus a fost
scurt\. De aceea, când solda]ii care trebuie s\ le rup\ picioarele celor trei ajung
sub crucea lui, observ\ c\ este deja mort. Unul dintre ei se asigur\ str\pungându-i
coasta cu suli]a, s\-i dea lovitura de gra]ie. T\ietura f\cut\ este atât de mare încât
poate intra în ea mâna (Ioan 20,25). {i din ran\ iese „sânge [i ap\” (Ioan 19,34).
 Prin „ap\” trebuie în]eles un lichid corporal apos (lichid pleural? pericardic?).
Faptul c\ din rana provocat\ de suli]\ iese sânge arat\ c\ Iisus nu este mort de
mult (corpul îi este în pozi]ie vertical\ [i sunt vase sangvine în care sângele înc\
nu s-a coagulat). Spre deosebire de trupurile celorlal]i doi crucifica]i, ale c\ror
corpuri s-au balansat în fa]\ dup\ ce le-au fost rupte picioarele, al lui Iisus r\mâne
vertical [i rigid pe cruce.
Episodul suli]ei este relatat doar în Ioan. În evangheliile sinoptice interven]iile
solda]ilor se reduc la cuvintele centurionului, ofi]erul responsabil cu execu]ia lui
Iisus, care vorbe[te ca un cre[tin convins, m\rturisindu-[i credin]a: „Cu adev\rat
omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15,39). Sau ca un observator impar]ial
[i speriat: Iisus are o putere proprie unui Fiu al lui Dumnezeu (v. Matei 27,54). Sau
ca un observator entuziast, care-l sl\ve[te pe Dumnezeu [i-i recunoa[te
nevinov\]ia, [i, prin urmare, nedreptatea condamn\rii (v. Luca 23,47).
Cât despre prietenii [i rudele lui Iisus care au urm\rit în t\cere [i de la distan]\
evenimentele de pe Golgota, se retrag sau r\mân, dezola]i, pe loc sau se gândesc
s\-i asigure o înmormântare demn\. Sfâr[itul zilei se apropie [i curând va începe
cina pascal\. Probabil c\ micul grup scade [i mai mult, reducându-se la câteva
persoane. Au disp\rut complet curio[ii [i, decep]iona]i, cei ce se a[teptau ca Ilie
s\ vin\ s\-l salveze pe rabinul galileean. Nu sunt de fa]\ nici c\peteniile iudaice
care au f\cut tot ce au putut s\-l trimit\ la moarte [i care acum nu doresc s\
devin\ impuri prin contactul cu un cadavru, ceea ce i-ar fi împiedicat s\ celebreze
în noaptea aceea Pa[tele. De trupul lui Iisus se va îngriji Iosif din Arimateea.
Grupul de solda]i, îndeplinindu-[i ordinele, se întoarce la pretoriu.
Evangheliile lui Marcu [i Matei [i a lui Petru doresc s\ dea în relat\rile lor
semnifica]ia acelei mor]i [i men]ioneaz\ un fapt extraordinar care o înso]e[te:
catapeteasma altarului Templului s-a rupt în dou\ ([i în Luca, unde miracolul este
situat înainte de moartea lui Iisus). Este un semn al distrugerii pe care o va suferi
Templul, semn c\ nu va mai fi niciodat\ locul ales de Dumnezeu. C\ Dumnezeu i-
a hot\rât soarta. Flavius Josephus men]ioneaz\ fenomene similare înainte de
distrugerea Templului în 70 d.H. (R\zboiul 6,5,3). Cu Iisus începe un nou
leg\mânt, în care Templul a fost înlocuit de persoana lui, punte între Dumnezeu [i
omenire.
Evanghelia dup\ Matei amplific\ aceast\ viziune [i enumer\ o succesiune de
miracole cosmice produse la moartea lui Iisus (cutremure, despic\ri de pietre,
deschiderea mormintelor, învierea [i apari]ia celor înmormânta]i în ele). O scen\
apocaliptic\ a c\rei menire este s\ arate c\, odat\ cu moartea lui Iisus, este
anticipat, într-un anumit fel, sfâr[itul lumii. Moartea lui Iisus este în]eleas\ ca ax al
istoriei. Se deschide astfel o nou\ viziune asupra prezentului [i viitorului.
Evanghelia dup\ Ioan pune în leg\tur\ sfâr[itul lui Iisus cu sacrificarea mielor
pascali care are loc în acel ajun de Pa[te: Iisus este prezentat ca noul miel pascal,
c\ruia, a[a cum este prescris, nu i se zdrobe[te nici un os [i care moare str\puns,
dând via]\ [i d\ruindu-se total ca instaurator al noului leg\mânt între Dumnezeu [i
omenire. Este relatarea celui care afirm\ c\ „a v\zut” cu propriii ochi [i poate
depune m\rturie. {i încheie: „[i acela [tie c\ spune adev\rul, ca [i voi s\ crede]i”
(Ioan 19,35-37).

6.2.6. Înmormântarea
Izvoarele istorice sunt evangheliile canonice ale lui Marcu (15,42-47), Matei (27,57-
66), Luca (23,50-56) [i Ioan (19,38-42) [i Evanghelia lui Petru (21-24.28-32.34).
Nara]iunile din Marcu [i Ioan prezint\ o schem\ comun\, veche, care-l are ca
principal actor [i responsabil de înmormântarea lui Iisus pe Iosif din Arimateea.
Diferen]a cea mai vizibil\ este c\, în Marcu [i în celelalte dou\ evanghelii sinoptice
(Matei [i Luca), unele dintre femeile prezente în timpul crucific\rii, agoniei [i
mor]ii lui Iisus privesc coborârea de pe cruce [i înmormântarea. În Evanghelia
dup\ Ioan doar dou\ personaje masculine particip\ la înmormântare (Iosif [i
Nicodim), femeile nu sunt men]ionate. Pe de alt\ parte, Evanghelia dup\ Matei [i
Evanghelia lui Petru adaug\ episodul pazei mormântului, cerut\ lui Pilat de c\tre
c\peteniile iudaice în ziua de dup\ moartea lui Iisus; vor s\ evite un eventual furt
al trupului lui Iisus de c\tre ucenicii acestuia [i impostura pe care ar implica-o: s\
fac\ lumea s\ cread\ c\ a înviat din mor]i. Pilat consimte [i porunce[te ca un
pluton de solda]i s\ p\zeasc\ mormântul.

6.2.6.1. Coborârea de pe cruce

Cadavrul unui condamnat la moarte era proprietatea statului roman [i

reprezentan]ii lui puteau dispune de el cum considerau de cuviin]\. A[a c\ Pilat
era cel ce putea s\ autorizeze înmormântarea lui Iisus. Pe de alt\ parte, cum am
ar\tat deja, Legea iudaic\ prescria înmormântarea cadavrului unui condamnat
chiar în ziua mor]ii. Era intolerabil ca acesta s\ r\mân\ pe cruce. Ar fi însemnat
profanarea p\mântului: „c\ci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat
pe lemn” (Deuteronomul 21,23). Guvernatorul respect\ normele iudaice [i aprob\
cererea autorit\]ilor Israelului: dup\ gr\birea mor]ii, cei trei crucifica]i de pe
Golgota vor fi da]i jos de pe cruce [i înmormânta]i (v. Ioan 19,31).
Cine s-a ocupat de desprinderea de pe cruce [i înmormântarea celorla]i
criminali? C\l\i neevrei pl\ti]i, în slujba administra]iei romane, sau poate solda]ii
care-i crucificaser\? Cu greu puteau fi evrei pio[i, c\ci contactul cu un cadavru i-ar
fi adus în starea de impuritate ritual\ [i, în consecin]\, n-ar mai fi avut dreptul s\ ia
parte la cina pascal\. A[a c\, mai degrab\, administra]ia roman\ a fost cea ce le-a
asigurat mormânt anonim într-una din nenum\ratele grote oferite de stânci,
abundente în zona în care fusese o pietr\rie. În plus, Golgota era la peste 25 de
metri de zidurile Ierusalimului [i, prin urmare, distan]a era suficient de mare ca,
potrivit Legii iudaice (Mi[na, Bava Batra 2,9), s\ se poat\ face aici înmormânt\ri.
Responsabilitatea înmormânt\rii lui Iisus [i-o ia un b\rbat: Iosif din Arimateea.
F\r\ interven]ia lui ar fi sfâr[it [i Iisus într-o grot\ anonim\ a stâncilor de lâng\
Golgota, cu r\m\[i]ele poate amestecate cu ale altui cadavru, departe de
mormântul familiei din Nazaret. Dar Iosif, membru al aristocra]iei laice din
Ierusalim, „sfetnic ales” al Sanhedrinului [i sigur cunoscut de guvernator,
„îndr\znind, a intrat la Pilat [i a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15,43). Iosif poate fi
considerat un simpatizant al lui Iisus, un criptoucenic sedentar care ocup\ o
pozi]ie influent\ [i care, poate de aceea, pân\ acum nu [i-a exprimat pe fa]\
adeziunea la rabinul din Nazaret (v. 4.5.3.2.). Pe de alt\ parte, acest Iosif pare a fi
conduc\torul grupului minoritar de membri ai Sanhedrinului – mul]i farisei – care
s-a opus condamn\rii lui Iisus [i a pierdut în fa]a majorit\]ii ostile – format\ din
saduchei – sprijinite de t\cerea unor farisei (v. 6.2.3.1.).
 În timpul procesului, Iosif din Arimateea nu a ap\rut, dar acum – când sentin]a
la moarte împotriva Înv\]\torului a fost executat\ – se implic\ activ. Poate a ap\rut
pe Golgota înaintea mor]ii lui Iisus, al\turi de grupul de rude [i prieteni. Oricum, e
clar c\ acum, dup\ moartea lui Iisus, influentul b\rbat originar din Arimateea, din
p\turile bogate ale Ierusalimului [i membru al Sanhedrinului, apare ca un
protector al nefericitei [i speriatei familii a lui Iisus, venite la Ierusalim, care, al\turi
de prieteni, trece printr-un moment îngrozitor.
Atitudinea lui Iosif din Arimateea fa]\ de cel r\stignit, condamnat de
autoritatea roman\ la moarte, dep\[e[te datoriile de pietate proprii unui bun
evreu. În primul rând, dac\ este sigur\ informa]ia din Marcu 15,43, c\ „intr\” la
Pilat, înseamn\ c\ intr\ în starea de impuritate care-l împiedic\ s\ s\rb\toreasc\
Pa[tele. Ioan 19,38 spune doar c\ „a rugat pe Pilat ca s\ ridice trupul lui Iisus”. Cu
greu o asemenea diligen]\ delicat\ s-ar fi putut face cerându-i lui Pilat s\ ias\ din
cas\ [i s\-l primeasc\ pe solicitant în afara pretoriului. Se poate îns\ presupune [i
c\ Iosif era o persoan\ cu reputa]ie [i c\ avea deschis\ intrarea la guvernator [i,
de aceea, Pilat nu l-a obligat s\ încalce Legea iudaic\.
În al doilea rând, cerând trupul lui Iisus, Iosif se dezv\luie în fa]a lui Pilat ca o
persoan\ apropiat\ unuia care a fost condamnat ca element periculos pentru
siguran]a Imperiului. Iosif ]ine locul rudelor lui Iisus, cei care ar fi trebuit s\
mearg\ la guvernator spre a-i cere acest lucru (cu ce [anse?). Apoi, Iosif se arat\
public legat de un om acuzat ca fals profet [i blasfemator. Într-un anumit fel, el
contest\ decizia Marelui Sfat iudaic [i-i asigur\ lui Iisus o înmormântare demn\,
pe care un blasfemator n-ar fi meritat-o (cum se afirm\ în Mi[na, Sanhedrin 6,5-6).
În al treilea rând, potrivit lui Marcu 15,46 [i Ioan 19,38, Iosif personal îl coboar\
pe Iisus de pe cruce [i pare c\ el singur (!) duce la cap\t aceast\ opera]ie
complicat\. Contactul fizic, inevitabil, cu cadavrul lui Iisus îl face ritual impur [i-l
împiedic\ s\ m\nânce cina de Pa[te.
În sfâr[it, îl pune într-un mormânt care, potrivit lui Matei 27,60 [i Evangheliei lui
Petru, este proprietatea sa [i unde, potrivit lui Matei 27,60, Luca 23,53 [i Ioan 19,41,
nu fusese înc\ înmormântat nimeni. Trebuie conchis c\ gestul public al implic\rii
lui Iosif se explic\ dac\ este un simpatizant convins sau, cum spune Ioan (19,38),
„ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns”.

Faptele sunt simple [i rapide. Potrivit lui Marcu 15,43-44, Iosif din Arimateea merge
la Pilat [i-i cere trupul lui Iisus. Nu este neobi[nuit\ o asemenea solicitare. {tim de
la Filon din Alexandria (In Flaccum 83) c\, la aniversarea unui membru al familiei
imperiale, li se îng\duise familiilor celor crucifica]i s\ le fac\ o înmormântare
demn\. În cazul lui Iisus, Iosif ac]ioneaz\ de parc\ i-ar fi fost rud\ [i se prezint\ la
Pilat cu solicitarea. Guvernatorul roman se mir\ c\ este deja mort [i cheam\
centurionul, responsabilul cu execu]ia, ca s\ se asigure c\ este adev\rat.
Informa]ia presupune c\, imediat ce Iisus moare, Iosif, care [tie c\ nu dispune de
prea mult timp pentru înmormântare – se duce la pretoriu s\ cear\ autoriza]ia –
obligatorie.
 Trebuie s\ se gr\beasc\, c\ci ziua e pe sfâr[ite [i, când se pot distinge pe cer
trei stele, începe noua zi, s\rb\toarea de Pa[te, de odihn\ total\, [i-n momentul
acela Iisus trebuie s\ fie deja înmormântat. Este mai mult decât probabil c\,
atunci când Iosif ajunge la Pilat, acesta, acceptând cererea autorit\]ilor iudaice, a
dat deja ordinul ca, înainte de apusul soarelui, s\ se gr\beasc\ moartea con-
damna]ilor prin zdrobirea picioarelor ca s\ poat\ fi înmormânta]i în aceea[i zi (v.
Ioan 19,31.38). Într-adev\r, potrivit lui Marcu 15,44-45, Pilat admite solicitarea lui
Iosif când centurionul îl informeaz\ c\ Iisus este mort.
Odat\ ob]inut\ permisiunea, Iosif din Arimateea se întoarce pe Golgota cu un
giulgiu pe care-l cump\rase – nu se spune când (Marcu 15,46) –, deci nou.
Desprinderea cadavrului unui crucificat [i coborârea lui de pe cruce nu este o
opera]ie simpl\, pe care o poate face un om singur. Probabil c\ Iosif – om din
lumea bun\ – ia cu el câteva slugi care s\ duc\ uneltele necesare [i c\ el se
implic\ activ. Într-adev\r, atât Marcu (15,46), urmat de Matei (27,59) [i Luca
(23,53), cât [i Ioan (19,38) îl prezint\ pe Iosif ca responsabilul direct al coborârii lui
Iisus de pe cruce. Potrivit Evangheliei lui Ioan 19,39, î[i face apari]ia pe Golgota [i
Nicodim – un alt personaj influent, din gruparea farisee, [i el simpatizant al
Înv\]\torului, cu o sut\ de livre de uleiuri aromatice. Nicodim pare s\ fi luat parte,
al\turi de Iosif, la coborârea lui Iisus de pe cruce.
Despre femei, între care era, potrivit lui Ioan 19,25, mama lui Iisus, nu se
spune c\ ar fi participat la aceast\ opera]ie, nici la înmormântare. În Marcu 15,47,
ele doar „priveau” ce se petrece. Nu [tim dac\ sunt acelea[i femei care fuseser\
pe Golgota sau dac\ unele se întorseser\ acas\. Evidenta inactivitate a femeilor se
explic\ prin doi factori. Pe de o parte, totul trebuie f\cut rapid: Iisus trebuie
coborât de pe cruce [i înmormântat în scurt timp, c\ci ziua e pe sfâr[ite. Pe de
alt\ parte, a murit r\stignit [i cineva care atârn\ pe cruce este, potrivit Legii
iudaice, „blestemat de Dumnezeu”. Durerea profund\ [i ru[inea pentru tot ce s-a
petrecut se amestec\. Bocetele [i lacrimile se sting în fa]a mor]ii teribile: e loc
doar pentru durere [i t\cere.

6.2.6.2. Înmormântarea

Un cadavru nu poate fi înmormântat sâmb\ta sau într-o zi de s\rb\toare, într-o

asemenea zi poate fi doar sp\lat [i uns, dac\ nu i se mi[c\ nici un membru al
trupului. A[a prevede Mi[na (Sabat 23,5). Iosif din Arimateea are, a[adar, la
dispozi]ie pu]in peste o or\. Se ac]ioneaz\ rapid, în grab\, evitând orice
complica]ie. Pe de alt\ parte, distan]a dintre Golgota [i mormânt e scurt\: circa 50
de metri în linie dreapt\, de[i trebuie coborât\ panta dintre dealul execu]iilor [i
terenul din jur cu gr\dini [i morminte. {i ast\zi, în pofida vicisitudinilor istorice [i a
distrugerilor, se poate vedea la Ierusalim, în biserica Învierii sau a Sfântului
Mormânt, localizarea originar\ a Golgotei [i a mormântului în care a fost pus Iisus.
 Imediat ce Iosif din Arimateea cu ajutoarele – probabil slugi ale lui – [i
Nicodim l-au coborât pe Iisus de pe cruce, trupul lui e a[ezat pe giulgiul cump\rat,
sprijinit poate de pu]inele femei prezente, între care mama lui. Existen]a acestui
giulgiu este consemnat\ de toate evangheliile canonice (Marcu 15,46; Matei 27,59;
Luca 23,53; Ioan 19,40) [i de a lui Petru (24). Folosirea giulgiului pentru înf\[urarea
unui cadavru concord\ cu obiceiurile funerare iudaice. Este, probabil, din in, un
fel de prosop lung care încinge tot trupul. Nu are nici o leg\tur\ cu fâ[iile de pânz\
care înf\[oar\ corpul total, [i mâinile [i picioarele (v. Ioan 11,44), folosite în
mumifiere. Giulgiul de la Torino, considerat de mul]i o pies\ demn\ de luat în
seam\ (particulele de polen descoperite, din sec. I d.H., imaginea impresionant\ a
unui b\rbat biciuit [i crucificat) [i respins de al]ii categoric (testele cu carbon 14, [i
ele contestate, au ar\tat c\ pânza este din epoca medieval\) are o lungime de
4,36 metri [i o l\]ime de 1,11 metri.
Poate c\ astfel înf\[urat în giulgiu a fost coborât trupul lui Iisus de pe Golgota
la mormânt, situat în una din gr\dinile din zon\ (Evanghelia lui Petru o nume[te
„Gr\dina lui Iosif”). Distan]a de str\b\tut fiind scurt\, nu pare s\ fie nevoie de
targ\: sunt suficiente câteva persoane s\-l poarte pe bra]e. Înainte îns\ de a
înf\[ura partea din fa]\ a trupului cu acest giulgiu, i-au legat capul cu o
„mahram\” care-i acoper\ fa]a [i-i sus]ine mandibulele, astfel încât gura s\ nu
r\mân\ deschis\ (Ioan 20,7 ; v. Ioan 11,44).
Totul sprijin\ ipoteza c\ trupul lui Iisus ajunge la intrarea în mormânt f\r\ s\ fi
fost sp\lat sau uns (Evanghelia lui Petru 24 î[i d\ seama de „neregul\” [i o
corecteaz\). Motivul principal: lipsa de timp pentru realizarea celor dou\ preg\tiri
fundamentale ale cadavrului anterioare înmormânt\rii, mai ales sp\larea.
Sp\larea trupului celui decedat, care includea acoperirea orificiilor de pe tot
corpul [i, eventual, ungerea cu uleiuri aromatice sunt o constant\ în riturile
funerare iudaice. Este o opera]ie destul de lung\, practicat\ îns\ la toate
persoanele decedate. A[a indic\ textul din Mi[na, citat mai sus, [i un text din
Faptele Apostolilor (9,37), despre Tabita, „{i, sc\ldând-o, au pus-o în camera de
sus”.
Cazul lui Iisus este diferit. Sp\larea trupului s\u ar fi fost o opera]ie laborioas\
[i minu]ioas\, dat fiind marele num\r de zgârieturi [i r\ni, ]epi [i spini înfip]i în el,
urmare a chinurilor din timpul umilirii, flagel\rii [i crucific\rii. Lipsi]i de timp [i de
mijloace, cu umbra unei mor]i stigmatizate de Lege deasupra lor, se limiteaz\ s\-l
înmormânteze.

Iisus a fost depus într-un mormânt „s\pat în stânc\”, afirm\ evangheliile sinoptice,
în timp ce Evanghelia dup\ Ioan precizeaz\ c\ într-o gr\din\, în „locul unde a fost
r\stignit”. Cele dou\ informa]ii se completeaz\ [i concord\ cu situarea vechii
pietr\rii din nord-estul Ierusalimului, acoperit\ par]ial cu p\mânt [i transformat\ în
zon\ de gr\dini, în afara zidurilor. Cum afirm\ Matei 27,60 [i Evanghelia lui Petru
24, una din aceste gr\dini, cu un mormânt destinat familiei sale, putea apar]ine lui
Iosif din Arimateea. Evangheliile precizeaz\ c\ este un mormânt „nou” (Matei [i
Ioan), „în care nu mai fusese nimeni îngropat” (Luca [i Ioan). Cum ne putem
imagina mormântul lui Iisus ?
 La evreii din Israel existau, în sec. I d.H., dou\ tipuri fundamentale de
mormânt: cel cu intrarea pe vertical\, pentru o persoan\, cu o piatr\ sau lespede
care închide cavitatea (v. Ioan 11,38) [i cel cu intrare pe orizontal\, care admite
mai multe înc\peri mortuare, pe laturile sau pere]ii c\rora sunt dispuse ni[e
funerare sau loculi, chiar sarcofage. Acest al doilea tip de mormânt, familial sau
colectiv, este închis printr-o piatr\ exterioar\, rostogolit\ pân\ când intrarea este
acoperit\ complet. Despre mormântul lui Iisus, toate evangheliile men]ioneaz\ o
„piatr\” pr\v\lit\, ca atare nu exist\ nici o îndoial\ asupra tipului de mormânt în
care a fost pus. Marcu 16,4 [i Matei 27,60 precizeaz\ c\ era o piatr\ „mare”, „foarte
mare” [i, pr\v\lit\, se putea sta pe ea (v. Matei 28,2).
Dimensiunile pietrei nu înseamn\ în mod necesar c\ intrarea în mormânt ar fi
fost monumental\. Alte morminte colective din Ierusalim din perioada aceea –
precum „mormintele regilor” sau „mormintele Sanhedrinului”, situate tot în foste
pietr\rii – sprijin\ supozi]ia c\ intrarea nu era mai înalt\ de un metru. Din exterior
trebuia s\ te „pleci” ca s\ prive[ti în\untru (Luca 24,12 ; Ioan 20,5.11 ; Evanghelia
lui Petru 55). M\rimea [i greutatea pietrei [i, prin urmare, îndep\rtarea ei cu
dificultate, erau un factor de disuasiune pentru cei care, ipotetic, ar fi vrut s\
profaneze mormântul.
Un alt doilea element confirm\ concluzia de mai sus asupra tipului de
mormânt al lui Iisus: faptul c\ se putea intra în\untru, a[a cum men]ioneaz\
Marcu (16,5), Luca (23,3), Ioan (20,4-8) [i Evanghelia lui Petru (54). Aceste
evanghelii situeaz\ în mormânt diversele personaje [i figuri cu înf\]i[are uman\:
trei femei cu uleiuri aromatice [i un tân\r îmbr\cat în alb care le a[teapt\ (Marcu),
femei cu uleiuri aromatice [i doi b\rba]i cu ve[minte str\lucitoare (Luca), doi
ucenici – Petru [i ucenicul iubit, probabil Ioan – [i doi îngeri în ve[minte albe care
vorbesc cu Maria Magdalena, aflat\ afar\ (Ioan), dou\ personaje celeste [i, apoi,
un tân\r în ve[mânt str\lucitor (Petru).
Este evident, deci, c\ intrarea permite accesul într-o înc\pere funerar\ de
dimensiuni respectabile, înalt\ cât s\ permit\ cuiva s\ stea în picioare [i suficient
de spa]ioas\ încât s\ încap\ cei care îl înmormânteaz\ pe defunct. Probabil
podeaua acesteia se afl\ sub nivelul exteriorului. Pe de alt\ parte, cum este vorba
de un mormânt recent construit, unde nu s-a f\cut înc\ nici o înmormântare, e de
presuspus c\ are doar o singur\ înc\pere mortuar\ (mormintele se l\rgeau cu
coridoare [i alte înc\peri la nevoie). În înc\pere se poate vedea de afar\, fire[te,
dac\ intrarea nu e acoperit\, de[i, cum am spus, trebuie s\ te apleci.
Când se intr\ cu trupul lui Iisus, cadavrul este depus pe un banc de piatr\ din
dreapta (detaliu dat de Marcu 16,5), probabil lâng\ peretele lateral. {i Ioan 20,12
sprijin\ supozi]ia existen]ei unui asemenea banc. Acesta, de maximum doi metri
lungime [i 60 centimetri l\]ime, fusese construit poate pentru depozitarea
osuarelor, a urnelor din piatr\ ale diferi]ilor defunc]i dup\ descompunerea
cadavrelor (v. începutul la 2.1.). Este posibil [i s\ fi existat nu un banc, ci un
arcosolium, o ni[\ funerar\, la baza c\reia, la un metru de la podea, s\ fi existat o
suprafa]\ plan\ sau o adâncitur\ pentru depunerea trupului defunctului. Pare îns\
preferabil\ prima op]iune, dat\ fiind informa]ia din Ioan 20,12: „{i a v\zut [Maria
Magdalena de afar\] doi îngeri în ve[minte albe [ezând, unul c\tre cap [i altul
c\tre picioare, unde z\cuse trupul lui Iisus”.
 Iisus a fost înf\[urat în giulgiu, „cu miresmele” aduse de Nicodim (Ioan 19,40).
R. E. Brown observ\ c\ amestecul de mir [i aloe al lui Nicodim consta din pulbere
[i particule solide care trebuie s\ fi fost puse, alc\tuind o suprafa]\ moale, acolo
unde urma s\ fie a[ezat cadavrul, eventual împr\[tiate peste lin]oliul în care
fusese înf\[urat. Brown citeaz\ [i înmormântarea lui Asa, regele lui Iuda, „[i l-au
pus pe un pat pe care-l umpluse cu aromate [i cu tot felul de miresme” (II
Paralipomena 16,14).
Mirtul [i aloea, dou\ substan]e aromatice pre]ioase, au rolul de a diminua
mirosul cadavrului [i de a împiedica descompunerea. Nu pot fi, îns\, aplicate
direct pe un trup plin de r\ni, ca al lui Iisus care, în plus, nu a fost sp\lat. Într-
adev\r, Evanghelia lui Ioan nu afirm\ niciodat\ c\ produsele aduse de Nicodim
sunt folosite pentru ungerea trupului. Afirm\ doar c\: „Au luat deci trupul lui Iisus
[i l-au înf\[urat în giulgiu cu miresme” (Ioan 19,40). Miresmele, a[adar, doar
„înso]esc” trupul, nu formeaz\ un tot cu el. Cu o doz\ de exagerare, Evanghelia
dup\ Ioan vorbe[te de o cifr\ rotund\ [i solemn\, demn\ de un rege: o sut\ de
livre, adic\ 33 kilograme! Putem, deci, presupune c\ o cantitate considerabil\ de
substan]e aromatice, mir [i aloe, a format un fel de pat pe care a fost depus Iisus.
Opera]iile de înmormântare se termin\ repede. Timpul alearg\ [i s\rb\toarea
de Pa[te e gata s\ înceap\. Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului,
rostogole[te marea piatr\ în dreptul intr\rii, cu ajutorul b\rba]ilor prezen]i
(Nicodim [i slugile). Piatra închide intrarea în mormânt, situat probabil într-un
perete de stânc\. Se gr\besc cu to]ii spre cas\, la Ierusalim, c\ci începe sâmb\ta
[i trebuie respectat\ odihna prescris\ de Lege.
Rezumând, Iisus nu e înmormântat ca un criminal, în mod umilitor, de[i
înmormântarea i se face cu un amestec de iubire [i stinghereal\: tot ce s-a
întâmplat a fost cutremur\tor [i exist\ sentimente opuse fa]\ de aceast\ moarte,
nedreapt\ (e moartea unui nevinovat) [i, în acela[i timp, de neîn]eles (în ultim\
instan]\, Dumnezeu nu a „f\cut” nimic ca s\ o împiedice). Oricum, totul pare
sfâr[it, nu [i prietenia pentru Iisus. De aceea Iosif din Arimateea îi depune trupul în
mormântul familiei sale, înc\ nou, nu într-o groap\ comun\ [i anonim\. Iar
Nicodim împr\[tie în jurul trupului Înv\]\torului substan]e aromatice din bel[ug, în
semn de recuno[tin]\ [i demnitate. Femeile sunt, deocamdat\, pu]in active. Va
veni, îns\, ceasul lor, dup\ terminarea repausului sabatic. Atunci vor lua ini]iativa
curajoas\ de a reveni la mormânt ca s\ spele [i s\ ung\ trupul mort al celui pe
care-l iubesc. Nicodim a avut grij\ s\ a[eze trupul lui Iisus peste o considerabil\
cantitate de substan]e aromatice, dar femeile vor s\ redea maxima demnitate
posibil\ trupului desfigurat de suferin]e [i de cruce; au de gând s\-l spele [i s\-l
ung\ cu uleiuri mirositoare. }elurile lor vor r\mâne neîmplinite dintr-un motiv total
neprev\zut: dispari]ia trupului lui Iisus din mormânt.
Profilul biografic al unui personaj se sfâr[e[te de obicei odat\ cu moartea lui,
cap\tul vie]ii. Urmeaz\ apoi sinteza final\ [i epilogul. În cazul lui Iisus din Nazaret,
înainte de epilog trebuie vorbit despre un eveniment neobi[nuit, care treze[te
toate reac]iile posibile, de la scepticism la adeziune, de la curiozitate la
convingere, de la îndoial\ la credin]\. Acest eveniment este învierea lui. Despre
Iisus se afirm\ c\ trecerea de la via]\ la moarte, consecin]\ a crucific\rii, a fost
urmat\ imediat de o alt\ trecere, invers\, neprev\zut\ [i imprevizibil\: trecerea de
la moarte la via]\, la o via]\ nou\ [i total diferit\, care cuprinde prezentul [i
viitorul, p\mântul [i cerul, Dumnezeu [i umanitatea, lumea prezent\ [i cea care va
veni. De aceea, cre[tinismul îl în]elege pe Iisus ca pe „cel care tr\ie[te”, nu doar
ca pe „cel care a tr\it”: cu el, lumea viitoare a început. Spre Iisus care a trecut
pragul mor]ii prive[te în primul rând credin]a cre[tin\, ea pune pe primul loc
aceast\ afirma]ie: „Dumnezeu l-a înviat din mor]i”. De la bun început este clar c\
nu exist\ cre[tinism f\r\ învierea lui Iisus.
Acestea fiind spuse, s-ar p\rea c\ învierea e o pur\ problem\ de credin]\ [i c\,
astfel, nu-[i are locul într-o carte ca aceasta, care nu presupune, în mod necesar, o
convingere religioas\ la cititori. Totu[i, dac\ am opta s\ nu abord\m tema sau s\
o limit\m doar la un epilog, nu am face dreptate personajului c\ruia îi este
dedicat\ aceast\ carte [i am pune în parantez\ o parte dintre izvoarele istorice
care vorbesc despre via]a sa.
Aceste izvoare afirm\, direct sau indirect, c\ trupul lui Iisus a disp\rut din
mormântul în care fusese depus [i c\ a el a fost v\zut, în persoan\, în diferite
ocazii, punctual, de un grup semnificativ de ucenici [i adep]i, care au vorbit cu el
[i chiar l-au atins. Prin urmare, aceste materiale istorice trebuie prezentate [i
trebuie evaluat ce spun [i ce vor s\ spun\. Cu alte cuvinte, trebuie m\surat
impactul istoric al unui fapt care nu se poate verifica, dar care constituie afirma]ia
cea mai singular\ despre personajul care ne preocup\. Ce se afl\ la începutul
celei mai vechi tradi]ii cre[tine care afirm\ c\ Iisus a înviat? Ce înseamn\ c\ au
fost oameni care l-au „v\zut” viu dup\ moartea sa? Ce înseamn\ „înviere”? Sau,
folosind o metafor\, cum se poate ajunge de la razele soarelui la soarele însu[i?
Pân\ acum cartea de fa]\ a c\utat s\ traseze marile linii ale vie]ii [i mesajului
lui Iisus utilizând metoda istoric\, cea care încearc\ s\ reconstruiasc\ faptele, s\
le pun\ în rela]ie [i s\ le interpreteze sensul. Exemplul cel mai apropiat au fost
ultimele dou\zeci [i patru de ore ale vie]ii sale: patimile [i moartea. Izvoarele
istorice ne-au permis s\ urm\rim cu o considerabil\ precizie ultima zi din via]a lui
Iisus. Dar dup\ ce piatra a închis intrarea în mormânt, aceste izvoare par a deveni
un fascicul de c\r\ri care fac totul ca s\ conduc\ spre un eveniment ce rezist\
explica]iei, un eveniment care scap\ probelor [i demonstra]iilor, dar care, cu toate
acestea, exist\, cu toat\ for]a [i tot impactul.
Informa]ia despre Iisus înviat nu este complet\, nici armonioas\; mai degrab\
se aseam\n\ unor fle[uri luminoase care permit momentan ca invizibilul s\
devin\ vizibil, ceea ce este un indiciu de autenticitate. Într-adev\r, o istorie
inventat\, prin chiar acest fapt, ar trebui s\ evite fisurile [i s\ caute coeren]a
maxim\ pentru a fi credibil\. În cazul nostru, relat\rile sau referin]ele la înviere se
întâlnesc în puncte esen]iale, dar sunt departe de a fi un ansamblu bine sudat; mai
degrab\ arat\ o diversitate surprinz\toare [i captivant\. Trebuie conchis c\ tradi]ia
cre[tin\, mereu vie, s-a hr\nit din amintiri, personale [i colective, de mare
densitate [i le-a dat form\ p\strând – nu ascunzând – asperit\]ile [i umbrele.
6.3.1. Iisus [i viitorul s\u

Dac\, a[a cum am v\zut în 6.1., Iisus ia atitudine [i pozi]ie fa]\ de moartea sa, ne
putem întreba cum s-a situat fa]\ de viitorul de dup\ moartea sa. În primul rând,
trebuie spus c\ Iisus – ca majoritatea evreilor timpului s\u – este convins c\ nu
moartea este ultimul cuvânt în cazul omului [i c\, la sfâr[itul istoriei, va fi o înviere
general\, a tuturor, f\r\ excep]ie. Sau, folosind cuvintele sale, atunci „nici nu se
vor însura, nici nu se vor m\rita, ci vor fi to]i ca îngerii din ceruri”. Pentru Iisus este
neîndoielnic c\ „mor]ii înviaz\”. Afirm\ aceasta în fa]a saducheilor care contestau
existen]a unei învieri generale [i finale. Motivul pe care îl ofer\ Iisus este clar: „El
[Dumnezeu] nu este Dumnezeul celor mor]i, ci al celor vii” (Marcu 12, 25-27).
Convingerea lui Iisus – [i, în acest caz, [i a fariseilor – despre înviere este
solid\. Împ\rt\[e[te total unul din fundamentele speran]ei evreie[ti din vremea
aceea, integrat\ în înv\]\tura [i în practica sa: sfâr[itul istoriei include reunirea
tuturor celor ale[i. Acesta va fi evenimentul anterior judec\]ii care va desp\r]i
binele de r\ul înf\ptuite de fiecare.
Dar faptul c\ Iisus a înviat nu înseamn\ c\ to]i mor]ii înviaz\, nici c\ lumea se
sfâr[e[te. Învierea lui este prezentat\ drept ceva unic [i personal, care anticipeaz\
destinul final al omenirii. În acest sens, documentele Noului Testament
eviden]iaz\ leg\tura dintre ceea ce se întâmpl\ înainte [i dup\ moartea sa,
subliniaz\ identitatea dintre Iisus r\stignit [i Iisus înviat. Iisus a tr\it cu fa]a c\tre
Dumnezeu, Tat\l, a fost unit cu el printr-o leg\tur\ de proximitate [i imediate]e. El,
mesagerul Împ\r\]iei, a vorbit despre lucrurile lui Dumnezeu ca despre ale sale
proprii, cu autoritate, mergând la r\d\cina prescrip]iilor Legii. A fost trimisul divin
deplin, învestit cu o putere care vindeca [i mângâia. S-a sim]it purt\tor al unei
misiuni: anun]area Împ\r\]iei, a prezen]ei Dumnezeului compasiunii [i Tat\l
tuturor. La el încrederea în Dumnezeu a avut nuan]e deosebite, care s-au
manifestat pân\ [i în strig\tul de abandon, cu câteva clipe înainte de moarte. Iisus
a tr\it profund condi]ia sa de Fiu, exprimând-o – acesta a fost secretul lui! – într-o
form\ indirect\ [i aluziv\.
De aceea, luând în considera]ie întregul s\u proiect, are sens ca el, trimis
pentru a elibera – [i eliberator de atâtea sclavii – s\ fie eliberat de leg\tura cea mai
puternic\, aceea a mor]ii. A tr\it Iisus, efectiv, aceast\ speran]\? A tr\it cu speran]a
c\ Dumnezeu va des\vâr[i sosirea unei Împ\r\]ii deja prezente în lume. Ca darul
suprem al vie]ii s\ treac\ prin el intra în posibilit\]ile aceluia care „este bun” –
numai el! – [i care, în exprimarea lui, „poate tot” (Marcu 10,18) sau care, în
exprimarea lui Ioan Botez\torul, poate dintr-o piatr\ tare [i rece s\ fac\ un fiu lui
Avraam (v. Matei 3,9 || Luca 3, 8). Iisus nu putea s\ nu cread\ în Dumnezeu, cel
care creeaz\ [i recreeaz\ via]a.
Certitudinea rezultat\ din încrederea sa absolut\ în Dumnezeu [i, în acela[i
timp, angoasa în fa]a mor]ii iminente [i a t\cerii Tat\lui l-au înso]it pe Iisus în
ultimele ceasuri ale vie]ii. La ultima cin\, Cina cea de tain\, [i-a luat r\mas bun de
la ucenicii s\i – mai degrab\ dep\[i]i de ce se întâmpla – [i le-a f\cut cunoscut c\
viitoarea dat\ când vor sta la mas\ cu el or s-o fac\ în Împ\r\]ia lui Dumnezeu.
Pentru el viitorul r\mâne deschis. Moartea nu este un c\l\u al speran]ei (v.
6.1.3.3). Pe de alt\ parte, atât timp cât aceast\ Împ\r\]ie nu a ajuns s\ se
manifeste deplin, Iisus nu i-a l\sat pe ucenici orfani de mântuire [i de companie:
semnul pâinii împ\rt\[ite [i al vinului împ\r]it între to]i se înscrie în „noul
leg\mânt”.
 Începând de atunci, Iisus a devenit mai mult decât un mesager: a devenit un
mijlocitor, c\ci, prin intermediul persoanei lui, dat\ [i oferit\, sose[te mântuirea
lui Dumnezeu. Sau, în limbajul teologiei cre[tine, Euharistia – taina pâinii [i a
vinului – devine tain\ a Împ\r\]iei. Prezen]a lui Iisus, dincolo de moarte, e garan]ia
c\ Dumnezeu va continua s\ fie al\turi de omenire. Mai mult, aceast\ prezen]\ nu
va fi una a mor]ii, ci a vie]ii, gra]ie învierii celui r\stignit. Adic\, dac\ semnul pâinii
[i al vinului – d\ruire a propriei vie]i – se proiectez\ în viitorul ucenicilor, realitatea
pe care o semnific\ nu poate sfâr[i cu moartea. Gesturile [i cuvintele de la Cina
cea de tain\ indic\ certitudinea unui viitor pe care doar Dumnezeu îl poate
concretiza.
Apoi, în spatele patimilor lui Iisus exist\ un sens al suferin]ei, pe care el o
tr\ie[te ca rezultat al nedrept\]ii [i, în acela[i timp, ca d\ruire acceptat\. Este
foarte semnificativ\ t\cerea lui în fa]a lui Pilat, încât guvernatorul roman r\mâne
foarte surprins: de ce nu vrea s\ se apere de acuza]iile care i se aduc? În fa]a unor
adversari hot\râ]i s\-i ob]in\ condamnarea [i a unui magistrat care va face s\
prevaleze strategia în fa]a adev\rului, Iisus are o singur\ ie[ire: s\ mearg\ la
moarte crezând în Dumnezeul vie]ii.
În fa]a nedrept\]ii, e previzibil ca un om ca el, care tr\ie[te aproape de Tat\l,
s\ apeleze la rug\ciuni psalmice: „Multe sunt necazurile drep]ilor [i din toate
acelea îi va izb\vi pe ei Domnul. Domnul p\ze[te toate oasele lor, nici unul din ele
nu se va zdrobi” (Psalmi 33, 18-19). Sau: „[Dumnezeu] scoate din pulbere pe cel
s\rac [i ridic\ din gunoi pe cel s\rman, Ca s\-l a[eze cu cei mari, cu cei mari ai
poporului s\u” (Psalmi 112, 7-8). Sau înc\: „[Tu, Doamne] nu vei abandona via]a
mea printre mor]i [i nu vei l\sa s\ cad\ în groap\ pe cel ce te iube[te” [Psalmi
16,10]1. Încrederea în Dumnezeu, îns\, nu-l scute[te de durerea în fa]a t\cerii sale,
în fa]a unei singur\t\]i tr\ite cu intensitate, care îl va face s\ exclame pe cruce:
„Dumnezeul meu, de ce m-ai p\r\sit?” [Psalmi 21,1]. Acest strig\t este, în ultim\
instan]\, invocarea unui Dumnezeu prezent [i absent, care, în formularea din
rug\ciunea Anei, o veche pies\ a tradi]iei Israelului, „omoar\ [i învie; El coboar\ la
locuin]a mor]ilor [i iar\[i scoate” (Cartea întâia a Regilor 2,6).
Într-un cuvânt, în timpul patimilor, Iisus î[i prive[te viitorul în profunzime,
dincolo de ostilitatea adversarilor [i de abandonul ucenicilor, dincolo de angoasa
în fa]a mor]ii [i de t\cerea Tat\lui; îl prive[te ca pe o pagin\ alb\ pe care Domnul
va scrie ce va voi. Prezentul, f\cut din suferin]\ [i moarte, î[i prime[te sensul de la
Dumnezeu: Iisus este instrumentul mântuirii sale. Viitorul, deci, nu va fi un h\u
f\r\ sens: Dumnezeu va vorbi, nu când Iisus va fi pe cruce, ci dup\ ce va trece
grani]a mor]ii. Atunci Fiul va fi revendicat, iar identitatea sa [i rolul s\u lâng\
Dumnezeu vor fi clare. Ceea ce Caiafa în]elesese ca o blasfemie (Iisus referindu-
se la Fiul omului ceresc) va fi pecetluit ca adev\rul definitiv despre persoana lui.
Cum subliniaz\ B. Holmberg, învierea lui Iisus confirm\ „comunicarea reu[it\” cu
Tat\l, care-l ridic\ din moarte.

6.3.2. Trupul lui Iisus nu este în mormânt

Primul lucru care provoac\ stupoare [i neîncredere celor ce-i sunt martori este c\
trupul lui Iisus a disp\rut din mormânt. Descoperirea c\ mormântul e gol [i
cadavrul lui Iisus nu e în\untru se face duminic\, prima zi a s\pt\mânii conform
calendarului evreiesc – [i cre[tin – la prima or\ a dimine]ii. Este a treia zi dup\
moartea lui Iisus (num\rând [i vinerea). Textele care se refer\ la descoperirea
mormântului gol se g\sesc în evangheliile canonice ale lui Marcu (16,1-8), Matei
(28,1-8), Luca (24,1-12) [i Ioan (20,1-10) [i, de asemenea, în Evanghelia dup\ Petru
(50-54.55-57).
Toate aceste texte coincid în schema de baz\. Când încep s\ mijeasc\ zorii
noii zile, câteva femei ucenice ale Înv\]\torului, în frunte cu Maria Magdalena,
sosesc în gr\dina cu mormântul în care fusese pus. Observ\ c\ piatra care
acoperea intrarea fusese dat\ la o parte. Mormântul este deschis. Potrivit
evangheliilor sinoptice [i Evangheliei lui Petru, un personaj ceresc le informeaz\:
„A înviat! Nu este aici” (Marcu, 16,6; Matei 28,6; Evanghelia lui Petru 56; Luca 24,6,
unde sunt doi mesageri cere[ti). Femeile alearg\ s\-i anun]e pe ucenici. Câ]iva
dintre ei, ca Petru [i ucenicul iubit, se duc la mormânt [i constat\ absen]a trupului
lui Iisus.
Dar un mormânt gol nu dovede[te în sine nimic. Se puteau întâmpla multe
lucruri: cineva putuse r\pi cadavrul înmormântat acolo, cineva îl putuse muta într-
un alt mormânt sau mortul nu murise cu adev\rat, ci ie[ise prin acela[i loc prin
care îl puseser\ în mormânt. Aceste trei pozi]ii au fost ap\rate de diver[i autori
ra]ionali[ti din a doua jum\tate a sec. XVIII (mai ales de H. S. Reimarus [i H. E. G.
Paulus). Ele apar îns\ chiar în sec. 1 la cei care neag\ învierea lui Iisus.
În acest sens, ipoteza r\pirii trupului de c\tre ucenici – care în felul \sta voiau
s\ fac\ lumea s\ cread\ c\ a înviat efectiv – este atribuit\ în Evanghelia dup\
Matei conduc\torilor evrei. Marii sacerdo]i ar fi r\spîndit „cuvântul acesta între
iudei, pân\ în ziua de azi” (Matei, 28-16). Ar fi deci vorba despre o istorie
denaturat\. Conform aceleia[i evanghelii, Pilat ar fi pus o gard\ de solda]i romani
la mormânt, la solicitarea conduc\torilor evrei, pentru a evita ca ucenicii s\ fure
trupul lui Iisus. Dar un înger puternic ar fi coborât din cer [i-ar fi rostogolit piatra
provocând groaz\ printre solda]i („{i de frica lui s-au cutremurat cei ce p\zeau [i
s-au f\cut ca mor]i”, Matei 28,4). Când [i-au revenit din spaim\, solda]ii ar fi intrat
în Ierusalim s\ comunice faptele conduc\torilor evrei, care i-ar fi mituit ca s\
r\spândeasc\ [tirea c\ ucenicii lui Iisus veniser\ noaptea s\ fure trupul lui „pe
când noi dormeam” (Matei, 28,13).
Cât despre ipoteza sustragerii trupului [i eventualei mut\ri – ceea ce ar fi f\cut
s\ se cred\ c\ înviase – ecoul ei se face auzit în spatele cuvintelor pe care
Evanghelia dup\ Ioan i le atribuie Mariei Magdalena în diminea]a de Pa[ti. Cum î[i
d\ seama c\ piatra mormântului a fost înl\turat\, ucenica îi spune lui Petru [i
ucenicului iubit: „Au luat pe Domnul din mormânt [i noi nu [tim unde l-au pus”
(Ioan, 20,2). Femeia repet\ ulterior aproape acelea[i cuvinte, adresate de aceast\
dat\ celor doi îngeri din mormânt: „au luat pe Domnul meu [i nu [tiu unde l-au
pus” (Ioan 20,13). A treia oar\ Maria Magdalena insist\ asupra faptului, de data
aceasta chiar în fa]a lui Iisus (!) pe care îl ia drept gr\dinarul: „dac\ tu l-ai luat,
spune-mi unde l-ai pus [i eu îl voi ridica” (Ioan 20,15).
În ceea ce prive[te a treia ipotez\ – Iisus n-ar fi murit de fapt – e prea
fantezist\ ca s\ merite a fi luat\ în considera]ie: toate izvoarele istorice – cre[tine
[i non-cre[tine – afirm\ c\ supliciul lui a culminat, cum era prev\zut în sentin]a
pronun]at\ de Pilat, cu moartea pe cruce.
 Un mormânt e, cum afirm\ Euripide (Alcesta, 363-367), casa mor]ilor [i nu
exist\ motive s\ fie golit. {i, dac\ apare gol, nu e nimic dovedit, dar, cum se spune
în francez\, ceci donne à penser. Cu atât mai mult dac\ circumstan]ele
descoperirii lui sunt cele întâlnite în cazul lui Iisus. Descoperirea [i prima m\rturie
au apar]inut câtorva femei. Ceea ce contravine cutumelor evreie[ti, conform
c\rora m\rturia unei femei nu are nici o valoare, cu atât mai mult dac\ aceast\
femeie are o reputa]ie proast\. Surprinde deci c\ izvoarele despre mormântul gol
o situeaz\ pe Maria Magdalena pe un loc atât de important, în fruntea grupului de
femei care se duc la mormânt. Maria alearg\ s\ duc\ vestea ucenicilor în numele
celorlalte: „Au luat pe Domnul din mormânt [i noi nu [tim [plural!] unde l-au pus”
(Ioan, 20,2) sunt cuvintele pe care Maria le adreseaz\ lui Petru [i Ioan. Evident, [i
celelalte femei s-au gr\bit s\-i informeze pe ceilal]i ucenici b\rba]i de ce s-a
întâmplat (v. Matei 28,8; Luca 24,9-11, 22-23). Locul de onoare îi r\mâne îns\ celei
ce l-a urmat pe Iisus cu mai mult\ intensitate.
Mariei Magdalena trebuie s\ i se adauge o alt\ Maria, mama lui Iacob – unul
din cei Doisprezece – [i a lui Iosif [i so]ia lui Alfeu, care o înso]e[te în descoperirea
mormântului gol. Evanghelia dup\ Marcu o aminte[te [i pe Salomeea, probabil
so]ia lui Zebedeu [i mama lui Iacob [i a lui Ioan – al]i doi din cei Doisprezece.
Evanghelia dup\ Luca adaug\ grupului [i pe Ioana, so]ia lui Huza, administratorul
lui Irod Antipa, o persoan\ cu pozi]ie social\ înalt\. Acest grup de (trei?) femei s-a
dus la mormânt cu vase cu uleiuri aromatice fiindc\ voiau s\ spele [i s\ ung\
cadavrul lui Iisus. Graba înmormânt\rii [i, mai ales, faptul c\ Iisus murise ca un
r\uf\c\tor, pe cruce, le împiedicaser\ s\ ac]ioneze: nu putuser\ nici s\ plâng\
mortul, cum cerea obiceiul.
Iosif din Arimateea – procurând giulgiul ca s\-l înf\[oare [i cedând mormântul
s\u – [i Nicodim – punând sub [i peste pânza care înf\[ura trupul lui Iisus un
amestec solid de mir [i aloe ca substitut al ungerii care nu se putuse face –
înnobilaser\ o înmormântare f\cut\ în circumstan]e evident dramatice. Dar ace[ti
doi simpatizan]i ai lui Iisus, persoane influente [i poate de aceea ucenici pe
ascuns, î[i terminaser\ treaba. Acum, ungerea trupului cu uleiuri mirositoare, pe
care câteva femei vor s\ o fac\ duminic\ în zori, când în mormânt e lumin\ ca s\
poat\ s\ ac]ioneze, e o ini]iativ\ personal\ [i curajoas\ a acestor ucenice, în afara
c\reia r\mân to]i ucenicii b\rba]i. Femeile trec peste considera]ia „religioas\” a
mor]ii lui Iisus ca moarte a unui blestemat [i nu se tem de represalii în cazul când
ar fi descoperite în înc\perea mortuar\. Le mân\ doar profunda leg\tur\ de
prietenie cu Iisus, chiar [i acum când e mort. Cu uleiurile, se îndreapt\ spre
mormânt cu o singur\ preocupare, logic\, având în vedere caracterul spontan [i
solitar al ac]iunii lor: cum or s\ rostogoleasc\ marea piatr\ care închide intrarea în
mormânt? (v. Marcu 16,3). Preocuparea lor va disp\rea foarte curând. Sau, mai
bine zis, se va converti în consternare, team\, surpriz\.
 Spuneam c\ un mormânt gol nu dovede[te c\ acolo s-a produs un fapt
tulbur\tor. În relatarea din Ioan doi ucenici, Petru [i ucenicul iubit, intr\ în
mormânt s\ vad\ dac\ este trupul lui Iisus [i g\sesc doar giulgiul [i pânza de la
cap. Ambii v\d acela[i lucru, dar doar ucenicul iubit interpreteaz\ corect ce s-a
întâmplat: Iisus a înviat din mor]i. Evanghelia lui Luca afirm\ c\ Petru, în schimb,
„a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase” (Luca 24,12). În relat\rile
evangheliilor sinoptice, interpretarea faptelor vine de pe buzele unui personaj
ceresc („un tân\r… îmbr\cat în ve[mânt alb” în Matei, doi b\rba]i… în ve[minte
str\lucitoare”, în Luca). Sunt dou\ modalit\]i de a ajunge la acela[i rezultat care
corespund, respectiv, Evangheliei lui Ioan [i evangheliilor sinoptice: una interioar\
(credin]a trezit\ divin în inima ucenicului iubit, care vede [i crede) [i alta
exterioar\ (mesajul comunicat de un personaj ceresc, trimis [i legitimat divin).
În ultim\ instan]\, mormântul gol nu vorbe[te prin el însu[i, are nevoie de o
interpretare, trebuie în]eles ce semnific\. Învierea lui Iisus nu este o eviden]\ care
se impune, e o certitudine care se prime[te. De aceea, verificarea faptului c\
trupul lui Iisus nu se afl\ în mormânt nu închide întreb\rile, ci le deschide mai
mult: unde este cel ce fusese înmormântat [i pe care femeile îl c\utau? Îngerul
interpret indic\ un drum: Iisus însu[i se va ar\ta ucenicilor, îl vor vedea.

6.3.3. Iisus se arat\ ucenicilor

La pu]ini ani dup\ descoperirea mormântului gol al lui Iisus, primii cre[tini au
elaborat [i transmis un enun] care poate fi numit „evanghelia învierii”. Pavel îl
reproduce în Epistola întâia c\tre Corinteni (15, 3-5): „Hristos a murit pentru
p\catele noastre, cum au spus Scripturile, [i a fost îngropat; a înviat în a treia zi,
cum au spus Scripturile, [i s-a ar\tat lui Chefa (= Petru) [i apoi celor doisprezece”.
În acest scurt enun] sunt prezente cele dou\ tradi]ii care configureaz\ originea
Pa[telui cre[tin: mormântul gol („a fost înmormântat”) [i manifest\rile punctuale
sau ar\t\rile lui Iisus cel înviat în fa]a unora dintre ucenicii s\i („s-a ar\tat”). Am
tratat prima tradi]ie. S\ o vedem acum pe a doua.

6.3.3.1. Ar\t\rile

Sursele documentare care relateaz\ sau men]ioneaz\ ar\t\rile lui Iisus cel înviat sunt
cele patru evanghelii canonice: Marcu (16,7; 16,9-19), Matei (28,8-10; 28,16-20), Luca
(24,13-35; 24,36-49) [i Ioan (20,11-18; 20,19-29; 21,1-23). Trebuie incluse aici [i Faptele
Apostolilor (1,3-8) [i Epistola întâia c\tre Corinteni (15,5-8), care se refer\, în plus, la o
apari]ie „în afara timpului”, care l-a avut ca destinatar pe apostolul Pavel. Toate
celelalte apari]ii, cele ce s-au produs „în timp”, au avut loc, dup\ cât se pare, în
primele zile, s\pt\mâni sau luni posterioare duminicii Pa[tilor, data primei apari]ii,
[i despre ele vom trata aici.
Vom da mai jos o schem\ cu cele dou\sprezece apari]ii men]ionate în Noul
Testament (cu excep]ia, cum am spus, a aceleia în fa]a lui Pavel):
 Aceast\ schem\ detaliat\ relev\ marea varietate a relat\rilor, atât în ceea ce
prive[te destinatarii, cât [i locurile în care Iisus se arat\. S-ar p\rea c\ fiecare surs\
a avut acces la un segment de tradi]ie [i c\ l-a transmis cu maxima fidelitate
posibil\. Fire[te e foarte greu de trasat o linie care s\ pun\ în rela]ie toate datele [i
s\ permit\ reconstruirea unei succesiuni istorice a evenimentelor.
Persoanele c\rora li se arat\ Iisus dup\ înviere sunt, în primul rând, femei. Am
v\zut în paragraful anterior c\ [i descoperirea mormântului gol le-a revenit lor.
Cum remarc\ G. Theissen, listele de femei legate de moartea [i învierea lui Iisus
încep aproape întotdeauna cu Maria Magdalena (de[i în Ioan 19,25 prima
men]ionat\ este mama lui Iisus); acest loc de onoare s-ar putea datora faptului c\
a fost prima persoan\ c\reia i-a ap\rut Iisus înviat, chiar lâng\ mormânt (v. 1). {i e
de în]eles c\ Petru, primul dintre cei Doisprezece – cel ce s-a dezis de Înv\]\tor în
timpul patimilor! – este primul c\ruia Iisus s\ vrea s\ i se arate. V. (3) [i (8). Mai
târziu, Petru va avea ocazia de a corecta tripla lui dezicere printr-o tripl\ declara]ie
de aderare necondi]ionat\ la Iisus. V. (9).
Ar\t\rile din ziua de Pa[te la Ierusalim, în fa]a unei femei [i a unui b\rbat,
Maria Magdalena [i Petru, se completeaz\ cu înc\ dou\ episoade. Pe de o parte,
Iisus iese în calea micului grup de femei (dou\? trei? mai multe?) care, dis-de-
diminea]\, se întorc bucuroase de la mormânt ca s\-i anun]e pe ucenici c\ Iisus a
înviat. V. (2). Pe de alt\ parte, dup\-amiaza, Iisus se arat\ la doi ucenici b\rba]i,
care p\r\sesc Ierusalimul [i se îndreapt\ spre Emaus, tri[ti [i dezam\gi]i de
moartea-e[ec a Înv\]\torului. V. (4). S\ remarc\m c\ unul din ei, Cleopa, este,
probabil, rud\ a lui Iisus – unchi – [i c\ printre femeile venite din Galileea la
Ierusalim se afl\ mama sa [i dou\ m\tu[i (una patern\, so]ia lui Cleopa, [i una din
partea mamei). A cincea apari]ie din ziua de Pa[te, spre sear\, se produce tot la
Ierusalim, în fa]a celor Unsprezece (f\r\ Toma) [i, dup\ Luca, a altor ucenici.
Ucenicii sunt aduna]i într-o cas\, identificat\ tradi]ional cu locul unde Iisus a
celebrat cina de r\mas-bun. Sentimentele ucenicilor oscileaz\ între spaim\ (Luca)
[i bucurie (Ioan), dar Iisus îi salut\ („Pace vou\”) [i le vorbe[te despre misiunea
lor (s\ vesteasc\ evanghelia) [i despre darul care-i va sus]ine (Duhul Sfântul). V
(5).
A[adar, cinci din cele dou\sprezece apari]ii au loc chiar în ziua în care femeile
au descoperit mormântul gol: duminica Pa[telui. Celelalte [apte se succed\ în
locuri [i momente diferite [i, deseori, nedeterminate. Dou\ se situeaz\ în
Ierusalim, în casa unde sunt reuni]i ucenicii: prima, la opt zile dup\ Pa[te, [i
cealalt\ la patruzeci de zile dup\ aceast\ duminic\. Ambele îi au ca destinatari pe
cei Unsprezece, poate [i al]i ucenici. În prima, Iisus insist\ s\-i arate lui Toma,
ucenicul neîncrez\tor, r\nile cuielor pe mâini [i ale suli]ei în coast\. (V. 6). În a
doua, Iisus m\nânc\ împreun\ cu cei Unsprezece [i le încredin]eaz\ din nou
misiunea de a vesti evanghelia peste tot pe P\mânt, f\g\duindu-le darul Sfântului
Duh. Aceast\ a doua apari]ie se situeaz\ la sfâr[itul perioadei de patruzeci de zile
– marcat\, potrivit Faptelor 1,3, de contacte repetate între Iisus [i ucenici – care se
va încheia prin ridicarea lui Iisus la cer. V. (7).
 Alte dou\ apari]ii, la o dat\ nedeterminat\, au loc în Galileea, nu la Ierusalim
ca pân\ acum. Prima se desf\[oar\ pe un munte [i-i are ca destinatari pe cei
Unsprezece. Sunt trimi[i s\ predice [i s\ boteze pe tot p\mântul [i Iisus îi asigur\
c\ n-o s\-i p\r\seasc\ niciodat\. V. (8). Afinit\]ile cu (7) sunt evidente. A doua
apari]ie are loc lâng\ lacul Galileea sau Tiberiada [i coincide cu o fapt\
miraculoas\, un pescuit prodigios. Iisus se arat\ la [apte ucenici din grupul celor
Unsprezece, dac\ avem în vedere numele lor. Iisus ia masa cu cei [apte pe ]\rm [i
apoi îi ofer\ lui Petru ocazia de a înlocui tripla dezicere printr-o tripl\ afirmare a
iubirii pentru el. Se refer\ [i la soarta ucenicului iubit. V. (9). Despre aceast\
apari]ie se spune c\ a fost „a treia oar\ când Iisus s-a ar\tat ucenicilor, dup\ ce s-a
sculat din mor]i” (Ioan 21,14). Primele dou\ ar fi (5) [i (6).
Mai sunt înc\ trei apari]ii al c\ror timp [i loc nu îl cunoa[tem. {tim doar, prin
apostolul Pavel (Epistola întâia c\tre Corinteni), c\ destinatarii au fost o persoan\
(Iacob, fratele lui Iisus) [i dou\ grupuri destul de numeroase (cei cinci sute [i to]i
apostolii). Potrivit lui Pavel, aceste trei manifest\ri ale lui Iisus înviat au avut loc
succesiv, într-un timp posterior apari]iilor cu care au fost d\rui]i Petru [i cei
Doisprezece (Unsprezece). Destinatarii au fost, întâi, conform ordinii men]ionate
de Pavel, un grup numeros de cinci sute de oameni (probabil b\rba]i [i femei), to]i
cre[tini, din care majoritatea înc\ tr\iau în anul 55 d.H. – data primei Epistole c\tre
Corinteni – [i puteau depune m\rturie. Trecuser\ dou\zeci [i cinci de ani [i doar
câ]iva muriser\; asta înseamn\ c\ media de vârst\ a acelor discipoli, când le-a
ap\rut Iisus, era destul de mic\. V. (10).
Cel\lalt grup numeros la care se refer\ Pavel este format din „to]i apostolii”,
oamenii care, la începuturile cre[tinismului, au fost trimi[i în misiune (cuvântul
apostol înseamn\ „trimis”), adic\ misionarii desemna]i s\ propov\duiasc\
Evanghelia. V. (12). Unicul personaj concret este Iacob, fratele mai mare al lui
Iisus, devenit, la Nazaret, capul familiei dup\ moartea lui Iosif, tat\l legal al lui
Iisus. Ulterior Iacob va fi c\petenia comunit\]ii cre[tine din Ierusalim [i un b\rbat
cu mare influen]\ în cre[tinismul primelor timpuri. (V. 4.3.4.1.). Evident, faptul c\
Iisus i s-a ar\tat îl legitimeaz\ ca un martor aparte [i-l pune, într-un anumit fel, pe
acela[i plan cu grupul ales al celor Doisprezece. V. (11).

6.3.3.2. Rela]ia Iisus-ucenici dup\ Pa[te

Cele dou\sprezece apari]ii ale lui Iisus înviat acoper\ persoanele [i sectoarele cele
mai importante din activitatea sa [i din comunitatea cre[tin\ care va ap\rea dup\
moartea lui. Toate sunt selective, nu la întâmplare, c\ci se mi[c\ în cercurile celor mai
apropia]i discipoli, ale ucenicilor, [i la ele particip\ atât femei cât [i b\rba]i. Grupul
care a beneficiat de cele mai multe apari]ii este al celor Doisprezece, numi]i [i cei
Unsprezece, dac\ se are în vedere tr\darea lui Iuda Iscarioteanul. Cercul ales al
ucenicilor, al celor pe care i-a chemat Iisus la începuturile activit\]ii sale publice,
prime[te vizita Înv\]\torului în patru ocazii.
Apari]ia cea mai semnificativ\ este cea din duminica Pa[telui, seara, în casa
din Ierusalim unde sunt aduna]i cei Unsprezece [i, probabil, [i al]i discipoli. Într-o
alt\ ocazie, în Galileea, Iisus se arat\ unora dintre ei – [apte, poate to]i din grupul
celor Unsprezece. Ne putem întreba [i dac\ cei Unsprezece trebuie inclu[i în cei
„cinci sute” [i în „to]i apostolii”, grupuri de asemenea vizitate de Iisus înviat. Dac\
a fost a[a, cei Unsprezece ar fi fost prezen]i întotdeauna când Iisus se arat\ în fa]a
unui grup de discipoli, de b\rba]i sau mixt.
 În ceea ce prive[te celelalte cinci apari]ii, trei sunt destinate unei singure
persoane (Maria Magdalena, Petru [i Iacob, în aceast\ ordine) [i dou\ unui grup
restrâns de b\rba]i (Cleopa [i un alt discipol, anonim, care merg spre Emaus) sau
femei (Maria Magdalena, Maria lui Alfeu [i altele). Acest grup de femei îl ajutaser\
pe Iisus [i pe cei Doisprezece când erau în Galileea [i, de aceea, îi erau discipole
ferme. Acela[i lucru se poate spune despre Cleopa [i tovar\[ul s\u de drum,
apar]inând cercului intermediar de discipoli. Cazul cel mai surprinz\tor este al lui
Iacob, fratele mai mare al lui Iisus, care, în timpul activit\]ii lui publice, se ar\tase
mai degrab\ reticent, chiar critic fa]\ de el. Apoi, cu o parte important\ a familiei,
inclusiv mama, plecase la Ierusalim urmând pa[ii fratelui s\u [i stabilindu-se acolo
definitiv. Prin apari]ia lui unic\ [i aparte, chiar dac\ posterioar\ celor în fa]a lui
Petru [i a celor Doisprezece/Unsprezece, Iisus îl confirm\ pe Iacob ca pe unul din
stâlpii cre[tinismului timpuriu, conduc\tor al comunit\]ii din Ierusalim.
Ar\t\rile se produc întotdeauna ca rezultat al ini]iativei personale a lui Iisus,
care-i ia prin surprindere pe destinatari. Se produc în locuri diferite, dar
întotdeauna legate de locurile prin care au mers Iisus [i ucenicii înainte de
moartea lui. Astfel, în Ierusalim, se vorbe[te de o cas\ în interiorul zidurilor în care
apostolii sunt reuni]i (cenaculum?) [i despre Muntele M\slinilor, locul obi[nuit de
întâlnire a grupului lui Iisus [i loc de trecere între Ierusalim [i Betania. Excep]ie
este Emaus, sat la unsprezece kilometri de Ierusalim (Luca 24,13) [i care, în
diferitele ipoteze de localizare, este mereu situat la vest de ora[, o zon\
nemen]ionat\ de evanghelii în leg\tur\ cu deplas\rile lui Iisus. În ce prive[te
Galileea, locurile sunt un munte nespecificat [i malul lacului. Un punct aparte [i
exact în Ierusalim este gr\dina în care se afl\ mormântul [i zona din jur, un loc
pus în leg\tur\ cu femeile [i cu descoperirea mormântului gol. Aici le apare Iisus
înainte de a se ar\ta discipolilor b\rba]i.
Apari]ia este prezentat\ ca o „vedere” real\, o vizualizare, nu ca o „viziune”:
Iisus este prezent ca persoan\. Nu se spune c\ discipolii ar fi avut viziuni sau vise
sau experien]e ezoterice sau o revela]ie misterioas\. Nu se spune c\ au c\zut într-
o stare de percep]ie paranormal\, c\ trec printr-un fel de halucina]ie care le
permite s\ vad\ dimensiuni ale realit\]ii necunoscute în registrul obi[nuit al
percep]iei. Nu atât ei „v\d”, ci Iisus se las\ „v\zut” de ei, când [i unde vrea. Nu
ucenicii aleg s\-l vad\, nici nu utilizeaz\, ca s\-l perceap\, tehnici paranormale.
Fiecare viziune începe [i se sfâr[e[te când vrea [i decide Iisus. În plus, el nu se
prezint\ înconjurat de o lumin\ orbitoare sau nimbat de slav\ suprauman\, nu
vine printre nori sau tunete, ca o fiin]\ cereasc\ coborât\ pe p\mânt. Normalitatea
domin\ relat\rile despre apari]ii. O apari]ie nu este o viziune: într-o apari]ie exist\
un personaj care vrea s\ se manifeste; o viziune, în schimb, este o explorare de
lumi necunoscute (reale sau imaginare).
Aceasta nu înseamn\, îns\, c\ „vederea” ucenicilor este automat\, ca în
fiecare diminea]\ când deschidem ochii dup\ somnul nop]ii [i imediat începem
s\ percepem obiectele. Ucenicii îl v\d pe Iisus, au acces la prezen]a lui, doar când
el se identific\ printr-un cuvânt [i/sau gest sau când îl recunosc gra]ie unui semn
pe care îl face. Acesta este motivul pentru care Iisus se arat\ doar ucenicilor,
oameni care îl cunosc [i vor fi capabili s\-[i dea seama cine este.
 De exemplu, în seara duminicii Pa[telui Iisus apare printre ucenici [i li se
adreseaz\ cu salutul iudaic obi[nuit: „Pace vou\” (Luca 24,36; Ioan 20,19). Apoi le
arat\ urmele crucific\rii vizibile pe trup, concret, g\urile cuielor în mâini [i
picioare [i ale s\biei în coast\. {i, conform lui Ioan 20,22, le zice: „Lua]i Duh
Sfânt”. Atunci – [i numai atunci – î[i dau seama cine este. Uneori un cuvânt este
suficient. Astfel, chiar în ziua de Pa[te, diminea]a, Maria Magdalena este în gr\din\
lâng\ mormânt [i – potrivit lui Ioan 20,14 – „a v\zut pe Iisus stând, dar nu [tia c\
este Iisus”. Crede c\ este gr\dinarul, pân\ când Iisus o strig\ pe nume: „Maria!”
Doar atunci ea exclam\: „Rabuni!”(„Înv\]\torule”, în aramaic\), formula obi[nuit\
cu care discipolii i se adreseaz\ lui Iisus.
În ceea ce prive[te semnele, întâlnirea lui Iisus cu Cleopa [i cu cel\lalt discipol
pe drumul c\tre Emaus se încheie cu semnul pâinii pe care o binecuvânteaz\ [i
care este frânt\ [i împ\r]it\. Luca 24,31 continu\: „{i s-au deschis ochii lor [i l-au
cunoscut”. C\ci Iisus mergea [i vorbea cu ei de-o bucat\ de vreme, dar „ochii lor
nu erau capabili s\-l recunoasc\”1 (Luca 24,16). Motivul e evident: asprimea
sufletului, insensibilitatea. Nu credeau c\ ar fi putut învia din mor]i. La fel, Iisus se
arat\ lâng\ lacul Galileea [i „ucenicii [cei [apte] n-au [tiut c\ este Iisus” (Ioan
21,4). Dup\ un pescuit total ineficient, urmeaz\ indica]iile lui Iisus [i umplu barca
de pe[te. Atunci [în fa]a acestui semn miraculos] „a zis lui Petru ucenicul acela pe
care-l iubea Iisus: Domnul este!” (Ioan 21,7).
A[adar, trebuie vorbit de un „v\zut” aparte, nu automat, care „se activeaz\”
doar când se produc circumstan]ele propice care duc la descoperirea identit\]ii
celui din fa]a lor, a ucenicilor. Cine îl cunoa[te îl recunoa[te, odat\ dep\[ite
limitele îndoielii sau decep]iei. Îndoiala nu e ceva neobi[nuit în relat\rile despre
apari]ii: îndoiala îi cuprinde pe discipolii reuni]i, în particular pe cei Unsprezece (v.
Matei 28,17; Luca 24,38.41). Îndoiala pune st\pânire [i pe Toma care, la prima
apari]ie a lui Iisus nu se afla cu ceilal]i [i, de aceea, nu avusese ocazia s\-l vad\ (v.
Ioan 20,15.27). Cum am ar\tat, îndoiala apare din cauza asprimii suflete[ti [i a
absen]ei în]elegerii, ca în cazul celor doi apostoli care mergeau la Emaus [i au fost
urma]i de Iisus (v. Luca 24,25). Îndoiala este dificultatea care trebuie dep\[it\ ca
apari]ia lui Iisus s\ fie „acceptat\” [i primit\ f\r\ suspiciuni, cu inima deschis\.
Deseori îndoiala nu este o alternativ\ la credin]\, ci un pas anterior, care dispare
când este substituit de c\ldur\ [i de bucuria de a-l vedea pe Iisus. Fire[te, cine se
îndoie[te î[i amân\ r\spunsul final, merge spre credin]\, dar nu f\r\ efort. În cazul
apari]iilor, dubiul a fost o mi[care ineluctabil\ a spiritului, dezorientat în fa]a unui
eveniment incomparabil. De aceea, cei Unsprezece care urc\ pe muntele unde le
apare Iisus „îl ador\”, chiar dac\ înainte „se îndoiser\” (v. Matei 28,17). Cele dou\
momente nu se exclud, ci instituie o trecere necesar\: la credin]a c\ Iisus a înviat
cu adev\rat [i la convingerea c\ nu v\d o fantasm\ sau au o halucina]ie.
Într-adev\r, în ciuda dificult\]ilor în „v\zut”, nici o apari]ie nu se încheie cu un
e[ec, un refuz sau negare. Iisus alege cu grij\ oamenii, locurile [i momentele când
se arat\ ucenicilor, de parc\ prin apari]ii ar vrea s\-[i recapituleze activitatea.
Îndoiala [i lipsa de în]elegere a proiectului lui Iisus caracterizaser\ nu în pu]ine
ocazii r\spunsul ucenicilor. Deci nu e surprinz\tor c\ acum, dup\ înviere, dubiul
s\ continuie s\-i asalteze. În fa]a îndoielii, cuvintele lui Iisus sunt pu]ine, de parc\
i-ar fi de ajuns s\ se arate discipolilor, de parc\ unica sa preocupare ar fi s\-i
asigure de prezen]a lui constant\ acum, când începe un timp diferit: timpul
misiunii pretutindeni pe p\mânt, timpul construirii comunit\]ii, al constituirii
Bisericii.
 Rela]ia pe care o stabile[te Iisus, dup\ Pa[te, cu ucenicii este una de mare
complicitate. În primul rând, mesajul central este acela[i, c\ a trecut prin supliciul
crucii [i c\ acum, înviat, î[i caut\ prietenii. În ultim\ instan]\, Iisus se mi[c\ [i se
comport\ în parametri de proximitate: martorii învierii lui, pe care el îi alege, nu
sunt ni[te necunoscu]i sau sosi]i în ultimul ceas. Sunt oameni care au împ\r]it cu
el via]a [i acum au bucuria de a-l vedea din nou, cu un trup transformat,
transfigurat.

6.3.4. O istorie dincolo de istorie

În cel mai vechi enun] despre cele patru evenimente fondatoare ale cre[tinismului
(moartea, înmormântarea, învierea [i ar\t\rile lui Iisus), transmis de apostolul
Pavel în Epistola întâia c\tre Corinteni (15, 3-5) se vorbe[te despre împlinirea
Scripturilor. Moartea [i învierea „a treia zi” sunt, în ultim\ instan]\, op]iunile lui
Dumnezeu în leg\tur\ cu Iisus, Fiul s\u, pe care acesta le-a primit. Moartea este
rodul libert\]ii lui Iisus, dar învierea – un act liber al lui Dumnezeu: Iisus a vrut s\-[i
dea via]a, iar Dumnezeu a vrut s\-l elibereze de moarte. Se produce un schimb
reciproc de daruri, a c\rui beneficiar\ este umanitatea, acum deschis\ speran]ei.
„A învia” nu înseamn\ revenire la via]a anterioar\, cum a revenit Laz\r, nici nu
înseamn\ adoptarea altei forme de via]\ din multele posibile. A învia înseamn\ a
intra în spa]iul lui Dumnezeu o dat\ pentru totdeauna, înseamn\ a accede la
plenitudine, a ajunge la cer. Odat\ înviat, Iisus inaugureaz\ via]a viitoare, lumea
definitiv\. Manifestarea acestei st\ri de fericire [i pace o avem în trupul s\u trans-
figurat [i spiritualizat. Finalul istoriei, marea zi, este aici. Scrierile iudaice din
epoc\, mai ales cele ap\rute în vremuri de persecu]ie, declarau cu t\rie c\
Dumnezeu va d\rui celor care au suferit pe nedrept „o via]\ nou\ [i ve[nic\”
(Cartea a doua a Macabeilor 7,9); cei care au murit pentru el „se vor trezi la via]\”
(Testamentul lui Iuda 25,4).
Toate acestea sunt anticipate de Iisus. Cu învierea lui începe noua lume. Dac\
viitorul începe acum e fiindc\ Iisus înviat nu este un spirit care urc\ la cer [i
coboar\, care str\bate spa]iile f\r\ servitutea trupului: trupul lui nu s-a desf\cut,
nici nu a putrezit, ci s-a transformat, continu\ viu dincolo de moarte. De aceea, în
relat\rile despre apari]ii, Iisus vorbe[te, m\nânc\, îi invit\ pe ucenici s\-i pip\ie
carnea [i oasele sau s\ verifice r\nile pe care le-a l\sat r\stignirea în trup. Acest
trup este garan]ia continuit\]ii între înainte [i dup\ moarte: cel înviat este cel
r\stignit, nu a murit altul în locul lui.
Pe de alt\ parte, trupul lui Iisus nu este exact cum era, c\ci înainte s\ moar\
era supus, ca oricare altul, degrad\rii, iar acum este un trup incoruptibil, care
învinge legile materiei. Iisus apare între ucenici, de[i u[ile înc\perii în care se afl\
ei sunt închise. Ce surprinde nu e atât c\ Iisus poate „str\bate” pere]i, ci c\ se
arat\ ucenicilor când vrea [i unde vrea. Paradoxul unui trup care este [i nu este
acela[i dinainte îl exprim\ apostolul Pavel când spune c\ trupul lui Iisus înviat e
un „trup duhovnicesc”, care trebuie distins de un „trup p\mântesc” sau fizic, apt
exclusiv pentru p\mântul pe care tr\im (Epistola întâia c\tre Corinteni a Sfântului
Apostol Pavel 15,44). Iisus însu[i afirm\ c\ dup\ înviere oamenii nu vor mai fi
supu[i dorin]elor acestei lumi, ci „vor fi ca îngerii din ceruri” (Marcu, 12,25). Într-un
cuvânt, trupul înviat este un trup transformat, transfigurat, primul care cunoa[te
trecerea de la moarte la via]\.
 Dar aceast\ trecere r\mâne ascuns\ ochilor oamenilor [i, de aceea, oric\rei
m\sur\ri [i verific\ri. Nu-i [tim decât rezultatele, efectele. Evangheliile canonice
nu spun, nici nu vor s\ spun\ cum a înviat Iisus, c\ci sunt con[tiente c\ învierea
lui se afl\ la grani]a a ceea ce nu este verificabil. Explica]iile care se pretind bazate
pe fizica modern\ (trupul lui Iisus s-ar fi convertit în energie) sunt, în definitiv,
încerc\ri fragile [i îndoielnice ce vor s\ explice cum ar fi putut s\ dispar\ trupul
din mormânt. Chiar în sec. II d.Hr., Evanghelia lui Petru, un text apocrif, a îndr\znit
s\ mearg\ mai departe de evangheliile canonice [i a „descris” învierea lui Iisus
imaginând doi b\rba]i care, în fa]a ochilor ului]i ai solda]ilor care f\ceau de paz\,
ar fi coborât din cer s\-l ia pe cel din mormânt – Iisus – [i, apucându-l de mân\, l-
ar fi purtat spre cer (35-42). De fapt, ambele explica]ii, cea actual\ [i cea antic\, se
încheie cu informa]ia care constituia punctul de plecare: trupul lui Iisus nu este
strict p\mântesc.
Nu serve[te, pentru a în]elege învierea, nici modelul elenistic al apoteozelor
eroilor sau al ridic\rii la cer a personajelor considerate sfinte, care revin la via]\
r\mânând nemuritori. Învierea nu este supravie]uirea f\pturii umane, ci
transformarea sa, recuperarea deplin\ a umanit\]ii sale într-o lume nou\. Trupul
lui Iisus înviat este nemuritor, dar mai ales este un trup transfigurat, în el
umanitatea nu s-a pierdut înghi]it\ de spirit. Dimpotriv\, Duhul lui Dumnezeu (cu
majuscul\) a modelat-o diferit, dincolo de orice sl\biciune [i neputin]\.
De aceea, e inutil\ c\utarea eviden]elor, de parc\ învierea ar putea fi
demonstrat\ incontestabil sau, invers, negat\ ca o absurditate. A[a cum afirm\ M.
Bockmuehl, drumul de acces spre înviere este acela al relat\rilor martorilor care l-
au v\zut pe Iisus sau care au v\zut mormântul gol. Acest drum r\mâne o întrebare
deschis\, nu se poate l\sa deoparte ca un detaliu f\r\ importan]\. Atât
descoperirea mormântului gol, cât [i primele apari]ii ale celui înviat – a[a afirm\
martorii – au loc, în aceast\ ordine, în aceea[i zi: duminica Pa[telui, adic\ la trei
zile dup\ moartea lui Iisus. De vineri seara, momentul înmormânt\rii, pân\
duminic\ la prima oar\ a dimine]ii, ora la care femeile î[i dau seama c\ trupul lui
nu este în mormânt, trec trei zile (num\rând [i vineri) în care aparent, nu se
întâmpl\ nimic. Pân\ nu vor exista primele m\rturii c\ mormântul este gol, Iisus
nu se va manifesta unor discipoli.
Toate acestea nu pot avea loc decât duminic\, c\ci sâmb\ta e zi de odihn\
pentru evrei. „A treia zi”, duminic\, e prima zi apt\ ca [tirea s\ irump\: cele cinci
apari]ii din duminica Pa[telui dovedesc c\ Iisus a ales aceast\ zi, a treia dup\
moarte, pentru a face cunoscut\ învierea sa. Trei zile înseamn\ un timp scurt, dar
în acela[i timp, e timpul necesar pentru a certifica – conform obiceiurilor evreie[ti
– c\ defunctul a murit cu adev\rat. Dar a treia zi, duminic\, în loc s\ fie data care
confirm\ moartea lui Iisus, devine data care indic\ învierea lui. Nu e surprinz\tor
c\, pentru primii cre[tini, duminic\ sau prima zi a s\pt\mânii a fost ziua prin
excelen]\, ziua interven]iei lui Dumnezeu în trupul lui Iisus. Duminica a „atras”
pân\ [i semnul pâinii [i vinului (Euharistia), care a fost realizat joi, [i
comemorarea mor]ii lui Iisus, care a avut loc vineri. Evenimentul învierii a devenit,
din prima clip\, nucleul vie]ii comunit\]ii cre[tine.
 Învierea lui Iisus este un eveniment ce se situeaz\ la frontiera dintre realitatea
istoric\, empiric\, verificabil\, [i realitatea metaistoric\, intuit\ ca verosimil\ [i,
pentru cei care cred, afirmat\ ca necesar\. A vorbi despre înviere conduce, cum
observ\ N. T. Wright, la limita extrem\ a limbajului istoric, filosofic [i teologic. Dar
învierea lui Iisus nu e o modalitate de a spune c\ ucenicii au tr\it gra]ia divin\,
lumina lui Dumnezeu. Sigur, învierea ilumineaz\ – sau scandalizeaz\! – via]a
fiec\ruia, dar impactul provine din ceva anterior experien]ei personale: Iisus, cel
ce fusese r\stignit, nu e în mormânt [i asta fiindc\ a înviat.
Pe de alt\ parte, învierea lui e un eveniment care dep\[e[te coordonatele
oric\rei abord\ri istorice, c\ci intr\ în terenul a ceea ce poate fi sau nu poate fi
crezut. Istoria, cum s-a v\zut, nu r\mâne mut\ în fa]a învierii lui Iisus, dar nu poate
ajunge s\-i în]eleag\ singularitatea, tot ceea ce presupune. Aici, mai mult decât în
oricare alt segment al vie]ii lui Iisus, ne afl\m pe terenul indiciilor – sigur,
argumentate sau argumentabile.
Fereastra care permite o vedere panoramic\ a ceea ce s-a întâmplat este
fereastra credin]ei, c\ci credin]a, ca învierea, este istoric\ [i metaistoric\, are
r\d\cini în istorie, dar o transcende. Nu întâmpl\tor am vorbit despre fereastr\,
c\ci singurii ochi care pot str\punge bezna mormântului sunt ochii lumino[i ai
acelora care, ca femeile sau ca ucenicul iubit, interpreteaz\ corect mormântul gol
[i nu se îndoiesc în fa]a apari]iei neb\nuite [i surprinz\toare a celui înviat. În
ultim\ instan]\, ochii martorilor au v\zut clar [i cuvântul lor e demn de crezare.
Dar nici ei nu au „v\zut” învierea. Au v\zut, îns\, ceva mai important: chiar pe cel
înviat, care li s-a ar\tat personal [i i-a chemat pe nume.
Arta va ajuta înfr\]irea celor dou\ drumuri ce duc la evenimentul singular care
este învierea lui Iisus. Pe retablul gotic din biserica Santa Maria de Guimerà, oper\
a lui Ramon de Mur (sec. XV), p\strat în muzeul episcopal din ora[ul Vic, este
reprezentat momentul în care Iisus, transfigurat [i victorios, iese din mormânt:
solda]ii au r\mas ca mor]i [i ]in ochii închi[i. Unica figur\ care-i ]ine deschi[i e o
femeie care prive[te totul de la o fereastr\ situat\ în unghiul din stânga sus: Maria,
Maica Domnului, care reprezint\ comunitatea bisericeasc\ [i credin]a ei în înviere.
Marele martor actual al lui Iisus înviat sunt cei care cred în el. Retablul gotic din
Guimerà, apar]inând modelelor iconografice occidentale, prezint\ istoria –
mormântul gol, personajele – trecut\ prin credin]\. Pe de alt\ parte, în biserica
Sant Roc din Argilaga (Tarragona), o icoan\ pictat\ în m\n\stirea Sfântul Nicolae
din Dalmerie (Languedoc, Fran]a) prezint\, conform modelului iconografic
oriental, dimensiunile [i for]a învierii lui Iisus. Iisus coboar\ în Infern, în regatul
mor]ii, unde îl a[teapt\ o mul]ime de oameni supu[i sclaviei [i lan]urilor mor]ii.
Acum, odat\ rupt orice lan] [i înl\n]uit\ orice oprimare, Iisus d\ mâna întregii
umanit\]i, b\rba]i [i femei, reprezenta]i de Adam [i Eva, [i se preg\te[te s\-i
scoat\ din abisul mor]ii ca s\-i duc\ în Împ\r\]ia lui sl\vit\. Umanitatea nu este
destinat\ mor]ii, ci vie]ii. Drumul str\b\tut de cel ce i-a precedat a culminat în
via]a cea nou\ [i fericit\, Împ\r\]ia cereasc\. Misiunea încredin]at\ ucenicilor nu
se va îndep\rta de un drum atât de promi]\tor.

7. EPILOG
Istoriei i-a revenit misiunea s\ arate c\ memoria lui Iisus, un profet [i rabin evreu
din sec. I, n-a încetat s\ creasc\ de dou\ mii de ani [i c\, mai ales în sec. XX, s-a
extins pe tot p\mântul. Dar chiar din primul moment, cei ce i-au fost adep]i [i au
v\zut în el pe Fiul lui Dumnezeu nu s-au identificat cu o etnie, o cultur\ sau o
limb\, ci au încercat s\ introduc\ mesajul lui în multiple [i variate forme de via]\.
Cre[tinismul p\streaz\ memoria lui Iisus, Hristosul, îi continu\ opera [i-l propune
ca punct de referin]\ fundamental al existen]ei. Proiectul lui, viziunea lui despre
Dumnezeu [i umanitate, despre prezent [i viitor, a sus]inut [i sus]ine multe
drumuri [i speran]e, cum sus]ine [i în fa]a multor nefericiri [i adversit\]i. I se pot
pune multe întreb\ri lui Iisus [i se pot pune multe despre Iisus, dar cel ce se
apropie de el [i de mesajul lui prime[te nu doar r\spunsuri, ci [i întreb\ri
solicitante.
Privind acum, la finalul acestei c\r]i, ansamblul vie]ii lui Iisus, moartea lui pe
cruce apare ca principala dificultate, ca elementul cel mai greu de în]eles. Nu este
ea, în ultim\ instan]\, o agresiune nejustificat\ [i nedreapt\? Trebuia s\ treac\
salvarea, mântuirea umanit\]ii prin moartea trimisului lui Dumnezeu? Pe de alt\
parte, de ce trebuia s\ încheie via]a aceea supliciul crucific\rii, o suferin]\
excesiv\, atât din perspectiva lui Dumnezeu, care a vrut-o, cât [i a lui Iisus, care a
acceptat-o? De ce trebuia s\ moar\ un inocent ca un vinovat? De ce Fiul lui
Dumnezeu a sfâr[it r\stignit pe o cruce acuzat c\ este blasfemator, cu o pedeaps\
care, potrivit Legii iudaice, era proprie tocmai blestema]ilor de Dumnezeu?
R\spunsul la aceste întreb\ri nu se afl\ în afara durerii lumii, a b\rba]ilor [i
femeilor care tr\iesc în ea, în afara suferin]elor atâtor nevinova]i cu care s-a
identificat Iisus [i a c\ror via]\ a împ\rt\[it-o. Via]a lui reproduce via]a tuturor
b\rba]ilor [i femeilor care au tr\it, tr\iesc [i vor tr\i pe acest p\mânt. Omenescul
lui este cunoscut, familiar, apropiat. Sentimentele lui nu sunt deasupra
sentimentelor umane, ci se întrep\trund cu ele profund. Nimic din ce e omenesc
nu-i este str\in, nici p\timirea [i moartea, dispre]ul [i nedreptatea.
Iisus s-a identificat în mod deosebit cu cei s\raci [i umili, cu cei ignoran]i [i
simpli, cu bolnavii [i cu copiii, cu to]i cei care tr\iesc în afara centrelor de putere [i
ale marilor decizii luate de oameni. În timpul vie]ii sale i s-au plâns [i i-au adresat
rug\min]i oameni necunoscu]i, care veneau la el ca la ultima/unica speran]\ la
care puteau aspira. A devenit ap\r\torul s\racilor, nu a fugit de compania
p\c\to[ilor – marginalii pe plan religios ai timpului s\u – [i a criticat aspru o
religiozitate satisf\cut\ de sine. Iisus nu lupt\ s\ d\râme institu]iile, ci s\
înt\reasc\ [i l\rgeasc\ valoarea omului: sâmb\ta este pentru om, nu omul pentru
sâmb\t\. Pentru el, cauza aproapelui este sfânt\, nu admite discu]ie. Când s\racii
cer, trebuie s\ li se dea f\r\ întârziere sau scuze. Nu pot continua ca victime
eterne ale unei istorii construite pe dominare [i îmbog\]ire. De aceea cre[tinismul
– mereu fidel evangheliei lui Iisus – îi ap\r\ pe cei s\raci [i este un sprijin pentru
cei care î[i v\d negat\ demnitatea ultim\: aceea de a fi fii ai Tat\lui ceresc.
 S\mân]a sem\nat\ de Iisus, de solidaritate nelimitat\ [i necondi]ionat\, a
rodit imprevizibil [i paradoxal în învierea lui. Învierea a deschis un drum nou,
dincolo de moarte. Iisus a tr\it, în toate fazele ei, o via]\ s\rac\, f\r\ un cuib al lui,
o via]\ pe care ucenicii s\i cei mai apropia]i, mai ales cei Doisprezece, [i-au
însu[it-o. Iar când proiectul p\rea îngropat de o putere care, ca orice putere, c\uta
s\ se afirme, a ap\rut o întors\tur\ nea[teptat\, care a relansat, cu for]\, mesajul
Împ\r\]iei, nucleul predic\rii sale: cel ce murise va tr\i ve[nic. Din acea zi de
Pa[te, accentul a trecut de pe mesaj pe mesager. Trupul r\stignit [i transfigurat al
lui Iisus, fiin]a lui întreag\, divin\ [i uman\, a devenit punctul central, crucial.
Învierea lui a purtat pecetea iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul s\u iubit [i pentru
toat\ omenirea. Dup\ ce ucenicii l-au v\zut eliberat de lan]urile mor]ii, a fost
limpede nucleul indestructibil al persoanei sale [i, prin urmare, al credin]ei
cre[tinilor: Iisus, Hristosul, a murit [i a înviat.
Comunitatea timpurie, Biserica primelor timpuri, s-a zidit pe aceast\
convingere. Biserica nu a ap\rut dintr-un determinism sociologic, dintr-un hazard
conjunctural sau din înc\p\]ânarea unor ucenici de a dezvolta un proiect care,
odat\ cu moartea tragic\ a ini]iatorului, p\rea decapitat. Iisus a vrut s\ strâng\ în
jurul s\u un grup de ucenici, a chemat doisprezece dintre ei [i le-a încredin]at
noul leg\mânt, continuitatea cuvintelor sale [i a gesturilor sale de vindecare [i
mil\. Nu a f\cut îns\ din ucenicii trimi[i în misiune activi[ti avizi de eficien]\. Nu a
vrut nici s\-i introduc\ în erudi]ie speculativ\, accesibil\ doar ini]ia]ilor. Evanghelia
lui nu este prozelitism, nici gnoz\. Iisus îi cheam\ pe cei Doisprezece, dar le
vorbe[te pu]in doar lor. Instruirea ucenicilor se face pe baz\ de imita]ie, c\ci în
via]a lui Iisus exist\ o singur\ urgen]\: s\ proclame întâietatea lui Dumnezeu [i a
Împ\r\]iei sale, s\ o comunice printr-un limbaj evocator [i eficient, limbajul
parabolei [i al miracolului, s\ explice c\ el este Tat\l tuturor oamenilor.
Pentru Iisus, realitatea nu este niciodat\ un m\nunchi de proiecte e[uate sau
abandonate la jum\tate de drum, nici un mediu în care trebuie s\ domine
neîncrederea [i autoap\rarea. Pentru el lumea este un spa]iu complex, ostil
uneori, în care violen]a poate fi învins\ prin compasiune. Acesta este registrul
fundamental al existen]ei sale: iubirea deschis\ tuturor, d\ruirea propriei existen]e
ca instrument eficient de mântuire. În evanghelia lui Iisus, istoria este visat\ ca un
spa]iu al construc]iei, nu al distrugerii, un spa]iu în care solicitudinea substituie
respingerea, unde întotdeauna e loc pentru constructorii p\cii. „Pace vou\” sunt
cuvintele cu care Iisus înviat le adreseaz\ ucenicilor reuni]i care, de fric\, se
închiseser\ în spatele u[ilor.
El îns\ apare în mijlocul lor [i teama se transform\ în bucuria reg\sirii.
R\spunsul la nedreptate nu este confruntarea, ci dreptatea, adic\ iertarea d\ruit\
[i pacea oferit\: via]a definitiv\ pe care Iisus o posed\ dup\ înviere nu este un
semn de r\zbunare împotriva adversarilor, ci pecetea unei noi umanit\]i. Învierea
nu este revendicarea figurii lui Iisus, pe care Dumnezeu ar fi f\cut-o pentru a-i lovi
pe cei ce l-au dus la moarte. Dac\ aceasta ar fi fost inten]ia esen]ial\, Iisus înviat
le-ar fi ap\rut marilor preo]i [i celorlal]i conduc\tori ai Israelului [i le-ar fi repro[at
purtarea. El se arat\ îns\ ucenicilor, prietenilor, care, majoritatea, cedaser\,
abandonându-l în momentul încerc\rii. Ace[tia sunt cei ce trebuie s\ [tie c\ el
tr\ie[te. Cre[tinismul nu se bazeaz\ pe dovezi incontestabile – care, în fond, pot fi
negate sau mistificate – ci pe martori demni de încredere [i fideli.
 Mesajul Împ\r\]iei predicat de Iisus încearc\ s\-l apropie pe Dumnezeu de
inima oamenilor. Rug\ciunea f\cut\ cu încredere – al c\rei model este Iisus însu[i
–, orientarea vie]ii – bazat\ pe poc\in]a inimii, gestul generos fa]\ de aproape – ca
al bunului samaritean – sunt expresii limpezi ale drumului nou deschis de el. La
fel, în rela]ie cu ceilal]i, slujirea umil\, niciodat\ e[uat\, rela]iile umane p\strate, în
ciuda spiritului r\u al discordiei [i scind\rii, c\ldura unei primiri sincere indic\ un
nou mod de a vedea [i tr\i. Trecerea lui Iisus prin istoria omenirii reprezint\ o
schimbare radical\, o autentic\ revolu]ie a certitudinilor [i atitudinilor interioare.
Totul începe, îns\, cu o altfel de privire asupra realit\]ii, pornit\ din inim\ [i
capabil\ s\ scoat\ blânde]e din asprime, bun\tate din r\utate, iubire din ur\.
Civiliza]ia iubirii cre[te odat\ cu cultura iert\rii. Iertarea este o piatr\ unghiular\ a
cre[tinismului. Dar ceea ce face cu totul singular\ via]a lui Iisus este c\ istoria lui,
de[i coincide cu istoria uman\, o transcende. Cre[tinismul afirm\ c\ el va veni s\
judece viii [i mor]ii, cu alte cuvinte, c\ va fi o discernere a inten]iilor [i
comportamentelor, în care m\sura o constituie iubirea. Învierea lui Iisus implic\
victoria asupra mor]ii [i prezen]a activ\, de dimensiuni cosmice, a celui înviat
al\turi de Dumnezeu. Apoi, când va veni ceasul ca aceast\ lume s\ fie reînnoit\,
va avea loc sosirea lui glorioas\. A[adar, Iisus nu doar a trecut personal de la
moarte la via]\, ci atrage spre via]\ orice urm\ de moarte, de durere, de suferin]\.
Crea]ia este transfigurat\. Nu exist\ limite pentru speran]\, nici bariere penteu
bine. Este posibil s\ ne imagin\m sfâr[itul unei lumi f\r\ balastul r\ului [i al
distrugerii celuilalt, o lume ferit\ de holocaust [i de gulaguri. Adev\rul va prevala.
Proiectul lui Iisus nu este un vis r\mas între paranteze, în a[teptarea unui viitor
mai mult sau mai pu]in îndep\rtat. Istoria uman\ nu se poate hr\ni cu resemnare
[i revolt\. Grani]a dintre timp [i eternitate, dintre clarobscur [i lumin\ plin\ se
[terge când str\lucesc pe p\mânt scânteile lumii noi, când îl aprinde focul lui.
Iisus r\mâne un personaj „istoric” în m\sura în care a f\g\duit: „Eu cu voi sunt
în toate zilele, pân\ la sfâr[itul veacului” (Matei 28,20). Gra]ie acestei prezen]e
salvatoare, r\ul poate fi învins, iar frica de moarte nu devine un co[mar. Energiile
izvorîte din evanghelia lui Iisus sunt puternice [i fortific\.
Învierea lui este începutul unei noi crea]ii, str\b\tute de frumuse]e. Lumea
viitoare a început deja s\ se manifeste. Ar\t\rile celui înviat sunt începutul ei. Nu
sunt imposibil de reprodus în medii [i situa]ii complexe, chiar când pare c\ nu
mai este loc pentru speran]\. Învierea oamenilor [i popoarelor, a întregi
continente, este oglindit\ de lumina vie]ii care iese din mormântul lui Iisus.
Mormântul acela era situat într-o gr\din\, în care Iisus, ca s\ fie recunoscut, a
strigat pe nume o ucenic\: „Maria!” Umanitatea a început [i ea într-o gr\din\,
gr\dina Edenului, în care Dumnezeu sta de vorb\ cu b\rbatul [i cu femeia,
prietenii s\i. Exist\ o rela]ie fecund\ între gr\dina primei crea]ii – aceea a
Paradisului – [i gr\dina celei de-a doua crea]ii – aceea a noii umanit\]i – care se
cristalizeaz\ în trupul transfigurat de slava divin\ al lui Iisus. De aceea este util [i
necesar s\ recuper\m memoria Paradisului, s\ facem s\ creasc\ gr\dini de
fraternitate într-o lume chemat\ s\ fie nou\.

A
Aguirre, R., 384
Altman, R.I.S., 22
Arav, R., 70
B
Bagatti, B., 69
Barbaglio, G., 10, 143, 161, 238
Bauckham, R., 170
Becker, J., 11
Bockmuehl, M., 598
Brown, R.E., 38, 498, 515, 521, 548, 567, 579
Bultmann, R., 17, 18

C
Charlesworth, J.H., 70, 81
Chilton, B., 9, 186, 215, 222, 394, 402, 425, 429
Crossan, J.D., 35, 38, 238
Cureton, W., 55

D
Dodd, C.H., 349
Dunn, J.D.G., 10, 27, 268, 370, 391, 459, 477
Dupont, J., .333, 344

E
Evans, C.A., 189

F
Fitzmyer, J., 21, 22, 177
Flesher, P., 22
Flusser, D., 16, 130, 132
Freyne, S., 65, 74, 179
Fuchs, K., 22
Fusco, V., 60, 433

G
Gnilka, J., 206
Green, J.B., 463
Grelot, P., 91
Guijarro, S., 233

H
Hengel, M., 72, 116, 177, 232
Hoffmann, P., 30
Hofius, O., 37
Holmberg, B., 585
Horsley, R.A., 485
Hugo, V., 17

J
Jeremias, J., 37, 163, 385
Jossua, J.P., 16

K
Kee, H.C., 362, 391
Klausner, J., 51, 486
Kloppenborg, J.S., 30
Koester, H., 35
L
Lemaire, A., 21, 22
Lémonon, J.P., 543
Loffreda, S., 69
Luz, U., 416, 430

M
Malina, B.J., 374
Marchadour, A., 371
Marrou, H.I., 10
McCarter, K., 22
Meier, J.P., 10, 50, 103, 137, 149, 158, 162, 169, 192, 196, 205, 210, 254, 275, 365, 378
Men, A., 309, 427
Merklein, H., 394
Meyer, B.F., 461
Meyers, C.L., 67
Meyers, E.M., 22, 67, 69

N
Norelli, E., 39

O
O’Callaghan, J., 24

P
Pascal, B., 16
Paulus, H.E.G., 586
Perrot, C., 10, 196, 200
Pines, S., 50
Puig i Tàrrech, A., ??

R
Reed, J.L., 69
Reimarus, H.S., 17, 586
Reiser, M., 328
Renan, E., 186
Riccardi, A., 11
Roberts, C.H., 24
Robinson, J.M., 30

S
Sand, G., 17
Sanders, E.P., 83, 96, 106, 267, 401
Schlosser, J., 10, 340, 381,444, 481
Schweitzer, A., 17, 317
Segalla, G., 13,
Skeat, T.C., 24
Smith, M., 40, 41
Stanton, G., 23, 24, 33, 36, 325
Strauss, D.F., 305

T
Tcherikover, V., 93
Theissen, G., 10, 14, 18, 49, 60, 74, 118, 122, 196, 199, 217, 225, 268, 315, 358, 370, 419, 427, 429,
491, 502, 590
Thiede, C.P., 24
Tragan, P.R., 11, 29
Tuckett, C.M., 31

V
Verdaguer, J., 17
Vermes, G., 16, 81, 84, 192, 365
Vigny, A. de ~, 17,
Voltaire, François-Marie Arouet de ~, 16

W
Weiss, Z., 88,
Wright, N.T., 599
C|R}ILE BIBLIEI

Vechiul Testament

Pentateuhul

Geneza
1,10, 340
1,27, 399, 414
1,28, 182, 191
2,3, 87
2,24, 414
19,1-29, 229
24,48, 168
28,12, 102
29,12, 168
29,15, 168
38,8, 168

Exodul
2,10, 170
3,6, 284
3,8, 88
3,14, 374
12,13, 473
12,29, 168
12,46, 472
16, 291, 377
19,4, 458
19,5.8, 404
20, 405, 406
20,2-17, 404
20,3, 407
20,4, 117
20,5, 405
20,7, 407
20,8-11, 420
20,11, 420
20,12, 399, 408
20,12-16, 400
20,13, 410
20,15, 417
20,16, 419
20,17, 414
21,12, 410
21,13, 410
21,17, 399, 410
21,23-25, 429
21,32, 522
22,26-27, 430
23,10-11, 95
24, 476
24,8, 476
24,12.15-18, 445
30,12-15, 152
33,21-23, 374
34,6, 332
34,19-20, 168

Leviticul
11,2-23, 424
14,1-32, 425
18,16, 221
19,18, 400
24,17, 410
25,1-22, 197
27,30, 426

Numerii
6,3, 206
9,10-11, 541
18,15-17, 168
18,21-32, 426
19,1-10, 108
24,17, 155
25,1-15, 125
35,10-15, 410
35,16-18, 410

Deuteronomul
5, 405, 406
5,6-21, 404
5,7, 405
5,8, 117
5,9, 405
5,11, 407
5,12-15, 420
5,15, 420
5,16, 408
5,16-20,
5,17, 400
5,19, 417
5,20, 419
5,21, 414, 418
6,4, 117, 332
6,4-5,
6,6-9, 400, 407
6,13, 405
14,3-21, 424
18,15, 137
18,20, 526
18,22, 505
21,22-23, 570
21,23, 573
22,12, 396
24,1, 399
24,1-4, 399
25,5, 283
27,4-13, 138
27,19, 353
32,6, 345
32,11, 458

C\r]i profetice

Iosua Navi
3,17, 364
6, 364
15,25, 266
21,35, 266

I Regi
2,6, 585
21,2-7, 178

II Regi 5,6-15, 76
5,14, 163
17,23, 524

III Regi
17,18, 366
17,21, 372
19-21, 237
21,13, 499, 526
IV Regi
2,1.6-14, 206
18,37, 536

Isaia
5,1-2, 399
6,5, 212
6,9-10, 330
7,14, 162
8,23, 65
11,11-12, 268
23, 229
24,23, 315
25,6, 470
26,19, 350
29,18, 350
35,5-6, 350
40, 205
40,3, 204
52,13-53,12, 464
53,10-12, 463
53,12, 464
61, 190
61,1, 437
61,1-2, 390
61,1-3, 350
66,13, 345

Ieremia
1,6, 212
1,10, 499
2,30, 465
13,1-11, 349
16,2, 191
19,15, 460
20,7-13, 465
20,18, 191
22,3, 353
26,1-19, 497
26,8-9, 526
26,16, 494
31,31, 476
31,33, 476
31,34, 476
32,39, 476
32,40, 476

Iezechiel
24,15-27, 349
34,13, 269

Ioil
2,13, 332

Amos
8,9, 566

Avacum
3,15, 374

Zaharia
9,9-10a, 437
14,9, 315

Maleahi
2,16, 415
3,1, 207
3,23, 351
3,24, 402

Scrierile

Psalmi
11, 438
16,10, 584
21, 464, 482, 483, 567
21,1, 567, 585
21, 464
21,1, 554
21,8, 464
21,16, 554, 568
21,22, 451
21,30, 464
22,2, 177
30,5, 554, 567
33, 18-19, 584
34,20-21,
68, 464
68,17, 451
68,18, 451
68,25, 568
76,18, 374
98,1, 314
103,13-15, 339
106,28-29, 374
107,28-29,
109,1, 178, 398
110, 189
112, 7-8, 584
115-118, 472
118,1, 82
122,1, 76
132, 138
131,13, 85
145,8, 332
144,13, 314

Iov
9,8, 374

Estera
5,3, 225
7,2, 225

Daniel
7, 440, 441, 443
7,13-14, 439
7,25, 464
10,20-21, 95
11,22, 93
11,35, 464
12,2, 95

Neemia
9,26, 465

I Paralipomena
3,17-19, 163
23,21-22, 168

II Paralipomena
16,14, 579
24,21, 457
C\r]i deuterocanonice

Iudita
8,1, 262

Tobit
4,15, 391

I Macabei
1,46, 89
1,67, 464

2,29-41, 420
2,42, 90
6,59, 90

II Macabei
2,18, 268
3,1, 93
4,2, 93
5,19, 85
6, 464
7, 464
7,9, 597
9,5-28, 523

III Macabei
6, 2-15, 346

Cartea în]elepciunii lui Solomon

2,18, 464
14,4, 346

Ecclesiasticul
9,8, 415
23,9, 408
31,12-32,13, 384
36,13a.16b,
48,10, 402
50,25-26,

Noul Testament

Evanghelia dup\ Matei

1-2, 174
1,1-17, 162
1,6.16.20, 162
1,16.19, 157
1,18, 147, 157
1,18-19, 157
1,18-25, 160
1,19, 148
1,20, 147, 148, 161
1,21, 144
1,23, 162
1,24, 147
1,25, 158, 168, 173
2, 154
2,1, 146, 148, 151, 153
2,1-23, 148, 154
2,2.9-10, 154
2,6, 148
2,11, 146, 157
2,16, 146, 154
2,19, 154
2,22, 146
3, 24
3,3, 205
3,4, 206
3,6,203
3,7, 202
3,8, 202
3,8-9, 402
3,9, 202, 219, 583
3,10, 203
3,11, 203, 204
3,12, 203
3,13, 209
3,14, 205
3,14-15, 209
3,16-17, 211
4,1-11, 212
4,10, 405
4,11, 213
4,12, 45, 215
4,17, 289
4,18, 258
4,18-22, 258
4,23-25, 357
5, 24
5,3-4.6.11-12, 326
5,5.7-10, 327
5,10, 45
5,13.14, 232
5,16, 45
5,17, 404, 431
5,19, 427
5,21, 410
5,21-22, 411
5,21.33, 433
5,21-47, 411
5,23-24, 394, 412
5,25-26, 330
5,28, 414
5,29, 415
5,32, 413, 416
5,33-37, 419
5,34, 407
5,34-35, 407
5,35, 313
5,37, 408
5,39, 429
5,40, 46, 165
5,41, 136
5,42, 46
5,44, 40, 341, 407, 429
5,44-45, 339
5,45, 333, 339, 378, 403, 430, 431
5,46-47, 385, 431
5,48, 347
6,1-18, 397
6,3, 387
6,9-13, 324
6,11, 386
6,12, 412
6,19-20, 418
6,21, 136, 386
6,22-23, 335
6,24, 118, 406
6,25-33, 340
6,25-34, 309
6,26, 340
6,33, 47, 227, 337
7,1, 45
7,2-5, 345
7,7, 47
7,9-11, 340
7,12, 428
7,13-14, 329
7,16-17, 419
7,21, 320
7,21-22, 363
7,24, 43
7,24-27, 79, 322
8-9, 29
8,1-4, 39, 365
8,3, 392
8,5-13, 30, 355
8,8, 432
8,11, 269, 280, 284
8,11-12,284, 328, 378
8,12, 320
8,14-15, 365
8,19, 235
8,20, 235, 440
8,22, 237, 409
8,23-27, 355
8,28, 129, 290
8,28-34, 355
9,1-8, 355
9,2-3, 498
9,3, 498
9,6, 440
9,9, 262
9,11, 219
9,12-13, 380
9,13, 336
9,14, 206
9,14-15, 322
9,15, 217, 397
9,16-17, 321
9,18, 392
9,18-19.23-26, 355
9,20, 276, 396
9,20-22, 355
9,21-22, 234
9,22, 361
9,27, 162
9,27-31, 355
9,32-34, 355
9,35, 357
9,37-38, 271
10, 47
10,1.8, 357
10,2, 258
10,2-4, 252
10,3, 165, 259, 265
10,4, 264, 266
10,5, 271, 389
10,5-15, 270
10,7, 314
10,10, 44, 238
10,16, 235
10,17, 47, 169
10,17-25, 326
10,19, 274
10,23, 317
10,27, 238
10,28, 459
10,30, 341
10,32, 441
10,32-33, 441
10,35, 234
10,37, 409
10,38, 232
10,39, 459
10,40, 235, 269, 272
10,42, 248
11,2.4, 208
11,2-5, 390
11,2-6, 215, 219, 350
11,2-19, 215
11,3, 205, 287
11,4-5, 436
11,5, 110, 372, 400, 403
11,6, 205
11,8, 206
11,9, 220
11,9-11, 456
11,12, 218
11,16-19, 230
11,18, 242
11,18-19, 308, 440
11,19, 60
11,20-24, 229, 380
11,21-23, 284
11,21-24, 361
11,25, 346, 347, 387, 443
11,26, 444
11,27, 331, 400, 432, 444
11,30, 180
12,1-8, 423
12,3-4, 189
12,8, 440
12,9-14, 42, 355, 421
12,11, 108, 422
12,12, 422
12,14,
12,22-24, 355
12,23, 162
12,24, 188, 340, 359
12,28, 314, 358, 400
12,29, 323
12,31, 433
12,32, 440
12,34, 419
12,36-37, 419
12,38-42, 230
12,41, 269, 269, 348
12,41-42, 331
12,42, 433
12,46, 173
12,46-50, 157, 159
12,48, 172
12,50, 249
13, 30,
13,3-9, 400
13,9, 231
13,13, 318
13,14-15, 330
13,16-17, 316
13,24-30, 327
13,31-32, 323
13,33, 323
13,44-46, 321
13,45-46, 37, 319
13,47-49, 330
13,53-58, 249
13,54, 290
13,54-55, 187
13,55, 21, 164, 166, 174, 179, 180
13,55-56, 171
13,57, 349
14,1-12, 221
14,2, 281
14,3, 357
14,3-13, 224
14,5, 208
14,12, 208
14,13, 215
14,13-21, 306, 335, 375
14,13-34, 375
14,16, 386
14,21, 244, 375
14,22-33, 355
14,28-31, 357
14,34-36, 357
14,36, 276
15,4-6, 399, 409
15,11, 425
15,21-28, 132, 294, 355
15,22, 162,
15,29-31, 357
15,32, 306
15,32-39, 306, 355, 375
15,38, 244, 375
15,39, 295
16,1, 245
16,1.6.11, 282
16,4, 230
16,13, 254
16,13-20, 295
16,16, 254
16,17, 253
16,17-19, 254
16,24, 458
16,27, 440
16,28, 317
17,1.4, 257
17,1-13, 445
17,12, 442
17,14-20, 355, 367
17,15, 367
17,17, 230
17,22, 442
17,24-27, 79
17,25, 239
17,27, 356
18,1-5, 308
18,5, 388
18,9, 320
18,10, 102
18,12, 183
18,12-14, 334
18,17, 383
18,19, 397
18,22, 412
18,23-34, 345
19,1, 297
19,1-12, 399
19,3, 413
19,3-8, 413
19,5-6, 189
19,6, 414
19,9, 413, 416
19,12, 193, 286
19,14, 388
19,16-22, 404
19,17, 405
19,18-19, 417
19,19, 410
19,23, 318
19,24, 309, 417
19,28, 268
19,29, 246, 409
20,1-15, 73, 334
20,17, 396
20,20, 239, 245, 250
20,20-28, 255
20,22-23, 459
20,23, 269
20,26, 462
20,27, 479
20, 28, 463, 479
20, 29-34, 241, 300, 355
20, 30.31, 162
21, 1-2, 242
21,5, 437
21,9, 229, 437
21,9.15, 162
21,11, 145
21,12, 301
21,18-22, 356
21,23, 278, 495
21,23-22,46, 298
21,23-27, 215, 456
21,23.32, 208
21,25, 495
21,26, 208, 496
21,27, 496
21,28-32, 381
21,31, 318, 381, 403
21,31-32, 244
21,32, 202
21,33, 399
21,33-41, 443
21,35, 497
21,42, 190
22,1-10, 336
22,7, 55
22,9, 384
22,15-22, 39, 117
22,16, 281, 333, 418
22,21, 405
22,23-33, 282, 399
22,31-32, 189
22,34-40, 400, 404
22,35, 428
22,39, 45
22,40, 406
22,41-45, 189
22,41-46, 399, 438
23, 40, 276, 280
23,8, 246
23,9, 409
23,13-33, 97, 331
23,23, 279, 398, 426
23,25, 280, 427
23,33, 298
23,34-36, 350, 458
23,35-36, 54
23,37, 299, 404, 457
23,38, 395, 458
23,46, 346
24, 47
24-25, 298
24,3, 396
24,27, 316
24,30-31, 440
24,33, 317
24,34-45, 316
24,36, 316
24,37-39, 329
24,40-41, 330
24,43, 316
24,45-51, 322
25,1-13, 322
25,14-30, 329
25,31-46, 328
26, 23
26,2.6, 300
26,3, 512
26,3-4, 523
26,5, 199, 501
26,6-13, 241
26,8, 266
26,11, 386
26,12, 351
26,14-16, 522
26,15, 266
26,17, 471
26,17-19, 467
26,18, 242, 471,
26,20, 197
26,21, 520
26,21-25, 471
26,26, 513
26,26-29, 44, 468
26,28, 475, 477
26,29, 319, 470, 480
26,30, 472
26,30-56, 510
26,31, 512
26,34, 512
26,35, 513
26,37.41, 257
26,38, 305
26,39.42, 346
26,41, 515
26,45, 442
26,46, 565
26,49, 276
26,52, 510
26,53, 520
26,55-56, 519
26,57-27,10, 524
26,59, 488
26,59-60, 418
26,64, 438
26,65, 497
26,67-68, 491
26,68, 496
26,69.71, 532
26,73, 71
26,74, 28
27,3-10, 519
27,5, 523
27,11, 438
27,11-31, 536
27,15-26, 200
27,16, 124
27,16.17, 550
27,17, 551
27,18, 492
27,20, 230, 501
27,22, 547
27,24, 500
27,25, 547
27,26, 555
27,26.31-56, 553
27,29, 507
27,33, 558
27,34, 559
27,37, 560
27,37-39, 465
27,38, 562
27,40, 491
27,43, 464
27,46, 482
27,48, 557
27,50, 569
27,54, 571
27,55, 564
27,56, 165
27,57, 243
27,57-66, 572
27,59, 565
27,60, 574
27,62, 280
27,62-66, 496
27,63, 391, 454
27,63-64, 497
28,1, 197, 263
28,1-8, 585
28,4, 586
28,6, 585
28,8, 587
28,8-10, 589
28,13, 586
28,16, 586
28,16-20, 589
28,17, 595
28,18-20, 216
28,20, 606

Evanghelia dup\ Marcu

1,1, 32
1,2-3, 205
1,4, 209
1,5, 203,
1,6, 206
1,7, 204
1,9, 149, 209
1,10-11, 211
1,12-13, 211
1,14, 214, 289
1,15, 91, 210, 289, 314, 320
1,16, 258
1,16-20, 258
1,18.20, 236
1,20, 253
1,21-28, 355
1,22, 102, 189, 398, 432
1,24, 367
1,27, 218, 277, 396
1,29-31, 239, 253, 355
1,29-34, 70
1,32-34, 357
1,35, 511
1,39, 357
1,40, 360
1,40-45, 39, 355, 425
1,41, 392
2,1-12, 70, 355
2,5, 277, 367, 383
2,5.7, 498
2,5-8, 351
2,7, 281
2,10, 440
2,13-14, 236
2,14, 263
2,16, 219, 276, 384
2,17, 219, 274, 384
2,18, 206, 279
2,18-20, 322
2,19, 279, 397
2,20, 217, 397
2,21-22, 321
2,23, 236
2,24-28, 423
2,25-26, 178, 189
2,27, 279, 423
2,28, 440
3,1-6, 60, 282, 355, 421
3,2, 421
3,4, 279, 361, 422
3,5, 305
3,6, 280, 281, 453, 455, 489
3,7-11, 357
3,9, 227
3,13, 251
3,13-15, 251
3,13-19,
3,16, 247
3,16-17, 256
3,16-19, 252
3,17, 255
3,18, 126, 165, 174, 239, 259, 262, 265
3,19, 266
3,20, 70, 227, 294
3,20-21, 249
3,21, 165
3,22, 188, 277, 359, 391
3,26, 359
3,27, 323
3,31-35, 159, 171
3,35, 159
4, 30
4,3-9, 324
4,9, 231
4,12, 330, 399
4,16-17, 230
4,26-29, 218, 323
4,30-32, 323
4,31-35, 157
4,34, 396
4,35, 373
4,35-41, 355
4,35-5,20, 290
4,36, 177
4,38, 355
4,39, 373
5,1, 129, 290
5,1-20, 355
5,7, 367
5,8, 391
5,20, 149
5,21-24.35-43, 355
5,22, 84
5,23, 360
5,25-34, 244
5,26, 362
5,30, 360
5,31, 227
5,34, 361
5,37, 257
5,41, 177, 371, 372, 392
6, 29, 222, 225
6,1, 145
6,1-6, 192, 249, 290
6,2, 60, 187, 286
6,2-3, 187
6,3, 20, 148, 157, 159, 164, 171, 173, 174, 176, 179, 180
6,4, 160, 349
6,5, 250, 290, 361, 392
6,6, 330
6,7, 247, 271
6,7.12, 357
6,7-13, 271
6,8-9, 272
6,12-13, 216
6,14, 208
6,14.16, 351
6,15, 351
6,16, 225, 281, 452
6,17, 170, 221
6,17-29, 224, 225
6,18, 221
6,20, 201, 222
6,21, 136, 224
6,22, 224
6,23, 225
6,24, 224
6,26, 225
6,29, 208
6,30-44, 306
6,31, 294
6,32-44, 355, 375
6,32-53, 375
6,33, 227
6,34, 228
6,37, 376, 386
6,45, 240, 295, 376
6,45-52, 355
6,46, 376, 397
6,47, 511
6,48, 373, 374, 376
6,50, 374
6,51, 371, 376
6,52-53, 24
6,53, 376
6,53-56, 357
6,56, 396
7, 40, 294
7-9, 309
7,1, 276
7,2, 478
7,4, 424
7,5, 95, 424
7,10, 410
7,10-13, 399, 409
7,15, 279, 425
7,17, 235
7,21-22, 419
7,24, 235
7,24-30, 132, 244, 294, 355, 402
7,27, 402
7,31, 149, 294
7,31-37, 295, 355
7,32, 392
7,33, 393
7,34, 177, 371
8, 294, 376, 378
8,1-9, 306
8,1-10, 354, 375
8,2, 306
8,6-7, 378
8,9, 375
8,10, 295
8,11, 280
8,11-12, 230
8,11-21, 282
8,15, 293, 296, 452, 455
8,17, 47
8,22, 240, 295
8,22-26, 296, 355
8,23, 393
8,23-25, 392
8,27, 130, 149, 254, 294, 435
8,27-30, 293
8,28, 350
8,29, 254, 435
8,31, 442, 459
8,31-33, 435
8,32-33, 254
8,33, 212
8,34, 232, 458
8,35, 233, 459
8,38, 440
9,1, 317
9,2, 295
9,2.5, 257
9,2-13, 445
9,5, 276, 395
9,12, 351, 402, 442
9,13, 456
9,14, 355
9,14-29, 296, 355, 367
9,19, 230
9,23, 397
9,25, 392
9,28, 235, 296
9,30, 229
9,31, 442, 459
9,33, 295, 296
9,33-37, 308
9,35, 462, 479
9,37, 272, 349
9,38-39, 255
9,39, 368
9,47, 320, 415
10, 298
10,1, 297
10,1-12, 279
10,2-9, 413
10,4, 413
10,5, 415
10,6-9, 189
10,6-9.11-12, 43
10,9, 400, 414, 433
10,10, 299
10,11, 416
10,15, 318
10,17.23, 320
10,17-21, 237
10,17-22, 404
10,18, 341, 400, 405, 583
10,19, 400, 410
10,21, 386
10,23, 318
10,25, 309, 417
10,28-29, 236
10,29, 246
10,29-30, 409
10,30, 236
10,32, 396
10,33, 442
10,33-34, 459
10,35-45, 255
10,37, 250, 268, 435
10,38-39, 479
10,40, 269
10,43, 462
10,44, 479
10,45, 463, 475, 479
10,46, 261
10,46-52, 299, 355
10,47.48, 162
10,47-48, 436
10,51, 276, 360, 395
10,52, 237, 361
11, 300
11,1-6, 242
11,2.4, 242
11,9-10, 437
11,10, 162, 437
11,11, 229
11,12-14.20-24, 356
11,15-16, 301, 394
11,18, 278
11,22, 397
11,24, 45, 397
11,25, 346
11,27, 495
11,27-12.44, 298
11,27-33, 215, 453, 455
11,28, 278, 284, 432, 495
11,30, 495
11,32, 496
11,33, 496
11,46-52, 241, 276
12,1, 69, 400
12,1-9, 443, 465
12,1-12, 73
12,10, 190
12,13, 281
12,13-17, 39, 74, 117
12,14, 117, 118, 416
12,17, 405
12,18-27, 282, 399, 454
12,25, 597
12,25-27, 583
12,26-27, 189
12,27, 284
12,28, 276
12,28-29, 332
12,28-34, 277, 405, 406
12,29, 405
12,29-34, 404
12,30, 397
12,31, 45, 406
12,35-37, 189, 399, 438
12,36, 178
12,37, 301
12,38, 276
12,38-39, 277
12,44, 347
13, 298
13,1, 78
13,2, 395
13,3, 258, 396
13,26-27, 440
13,29, 317
13,30-31, 316
13,32, 316, 331
13,34-36, 316
14, 301
14,1, 285, 501, 525
14,1.3, 300
14,1-2, 199
14,2, 228, 301, 501, 530
14,3-9, 241
14,4-5, 266
14,7, 386
14,8, 351, 460
14,10, 266
14,11, 266, 522
14,12, 467
14,12-16, 467
14,13-15, 242
14,14, 471
14,17, 197, 468
14,18, 471, 513, 514
14,18-21, 471
14,22, 471
14,22-23, 378
14,22-25, 468
14,23-24, 471
14,24, 475, 477
14,25, 319, 461, 470, 471, 480
14,26, 472
14,26-52, 510
14,27, 512
14,30, 512
14,31, 513
14,32, 242
14,33.37-38, 257
14,34, 305
14,36, 177, 276, 346, 443, 515
14,37, 515
14,38, 515
14,41, 442
14,43, 488
14,45, 276, 395
14,47, 517, 518
14,48-49, 519
14,49, 298
14,51, 41
14,51-52, 519
14,53, 488
14,53-15,1, 524
14,53-64, 528
14,55, 488
14,55-56, 418
14,57, 418
14,58, 288, 395, 453, 491, 496, 499
14,61-64, 492
14,62, 438, 440, 497
14,63, 498
14,65, 351, 491, 496
14,66.69, 532
14,67, 532
14,68.71, 534
14,69, 534
14,72, 28
15,1, 285, 488, 529, 536, 540
15,1-20, 536
15,2, 438, 506, 509
15,3, 541
15,6, 547
15,6-15, 200
15,7, 124
15,7-15, 551
15,9, 550
15,9-11, 551
15,10, 285, 492, 541
15,11, 230, 334
15,12, 506, 547
15,15, 500, 555
15,15.20-41, 553
15,16, 538
15,18, 507
15,21, 136, 200, 294
15,22, 558
15,23, 559
15,25, 559
15,26, 439, 507
15,27, 562
15,29, 491, 496
15,31-32, 212
15,34, 177, 347, 482, 554, 563, 567
15,36, 557
15,37, 569
15,39, 571
15,40, 165, 174, 239, 263, 564
15,40-41, 245, 247
15,42, 197
15,42-47, 572
15,43, 243, 527, 573, 574
15,43-44, 574
15,44, 562, 596
15,44-45, 575
15,46, 575, 576
15,47, 575
16,1, 165, 245, 263
16,1-2, 197
16,1-8, 585
16,3, 588
16,4, 577
16,5, 578
16,6, 585
16,7, 589, 590
16,9, 244
16,9-11, 589
16,9-19, 589
16,12-13, 589
16,14, 42
16,14-19, 590
16,15, 273

Evanghelia dup\ Luca

1-2, 174
1-6, 24
1,3-4, 34
1,5, 151, 154
1,15, 206
1,17, 351
1,26-38, 160
1,27, 147, 148, 157, 162
1,28, 182
1,31, 144
1,32, 162
1,32-33, 148
1,34, 147
1,35, 161
1,36, 209
1,37, 161
1,41-42, 157
1,69, 144, 148, 162
1,77, 144
1,78, 156
1,80, 200
2,1, 120, 150, 151, 154
2,2, 150, 151
2,3, 147, 152
2,4, 147, 148, 162
2,4.6-7, 146
2,4.15, 148
2,5, 147, 157
2,5-7, 157
2,7.23, 168
2,11, 144, 148
2,21, 144
2,27.41.43.48, 170
2,34, 157
2,39, 145, 147
2,39-40, 173
2,41-42, 158
2,41-52, 86, 176
2,44, 176
2,49, 193, 409
2,51, 408
3,1, 155, 195, 196, 224
3,1.19, 170
3,1-2, 195
3,2, 197
3,3, 202
3,4-6, 205
3,7, 202,
3,8, 200, 202, 219, 583
3,9, 203, 218
3,10-14, 204
3,14, 136
3,16, 203, 204
3,17, 203
3,19, 222
3,21, 197
3,21-22, 211
3,23, 22, 155, 157, 175, 185
3,23.31, 162
3,23-38, 162
4, 402
4,1-13, 212
4,8, 405
4,10-41, 357
4,13, 213
4,16, 60, 146
4,16-20, 178, 190
4,16-30, 197, 290, 402
4,17.20, 184
4,18, 437
4,18-19, 390, 400
4,18-20, 350
4,19, 197
4,20, 84
4,22, 157, 174, 187
4,23, 187
4,24, 349
4,31-37, 355
4,36, 218, 277
4,38-39, 355
5,1-11, 253, 356
5,7, 253
5,10, 253, 257, 380
5,11, 379
5,12-16, 39, 355
5,13, 392
5,17-26, 355
5,20-21, 498
5,24, 440
5,27, 263
5,30, 219
5,31-32, 380
5,32, 336
5,33, 206
5,33-35, 322
5,34, 397
5,35, 217
5,36-39, 321
6,1-5, 423
6,3-4, 189
6,4, 43
6,5, 440
6,6-11, 355, 421
6,9, 422
6,13, 273
6,14, 258
6,14-15, 259
6,14-16, 252
6,15, 165, 262, 264
6,16, 265, 266, 514
6,17-19, 357
6,20.22-23, 326
6,20-21, 386, 403
6,20-23, 326
6,21, 377
6,24-26, 326
6,27-28, 429
6,29, 429
6,30, 46
6,31, 428
6,32-34, 431
6,35, 339, 341, 431
6,36, 347, 430, 462
6,37, 45, 345
6,41-42, 345
6,43-44, 419
6,45, 419
6,47, 433
6,47-49, 322
7, 280
7,1-5, 69
7,1-10, 30, 135, 355, 402
7,3, 84
7,5, 136
7,7, 432
7,9, 403
7,11-17, 290, 356
7,14, 372
7,18-20, 208
7,18-22, 390
7,18-23, 215, 219, 350
7,18-35, 215
7,20, 205, 287
7,20-22, 436
7,21, 317
7,22, 110, 219, 372, 400, 403
7,23, 205, 349, 390, 436
7,25, 206
7,26-28, 456
7,29, 202
7,30, 208
7,33, 206
7,33-34, 308, 393
7,34, 60, 177, 220, 380, 383
7,35, 230
7,36-50, 241, 244, 245,
7,37, 382
7,39, 247, 280
7,47, 382
7,48, 383
8,1-3, 237, 239, 244, 245
8,2, 241, 244
8,2-3, 356
8,3, 244
8,5-8, 324
8,8, 231
8,10, 330
8,19-21, 157, 159, 171
8,21, 249
8,22-25, 355
8,26, 290
8,26-39, 355
8,40-42.49-56, 355
8,43-48, 355
8,44, 276, 396
8,46, 393
8,48, 361
8,51, 257
9,1, 271
9,1.6, 357
9,1-6, 271
9,7-9, 452
9,10, 240
9,10-17, 306, 355, 375
9,13, 386
9,18-21, 295
9,20, 254
9,23, 232, 458
9,26, 440
9,27, 317
9,28.33, 257
9,28-36, 445
9,37-43a, 355, 367
9,41, 230
9,44, 442
9,46-48, 308
9,48, 349, 388
9,49-50, 255
9,50, 40
9,51, 306
9,51-56, 139
9,54, 255
9,54-55, 212
9,55, 43
9,55-56, 43
9,57, 235
9,58, 235, 440
9,59, 237
9,59-60, 234
9,60, 235, 409
9,61-62, 236
9,62, 238
10,1.17, 237, 273
10,2-12, 271
10,7, 44, 238
10,9.11, 314
10,12-15, 229
10,13-15, 284, 361
10,16, 272, 307
10,17, 357
10,18, 213, 315, 359
10,19, 357
10,21, 346, 347, 387, 443
10,22, 331, 400, 432, 444
10,23-24, 316
10,25, 428
10,25-28, 400, 404
10,27, 45
10,30-37, 139, 341
10,37, 429
10,38-42, 231, 240
10,39, 243
11,1, 220
11,2-4, 220, 324
11,3, 386
11,4, 412, 463, 562
11,5-8, 319
11,11-13, 340
11,14-15, 355
11,15, 188, 359, 498
11,16, 360
11,20, 314, 358
11,21-22, 323
11,27, 244
11,27-28, 227, 248
11,29-32, 230
11,31, 433
11,31-32, 331
11,32, 269, 348, 433
11,34-36, 335
11,37-48, 331
11,39, 276, 280
11,39-44, 276
11,39-52, 97
11,42, 86, 279, 427
11,46-52, 276
11,49-51, 350, 458
12,4-5, 459
12,7, 340
12,8, 441
12,8-9, 328, 441
12,10, 440
12,11, 274
12,16-20, 329, 418
12,22-31, 309, 340
12,24, 340
12,31, 318, 337
12,32, 347, 388
12,33, 418
12,34, 386, 418,
12,35-38, 322
12,36-38, 316, 462, 479
12,39, 316
12,42-46, 322
12,50, 457
12,51, 234
12,52, 318
12,52-53, 234
13,1-5, 321, 329
13,6-9, 218
13,9, 321
13,10-17, 244, 356, 421
13,13, 392
13,14, 361, 421
13,15, 423
13,16, 219, 367
13,18-19, 323
13,20-21, 323
13,24, 329
13,28, 320
13,28-29, 269, 284, 328, 378, 402, 475
13,31, 225, 280, 281, 292, 450, 544
13,31-32, 390
13,32, 293, 366, 403, 452, 456
13,33, 76, 299, 350, 456, 465
13,34, 299, 404, 457, 497
13,34-35, 465
13,35, 395, 458
14,1-6, 60, 356, 421
14,5, 108, 422
14,7-14, 384
14,16-24, 336
14,21.23, 384
14,26, 234, 246, 409
14,27, 232, 458
14,28-32, 322
14,33, 239
15,2, 383
15,3-7, 334
15,4, 183
15,11-32, 334
15,29, 339
16,1-7, 330
16,9, 418
16,13, 118, 408
16,16, 218, 319
16,18, 416
16,19-31, 284, 329
17,3-4, 345
17,4, 412
17,10, 232
17,11-19, 356, 402, 425
17,18, 139
17,19, 361
17,21, 313
17,24, 316
17,25, 442
17,26-30, 329
17,33, 233, 459
17,34-35, 330
18,1-8, 319
18,10, 394
18,10-14, 337
18,11-12, 280
18,12, 206, 426
18,16, 221
18,17, 318
18,18-23, 404
18,19, 341, 405
18,20, 410, 417
18,24, 318
18,25, 309, 417
18,29, 246
18,29-30, 409
18,30.39, 162
18,31, 396
18,35-19,27, 241
18,35-43, 300, 355
18,42, 361
19,1-10, 240, 300
19,5, 382
19,8, 386
19,8-10, 417
19,9, 219, 382, 385
19,10, 43
19,11, 250, 436
19,11-27, 322, 329
19,29-31, 242
19,38, 229, 437
19,40, 492
19,41, 305
19,44, 331, 395
19,45, 301
20,1, 495
20,1-8, 215, 456
20,1-21,4, 298,
20,2, 278
20,4, 495
20,6, 208, 496
20,7, 496
20,9, 400
20,9-16, 443, 465
20,17, 190
20,20-26, 39, 116
20,21, 418
20,25, 405
20,27, 102
20,27-38, 282, 399
20,37-38, 189
20,41-44, 189, 399, 438
21, 298
21,4, 347
21,18, 341
21,27, 440
21,29, 317
21,32-33, 316
21,36, 330
21,38, 26
22,1, 525
22,2, 501
22,2.6, 199
22,3, 266, 267, 521
22,3.39-46, 212
22,4, 487
22,5, 266
22,7, 471
22,7-13, 467
22,8.11, 471
22,10-12, 242
22,14-15, 197
22,14-23, 471
22,14-38, 468, 469
22,15, 471
22,15-20, 468, 474
22,17-20, 471
22,18, 319, 461, 470, 480,
22,19, 470, 474
22,19-20, 44
22,20, 476
22,21, 513
22,21-23, 471
22,27, 462, 469, 479
22,28, 293, 347
22,30, 268, 475, 480, 563
22,31, 254
22,32, 254
22,36, 512
22,37, 464
22,38, 212, 512, 517
22,39, 510
22,41, 515
22,42, 346, 515
22,43-44, 516
22,44, 516
22,47-54, 510
22,50, 517, 518
22,50-51, 357
22,52, 487
22,52-53, 519
22,54-23,1, 524
22,55, 532
22,56, 532
22,60, 28
22,61, 534
22,63, 532
22,64, 351
22,66, 488
22,69, 440
22,69-71,498
22,70, 536
23,1-25, 536
23,2, 497, 508, 509, 541
23,2.5, 541
23,3, 438, 506, 509, 558
23,4, 502
23,5, 497
23,6-12, 453
23,8, 351
23,10, 543
23,12, 544
23,13, 488, 502
23,13-25, 200
23,14, 497
23,16.18, 551
23,16.22, 550
23,19, 124
23,22, 545
23,23, 500
23,26-49, 553
23,27-31, 557
23,31, 558
23,32-33, 562
23,33, 558
23,34, 346, 444, 554, 562
23,35, 488
23,38, 439, 507, 560
23,39-46, 257
23,43, 554, 563
23,44, 563
23,44-45, 57
23,45, 566
23,46, 346, 444, 554, 567, 569
23,47, 571
23,48, 502
23,49, 245, 564
23,50-56, 572
23,51, 243, 527
23,53, 574, 576,
24,1, 197
24,1-12, 585
24,6, 585
24,9-11.22-23, 587
24,10, 165, 244, 245, 565
24,12, 578, 588
24,13, 594
24,13-35, 589
24,16, 595
24,18, 237, 250
24,19, 354
24,21, 250, 460
24,25, 595
24,31, 595
24,34, 589
24,36, 594
24,36-43, 46
24,36-49, 589, 590
24,38.41, 595
24,39.40, 560

Evanghelia dup\ Ioan

1,1-18, 33
1,19, 453
1,21, 351
1,27, 204
1,28, 201, 209, 221
1,29.34.36, 205
1,29.36, 472
1,32-33, 209
1,32-34, 211
1,33, 209
1,35.40, 214
1,35-51, 258
1,37, 258
1,38, 258, 276, 287
1,38.49, 214
1,40, 258
1,40-42, 253
1,40-51, 259
1,41-42, 258
1,44, 70, 258
1,44-51, 262
1,45, 22
1,46, 145, 249, 262
1,47, 126, 214, 262
1,49, 262
2,1-2, 261
2,1-11, 356
2,1-12, 157, 214, 290
2,2, 159
2,13, 195, 196, 198, 213, 287
2,13.20, 213
2,13-16, 301
2,19, 288, 395, 453, 491, 496, 499
2,20, 78, 196
2,23, 216
2,23-3,21, 214
3,1, 243, 527
3,2, 41, 214, 216, 288, 395
3,10, 214, 243
3,17, 43
3,22, 214, 241
3,22.26, 214
3,23, 201
3,25, 207
3,26, 205, 214, 215, 216, 276
4, 40
4,1, 216
4,1-3, 289
4,1-42, 215
4,2, 215
4,3, 215
4,9, 139
4,20, 138
4,22, 288
4,35, 215, 289
4,43, 215
4,43-54, 355
4,44, 349
4,50, 432
5, 39
5,1, 296
5,1-9, 356
5,1-16, 421
5,4, 362
5,14, 367
5,18, 498
6, 376
6,1-13, 355, 375
6,1-15, 304
6,1-21, 375
6,2, 227
6,3.16, 375
6,4, 193, 198, 293, 373, 376
6,5, 227, 386
6,5-9, 259
6,6-9, 259
6,7, 376
6,8, 258
6,9, 244
6,10, 375
6,14, 351
6,14-15, 435
6,15, 212, 229, 292, 293, 376, 378
6,16-21, 355
6,17, 361, 373, 376
6,20, 374
6,21, 373, 376
6,30, 230
6,42, 157, 159, 174
6,51-58, 468
6,59, 254
6,66, 229
6,66-70, 292
6,68, 295
6,69, 254
6,70, 267
6,71, 266
7, 40, 158
7-8, 280
7,1-2, 454
7,2, 195
7,3-4.10, 158
7,5, 160
7,10, 297
7,11, 297
7,12.47, 454
7,14, 297
7,15, 187
7,20, 188
7,27.52, 158
7,36, 26
7,37, 297
7,40, 351
7,42, 149, 150, 435
7,44, 26
7,48, 228
7,49, 95, 280, 387
7,50-51, 528
7,51, 528
7,52, 26, 81, 145
7,53-8,11, 26
8, 158
8,6, 185
8,11, 383
8,41, 158
8,44, 158
8,48, 138
8,57, 197
8,57-58, 158
9, 29, 297
9,1-41, 356, 421
9,2, 366
9,6, 393
9,22, 274
9,41, 280
10,22, 195, 297, 454
10,33, 500
10,36, 497
10,39, 298
10,40, 297
10,41, 298
11, 41
11,1-44, 356
11,4, 372
11,5, 240
11,7, 299
11,16, 260, 261
11,18, 240
11,33.35, 306
11,38, 577
11,41-42, 358
11,43, 358, 372
11,44, 576
11,47, 354
11,47-53, 488, 493, 509, 528
11,48, 501
11,48.50, 101
11,50, 529
11,52, 404
11,53, 240, 301, 529
11,54, 241, 299, 524, 529
11,55, 195, 198, 300, 479, 530
11,57, 301, 521, 529
12,1, 300
12,3.5, 241
12,4-6, 266
12,6, 247, 266, 522
12,7, 460
12,8, 315
12,10, 285
12,12, 301
12,13, 229, 437
12,18, 301
12,20-22, 179, 259
12,21, 70, 132, 258, 389
12,22, 259
12,23, 442
12,25, 233, 459
12,27, 305
12,27-28, 444, 515
12,32.34, 442
12,36, 229, 302
12,47-48, 438
13-17, 33, 468
13, 520
13-21, 256
13,1, 198
13,1-2, 197
13,1-20, 477
13,2, 267, 478
13,2.26, 266
13,2.27, 521
13,4-5, 477, 478
13,6, 478
13,7, 479
13,8, 480
13,10, 478
13,12-17, 480
13,20, 272
13,21, 306, 513
13,23, 256
13,27, 267, 514, 520
13,29, 246, 266, 387
13,30, 468
13,37, 513
13,38, 512
14,5, 259, 261
14,6, 261
14,8, 259
14,22, 259, 260, 265
16,32, 512
18-19, 29
18,1-12, 510
18,2, 77, 242
18,3, 280, 488, 517
18,3.12, 505
18,3.12-13, 517
18,10, 517
18,12, 134
18,12-28, 522
18,13, 79
18,15, 531
18,15.16, 256
18,15-16, 519
18,16, 532, 533
18,17, 533
18,18, 532
18,19, 495, 531
18,20, 298, 500
18,20-21, 519
18,23, 531
18,26, 532, 534
18,27, 28
18,28, 198, 536
18,28-19,16 536
18,30, 541
18,31, 539
18,31-33.37-38, 23
18,33, 506
18,33-38, 542
18,35, 285, 502
18,37, 509
18,38-40, 200
18,39, 506, 547, 550
18,39-40, 551
18,40, 124
19,1, 555
19,1.16-37, 553
19,3, 150, 507
19,5-6, 549
19,6, 231
19,7, 498, 538
19,9, 495
19,10, 539
19,11, 552
19,12, 509, 552
19,13, 540, 541, 552,
19,14, 472, 550, 553,
19,15, 285
19,17, 341, 405, 558
19,19, 150, 439, 560
19,19.21, 508
19,20, 558, 562
19,21, 553
19,22, 562
19,25, 237, 246, 250, 564, 575, 590
19,25-27, 157
19,26, 565
19,26.27, 565
19,26-27, 256, 519, 554
19,28, 554, 569
19,29, 557
19,30, 554
19,31, 198, 472, 570, 573
19,31.38, 575
19,34, 570
19,35, 29
19,35-37, 572
19,36, 472
19,38, 229, 243, 574
19,38-42, 572
19,39, 575
19,39-42, 243
19,40, 492, 576, 579
19,41, 572
20,1, 197
20,1-10, 256, 585
20,2, 255, 586, 587
20,4-8, 578
20,5.11, 578
20,7, 576
20,11-18, 589
20,12, 578
20,13, 586
20,14, 596
20,15, 586
20,15.27, 595
20,16, 178, 274, 395
20,19, 594
20,19-23, 590
20,19-29, 256, 589
20,22, 594
20,24, 260
20,25, 560
20,25.27, 560
20,26-29, 590
20,28, 261, 262
20,30-31, 357
20,31, 32
21, 256
21,1-19, 356
21,1-23, 256, 588, 589
21,2, 209, 258, 261
21,2-13, 253
21,4, 595
21,7, 595
21,9-13, 379
21,11, 379
21,14, 592
21,15, 253
21,15-19, 255
21,15-23, 379
21,19, 379
21,24, 256

Faptele Apostolilor
1,3, 590, 591
1,3-8, 589
1,4-11, 590
1,6, 250, 436
1,12-14, 165
1,13, 252, 258, 259, 265
1,14, 157, 159, 160, 169, 246
1,15, 158
1,15-26, 252
1,18, 523
1,21, 237
2,1, 159
2,9-11, 80
2,22, 145
2,29, 162
2,38, 216
3,6, 145
3-8, 257
3,14, 548
4,6, 487
4,10, 145
5,36, 120
5,37, 116, 151
5,38-39, 528
6,1-6, 259
6,9, 80, 557
6,11-13, 499
6,14, 145
7,58-59, 457
8, 259
8,5, 149
9,22, 149
9,36, 243
9,37, 577
11,19, 149
12,1-3, 257
12,3-4, 530
12,17, 166
12,19-23, 123
12,23, 523
14,8-13, 362
14,22, 47
15,1,5, 166
15,13-21, 166
18,2, 53
18,12-15, 485
18,24-25, 208
19,3, 208
19,13, 368
20,35, 43, 44, 418
21,8, 259
21,18, 166
21,31, 77
21,38, 120, 124, 377
23,8, 102
23,35, 538
24,5, 145

Epistola c\tre Romani

1,3, 162
1,4, 161
8,15, 177, 444
9,5, 162
13,9, 44

Epistola întâia c\tre Corinteni

5,7, 472
7,10-11, 44, 414
7,11, 416
7,15, 416
7,32, 193
9,5, 165
9,14, 44, 238
10,16, 470
11,18-19, 47
11,23, 468
11,23-25, 44
11,23-26, 468, 474
11,24, 474
11,24-25, 470
11,25, 470, 474, 476
11,26, 481
15,3-5, 29, 588, 596
15,3-8, 44
15,5, 252, 379, 589, 590
15,5.7, 166
15,5-8, 589
15,6, 590
15,7, 250, 590
15,44, 597

Epistola c\tre Galateni

1,14, 264
1,19, 21, 49, 165
2,9, 166, 252, 257
2,12, 166
4,6, 177, 444
5,14, 44

Epistola c\tre Filipeni

2,6-11, 29
3,5, 89
3,6, 264

Epistola întâia c\tre Tesaloniceni

4,15-17, 44
5,21, 47

Epistola c\tre Coloseni

4,10, 168

Epistola întâia c\tre Timotei

5,17-18, 238

Epistola a doua c\tre Timotei

2,8, 162

Epistola c\tre Evrei

5,7, 516
5,7-10, 515
7,14, 162
13,12, 558

Epistola lui Iacov

1,6, 45
2,8, 45
4,12, 45
5,12, 407

Întâia epistol\ a lui Petru

2,12, 45
3,14, 45

Apocalipsa
3,7, 162
5,5, 162
21,4, 326
22,16, 162

APOCRIFELE VECHIULUI TESTAMENT

Apocalipsa lui Moise

21, 346

Adormirea lui Moise

10,1, 315

Cartea lui Baruh

1-3, 56

A patra carte a lui Ezdra

2,1-14, 441

Prima carte a lui Enoch,

10,4-6, 315

Cartea Jubileelor
50,6-13, 420

Cartea a treia a Macabeilor

6,2-15, 346

Oracolele sibile (al treilea)

3,767, 315

Psalmii lui Solomon

17, 98, 327
17,26, 268
18, 98

Testamentul lui Iuda

25,4, 597

Testamentul lui Isahar

5,2, 428

Testamentul lui Dan

5,10.13, 315

APOCRIFE ALE NOULUI TESTAMENT

Faptele lui Petru

10, 47, 461

Egerton 2 (papirus), 38, 277, 495

Evanghelia lui Petru
1-9, 536
5, 196
10-20.25-27, 554
10, 562
15.18, 566
19, 554
21-24.28-32.34, 572
24, 576, 577,
26, 565
35-42, 598
39-42, 38
50-54.55-57,
50-57, 197
54, 578
55, 578
56, 585

Istoria lui Iosif tâmplarul

17,2, 170

Omiliile Pseudo-Clementine
2,51,1, 47, 329

Nara]iunile lui Toma

16,1, 169

Oxyrhynchus 840 („papirus”), 39, 425, 478

Oxyrhynchus 1224 (papirus), 39,

Protoevanghelia lui Iacob

1-6, 183
8,3, 170
9,2, 169
9,3, 169
17,1, 169
17,2, 169
18,1, 169
19,1, 169

P|RIN}I APOSTOLICI

Didahia
1,5, 45, 387

Ignatius al Antiohiei, Epistola c\tre Smirneni 3,2, 4

Prima epistol\ a lui Clement

13,1-2, 46, 238

BIBLIOTECA COPT| DIN NAG HAMMADI

Apocrifa lui Iacob (I/2)

12,22-27, 37

Evanghelia lui Toma

1, 35
3, 317
8, 37
31, 349
42, 36
65, 443
76, 37
81, 36
82, 36
86, 235
97, 36
98, 98
106, 36
113, 317
114, 36

MANUSCRISE DE LA MAREA MOART| (QUMRAN {I ALTELE)

Carta halakica
7 [i 8, 111

Documentul de la Damasc
1,11, 105
4,8, 105
11,13-14, 108, 422
12,23-13,1, 110
16,2, 105

Geneza apocrif\
20,28-29, 363

Rug\ciunea lui Nabonide

6, 363

Regula Comunit\]ii
1,5-6, 111
1,9, 109
2,22-23, 11o
2,24, 109
3,1-3, 109
3,3-5, 109
4,15, 110
4,18, 110
4,21, 207
5,1-2, 104, 108
5,13-14, 207
5,8, 408
6,22, 107
7,12, 106
8,13-16, 204
8,20, 111
9,11, 108, 110, 351
9,19,20, 107
9,21-22, 111
10,19, 108
11,14, 109

Regula Congrega]iei
1,1-5, 107
1,9-11, 106
1,10, 190
2,3-4, 111
2,12-21, 110

Regula R\zboiului
1,6, 112
3,13, 110
7,4-6, 111
7,5-7, 106
12,8, 315
13,15, 111
15,2-3, 315
15,2-4, 110
16,1, 315
17,5, 110
17,7, 112
18,3, 112

Sulul din Templu

64, 526

4Q521
110, 350, 390, 437

FILON DIN ALEXANDRIA

Ambasad\ la Caius
115, 346
210, 87, 184,
299-305, 547
302-303, 133

De specialibus legibus II
3-5,
63, 428

Hypothetica
11,1,
11,14-17, 107

In Flaccum , 574

Schimb\ri de nume
121, 144

Via]a lui Moise II

14.16, 192

FLAVIUS JOSEPHUS

Antichit\]i iudaice
3,11,3, 369
4,4,4, 85
13,1,3, 97
13,9,6, 95
13,10,5, 93
14,2,1, 365
14,4,5, 77
15,11,6, 196
15,11,1, 196
15, 9,5, 112
15,10,4, 98, 151
17,3,2, 234
17,11,4, 129
17,10,5, 113
17,10,6, 113
17,10,7, 113
17,11,2, 73
17,8,1, 154
17,8,2, 150
17,9,3, 530
17,13,2, 150
18,1,1, 151, 152
18,1,1, 116
18,1,4, 96
18,1,5, 104, 106
18,1,6, 98, 102, 116
18,4,1, 120
18,3,3, 48, 49, 228, 432, 537
18,2,1, 68
18,2,3, 68, 224
18,2,1, 70, 128
18,3,1, 547
18,3,2, 547
18,4,1, 134
18,5,1, 223
18,5,2, 48, 201, 202, 203, 214, 217, 221, 223, 225, 226, 228, 426
18,5,4, 222
18,8,1-8, 86
18,7,2, 226
19,7,3, 123
19,8,2, 123
19,9,2, 123
20, 5,1, 120, 391
20,5,2, 117, 176
20,8,5, 124
20,8,6, 120, 121
20,8,10, 121
20,9,1, 49, 20, 217
20,9,5, 548
20,9,7, 78

Contra lui Apion

1,60,
2,174,
Istoria r\zboiului iudeilor împotriva romanilor

1,8,5, 180
1,21,1, 196
2,1,2, 115
2,13,4, 121
2,13,5, 391
2,14,9, 555
2,5,1, 11
2,6,3, 129
2,7,8, 114
2,8,1, 538
2,8,2, 106
2,8,4, 105, 107, 272
2,8,6, 111, 408
2,8,13, 105
2,9,2, 547
2,9,4, 547
2,13,5, 120
3,3,4, 67
3,9,6, 143
4, 5,2, 570
5,4,2, 558
5,9,2, 70
5, 11,1, 555
6,5,2, 363
6,5,3, 143, 504, 556, 571
6,7,2, 126

Via]a lui Flavius Josephus

11, 201
30, 74

MI{NA, TOSEFTA {I TALMUDUL

Mi[na
Avot
1,4-15, 96
1,6-7, 186
2,6, 82
3,6, 186
3,10-11, 365
5,21, 185, 190

Bava Batra
2,9, 573

Berakhot
5,5, 365

Eruvin
6,2, 103

Gitin
9,10, 413
Iadaim 4,6-8, 103

Kelim
25,6, 425

Makot
1,6, 103

Pessahim
4,5, 557
10, 471

Sanhedrin
3,8, 526, 528
4,1, 524
6,5-6, 574
7,4, 453, 489, 497, 527
11,2, 524

Sota
9,15, 364

Shabat
1,3, 185
23,5, 576

Taanit
3,8, 365

Tosefta
Shabat
15,11-16, 422

Talmudul Babilonian
Bava Batra
4a, 78
21a, 185

Berakhot
34b, 365

Gitin
56b-57a, 52

Ketubot
62b, 164
96a, 204

Sanhedrin
43a, 51, 198, 354, 364, 391, 453, 497, 525, 537, 559
107b, 52, 188, 497

Shabat
31a, 428
87a, 190
104b, 188

Sota
47a, 186

Yevamot
63b, 191

Talmudul din Ierusalim

Shabat
XVI,15d, 81

Taanit
IV,68d, 492

TRATATE MINORE

Derek Eretz Raba 11

11 (Yotse),13, 411

TARGUMURI

Onkelos
Numeri 24,17, 155

Pseudo-Jonathan
Levitic 22,28, 347

MIDRA{

Mekilta de Rabbi Ishmael

Exodul 31,13-14, 423

Midra[ HaGadol
Introducere, 399

Pesiqta Rabbati
Numeri 18,3, 414

Rabba Levitic
23,12 (18,3), 414

Sifré la Deuteronomul
46 (11,19), 184

AUTORI GRECI

Artemidorus Daldianus
Oneirokritika
2,53, 560

Dio Cassius
Istoria roman\
54,3,7, 556
Diogene Laertiu
Via]a lui Epicur
10,12, 232

Pedanius Dioscorides
De materia medica
1,64,3, 559

Epictet
Diatribe
3,22,48, 238
3,22,69, 190

Euripide
Alcesta
363-367, 587

Filostrat
Via]a lui Apollonius din Tyana
1,13, 191

Homer
Iliada
V,60-61, 180

Lucian
Moartea lui Peregrinus
11 [i 13, 56

Manetho
Apotelesmatica
4,198-200, 563

Plutarh
Via]a lui Alexandru
1,1-3, 15

AUTORI LATINI

Cicero
Despre divina]ie
1,23,47, 154

Împotriva lui Verrea

2,5,165, 554

Petronius
Satiricon
111, 564

Plaut
Miles gloriosus
359-360, 558

Mostellaria
56-57, 556

Poenulus
886, 570

Pliniu cel B\trân

Istoria Natural\
5,15,
14,15,

Pliniu cel Tân\r

Epistulae
10,96, 54

Quintilian
Institutiones Oratoriae
11,2,11, 27

Seneca
De ira
2,7, 540

Epistole
101,12, 555

Suetoniu
Via]a lui Tiberiu
47, 548
58, 553

Via]a lui Caligula

32, 555

Via]a lui Claudius

25, 54 553

Tacitus
Annale
2,42, 73
2,50, 553
3,38, 553
6,29, 570
15,44, 53, 536

Istorii
2,78, 133
5,9, 123

P|RIN}I AI BISERICII

Clement din Alexandria

Stromata
1,24,158, 47

Epifanius
Panarion
3,78, 159
30,2-3, 168

Eusebius din Caesarea

Istoria ecleziastic\
1,7,13, 174
1,13,5-10, 305
3,20,1, 166
3,20,1-6, 164, 179
3,39,3-4, 45
4,22,4, 166, 169
4,23,1, 166

Ieronim
Contra lui Helvidius
4, 166

Epistula ad Paulinum
58, 153

Iustin
Dialog cu iudeul Trifon
35, 47
88, 180

Origene
Comentariu la Matei
10,17, 169

Împotriva lui Celsus

1,32, 52
2,24, 516

Împotriva lui Pelagius

2,2, 209

Tertullian
Împotriva lui Marcion
4,10,7, 172
4,19,6-12, 170
4,19,10, 152
4,19,11, 170

Despre botez
20,2, 47

Despre punerea v\lului la fecioare

6,6, 172

CORANUL

2,253, 57
5,110, 57
19,19, 57
19,35, 58
21,91, 57
61,6, 57

OPERE DE REFERIN}| {I ALTELE

Codul lui Iustinian

9,47,12, 548
Corpus Inscriptionum Judaicarum
II,1404, 80
Liber Graduum
3,3, 47
15,4, 47
Misteri de l’Assumpció de Madona Santa Maria
433-434, 497
Papirusul de la Floren]a, 548
61,59 [.u.,
AGUIRRE, R., La mesa compartida, Santander: Sal Terrae, 1994.
ALETTI, J.N., Jésus-Christ fait-il l’unité du Nouveau Testament? (Jésus et Jésus Christ 61),
Paris: Desclée, 1994.

BARBAGLIO, G., Gesù ebreo di Galilea. Indagine storica, Bologna: Dehoniane, 2002.
BAUCKHAM, R.,«The Brothers and Sisters of Jesus: An Epiphanian Response to John P.
Meier», Catholic Biblical Quarterly 56 (1994) 686-700.
BECKER, J., Jesus von Nazareth, Berlin: De Gruyter, 1996.
–, Maria, Mutter Jesu und erwählte Jungfrau (Biblische Gestalt 4), Leipzig: Evangelische
Verlagsanstalt, 2001.
BOCKMUEHL, M. (ed.), Jesus. The Cambridge Companion to, Cambridge: University Press,
2001. Sobreto els articles de C.A. Evans, P.J. Thomson, M. Meye Thompson, G. Stanton,
B. Chilton, J.B. Green i M. Bockmuehl.
BORG, M. J., Jesus: A New Vision, San Francisco: Harper and Row, 1987.
BORNKAMM, G., Jesus von Nazareth, Stuttgart: Kohlhammer, 71965 (1956) [= Jesús de
Nazaret (Biblioteca de Estudios Bíblicos 13), Salamanca: Sígueme, 21977].
BORRELL I VIADER, A., «Jesús de Natzaret, entre història i teologia», en A. BOSCH
VECIANA (dir.), El futur del cristianisme. El pensament teològic als inicis del segle XXI
(Aula de Ciència i Cultura 14), Sabadell: Fundació Caixa de Sabadell, 2001, p. 77-94.
BROWN, R.E., The Birth of the Messiah: A Commentary on the Infancy Narratives in the
Gospels of Matthes and Luke (Anchor Bible Reference Library), New York: Doubleday,
2
1993 [= El nacimiento del Mesías: Comentario a los relatos de la infancia (BBC),
Madrid: Cristiandad, 1982].
–, The Death of the Messiah: From Gethsemane to the Grave: A Commentary on the
Passion Narratives in the Four Gospels, 2 vols. (Anchor Bible Reference Library), New
York: Doubleday, 1994 [= La morte del Messia: Dal Getsemani al Sepolcro. Un
commentario ai Racconti della Passione nei quattro vangeli (BTC 108), Brescia:
Queriniana, 1999].
BULTMANN, R., Jesus, Tübingen: Mohr Siebeck, 1926.

CHARLESWORTH, J.H. (ed.), Jesus and Archaelogy. The Proceedings of the Millennium
Celebration in Jerusalem, Grand Rapids MI: Eerdmans, en premsa.
CHARLESWORTH, J.H.; L.L. JOHNS (ed.), Hillel and Jesus: Comparative Studies of Two
Major Religious Leaders, Minneapolis: Fortress, 1997.
CHILTON, B., Rabbi Jesus: An Intimate Biography, New York: Doubleday, 2000.
CHILTON, B.; C.A. EVANS (ed.), Studying the Historical Jesus. Evaluations of the State of
Current Research (New Testament Tools and Studies 19), Leiden: Brill, 1994. Sobreto
els articles de W.R. Telford, B. Chilton – C.A. Evans, B.L. Blackburn, R.A. Horsley i P.
Perkins.
–, Authenticating the Words of Jesus (New Testament Tools and Studies 28/1), Leiden: Brill,
1999. Sobreto els articles de T. Holmén, H.C. Kee i W. Klassen.
–, Authenicating the Activities of Jesus (New Testament Tools and Studies 28/2), Leiden:
Brill, 1999. Sobreto els articles de B.F. Meyer, D.C. Allison, D. Zeller, B.J. Malina, W.
Klassen i R. Bauckham.
CROSSAN, J.D., The Historical Jesus. The Life of a Mediterranean Jewish Peasant,
Edinburgh: Clark, 1991 [= El Jesús de la historia. Vida de un campesino mediterràneo
judío, Barcelona: Crítica, 22000].
–, Jesus. A Revolutionary Biography, San Francisco: Harper 1994 [= Jesús. Una biografía
revolucionaria, Madrid: Grijalbo, 1996].

DE JONGE, M., The Servant-Messiah, New Haven, CT: Yale University, 1991.
DODD, C.H., The Founder of Christianity, London: Collins, 1971.
DUNN, J.D.G., Jesus remembered (Christianity in the Making 1), Grand Rapids MI –
Cambridge: Eerdmans, 2003.
DUPONT, J. (ed.), Jésus aux origines de la christologie (Bibliotheca Ephemeridum
Theologicarum Lovaniensium 40), Leuven: University Press – Peeters, 21989.
DUPONT, J., «Le dieu de Jésus», Nouvelle Revue Théologique 104 (1987) 321-344.

FABRIS, R., Gesù di Nazareth. Storia e interpretazione, Assisi: Citadella, 1983 [= Jesús de
Nazaret. Historia e interpretación (Verdad e Imagen 93), Salamanca: Sígueme, 1985].
FITZMYER, J., «The Languages of Palestine in the First Century A.D.», en: A Wandering
Aramean. Collected Aramaic Essays, Missoula: Scholars, 1979, p. 29-56.
FLUSSER, D., Jesus, Jerusalem: Magnes, 21998.
FREYNE, S., Galilee and Gospel. (Wissenschaftliche Untersuchungen zum Neuen
Testament 125), Tübingen: Mohr Siebeck, 2000.
FUSCO, V., «Gesù e le Scritture di Israele», en: E. NORELLI (ed.), La Bibbia nell’antichità
cristiana, I: Da Gesù a Origene (La Bibbia nella storia 15), Bologna: Dehoniane, 1998,
p. 35-63.
FUNK, R.W.; R.W. HOOVER; JESUS SEMINAR, The Five Gospels. The Search for the Athentic
Words of Jesus, New York: Macmillan, 1993.

GNILKA, J., Jesus von Nazareth. Botschaft und Geschichte (Herders Theologischer
Kommentar Suppl. 3), Freiburg i. Br.: Herder, 1990 [= Jesus of Nazareth. Message and
History, Peabody MA: Hendrickson, 1997].
GRELOT, P., L’espérance juive à l’heure de Jésus (Jésus et Jésus Christ 6), Paris: Desclée,
1978.
–, Jésus de Nazareth, Christ et Seigneur. Une lecture de l’Évangile.Tome I (Lectio Divina
167). Tome II (Lection Divina 170), Paris et Montréal: Cerf et Novalis, 1997, 1998.
GUIJARRO OPORTO, S., Fidelidades en conflicto. La ruptura con la familia por causa del
discipulado y de la misión en la tradición sinóptica (Plenitudo Temporis 4),
Salamanca: Publicaciones Universidad Pontificia, 1998.

HENGEL, M., Judentum und Hellenismus (Wissenschaftliche Untersuchungen zum Neuen

Testament 10), Tübingen: Mohr Siebeck, 21973.
–, Mors turpissima crucis: die Kreuzigung in der antiken Welt, Tübingen: Mohr Siebeck 1976
[= La Crucifixion dans l’Antiquité et la folie du message de la croix (Lection Divina
105), Paris: Cerf, 1981].
HOLMBERG, B., Människa och mer. Jesus i forskningens ljus, Lund: Arcus, 2001. Traducció
del Títol suec: ‘Home i alguna cosa més. Jesús a la llum de la recerca’.
HURTADO, L.W., Lord Jesus Christ. Devotion to Jesus in Earliest Christianity, Grand Rapids
MI – Cambridge: Eerdmans, 2003.
JEREMIAS, J., Jerusalem zur Zeit Jesus. Eine kulturgeschichtliche Untersuchung zur
neutestamentlichen Zeitgeschichte, Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 31969 [=
Jerusalén en tiempos de Jesús. Estudio económico y social del mundo del Nuevo
Testamento, Madrid: Cristiandad, 31985].
–, Unbekannte Jesusworte, Gütersloh: Monn, 41975 [= Palabras desconocidas de Jesús
(Biblioteca de Estudios Bíblicos 14), Salamanca: Sígueme, 1976].
–, Die Gleichnisse Jesu, Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 71965 [= Las Parábolas de
Jesús, Estella: Verbo Divino, 61981].

KASPER, W., Jesus der Christus, Mainz: Matthias Grünewald, 1974 [= Jesús, el Cristo (VI
45), Salamanca: Sígueme, 1976].
KLAUCK, H. J., Judas, Freiburg i. Br.: Herder, 1987.
KLAUSNER, J., Jésus de Nazareth. Son temps, sa vie, sa doctrine, Paris: Payot, 1933.

LÉGASSE, S., Le Procès de Jésus. L’histoire (Lectio Divina 156), Paris: Cerf 1994 [= El
proceso de Jesús. La historia (BMD 8), Bilbao: Desclée, 1995].

MARCHADOUR, A., Lazare. Histoire d’un récit. Récits d’une histoire (Lectio Divina 132),
Paris: Cerf, 1988.
MARGUERAT, D., L’homme qui venait de Nazareth. Ce que l’on peut savoir aujourd’hui de
Jésus, Aubonne: Moulin, 31995 [= L’home que venia de Natzaret. El que avui podem
saber podem saber de Jesús, Barcelona: Claret, 1999].
MARGUERAT, D.; E. NORELLI; J.M. POFFET (ed.), Jésus de Nazareth. Nouvelles approches
d’une énigme (Le Monde de la Bible 38), Genève: Labor et Fides 1998. Sobretot els
articles de V. Fusco, J.P. Jossua, G. Theissen, G. Rochais, E.P. Sanders, J.S.
Kloppenborg, D. Marguerat, J.Schlosser, J.P. Lémonon, E. Norelli i C. Thoma.
MEIER, J.P., A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus, I: The Roots of the Problem
and the Person (Anchor Bible Reference Library), New York: Doubleday, 1991 [= Un
judío marginal. Nueva visión del Jesús histórico. I: Las raíces del problema y la
persona, Estella: Verbo Divino, 1998].
–, A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus. II: Mentor, Message and Miracles
(Anchor Bible Reference Library), New York: Doubleday, 1994 [= Un judío marginal.
Nueva visión del Jesús histórico. II/1: Juan y Jesús. El reino de Dios, Estella: Verbo
Divino 1999; Un judío marginal. Nueva visión del Jesús histórico. II/2: Los milagros,
Estella: Verbo divino, 2000].
–, A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus. III: Companions and Competitors
(Anchor Bible Reference Library), New York: Doubleday, 2001 [= Un judío marginal.
Nueva visión del Jesús histórico. III: Compañeros y competidores,Estella: Verbo Divino,
2003].
MEN, A., Jésus, le Maître de Nazareth, Montrouge: Nouvelle Cité, 1999. (Original rus:
Moscou, 1992.)
MERKLEIN, H., Die Gottescherrschafts als Handlungsprinzip (Forschung zur Bibel 34),
Würzburg: echter, 21981.
MEYER, B.F., The Aims of Jesus, London: SCM, 1979.
–, «“Phaes” in Jesus’ Mission», Gregorianum 73 (1992) 5-17.

PAINTER, J., Just James. The Brother of Jesus in History and Tradition, Edinburgh: Clark,
1999.
PENNA, R., I ritratti originali di Gesù il Cristo. Inizi e sviluppi della cristologia
neotestamentaria, I: Gli inizi (SBA), Cinisello Balsamo (Milano): San Paolo, 1996.
PERROT, C., Jésus et l’histoire (Jésus et Jésus-Christ 11), Tournai–Paris, Desclée, 21993.
–, Jésus (Que sais-je? 3300) Paris: Presses Universitaires de France, 1998.
PIKAZA, X., La figura de Jesús: profeta, taumaturgo, rabino (El Mundo de la Biblia), Estella:
Verbo Divino, 1992.
PIPER, R., ‘Love your Enemies’: Jesus’ Love Command in the Synoptic Gospels and the
Early Christian Paraenesis (SNTS Monograph Series 38), Cambridge: University Press,
1979.
PUIG I TÀRRECH, A., Novament en paràbolses. La proclamació de Jesús, avui (Saurí 131),
Barcelona: Publicacions de l’Abadia de Montserrat, 1996.
–, «La recherche du Jésus historique», Biblica 81 (2000), 179-201.
–, «Les quêtes récentes du Jésus historique», Revista Catalana de Teologia 25 (2000), 95-
120.

REISER, M., Die Gerichtspredigt Jesu (Neutestamentliche Abhandlungen NF 23), Münster:

Aschendorff, 1990.
RENAN, E., Vie de Jésus, Paris: Calmann-Lévy, 691925 (1863).
RIESNER, R., Jesus als Lehrer (Wissenschaftliche Untersuchungen zum Neuen Testament
II/7), Tübingen: Mohr Siebeck, 21984.
ROBINSON J.M.; P. HOFFMANN; J.S. KLOPPENBORG, The Critical Edition of Q, Minneapolis
– Leuven: Fortress – Peeters, 2000.

SAFRAI, S.; M. STERN; D. FLUSSER; W.C. VAN UNNIK (ed.), The Jewish People in the First
Century, 2 vols. (Compendia Rerum Iudaicarum ad Novum Testamentum. Section I),
Assen: van Gorcum, 1974-1976.
SANDERS, E.P., Paul and Palestinian Judaism, London: SCM, 1977.
–, Jesus and Judaism, London: SCM, 1985.
–, The Historical Figure of Jesus, Harmondsworth: Lane, 1993 [= La figura histórica de
Jesús, Estella: Verbo Divino, 2000].
SCHLOSSER, J., Le Dieu de Jésus. Étude exégétique (Lectio Divina 129), Paris: Cerf, 1987
–, Jésus de Nazareth, Paris: Noêsis, 1999.
SCHNACKENBURG, R., Gottes Herrschaft und Reich, Freiburg i. Br.: Herder, 31963 [=
Signoria e regno di Dio: uno studio di teologia biblica (Collana di studi religiosi),
Bologna: EDB, 1990].
SCHÜRER, E., The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ, revised and
edited by G. Vermes and F. Millar, 4 vols., Edinburgh: Clark, 1973–1987 [= Storia del
popolo giudaico al tempo di Gesù Cristo (175 aC-135 dC) (Biblioteca di storia e
storiografia dei tempi biblici 1), Brescia: Paideia, 1985].
SCHÜRMANN, H., Jesu ureigener Tod, Freiburg i Br.: Herder, 21976 [=¿Cómo entendió y
vivió Jesús su muerte? Reflexiones exegéticas y panorámica (Biblioteca de Estudios
Bíblicos 42), Salamanca: Sígueme, 1982].
SCHWEITZER, A., Die Geschichte der Leben-Jesu-Forschung, Tübingen: Mohr Siebeck,
5
1933 (1906).
SEGALLA, G., Evangelo e vangeli. Quattro evangelisti, quattro vangeli, quattro destinatari,
Bologna: EDB, 1993.
SMITH, M.D., «Of Jesus and Quirinius, Catholic Biblical Quarterly 62 (2000) 278-293.
STANTON, G. Gospel Truth? New Light on Jesus and the Gospels, London: HarperCollins,
1995 [= ¿La verdad del evangelio?: Nueva luz sobre Jesús y los evangelios, Estella:
Verbo Divino, 1999].
STRAUSS, D. F., Das Leben Jesu kritisch, Tübingen: C.F. Osiander 1835-1836 [= The Life of
Jesus Critically Examined, Philadephia: Fortress, 1972].

THEISSEN, G., Urchristliche Wundergeschichten: ein Beitrag zur formgeschichtlichen

Erforschung der synoptischen Evangelien, Gütersloh: Mohn, 1974 [= Miracle Stories in
the Early Christian Tradition, Edinburgh: Clark 1983].
–, Soziologie der Jesusbewegung. Ein Beitrag zur Entstehungsgeschichte des
Urchristenstums, München: Kaiser, 1977 [= Sociología del movimiento de Jesús,
Santander: Sal Terrae, 1979].
–, Der Schatten des Galiläers, Historische Jesusforschung in erzählender Form, München:
Christian Kaiser, 1986 [= La sombra del Galileo. Las investigaciones históricas sobre
Jesús traducidas a un relato, Salamanca: Sígueme, 101997].
THEISSEN, G.; A. AMERZ, Der historische Jesus. Ein Lehrbuch, Göttingen: Vanderhoeck &
Ruprecht, 1996 [= El Jesús histórico. Un Manual (Biblioteca de Estudios Bíblicos 100),
Salamanca: Sígueme, 2000].
THEISSEN, G.; D. WINTER, Die Kriterienfrage in der Jesusforschung. Vom
Differenzkriterium zum Plausibilitätskriterium (Novum Testamentum et Orbis
Antiquus 34), Freiburg Sch. – Göttingen: Universitätsverlag – Vandenhoeck &
Ruprecht, 1997.
TRAGAN, P.R., La preistoria dei Vangeli. Tradizione cristiana primitiva. Valore storico,
forma e contenuto (Quaderni di ricerca 72), Sotto il Monte: Servitium, 1999.
TUCKETT, C.M., Q and the History of Early Christianity. Studies on Q, Edinburgh: Clark,
1996.

VERMES, G., Jesus the Jew. A Historian’s Reading of the Gospels, London: Collins, 1973 [=
Jesús el judío, Barcelona: Muchnik, 1977].
VIDAL, S., Los tres proyectos de Jesús y el cristianismo naciente (Biblioteca de Estudios
Bíblicos 110), Salamanca: Sígueme, 2003.

WEDER, H., Die Gleichnisse Jesu als Metaphern (Forschungen zur Religion und Literatur
des Alten und Neuen Testaments 120), Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1978.
WITHERINGTON, B., The Jesus Quest: The Third Search for the Jew of Nazareth, Downers
Grove, IL: InterVarsity, 21997.
WRIGHT, N.T., Jesus and the Victory of God (Christian Origins and the Question of God 2),
Minneapolis, MN: Fortress, 1996.
–, The Resurrection of the Son of God (Christian Origins and the Question of God 3),
Minneapolis, MN: Fortress, 2003.

Edicions de textos i traduccions utilitzades (selecció)

Bíblia catalana. Traducció interconfessional, Barcelona: Associació Bíblica de Catalunya –

Editorial Claret – Societats Bíbliques Unides, 31996.
Nou Testament grec-llatí-català, Barcelona: Associació Bíblica de Catalunya – Editorial
Claret – Societats Bíbliques Unides, 1995.

Apòcrifs del Nou Testament. Edició a cura d’A. Puig i Tàrrech i altres (Clàssics del
Cristianisme 17), Barcelona: Proa, 1990.
Filó d’Alexandria (edició crítica de Loeb Classical Library).
Flavi Josep (edició crítica de Loeb Classical Library).
Neutestamentliche Apokryphen. Edició a cura de W. Schneemelcher, 2 vol., Tübingen:
Mohr Siebeck, 51987.
Textos de Qumrán. Edició i traducció de F. García Martínez, Madrid: Trotta, 52000.
The Mishnah. Traduïda de l’hebreu, amb introducció i notes breus a cura de H. Danby,
Oxford: University Press, 1933.

*
* *

Pentru edi]ia româneasc\, citatele biblice s-au dat dup\ Biblia sau Sfânta Scriptur\, Editura
Patriarhia român\, 2001. Pentru autorii clasici s-au folosit, în m\sura în care exist\,
versiunile române[ti tip\rite.
Citatele din Flavius Josephus au fost reproduse dup\: Antichit\]i iudaice, vol. 1-2, Editura
Hasefer, 2004, [i Istoria r\zboiului iudeilor împotriva romanilor, Editura Hasefer, 1997, în
traducerea lui Ion Acsan (Nota traduc\torului).
Preambul ......................................................................................................... 9

1. INTRODUCERE ............................................................................................ 13

2. IZVOARELE .................................................................................................. 19
2.1. Izvoare cre[tine .................................................................................. 21
2.1.1. Evangheliile canonice (Marcu, Matei, Luca
[i Ioan) [i colec]ia Q ................................................................. 23
2.1.1.1. Manuscrisele existente ............................................... 23
2.1.1.2. La origine, tradi]ia oral\ ............................................. 26
2.1.1.3. Documentele scrise .................................................... 29
2.1.1.4. Izvorul sau colec]ia Q ................................................. 30
2.1.1.5. Evangheliile canonice................................................. 31
2.1.2. Evangheliile necanonice .......................................................... 34
2.1.2.1. Evanghelia lui Toma .................................................. 35
2.1.2.2. Evanghelia lui Petru .................................................... 38
2.1.2.3. Papirusul Egerton 2 ..................................................... 38
2.1.2.4. „Papirusul” Oxyrhynchus 840 .................................... 39
2.1.2.5. Papirusul Oxyrhynchus 1224 ..................................... 40
2.1.2.6. Evanghelia secret\ a lui Marcu.................................. 40
2.1.2.7. Evangheliile iudeo-cre[tine ....................................... 41
2.1.3. Alte izvoare cre[tine ................................................................. 42
2.1.3.1. O serie de manuscrise ale evangheliilor ................. 42
2.1.3.2. Noul Testament minus evangheliile ......................... 43
2.1.3.3. P\rin]ii apostolici ......................................................... 45
2.1.3.4. P\rin]ii Bisericii [i alte izvoare antice ....................... 46
2.2. Izvoare necre[tine............................................................................... 48
2.2.1. Izvoare iudaice .......................................................................... 48
2.2.1.1. Flavius Josephus.......................................................... 48
2.2.1.2. Scrieri rabinice ............................................................. 51
2.2.2. Izvoare romane ......................................................................... 52
2.2.2.1. Tacitus ........................................................................... 52
2.2.2.2. Suetonius ...................................................................... 53
2.2.2.3. Plinius cel Tân\r .......................................................... 54
2.2.3. Alte izvoare ................................................................................. 55
2.2.3.1. Izvoare elenistice ......................................................... 55
2.2.3.2. Izvoare islamice ........................................................... 57
2.3. Valoarea izvoarelor despre Iisus ....................................................... 59

3. CONTEXTUL ................................................................................................ 63
3.1. Galileea ................................................................................................. 67
3.1.1. Ora[ele [i neamurile ................................................................ 67
3.1.2. Limbile ........................................................................................ 70
3.1.3. Situa]ia economic\ ................................................................... 73
3.1.4. Un teritoriu cu conflicte? .......................................................... 74
3.2. Ierusalimul ........................................................................................... 76
3.2.1. Construc]iile lui Irod: lucr\rile la Templu .............................. 77
3.2.2. Situa]ia economic\ [i social\ .................................................. 78
3.3. Religia iudaic\ ..................................................................................... 81
3.3.1. Pilonii religiei iudaice: Legea, Templul [i ]ara-familie ........ 82
 3.3.1.1. Legea ............................................................................. 82
3.3.1.2. Templul ......................................................................... 85
3.3.1.3. P\mântul [i familia ..................................................... 86
3.3.2. Grup\rile religioase: farisei, saduchei, esenieni .................. 88
3.3.2.1. Antecedente istorice (175-152 î.H.) .......................... 89
Lupta împotriva eleniz\rii ....................................... 89
Na[terea diferitelor grup\ri ..................................... 92
3.3.2.2. Fariseii ........................................................................... 94
Interpretarea Legii .................................................... 94
Influen]a asupra poporului ..................................... 96
Pozi]ia politic\ ........................................................... 97
3.3.2.3. Saducheii ...................................................................... 99
Identitatea saduchee ............................................... 99
Saducheii [i Roma.................................................... 100
Interpretarea Legii .................................................... 101
3.3.2.4. Esenienii ....................................................................... 103
Esenienii [i Qumranul ............................................. 103
O comunitate separat\ ............................................ 105
Respectarea Legii ..................................................... 108
Autenticul Israel ........................................................ 109
Un final dramatic ...................................................... 111
3.3.3. Mi[c\rile populare [i rezisten]ii .............................................. 112
3.3.3.1. Mi[c\ri populare de tip mesianic .............................. 113
Dup\ moartea lui Irod (4 î.H.) ................................ 113
În timpul Primului R\zboi Iudaic (66-70 d.H.) ..... 114
3.3.3.2. Mi[c\ri populare de tip teocratic .............................. 115
Iuda Galileeanul (6 d.H.) ......................................... 115
Problema tributului c\tre Cezar ............................. 117
3.3.3.3. Mi[c\ri populare de tip profetic ................................ 119
Ioan Botez\torul [i Iisus din Nazaret
(anii 20-30 d.H.) ...................................................... 119
Epoca anterioar\ Primului R\zboi Iudaic
(anii 30-66 d.H.) ...................................................... 120
3.3.3.4. Grupurile de rezisten]i. Zelo]ii ................................... 122
În timpul celei de-a doua etape
a guvernatorilor romani ........................................ 123
În timpul Primului R\zboi Iudaic (66-70 d.H.) ..... 124
Rezisten]i în timpul lui Iisus? .................................. 126
3.4. Evrei [i neevrei .................................................................................... 128
3.4.1. Rela]iile evreilor cu grecii (sau p\gânii) ................................ 128
3.4.1.1. Ora[ele grece[ti ........................................................... 128
3.4.1.2. O rela]ie dificil\ ............................................................ 130
3.4.2. Rela]iile evreilor cu romanii. Irodienii ................................... 133
3.4.2.1. Guvernatorii romani .................................................... 133
3.4.2.2. Armata ........................................................................... 134
3.4.3. Rela]iile evreilor cu samaritenii .............................................. 136
3.4.3.1. Originea samaritenilor ................................................ 136
3.4.3.2. Conflictul dintre evrei [i samariteni .......................... 138

4. PERSONAJUL .............................................................................................. 141

4.1. Numele ................................................................................................. 143
4.2. Locul [i data na[terii........................................................................... 145
4.2.1. Locul: Betleem .......................................................................... 146
4.2.2. Motivul: un cens al lui Irod în timpul lui August ................... 150
 4.2.3. Data: anul 7/6 î.H. ...................................................................... 154
4.3. P\rin]i [i familie ................................................................................... 157
4.3.1. P\rin]ii, Iosif [i Maria ................................................................. 157
4.3.2. Iisus, un copil aparte................................................................. 160
4.3.3. Iisus, din neamul lui David ...................................................... 162
4.3.4. Fra]ii [i surorile lui Iisus ............................................................ 164
4.3.4.1. Iacob, fratele cel mare................................................ 166
4.3.4.2. Sensul expresiei „fra]i [i surori ai lui Isus” ............... 167
4.4. Anii la Nazaret ..................................................................................... 175
4.4.1. C\minul: limba [i ocupa]ia ...................................................... 175
4.4.1.1. Trei limbi ....................................................................... 176
4.4.1.2. Tâmplar [i fierar........................................................... 179
4.4.2. Educa]ia ...................................................................................... 183
4.4.2.1. Copil\ria ........................................................................ 183
4.4.2.2. Tinere]ea [i vârsta adult\ ........................................... 186
4.4.2.3. Cunoa[terea Scripturilor ............................................ 189
4.4.3. Modul de via]\: nec\s\torit ..................................................... 190
4.4.3.1. Câteva precedente ...................................................... 190
4.4.3.2. Op]iunea lui Iisus ......................................................... 192
4.5. Anii activit\]ii publice ......................................................................... 195
4.5.1. Începutul (27/28 d.H.) [i sfâr[itul (30 d.H.) ........................... 195
4.5.1.1. Data începutului: 27/28 d.H........................................ 195
4.5.1.2. Data mor]ii lui Iisus: 7 aprilie anul 30 d.H. ............... 197
4.5.2. Îndrumarea lui Ioan Botez\torul ............................................. 200
4.5.2.1. Ioan ................................................................................ 201
Botezul lui Ioan ......................................................... 202
Anun]area celui mai puternic ................................. 204
Ioan, ascet [i profet .................................................. 205
Botezul lui Ioan [i b\ile rituale ............................... 206
4.5.2.2. Ioan [i Iisus ................................................................... 208
Iisus este botezat de Ioan........................................ 208
De ce a vrut Iisus s\ fie botezat? ............................ 209
Iisus este ispitit .......................................................... 211
Iisus, discipol [i colaborator al lui Ioan ................. 213
Distan]a dintre Iisus [i Ioan ..................................... 217
4.5.2.3. Ioan, profetul martir .................................................... 220
4.5.3. Ucenicii ....................................................................................... 226
4.5.3.1. Cercul larg: mul]imea ................................................. 227
4.5.3.2. Cercul intermediar: discipolii (ucenicii) .................. 231
Ucenicii itineran]i ..................................................... 235
Ucenicii sedentari .................................................... 238
Femeile ucenici ........................................................ 243
Familia lui Iisus ......................................................... 248
4.5.3.3. Micul cerc: cei Doisprezece....................................... 251
Simon Petru, Iacob, Ioan [i Andrei ........................ 253
Filip, Iuda Toma, Natanael Bartolomeu
[i Matei ..................................................................... 259
Iacob, fiul lui Alfeu, Simon Zelosul, Iuda
Tadeu [i Iuda Iscarioteanul .................................. 263
Semnifica]ia [i rolul celor Doisprezece................. 267
4.5.4. Competitori [i adversari ........................................................... 273
4.5.4.1. Înv\]\torii Legii ............................................................ 275
4.5.4.2. Fariseii ........................................................................... 278
4.5.4.3. Irodienii ......................................................................... 281
 4.5.4.4. Saducheii ...................................................................... 282
4.6. Traseul vital .......................................................................................... 286
4.6.1. Prima faz\: regiunea Iordanului (Pereea [i Iudeea)
(sfâr[itul anului 27 – mijlocul anului 28 d.H.) .................... 287
4.6.2. A doua faz\: Galileea (centru: Cafarnaum)
(mijlocul anului 28 – Pa[tele anului 29 d.H.) ..................... 289
4.6.3. A treia faz\: deplas\rile prin Galileea
[i prin teritoriile vecine
(Pa[tele anului 29 – Ziua Corturilor 29 d.H.)...................... 293
4.6.4. A patra faz\: Pereea, Iudeea [i Ierusalim
(Ziua Corturilor din anul 29-anul 30, înainte Pa[ti) ........... 296
4.6.5. A cincea faz\: ultimele zile la Ierusalim
(Pa[tele anului 30 d.H.) ........................................................ 300
4.7. Omul Iisus ............................................................................................ 304

5. MESAJUL ...................................................................................................... 311

5.1. Dumnezeu, Tat\l, [i Împ\r\]ia lui..................................................... 313
5.1.1. Dumnezeu se manifest\ .......................................................... 313
5.1.1.1. Împ\r\]ia sose[te ........................................................ 313
5.1.1.2. Intrarea în Împ\r\]ie, acum [i apoi .......................... 317
5.1.1.3. Invita]ia urgent\ a lui Iisus ......................................... 320
5.1.1.4. Mesagerul [i mesajul .................................................. 323
5.1.1.5. Deciziile finale.............................................................. 327
5.1.2. Dumnezeu, Tat\l tuturor, vestit în parabole ......................... 332
5.1.2.1. Un Dumnezeu surprinz\tor........................................ 333
5.1.2.2. Un Dumnezeu grijuliu ................................................. 339
5.1.2.3. Un Dumnezeu care prime[te numele de Tat\ ....... 345
5.1.3. Iisus, profetul Împ\r\]iei .......................................................... 348
5.2. Semnele Împ\r\]iei ............................................................................ 353
5.2.1. Miracolele ................................................................................... 354
5.2.1.1. De ce face Iisus miracole? ......................................... 357
5.2.1.2. Miracolele în lumea greac\ [i roman\ .................... 362
5.2.1.3. Bolile trupului [i ale sufletului ................................... 366
Alungarea demonilor ............................................... 366
Vindec\rile ................................................................ 368
Învierile ...................................................................... 371
5.2.1.4. Faptele prodigioase de tip cosmic ........................... 372
5.2.1.5. Marele semn: masa cu pâini [i pe[te ....................... 375
5.2.2. Prietenia cu p\c\to[ii [i cu s\racii ......................................... 380
5.2.2.1. Darul iert\rii .................................................................. 381
5.2.2.2. La mas\ cu cei dispre]ui]i .......................................... 383
5.2.2.3. Primirea celor s\raci [i a celor marginaliza]i .......... 385
5.2.3. Iisus, profetul semnelor Împ\r\]iei ........................................ 389
5.3. Împ\r\]ia, criteriu de via]\ ................................................................ 394
5.3.1. Iisus, un rabin singular ............................................................. 395
5.3.1.1. Obedient [i liber .......................................................... 396
5.3.1.2. Interpretul Scripturii .................................................... 398
5.3.1.3. Iisus [i poporul s\u...................................................... 401
5.3.2. Plenitudinea Legii ...................................................................... 404
5.3.2.1. Intensificarea normelor etice .................................... 404
Iube[te-l pe Dumnezeu din toat\ inima ............... 405
S\ iube[ti pe aproapele t\u ca pe tine însu]i ....... 406
S\ nu juri .................................................................... 407
Cinste[te pe tat\l t\u [i pe mama ta ..................... 408
 S\ nu ucizi ................................................................. 410
S\ nu comi]i adulter („S\ nu tr\ie[ti în
desfrânare”) ............................................................ 413
S\ nu furi .................................................................... 416
S\ nu m\rturise[ti strâmb împotriva
aproapelui t\u......................................................... 418
5.3.2.2. Relativizarea normelor rituale ................................... 419
Sâmb\ta ..................................................................... 420
Puritatea ritual\ ........................................................ 424
Zeciuielile .................................................................. 426
5.3.2.3. Nucleul: porunca iubirii .............................................. 427
5.3.3. Iisus, înv\]\torul cu autoritate ................................................. 432
5.4. Identitatea lui Iisus .............................................................................. 434
5.4.1. Iisus, Mesia ................................................................................. 434
5.4.2. Iisus [i Tat\l ................................................................................ 439

6. DE LA MOARTE LA VIA}| ......................................................................... 447

6.1. Iisus în fa]a mor]ii................................................................................ 451
6.1.1. O moarte previzibil\ ................................................................. 451
6.1.1.1. Ostilitatea rivalilor [i adversarilor .............................. 451
6.1.1.2. Destinul profe]ilor ........................................................ 455
6.1.1.3. Indicii date ucenicilor ................................................. 458
6.1.2. O moarte cu sens ...................................................................... 461
6.1.2.1. O via]\ [i o moarte pentru ceilal]i ............................. 462
6.1.2.2. Un sens care vine de la Dumnezeu, Tat\l ............... 463
6.1.3. Ultima cin\ ................................................................................. 467
6.1.3.1. O cin\ de r\mas bun în contexul Pa[telui .............. 468
6.1.3.2. Gesturi [i cuvinte de d\ruire [i slujire ...................... 473
Despre pâine [i despre paharul cu vin .................. 473
Sp\larea picioarelor ................................................. 477
6.1.3.3. Împ\r\]ia [i leg\mântul .............................................. 480
6.2. Patimile................................................................................................. 484
6.2.1. De ce a a fost condamnat Iisus s\ moar\ crucificat ............ 484
6.2.1.1. Ra]iunile autorit\]ilor iudaice .................................... 485
Care autorit\]i? .......................................................... 486
Atitudinea lui Iisus fa]\ de Lege ............................. 489
Atitudinea lui Iisus fa]\ de Templu ........................ 490
Preten]ia mesianic\ a lui Iisus................................ 491
Iisus, un fals profet ................................................... 493
Iisus, „blasfemator” .................................................. 497
6.2.1.2. Ra]iunile mul]imii ........................................................ 500
6.2.1.3. Ra]iunile autorit\]ii romane ....................................... 504
6.2.2. Arestarea .................................................................................... 510
6.2.2.1. Locul .............................................................................. 510
6.2.2.2. Prezicerile ..................................................................... 512
6.2.2.3. Rug\ciunea .................................................................. 514
6.2.2.4. Arestarea ....................................................................... 517
6.2.2.5. {i Iuda? .......................................................................... 520
6.2.3. Interogatoriul iudaic ................................................................. 524
6.2.3.1. Întrunirea anterioar\ a Sanhedrinului ...................... 524
6.2.3.2. Realizarea acordului ................................................... 529
6.2.3.3. Interogatoriul lui Anna ................................................ 530
6.2.3.4. Glumele solda]ilor [i ale slujitorilor .......................... 532
 6.2.3.5. Reneg\rile lui Petru..................................................... 533
6.2.3.6. Întrunirea de la Caiafa ................................................ 535
6.2.4. Procesul roman ......................................................................... 536
6.2.4.1. Locul [i procedura judiciar\ ...................................... 537
6.2.4.2. Începutul procesului: acuza]iile [i interogatoriul ... 540
6.2.4.3. Parantez\: glumele lui Irod Antipa [i ale
solda]ilor romani......................................................... 543
6.2.4.4. Reluarea judec\]ii: presiunile asupra lui Pilat ........ 545
6.2.4.5. Sfâr[itul judec\]ii: sentin]a ......................................... 552
6.2.5. Moartea prin crucificare ........................................................... 553
6.2.5.1. Flagelarea ..................................................................... 554
6.2.5.2. Drumul spre Golgota ................................................... 556
6.2.5.3. Crucificarea [i agonia ................................................. 559
Crucificarea ............................................................... 560
Agonia ........................................................................ 562
6.2.5.4. Moartea ......................................................................... 566
Ultimele clipe ............................................................ 567
Dup\ moarte ............................................................. 570
6.2.6. Înmormântarea ......................................................................... 572
6.2.6.1. Coborârea de pe cruce............................................... 572
6.2.6.2. Înmormântarea ............................................................ 576
6.3. Învierea ................................................................................................. 581
6.3.1. Iisus [i viitorul s\u ..................................................................... 582
6.3.2. Trupul lui Iisus nu este în mormânt ....................................... 585
6.3.3. Iisus se arat\ ucenicilor ........................................................... 588
6.3.3.1. Apari]iile ....................................................................... 589
6.3.3.2. Rela]ia Iisus-ucenici dup\ Pa[te ............................... 592
6.3.4. O istorie dincolo de istorie....................................................... 596

7. EPILOG ......................................................................................................... 601

Indice de autori moderni............................................................................... 607

Indice de citate ............................................................................................... 609
Bibliografie 631