5

O foarte scurtă introducere în

Teologia politică a Noului
Testament

O. Baban
 6

Teologia politică a NT: 
definiţii şi limbaje

Teologia politică pare un subiect exotic, un pic ambiguu: 
asocierea dintre cei doi termeni este neobişnuită şi ridică 
anumite semne de întrebare referitoare la relaţia dintre 
ei: este vorba despre o politică a teologiei, a Bisericii, sau 
se studiază elemente de teologie a politicului, în sine?
  Pentru   unii   comentatori,   expresia   „teologie   politică” 
poate fi neclară în consecinţe, deoarece creează, din start, 
impresia că se poate vorbi despre o teologie politică, dar 
şi despre o teologie nepolitică1. Din această perspectivă, 
nu   este   greu   de   recunoscut   că   orice   teologie   are   şi   o 
dimensiune   politică,   de   vreme   ce   atât   teologia   cât   şi 
politica   iau   în   considerare   natura   socială   a   omului, 
existenţa   comunităţii,   desfăşurarea   ei   istorică   la   nivel 
local, naţional, dar şi la nivel integrat, global, al întregii 
umanităţi.
Din punct de vedere istoric, se poate discuta despre o 
teologie   politică   a   Noului   Testament   văzută   ca   o 

1
  M.A. Hewitt, „Critical Theory”, în P. Scott and W.T. Cavanaugh 
(eds),  The Blackwell Companion to Political Theology, Blackwell 
Publishing,   2003.   De   fapt,   unii   autori   neagă   total   posibilitatea 
unei teologii politice (cf. Erik Peterson).
 7

continuare a perspectivelor teologiei politice a Vechiului 
Testament. O asemenea observaţie este importantă atât 
din punct de vedere al istoriei revelaţiei, cât şi al lucrării 
divine de mântuire a oamenilor. Istoria lui Israel oferă 
ocazia   afirmării   unor   principii   despre   poporul   lui 
Dumnezeu, care sunt mai difuze în Noul Testament. Pe 
de   altă   parte,   Biserica,   este   văzută   ca   popor   al   lui 
Dumnezeu   trăitor   în   istorie,   dar   şi   ca   popor   al   lui 
Dumnezeu   chemat   să   transceandă   istoria,   un   popor   al 
Împărăţiei lui Dumnezeu, atât în forma ei prezentă, cât 
şi în forma (formele) ei viitoare.
În continuare, acest capitol introductiv va încerca să 
definească teologia politică a Noului Testament şi să îi 
precizeze   sursele,   pentru   a   îi   putea   contura,   apoi, 
principiile.

1.1 Definiţii şi istoric

În definirea relaţiei dintre politică şi teologie cu greu s­ar 
putea face abstracţie de Augustin din Hippo (354­430) şi 
de   lucrarea   lui   majoră,  De   Civitate   Dei  (Cetatea   lui 
Dumnezeu). Preocupat de destinul societăţii, în general, 
şi de rolul creştinilor în această societate, în particular, 
Augustin   subliniază   caracterul   interimar   al   perioadei 
prezente, între cele două veniri în istorie ale Fiului lui 
Dumnezeu,   Isus   Hristos   (întruparea   pentru   Cruce   şi 
înviere,   şi   pentru   mântuire,   şi   a   doua   venire,   pentru 
răsplătire şi judecată). 
Potrivit lui Augustin, această perioadă bine delimitată 
a istoriei poate fi numită  saeculum  (veac; de la expresia 
 8

Nou Testamentară „veacul acesta”, care poate fi tradusă 
şi   cu   „lumea   aceasta”,   gr.  aion,   cf.   Matei   12:32;   13:22; 
24:3; Efeseni 1:21 etc.), şi este o perioadă în care creştinii 
şi   păgânii   trăiesc   într­o   lume   comună,   formând   două 
societăţi   distincte,   alternative   (cu   un   anumit   grad   de 
complementaritate   istorică,   având   valori   şi   principii 
diferite,   dar   urmărind   ţeluri   asemănătoare:   pacea 
relativă,   coexistenţa,   prosperitatea)2.   Baza   unei 
asemenea concepţii este, desigur, textul din Ieremia 29, 
unde   profetul   vorbeşte   către   Israelul   aflat   în   exil   în 
Babilon, spunându­le din partea lui Dumnezeu că trebuie 
„să   caute   binele   cetăţii   unde   sunt   robi”,   pentru   că 
fericirea lor depinde de fericirea acestei cetăţi (Ier. 29:4­
7;   discuţia   lui   Pavel   din   Rom.   13   construieşte   şi   ea   o 
viziune similară despre imperiul secular în care trăiesc 
creştinii). Desigur, se pune problema relaţiei dintre cele 
două   societăţi:   este   Biserica   integrată   societăţii,   în 
general,   colaborează   cu   aceasta,   au   ţeluri   comune,   ori 
doreşte   să   o   înlocuiască   şi   aşteaptă   înnoirea   lumii   şi 
venirea Împărăţiei generalizate a lui Dumnezeu?
Conform   lui   Augustin,   cele  două  societăţi  –  sau  cele 
două   cetăţi,   cetatea   celor   credincioşi   –   sau   cetatea   lui 
Dumnezeu   (civitas   dei),   şi   cetatea   oamenilor 
necredincioşi – sau cetatea lumii (civitas terrena), numite 

2
 Secularizarea, deci, ca încercare de coexistenţă a celor credincioşi 
împreună cu cei necredincioşi, până la venirea lui Hristos, şi fără 
dominaţia Bisericii asupra celorlalţi – dar cu slujirea şi misiunea 
Bisericii   în   prim­paln,   poate   fi   privită   ca   un   concept   cu   baze 
biblice. Cf. Matei 13:30, „Lăsaţi­le să crească amîndouă împreună 
pînă la seceriş şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: 
Smulgeţi întîi neghina, şi legaţi­o în snopi, ca s­o ardem, iar grîul 
strîngeţi­l în grînarul meu.”  
 9

şi   Ierusalimul   ceresc   şi,   respectiv,   Babilon,   au   idealuri 

comune, dar felul lor de viaţă diferă, la fel ca şi modul 
prin   care   vor   să­şi   atingă   idealurile:   comunitatea   celor 
credincioşi   caută   comuniunea   cu   Dumnezeu   ca   sens 
suprem al existenţei – şi, în ce­o priveşte, poate accede la 
pace, bună­înţelegere între membrii ei, prin simplă bună­
învoire,   prin   auto­convingere,   în   timp   ce   comunitatea 
celor care îl părăsesc pe Dumnezeu, sau nu­l recunosc pe 
Hristos, caută satisfacţia proprie şi încearcă să­şi asigure 
pacea  şi  ordinea,  dar  nu atât  prin convingere,  cât prin 
uzul forţei, al violenţei. 
În   contrast   cu   triumfalismul   constantinian   potrivit 
căruia Biserica este chemată să unifice, să pacifice şi să 
domine   lumea,   aducând   pe   pământ   Împărăţia   lui 
Dumnezeu,   Augustin   crede   că   cele   două   „cetăţi”, 
Ierusalimul   ceresc   (care   începe   chiar   de   pe   pământ)   şi 
Babilonul, trebuie să coexiste, ca în parabola grâului şi a 
neghinei, până când Hristos însuşi va schimba istoria şi 
va instaura Împărăţia lui Dumnezeu3. Gândirea politică 
a lui Augustin urmează în această privinţă, eschatologia 

3
  În   timpul   domniei   împăratului   bizantin   Iustinian   (482­565), 
Bisericile   Ortodoxiei   răsăritene   au   dezvoltat   o   concepţie 
particulară despre relaţia stat – Biserică, o colaborare cunoscută 
sub numele de „simfonie”. Deşi se afirmă că această concepţie nu 
este caracteristic ortodoxă, deoarece la acel moment reprezenta o 
opţiune mai largă, vestică şi estică deopotrivă, în timp, aceasta a 
devenit   o   poziţie   caracteristică   Bisericilor   ortodoxe   răsăritene. 
Iustinian, un legislator remarcabil, a publicat mai multe colectii 
de   legi,   Corpus   Juris   Civilis,   în   529   (în   trei   părţi:   Digesta, 
Institutiones,   şi   Codex)   şi   legile   Novellae.   Una   din   expresiile 
faimoase   din   Corpus   se   referă   exact   la   relaţia   stat   –   Biserică: 
„ecclesia vivit lege romana”.
 10

paulină4.   Până   la   a   doua   venire   a   lui   Hristos,   această 

coexistenţă nu este nici pe total sacră, nici total profană; 
nici plină de domnia divină, nici supusă în mod disperat 
domniei  răului. Teologia  politică  s­ar preocupa,  aşadar, 
de   conţinutul   politic   al   conceptelor   teologice   şi   de 
fundamentele asigurării   acestei  convieţuiri  în contextul 
veacului   prezent   (saeculum),   până   la   revenirea   lui 
Hristos. 
Abordarea   augustiniană   a   politicii   are   evidente 
trăsături aristoteliene în ce priveşte orientarea naturală 
a   fiinţei   umane   spre   politică   (omul   ca  zoon   politikon, 
fiinţă politică), dar şi deosebiri: politica la Augustin nu 
este doar o inclinaţie naturală şi pozitivă a omului, ci ea 
aparţine unei omeniri decăzute, corupte prin păcat, care 
se   depărtează   tot   mai   mult   de   Dumnezeu.   În   ciuda 
scopurilor generoase, realizările politicii umane prezente 
sunt, astfel, limitate prin definiţie5. 
4
  Luke   Bretherton,   Christianity   &   Contemporary   Politics.   The 
Conditions   and   Possibilites   of   Faithful   Witness,   Malden,   MA: 
Wiley­Blackwell, 2010, 3­4, 82­83.
5
  Pentru Aristotel, politica este o ştiinţă (politike episteme) şi, ca 
atare,   este   o   ştiinţă   practică,   o   disciplină   normativă,   mai   mult 
decât o cunoaştere teoretică, şi se ocupă cu acţiunea de asigurare a 
conducerii   cetăţii   spre   binele   comunităţii,   în   contextul   aplicarii 
legilor existente (legi şi constituţie). Statul începe să existe pentru 
a   pentru   a   facilita   viaţa   socială   şi   continuă   să   existe   pentru   a 
asigura   forma   optimă   a   vieţii   sociale   în   cetate   (Politica 
I.2.1252b29­30; III.6.1278b17­24, 9.1280b39; VII.2.1325a7­10). El 
se bazează  pe  un  teritoriu,  pe  cetăţeni  (comunitate,  koinonia)  – 
cauza   materială;   pe   existenţa   unui   corpus   legislativ   (legi; 
constituţie)   –   cauza   formală;   pe   existenţa   unor   conducători   – 
cauza eficientă; pe optimizarea conducerii – cauza finală (Politica 
IV.1.1289a17­18).   Despre   discuţia   referitoare   la   concepţia 
augustiniană şi gândirea lui Aristotel, cf. Bretherton, Christianity 
 11

În   prelungirea   acestei   abordări,   o   definiţie 

contemporană   a   politicii,   din   perspective   creştine,   ar 
putea   privi   politica   drept   o   ştiinţă   a   conlocuirii,   o 
activitate   văzută   ca   un   „proces   continuu   prin   care   se 
menţine   comunitatea   şi   se   recunoaşte   şi   conciliază 
conflictul,   inclusiv   prin   utilizarea   forţei,   în   scopul 
dobândirii şi folosirii în comun a bunurilor seculare”6. 
Unul din iniţiatorii studiului asupra teologiei politice, 
de   fapt,   cel   ce   a   lansat   termenul,   ca   atare,   a   fost 
politologul   Carl   Schmitt   (1888–1985)   care   a   rămas   un 
apărător   declarat   al   nevoii   de   a   studia   legătura   dintre 
Biserică   şi   politică7.   Înţelesul   actual   al   conceptului   de 
teologie   politică   însă,   după   ce   acesta   a   trecut   printr­o 
perioadă   de   respingere   (E.   Peterson)8,   pare   să   fie 

and Contemporary Politics, 83.
6
 Cf. Bretherton, Christianity and Contemporary Politics, 19.
7
  C. Schmitt, Political Theology: Four Chapters on the Concept of 
Sovereignity   ,   trans.   C.   Schmitt   şi   C.   Schwab,   Cambridge,   MA, 
MIT Press, 1985 (1922); vezi, ediţia în lb. română, Carl Schmitt, 
Teologia politică, trad.  şi note Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, 
Universal   Dalsi   Publ.   House,   Bucureşti,   1996;   idem,   Political 
Theology  II.  The Myth of the Closure  of  any  Political  Theology, 
Michael   Hoelzl   and   Graham   Ward   (trad),   Malden,   MA:   Polity 
Press, 2008.
8
  Erik Peterson, Was ist Theologie?, Bonn: Friedrich Cohen, 1925. 
El   scrie   că   teologia   aparţine   saeculum­ului,   perioadei   dintre 
întrupare şi a doua venire a lui Hristos, şi că poate fi făcută doar 
de creştini (teos­logos), ca prelungire, prin meditaţie, a cugetării 
despre revelaţia despre Dumnezeu dată prin Hristos (conform lui 
Peterson, păgânii au doar mituri şi metafizică, iar iudeii pot avea 
doar exegeză). Din acest motiv teologia are ceva sacru în ea, fiind 
legată   de   Logos,   de   Theos,   nu   de   lumea   curentă.   Conform   lui 
Peterson, teologia politică e imposibilă, e o contradicţie în termeni, 
chiar   o   blasfemie   (cf.   dezbaterea   dintre   Peterson   şi   Schmitt, 
 12

influenţat de un număr de alţi autori creştini, ulteriori, 
cum   sunt   J.B.   Metz   şi   J.   Moltmann9.   Pentru   aceştia, 
teologia   politică   reprezintă   nu   atât   o   citire   teologică   a 
politicului,   după  cum  nici  o perspectivă  politică   asupra 
teologiei, cât mai ales un demers de „corecţie critică” la 
adresa   tendinţei   de   separare   a   credinţei   de   societate, 
deoarece   prima   are   tendinţa   de   a   se   cantona   în   sfera 
vieţii private, individuale sau comunitare, în timp ce a 
doua îşi reclamă, cu exclusivitate, domeniul public10.

1.2   O   teorie   a   teologiei   politice   a   NT:   surse   şi 

limbaje

Pentru   alcătuirea   unei   teologii   politice   a   Noului   sau   a 

Vechiului   Testament,   sursele   majore   ar   trebui   să   fie, 
desigur, Noul Testament şi Vechiul Testament, ca atare. 
La   modul   general   însă   posibilitatea   conturării   unei 
teologii politice biblice este asigurată de următoarele trei 
tipuri   de   surse:   de   deciziile   şi   revelaţia   fiinţei   divine 
însăşi   (observabile   în   Biblie,   dar   şi   în   istorie),   de 

Political Theology II, 34­59).
9
 J.B. Metz, Theology of the World, trad William Glen­Doepel. New 
York:   Herder   &   Herder,   1969;   idem   „Political   Theology”,   în 
Sacramentum   Mundi:   An   Encyclopedia   of   Theology,   volume   V. 
London: Burns Gates, 1970; idem, Faith in History and Society, 
New  York,   NY:  Seabury,  1980;  J.   Moltmann,  Theology  of  Hope, 
trad. James W Leitch, New York, NY: Harper & Row, 1967; idem, 
Religion, Revolution and the Future, New York: Charles Scribner's 
Sons,   1969;   idem,   God   for   a   Secular   Society,   Minneapolis,   MN: 
Fortress Press, 1999; J.B. Metz, and J. Moltmann, Faith and the 
Future, Maryknoll, NY: Orbis, 1995.
10
 Metz, „Political Theology”, 35; Moltmann, Theology of Hope, 21.
 13

evidenţierea   mecanismelor   observabile   ale   societăţii 

omeneşti, de studiul psihologiei umane (a predispoziţiilor 
şi   a   acţiunilor   individuale   şi   colective),   de   contribuţiile 
diverselor concepţii filosofice despre om şi societate.
Prima   sursă   a   teologiei   politice   biblice   nu   poate   fi 
descrisă   foarte   bine   din   punct   de   vedere   ştiinţific.   Ea 
merită luată în considerare însă, cel puţin din punct de 
vedere teologic. Aici, bineînţeles, ar trebuie consultat un 
tratat   de   teologie   trinitară,   capitolul   despre   fiinţa   şi 
prerogativele lui Dumnezeu11. Fiinţa divină, în calitatea 
sa supremă de creator şi suveran, este aceea care inspiră 
orice   principii   pozitive,   orice   valoare.   Dumnezeu,   în 
teologia biblică, stă la originea demersului raţional şi la 
originea valorilor etice înalte, ale sfinţeniei şi dreptăţii, 
ale   integrităţii   de   caracter.   De   asemeni,   înainte   de 
întreprinderile oricărei alte fiinţe sociale create, conform 
teologiei creştine, Dumnezeu însuşi este o fiinţă socială, 
în trinitatea Fiinţei sale. Ierarhiile, conducerile, viaţa în 
comunitate   a   fiinţelor   create   reflectă,   într­un   fel, 
rânduiala   şi   armonia   existente   veşnic,   în   interiorul 
Sfintei Treimi.
În al doilea rând, o sursă majoră a gândirii teologice 
politice   se   află   în   societatea   omenească   însăşi,   în 
evaluarea organizării sociale şi politice ale comunităţilor 

11
  H.C.   Thiessen,   Prelegeri   de   Teologie   Sistematică,   rev.   V.D. 
Doerksen,   SMR:   1986   (Lectures   in   Systematic   Theology,   Grand 
Rapids, MI: Eerdmans, 1979). M. J. Erickson, Teologie Crestină, 
vols.   1­3,   E.   Jorj   (trad.),   Oradea:   Cartea   Crestină,   1998;   W. 
Grudem,   Teologie   sistematică.   Introducere   în   doctrinele   biblice, 
trad.   Dinu   Moga,   Paul   Negruţ   (ed.),   Oradea:   Făclia,   2004   (W. 
Grudem,   Systematic   Theology.   An   Introduction   to   Biblical 
Doctrine, Leicester, UK: InterVarsity Press, 1994).
 14

umane (comunităţi, etnii, popoare, imperii), în instinctele 
pe care le manifestă acestea şi în istoria pe care o făuresc 
şi o consemnează în scris. Teologia politică funcţionează 
la   nivelul   valorificării   tradiţiilor,   percepţiilor, 
experienţelor   pe   care   le­au   avut   şi   le   au   comunităţile 
omeneşti, informate de cunoaşterea mesajului biblic. 
În al treilea rând, una dintre sursele importante ale 
teologiei politice este chiar individul uman, ca atare, cu 
reflecţiile şi deciziile sale, în singularitatea şi capacitatea 
sa   proprie   de   analiză   şi   creaţie.   Într­un   anume   fel, 
această a treia sursă are elemente din cea dintâi resursă 
a teologiei politice, din valorile divine, deoarece omul este 
o   reflectare   a   fiinţei   divine,   fiind   creat   după   chipul   şi 
asemănarea   lui   Dumnezeu   (creativitate,   moralitate, 
iniţiativă, ordine, voinţă, sentimente, capacitate de a se 
raporta social, de a construi comunitate spirituală, etc.).
Pe lângă acestea, unul din motivele care au contribuit 
la demararea studiului teologiei politice a fost şi dorinţa 
de   a   sistematiza   filosofia   iudeo­creştină   a   istoriei 
(divinitatea   este   interesată,   în   Biblie,   de   reguli   pentru 
conducători   şi   comunităţi,   pentru   indivizi   şi   popoare; 
Iahveh   este   descris   ca   împărat,   Mesia   –   este   liderul 
eficient profeţit, care poate fi preot sau rege sau profet, 
sau   toate   împreună).   În   Biblie,   Dumnezeu,   care   se 
delimitează adesea de organizarea şi viaţa politică a unei 
ţări,   în   particular   de   Israel   în   momentele   acestuia   de 
apostazie   –   dar   şi   de   popoarele   răzvrătite   şi   păgâne, 
continuă  să rămână, totuşi, un Dumnezeu al  poporului 
său ales, precum şi Dumnezeu al omenirii sale create: El 
se   dezice   adesea   de   conducătorii   necredincioşi   şi   de 
abuzurile   lor,   de   liderii   nedrepţi   şi   de   lipsa   lor   de 
 15

credinţă   şi   ascultare,   dar   El   însuşi   rămâne   dedicat 

poporului   pe   care   l­a   ales,   credincioşilor   săi   –   în   mod 
individual, şi chiar omenirii, în ansamblu, în calitate de 
creaţie a sa, prin planurile sale şi prin cuvintele sale de 
mustrare,   dar   şi   de   mântuire,   prin   legămintele   sale. 
Dumnezeul   biblic   rămâne,   aşadar,   un   Dumnezeu   care 
continuă   să   intervină   activ   în   vederea   mântuirii   rasei 
umane, în vederea reconstruirii (transfigurării) finale a 
universului,   un   Dumnezeu   care   în   timp   ce   există   în 
eternitate,   dincolo   de   timp,   intervine   în   istorie   pentru 
restaurarea universului creat.
În ce priveşte formatul şi limbajul adoptat de studiile 
de teologie politică, se poate observa că mulţi autori au 
adoptat   un   limbaj   juridic,   fiind   ei   înşişi   de   formaţie 
juridică. Astfel, aceştia au fost atraşi în mod natural să 
discute relaţia dintre sistemele juridice şi cele teologice 
ori   politice,   să   folosească   „ordini”   (structuri,   concepte, 
tipuri   de   clasificări,   evaluări)   ori   principii   filosofice 
asemănătoare12. Ideea acestei relaţii a fost sugerată mai 
întâi de G. W. Leibniz, care considera că ştiinţele juridice 
şi teologia (la autorii de mai târziu, politica şi teologia) 
sunt apropiate ca organizare şi valori, dar sunt diferite, 
respectiv,   de   ştiinţele   exacte,   cum   sunt   matematica, 
fizica, sau de cele practice, cum este medicina13.

12
  Legătura   dintre   viaţa   politică   şi   istoria   ştiinţelor   juridice   este 
expusă pe larg în H.J. Berman, Law and revolution. The Western 
Legal tradition, Cambridge, MA: London 1983. 
13
  G. Leibniz, Nova Methodus, par. 4, 5, citat de C. Schmitt. Titlul 
întreg al aceste prime lucrări de matematică a lui Leibniz, apărute 
în Acta Eruditorum, este ‘Nova methodus pro maximis et minimis, 
itemque tangentibus, quae nec fractas nec irrationales quantitates 
moratur,   et   singulare   pro   illis   calculi   genus’   (O   nouă   metodă 
 16

De  asemeni,  se poate observă  fapul  că un  număr de 

gânditori   remarcabili   în   domeniul   teologiei   politice   vin 
din   comunitatea   romano­catolică:   Joseph   de   Maistre; 
Jean­Jacques   Rousseau;   Carl   Schmitt;   Johann   Baptist 
Metz;   A.   Agamben;   Johann   Baptist   Assmann   (această 
observaţie   nu   implică   faptul   că   nu   există   autori   de 
aceeaşi   valoare,   de   o   altă   formaţie   sau   confesiune 
religioasă: de exemplu, protestanţi: Gottfried W. Leibniz, 
Max Weber, Jürgen Moltmann; sau evrei: Hans Kelsen, 
etc.)14. 
Privitor   la   relaţia   între   Biserică   şi   teologia   politică, 
sau dintre teologie şi politică, nu se poate lăsa deoparte 
citatul celebru al lui C. Schmitt, care afirma îndrăzneţ o 
legătură strânsă între cele două: 

Toate conceptele semnificative ale teoriei moderne 
a  statului sunt concepte secularizate nu doar din 
cauza dezvoltării lor istorice – în cursul căreia au 
fost transferate din teologie la teoria statului, prin 
care,   de   exemplu,   locul   lui   Dumnezeu   cel 
atotputernic   este   luat   de   legislatorul   cel 

pentru   maxime   şi   minime,   şi   pentru   tangente,   care   nu   este 

împiedicată   de   numere   fracţionale   sau   iraţionale,   precum   şi   o 
maniera remarcabilă de a le calcula).
14
 Câteva lucrări majore subliniază dilemele de tip politic şi teologic 
născute   pe   teritoriul   care   în   mod   tradiţional   s­a   aflat   sub 
autoritatea papală, cf. P. Prodi, Il sovrano pontefice. Un corpo e 
due anime: la monarchia papale nella prima età moderna, Bologna 
2006,   D.K.   Van   Kley,   The   Religious   Origins   of   the   French 
Revolution. From Calvin to the Civil Constitution, 1560­1791, Yale 
Univ. Press, New Haven­London 1996; C. Maire, De la cause de 
Dieu à la cause de la nation. Le jansénisme au XVIIIe siècle, Paris 
1998.  
 17

atotputernic   –   dar   şi   din   cauza   structurii   lor 

sistematice, a cărei recunoaştere este necesară din 
perspectiva   înţelegerii   sociologice   a   acestor 
aspecte.15

În acest  sens   clasic  (denumit   de unii   „sens  vechi”  al 

teologiei politice), teologia politică s­ar ocupa, aşadar, de 
paralelismul   dintre  viaţa   politică   (de  stat) şi   cugetarea 
teologică,   adică   de   paralelismul   dintre   politică   şi   viaţa 
Bisericii (problematica include subiecte clasice, cum ar fi 
relaţia   dintre  auctoritas  şi  potestas,   între  regnum  şi 
gubernaculum,   dintr­o   perspectivă   în   care,   în   mod 
distinct, referinţa religioasă joacă un rol major, fără ca 
prin aceasta să fie excluse şi alte puncte de vedere, cum 
ar fi, de exemplu, cel economic).16 Pentru alţi autori, din 

15
 C. Schmitt, „Political Theology”, în C. Schmitt, Political Theology: 
Four Chapters on the Concept of Sovereignity , trans. C. Schmitt 
şi C. Schwab, Cambridge, MA, MIT Press, 1985 (1922), 36­52, 36. 
Erik Peterson (1890­1960) a fost cel ce a obiectat, în mod major, 
faţă de această concepţie asupra teologiei politice. El considera, de 
fapt, că este imposibil să se vorbească despre o teologie politică de 
felul acesta, deoarece Dumnezeu este transcendent şi categoriile 
existenţei   sale   nu   se   pot   reflecta   bine   în   societatea   omenească 
(Erik   Peterson,   „Göttliche   Monarchie”,   Theologischen 
Quartalsschrift, Heft LV (1931), 537­64; idem, Der Monotheismus 
als politisches Problem; ein Beitrag zur Geschichte der politischen 
Theologie im Imperium Romanum, Leipzig: Jakob Hegner, 1935; 
idem, Theologische Traktate, Munich: Kösel Verlag, 1950, 147.
16
  C. Schmitt; Hans Eger, Die ersten Ansätze zu einer politischen 
Theologie   in   der   christlichen   Kirche,   în   „Deutsche   Theologie. 
Monatschrift   für   die   deutsche   evangelische   Kirche”,   nr.   2, 
Stuttgart, 1935, pp.  272­281; G. Agamben, Il Regno e la Gloria. 
Per una genealogia teologica dell’economia e del governo, Bollati 
Boringhieri, Torino 2009 ( Ia ed. 2007); idem, Il sacramento del 
 18

perspectivă istorică, teologia politică a ajuns să se ocupe 
mai ales cu justificarea teologică a unui sistem politic.17 
Aşa   cum   s­a   amintit   însă,   în   a   doua   jumătate   a 
secolului 20, are loc o schimbare de paradigmă. Gânditori 
ca   J.B.   Metz   (discipol   al   lui   Karl   Rahner   şi   adept   al 
„teologiei   eliberării   sociale”)   şi   Jürgen   Moltmann   au 
început   să   folosească   în   această   perioadă   termenul   de 
„nouă   teologie   politică”   într­un   mod   nou,   înţelegând   o 
teologie   a   vieţii   politice   prezente,   o   teologie   aplicată,   o 
teologie   a   libertăţilor   şi   demnităţii   umane,   o   teologie 
post­idealistă şi post­iluministă, preocupată de concret şi 
detaliu, nu doar de macrostructuri sociale şi principii, o 
teologie   politică   ce   nu   transcende   istoria,   ci   care   se 
circumscrie acesteia.18 

potere.   Il   giuramento   politico   nella   storia   costituzionale 

dell’Occidente, Il Mulino, Bologna 1992.  
17
  Cf.   Erik   Peterson,   Kaiser   Augustus   im   Urteil   des   antiken 
Christentums.   Ein   Beitrag   zur   Geschichte   der 
politischenTheologie, Kempten­München, 1933, pp. 289­299.
18
 J. B. Metz, A Passion for God: The Mystical­Political Dimension of 
Christianity,   edited   and   translated,   with   an   introduction   by   J. 
Matthew Ashley, New York: Paulist Press, 1998, 23—25; apropiat 
de observaţiile lui Metz, Jürgen Moltmann a explorat şi el noile 
sensuri ale teologiei politice notând că   “Political theology, in our 
opinion, no longer implies only theology and politics, church and 
state.   Rather,   responsible   theology   must   become   aware   of   an 
inherent   political  dimension  in itself and in  church  life.  On  the 
other   hand,   political   theology   does   not   reduce   everything   to 
politics (C. Schmitt) nor does it submit theology and the church to 
the   terms   and   requirements   of   state   policy.”     Moltmann,   “The 
Cross and Civil Religion”, în Religion and Political Society (New 
York: Harper & Row, 1972), 18–19. The original article, “Political 
Theology,” appears in Theology Today 28 no. 1 (April 1971) 6–23; 
cf. Arne Rasmussen, The Church as Polis: From Political Theology 
 19

În mod  alternativ,  pentru  o  altă  categorie de  autori, 

creştinismul   nu   poate   admite,   ca   atare,   o   „teologie 
politică”,   deoarece   interesul   în   viaţa   cetăţii   nu   poate 
creea   capitole   noi   în   teologie,   precum   nici   interesul 
teologic   nu   poate   transfera   adevărurile   religioase   în 
guvernare; de aceea, potrivit lor ar fi mai indicat să se 
vorbească   despre   o   „metapolitică”   teologică,   decât   de   o 
„teologie politică”.19
Înainte   de   intra   în   analiza   propriu­zisă   a   teologiei 
politice a Noului Testament, adică a principiilor teologice 
pe   care   creştinii   din  primul   secol   se  văd  chemaţi   să   le 
aplice   în  gândirea   şi   acţiunea   lor  socială   şi  politică,   ar 
merita discutat în ce măsură valorile politice şi teologice 
ale unui  teolog – sau politician, pot fi condiţionate sau 
generate, într­o anumită măsură, de apartenenţa acestei 
persoane   la   teologia   şi   structurile   Bisericii   căreia   îi 
aparţine   sau   pe  care  o   simpatizează.   De  exemplu,   este 
cumva,   pentru   un   creştin   Romano­catolic,   mai   uşor   să 
conceapă  ideea   unei   conduceri   centralizate,  poate  chiar 
dictatura, ca urmare a faptului că accepptă o cunducere 
centralizată în cadrul Bisericii? Este mai uşor, pentru o 
persoană   din   cadrul   aceleeaşi   tradiţii,   să   gândească   o 

to  Theological   Politics  as  Exemplified  by   Jürgen  Moltmann  and 

Stanley Hauerwas (Notre Dame: University of Notre Dame Press, 
1995); Kuno Füssel, Teologia politica, în Die Heissen Eisen von A 
bis Z, Johannes Bauer, Verlag, Graz, Austria, it.transl. Dizionario 
Teologico, Cittadela Editrice, Rome, 1974, pp. 736­743.
19
  Andreas   Marxen,   Das   Problem   der   Analogie   zwischen   den 
Seinsstrukturen   der   grossen   Gemeinschaften,   dargestellt   im 
engeren   Anschluss   an  die  Schriften   von  Karl   Schmitt   und  Erik 
Peterson,   Würtzburg,   1938.   Conform   lui   Marxen   termenul 
„metapolitică” ar fi mai potrivit decât termenul „teologie politică”.
 20

politică   religioasă   –   bisericească   favorabilă   claselor 

exploatate, de tipul experimentului catolic în continentul 
sud­american   prin   care   s­a   încurajat   mişcarea   de 
eliberare socială?20 
Ar   putea   fi,   în   continuare,   mai   uşor   pentru   un 
politician   de   tradiţie   protestantă   să   înţeleagă   sau   să 
sprijine   democraţia   şi   federalismul,   autonomia, 

20
  Teologia   eliberării   sociale   este   un   termen   folosit   de   Gustavo 
Guttierez, un preot catolic din Peru, în 1973, prin care înţelegea că 
Biserica trebuie să se concentreze asupra eliberării oamenilor din 
sărăcie   şi   de   sub   exploatare.   Teologia   eliberării   a   fost   parţial 
inspirată de Conciliul Vatican 2 şi de enciclica papală din 1967, 
Populorum   progressio,  având  multe semne că  este o  preocupare 
„de sus în jos” în interiorul Bisericii Romano­catolice (în acelaşi 
timp, ele aduceau o interesantă instabilitate politică în apropierea 
Americii   de   Nord).   Vizavi   de   teologia   politică   şi   valorile   ei 
(structuri,   principii,   etc.),   se   poate   observa   că   aceste   ţări   ale 
Americii   Latine   în   care   s­a   dezvoltat   teologia   eliberării   sociale 
sunt   preponderent   catolice   (Peru,   Brazilia,   Uruguay,   Argentina, 
Bolivia,   etc.).   Printre   conducătorii   cunoscuţi   ai   acestei   mişcări 
teologice   s­au   numărat   Gutierrez,   Leonardo   Boff   (Brazilia),   şi 
Juan   L.   Segundo   (Uruguay).   Amploarea   mişcării   şi   pierderea 
controlului asupra ei au făcut ca Vaticanul să îl cenzureze pe Boff 
în 1985 şi să accepte doar o formă moderată a mişcării. De fapt, 
odată cu această teologie mai apăruse şi un alt fenomen secundar: 
neoprotestantismul   care   încurajează   descentralizarea   Bisericii 
începuse   să   ia   avânt   considerabil   în   America   Latină   (îndeosebi 
Bisericile   baptiste   şi   penticostale).   Vezi   Crowley   Michael, 
„Spiritual   Winds   over   a   Cultural   Sea:   Grass­roots   Patterns   in 
Latin America”,   Religion, vol. 28/3 1998, 257­270. Vezi şi David 
Stoll,   Is   Latin   America   Turning   Protestant?   Berkeley,   CA: 
University   of   California   Press,   1990;   J.   Sépulveda,   „El 
Crecimiento  del   movimiento  Pentecostal   en  America   Latina”,   in 
Carmelo   Alvarez   (ed.),   Pentecostalismo   y   Liberacion:   Una 
Experiencia Latino­americano, San Jose: Costa Rica, 1992, 77.
 21

subsidiaritatea21?   În   acest   context   ar   fi   interesant   de 

discutat   ce   polarizări   există   în   cadrul   modelelor   de 
teologie politică spre care se pot îndrepta cercetătorii din 
spaţiul   est­european,   precum   şi   modele   de   organizare 
socială   şi   politică   pe   care   le   poate   inspira   Ortodoxia 
răsăriteană. 
În ce priveşte literatura de limbă română, scrierile de 
teologie politică par orientate mai mult asupra aspectelor 
istorice   ale   relaţiei   politice   dintre   stat   şi   Bisericile 
ortodoxe răsăritene (istoria imperiului Bizantin),22 iar în 
ultimile două secole asupra relaţiei dintre stat şi Biserica 
Ortodoxă   Română,   asupra   relaţiei   Biserică   –   regim 
comunist, în secolul 20, şi asupra aspectelor prezente ale 
cooperării stat – Biserică23.

21
 Conform papei Ioan Paul II, temelia învăţăturii sociale catolice se 
sprijină pe pietrele de temelie ale demnităţii umane, solidarităţii 
şi   subsidiarităţii   (Apostolic   Exhortation,   Ecclesia   in   America, 
1999, 55).
22
  Adrian Gabor, Biserică şi Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, 
Bucureşti: Ed. Bizantină, 2003; idem, Biserica şi Statul în primele 
patru   secole,   Ed.   Sofia,   Bucureşti:   2003;   Costion   Nicolescu, 
Teologul în cetate, Părintele Stăniloae în aria politicii, Bucureşti: 
Christiana,  2003; Ovidiu Panaite, „The political  theology  during 
the   Constantine   dynasty.   Criteria   concerning   the   church­state 
relationship for  a pluralist   society”,  teza doctorat,   Universitatea 
„Lucian Blaga” – Sibiu, Facultatea de teologie ortodoxă, 2009. Vezi 
un   rezumat   în   limba   engleză, 
http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rez­eng­panaite.pdf.
23
 Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserică şi Stat­studiu istorico­juridic, 
in „Ortodoxia”, an IV, 1952, nr. 3­4, iulie ­ decembrie, pp. 353­461; 
Ioan Vasile Leb, Biserică şi implicare, Limes Publ. House , Cluj, 
2000;  Idem, Biserica în acţiune, Limes  Publ.  House,  Cluj, 2001; 
Daniel  Barbu:  „Subsidiaritate,   democraţie  creştină   şi   ortodoxie”, 
Provincia I, nr. 5, septembrie 2000, pp. 3­4; reprodus în Provincia 
 22

În   acest   context,   s­a   atras   atenţia   că   relaţia   între 

teologie   şi   politică   s­a   simţit   în   România   mai   ales   sub 
forma   identificării   Bisericii   cu   naţiunea   (un   fenomen 
întâlnit   şi   la   sârbi   şi   bulgari,   de   altfel,   şi   parţial,   la 
ruşi).24  Biserica   rămâne   a   fost   legată   de   stat   prin 
Constituţiile din 1923, 1938, 1991, unde i se consfinţeşte 
caracterul de „Biserică naţională” (Constituţiile din 1866, 
1923   şi   1938   o   proclamau   „religiune   dominantă   a 
Statului   Român”     (art.   21),   sau,   respectiv,   „biserică 
dominantă în Statul român” (art. 22, art. 19), ori chiar 
„Biserică românească”:

Pare că statutul juridic discriminatoriu de biserică 
naţională este pentru ea indispensabil: ierarhia are 
absolută nevoie de o nouă confirmare a faptului că 
Ortodoxia   pe   care   o   reprezintă   este  o   lege,   nu   o  

2000. Antologie, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 2001, pp. 158­
166;  Teologie şi politică de la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, vol. 
coord. de Miruna Tătaru Căzăban, Anastasia, Bucureşti, 2004; Un 
suflet   pentru   Europa.   Dimensiunea   religioasă   a   unui   proiect 
politic, volume coordinated by Radu Carp, Anastasia Publ. House, 
Bucureşti, 2005; Gândirea socială a Bisericii, volume realized and 
prezented by Ioan I. Ică jr. and Germano Marani, Deisis, Sibiu, 
2000;   Teodor   Baconsky,  Puterea   schismei,   Anastasia,  Bucureşti, 
2001;   Radu   Preda,   Biserica   în   Stat,   o   invitaţie   la   dezbatere, 
Scripta,   Cluj,   1999;   Biserică   –   Stat   ­   Societate   ­   documentaţia 
conferinţei   Academiei   Evanghelice   Transilvania   (AET)   în 
colaborare   cu   AIDRom,   seria   Academia,   vol.   1,   Sibiu,   2003. 
Lavinia   Stan   şi   Lucian   Turcescu,   Religion   and   Politics   in  Post­
Comunist   Romania,   New   York,   NY:   Oxford   University   Press, 
2007; 
24
  Daniel Barbu: „Subsidiaritate, democraţie creştină şi ortodoxie”, 
Provincia I, nr. 5, septembrie 2000, pp. 3­4; reprodus in Provincia 
2000. Antologie, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 2001, 158­166.
 23

credinţă [subl.mea, OB]. Dacă această recunoaştere 
i   se   va   refuza,   Biserica   Ortodoxă   Română   se   va 
simţi părăsită de stat25...

Lucrarea   de   faţă   va   încerca   să   se   îndepărteze   de 

subiectele   abordate,   curent,   în   literatura   politică 
­teologică de limba română, focalizându­se pe o altă zonă 
de   interes,   anume   pe   teologia   politică   asociată   Noului 
Testament şi primului secol dH.

25
 Barbu: „Subsidiaritate”, 3­4.
24
 25

Bibliografie selectivă

Baban,   O.,  Incursiune   în   Noul   Testament  (Bucureşti: 

Liga Bibliei, 2003)

_______,   „Conflictele   Bisericii   în   Faptele   Apostolilor : 

între stil literar şi modele misionare”, în  O. Bunaciu, R. 
Gheorghiţă, E. Bartoş (eds), Care imparte drept cuvântul  
adevărului.   Volum   omagial   Ioan   Bunaciu,   Reformatio, 
Oradea, 2005, 23­40

Baslez, M.­F. Sfîntul Pavel, Anca Maria I. Christodorescu 
(trad) (Bucureşti: Compania, 2001)

Bauckham,   R.,  The   Bible   in   Politics.   How   to   Read   the  

Bible Politically, (London: SPCK, 1989)

_______,  The   Theology   of   the   Book   of   Revelation 

(Cambridge: CUP, 1993)

Beasley­Murray,   G.R.,  Jesus   and   the   Kingdom   of     God 

(London: Paternoster Press; Eerdmans, 1986)

Bauckham, R., The Bible in Politics. How to Read the  
Bible Politically, (London: SPCK, 1989)
 26

Bădiliţă, C., Manual de anticristologie. Studii, dosar  
biblic, traduceri şi comentarii, Iaşi: Polirom, 2002.

Beasley­Murray, G.R., Jesus and the Kingdom of  God 
(London: Paternoster Press; Eerdmans, 1986)

Borg, M.J., Conflict, Holiness & Politics in the Teachings  
of Jesus, in Studies in the Bible and Early Christianity 5 
(New York / Toronto: Edwin Mellen, 1984)

Braga C., De la arhetip la anarhetip, Iaşi: Polirom, 2006.

Bright, J., A History of Israel (London: SCM Press, 1980)

Bouquet, A.C., Everyday Life in New Testament Times 
(London: Carousel, 1974)

Cary, M., şi Scullard, H., Istoria Romei (Bucureşti: All, 
2008)

Carson, D.A. şi Morris, L., Introducere în Noul  
Testament, Dinu Moga (trad.), Oradea: Făclia, 2007 (An  
Introduction to the New Testament, Grand Rapids: 
Zondervan, 1992).

Cassidy R.J., şi Scharper, P.J., (eds), Political Issues in  
Luke­Acts (Maryknoll: Orbis, 1983) 

Casson, L., Travel in the Ancient World (Baltimore, 
London: John Hopkins University Press, 1994)
 27

Creţia P., şi Bădiliţă, C. (eds) Apocalipsa Lui Ioan în  
Tradiţia Iudeo­Creştină, C. Bădiliţă and P. Creţia (trad.), 
studiu introductiv de C. Bădiliţă (Bucureşti: Humanitas, 
1998)

Dunn, J. D. G., The Theology of Paul the Apostle (Grand 
Rapids, MI: Eerdmans, 1998) 

Evans, C.A. şi Porter, S.E., Dictionary of NT  
Background. A Compendium of Contemporary Biblical  
Scholarship (Downers Grove, IL: InterVarsity, 2000)

Esler, P.F. Community and Gospel in Luke­Acts: The  
Social and Political Motivations of Lucan Theology 
(Cambridge: CUP, 1987)

Freyne, S., “The Geography, Politics, and Economics of 
Galilee and the Quest for the Historical Jesus,” in 
Studying the Historical Jesus, Bruce Chilton and Craig 
A. (eds) Evans (Leiden: Brill, 1994), 75–121.

Gill, D.W.J., “Acts and the Urban Élites,” în D.W.J. Gill 
şi C. (eds) Gempf, The Book of Acts in Its Graeco­Roman  
Setting (Carlisle: Paternoster, 1994), 105–18

_______,  “Acts and Roman Policy in Judaea,” în R. 
Bauckham (ed), The Book of Acts in Its Palestinian  
Setting (Carlisle: Paternoster, 1995), 15–26 

Godo, E. (ed), Convertirea religioasă, trad. E. Petuhov 
(Bucureşti: Anastasia, 2002)
 28

Goppelt, L., A Commentary on 1 Peter (Grand Rapids, MI: 
W. B. Eerdmans, 1993)

Green, J.B. şi McKnight, S.(eds) Dictionary of Jesus and  
the Gospels (Leicester: IVP, 1992)

Hansen, W., (ed), Anthology of Ancient Greek Popular  
Literature (Bloomington, IN: Indiana University Press, 
1998)

Hawthorne, G.F., Martin, R.P., şi Reid, D.G. (eds), 
Dictionary of Paul and His Letters. A Compendium of  
Contemporary Biblical Scholarship (Leicester: IVP, 1993)

Hengel, M. Judaism and Hellenism (London: SCM, 1974)

Herschel, Sh., (ed.) Christianity and Rabbinic Judaism.  
A Parallel History of Their Origins and Early  
Development (London: SPCK, 1993)

Howard, C.K., şi Young, F.W., The Living World of the  
New Testament (London: Darton, Longman & Todd, 
1966)

Hurtado, L., Lord Jesus Christ. Devotion to Jesus in  
Earliest Christianity (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 
2003).

Mason, S., “Chief Priests, Saducees, Pharisees and 
Sanhedrin in Acts,” în R. Bauckham (ed), The Book of  
 29

Acts in Its Palestinian Setting (Carlisle: Paternoster, 
1995), 115–77,

Morgan, R., şi Stoneman J. R. (eds), Greek Fiction. The  
Greek Novel in Context (London: Routledge, 1994)

Nicolet, C., Space, Geography and Politics in the Early  
Roman Empire (Michigan: Ann Arbor, 1990)

Peter, S., şi Cavanaugh, W.T. (eds), The Blackwell  
Companion to Political Theology (Blackwell Publishing, 
2003)

Petercă, V., Mesianismul în Biblie (Iaşi: Polirom, 2003)

Popescu, I. M., Istoria şi sociologia religiilor:  
Creştinismul, Bucureşti: România de Mâine, 1996.

Ralph, P.M. şi Davids, P.H., Dictionary of the Later New  
Testament & Its Development. A Compendium of Biblical  
Scholarship (Leicester: InterVarsity Press, 1997)

Rajak, T., “The Location of Cultures in Second Temple 
Palestine: The Evidence of Josephus,” in R. Bauckham 
(ed) The Book of Acts in Its Palestinian Setting (Carlisle: 
Paternoster, 1995), 1–14

Robbins, V.K., The Tapestry of Early Christian  
Discourse. Rhetoric, Society and Ideology. (London: 
Routlege, 1996)
 30

Romm, J.S, The Edges of the Earth in Ancient Thought.  
Geography, Exploration, and Fiction (Princeton, New 
Jersey: Princeton University Press, 1992)

Romanato, G. Lombardo, M.G., Culianu, I.P., Religie şi  
putere, M.­M. Anghelescu şi Ş. Anghelescu (trad), Iaşi: 
Polirom, 2005

Rowland, C., Christian Origins. An Account of the Setting  
and Characer of the Most Important Messianic Sect of  
Judaism (London: SPCK, 1985)

Sanders, E.P., Judaism. Practice and Belief. 63BCE – 66  
CE (London: SCM, 1992)

_______, Jesus and Judaism (London: SCM, 1985)

Scott, P., şi Cavanaugh, W.T. (eds), The Blackwell  
Companion to Political Theology (Blackwell Publishing, 
2003)

Tenney, M.C., Studiu al Noului Testament (Oradea: 
Cartea Creştină, 1986)

Theissen G., şi Merz, A., The Historical Jesus. A  
Comprehensive Guide. (London: SCM Press, 1998)

Tiede, D.L., “Acts 1:6–8 and the Theo­Political Claims of 
Christian Witness,” Word and World 1 (1981): 41–51 
 31

Velasco, J.M., Introducere în fenomenologia religiei, trad. 
C. Bădiliţă (Iaşi: Polirom, 1997)

Walaskay, P.W., “And So We Came To Rome”: The  
Political Perspective of St. Luke (Cambridge: CUP, 1983)

Wilson, B., Religia din perspectivă sociologică, trad. D.M. 
Străinu (Bucureşti: Editura 3, 2000)

Wright, N.T., The New Testament and the People of God, 
Christian Origins and the Question of God: Part I. 
(London: SPCK, 1992)

_______,Jesus and the Victory of God, he New Testament  
and the People of God, Christian Origins and the 
Question of God: Part II, (London: SPCK, 1996)