Apostolul Pavel (Icoana Sfântului Apostol Pavel pictată de Sfântul Andrei Rubliov (1420),

tempera pe lemn. 160 x 109 cm. Galeriile Tretyakov, Moscova, Rusia)

Viața sa înainte de convertire

Apostolul Pavel , cunoscut mai intâi sub numele de Saul (cel dorit), s-a născut la Tars,
capitala provinciei Cilicia din Asia Mică, în primii ani ai erei creștine, (circa 3-7 e.c) din
părinți evrei, cu bună stare materială. Ei aveau un atelier de țesut stofe din păr de capră, din
care făceau mantale și corturi pe care le vindeau. Practic nu se știe nimic de copilăria și de
adolescența lui. Din cunoștințele pe care le manifestă în scrierile sale lasă loc presupunerii că
el a învățat greaca în forma caracteristică de atunci, denumită koine (comună). Din frecvența
cu care Pavel introduce în scrierile sale, referințe la viața civilă, militară și sportivă se poate
presupune că era un membru activ al vieții cosmopolite din Tars, pe atunci mare centru
comercial și sediul uneia dintre cele mai reputate școli de filosofie și de retorică. Cu totul
altceva se poate și trebuie spus în ceea ce privește cultura lui religioasă (biblică și rabinică): a
fost educat conform celei mai rigide învățături fariseice (cf. F.A. 26, 5; Gal 1, 14) .
Până la începutul primei călătorii misionare (F.A. 13, 9) Pavel este întotdeauna numit Saul.
Unii istorici au presupus o schimbare de nume determinată de anumite motive; însă cea mai
mare parte dintre cercetători – cu și mai multă credibilitate – consideră că cele două nume:
semitic (Saul) și roman (Paul; în cultura bizantină și cea slavă Pavel), îi sunt proprii din
copilărie. Într-adevăr, printre evreii din diasporă era comună practica folosirii a două nume,
unul ebraic pentru relațiile familiare și statutul religios; celălalt roman – (sau, după caz, de
altă etnie) – pentru viața publică.

Convertirea

Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. În timpul activității publice a Mântuitorului, el trăia la
Tars, ca rabin. Auzind vestea marii mișcări produse de predica Apostolilor despre Iisus
Hristos, a venit la Ierusalim, unde, datorită temperamentului său clocotitor, a dobândit repede
un loc de frunte în persecuția anticreștină.

La uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan, ucigașii și-au pus hainele la picioarele lui Saul (F.A.,
7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrând prin case și, târând pe bărbați și pe femei, îi
ducea la temniță (Fapte 8, 3; 22, 4). De la Ierusalim (și în genere din Palestina) voia să extindă
persecuția și în diasporă, unde trăiau înfloritoare comunități iudaice. Numit și întărit cu
scrisori de recomandare de către Marele Preot de la Ierusalim el se îndreptă spre Damasc,
faimos oraș sirian, situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Cu foarte mare probabilitate
aceasta se petrecea prin anul 36 d. Hr. . Pe drum însă a avut loc celebrul episod al convertirii
sale instantanee ca urmare a vederii lui Iisus, care-i reproșa blând: „Saule, Saule, de ce mă
prigonești?“ (Fap 9, 3-9), iar Pavel nu s-a mai îndoit niciodată, până la moarte, de realitatea
acestei viziuni.
Cu toate acestea rămâne inegalabil faptul că atunci, într-o clipă, Pavel s-a transformat brusc și
misterios din persecutor în misionar, apostol al lui Hristos. Așadar după acest tainic
eveniment Saul are primele sale contacte cu lumea creștină, nu ca persecutor, ci ca ucenic.
Și-a recăpătat vederea – pierdută pe cale, în momentul viziunii – odată cu Botezul pe care l-a
primit de la Anania din Damasc (cf. Fapte 9, 9-19).
El începe să predice în sinagogi că “Iisus este Fiul lui Dumnezeu“, spre uimirea și
surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au decis să-l omoare. Saul este ajutat
de creștini să părăsească orașul, coborându-l noaptea peste zidurile cetății într-un coș, iar el se
retrage pentru trei ani în Arabia, studiind Sfânta Scriptură și meditând asupra creștinismului
(Fapte 9, 1-26; 22, 3-21).

Prima călătorie misionară a Sfântului Pavel (45-48)

Prima călătorie misionară a făcut-o cu Barnaba și cu Marcu. Cei trei misionari au plecat din
Seleucia, portul Siriei, către insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au străbătut-o de la
răsărit spre apus. În orașul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus,
guvernatorul insulei, de la numele căruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta până
la sfârșitul vieții (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari călătoresc pe mare spre nord-
vest până în provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a întors la Ierusalim, Pavel
și Barnaba au continuat călătoria în provinciile Pisidia și Licaonia, predicând noua credință în
orașele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra și Derbe.

La Listra, mulțimile, socotindu-i zei, au vrut să le aducă jertfe de animale, numind pe Barnaba
Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Vizitând apoi comunitățile de
curând înființate și hirotonind preoți pentru fiecare biserică, se întorc la Perga Pamfiliei, iar de
aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, în anul 48, vestind credincioșilor câte a
făcut Dumnezeu cu ei și cum a deschis păgânilor ușa credinței (Fapte cap. 13 și 14).

Această primă călătorie s-a încheiat prin anul 49 la Antiohia Siriei.

Aici apostolul a fost nevoit să înfrunte o situație delicată, care are o însemnătate foarte mare
pentru istoria creștinismului. Pavel se opune categoric pretențiilor manifestate de unii
creștini proveniți dintre evrei, care voiau să impună păgânilor convertiți circumciziunea
și alte rituri și prescrieri mozaice.

Problema a fost prezentată celorlalți apostoli în așa-zisul „sinod din Ierusalim“, unde a avut
câștig de cauză teza distincției nete între creștinism și iudaism.

În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor și credincioșilor din Ierusalim, în frunte cu Petru
și Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia și au hotărât, potrivit sfatului
Duhului Sfânt, să nu impună creștinilor dintre neamuri “jugul“ Legii mozaice, ci ei “să se
ferească de cele jertfite idolilor, de desfrâu, de animalele sugrumate și de sânge“ (Fapte
15, 20 și 29).

Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel și Barnaba, însoțiți de Iuda și Silvan, o
scrisoare, prin care li s-a adus la cunostință hotărârea înțeleaptă luată de Sinodul Apostolilor
la Ierusalim, iar credincioșii s-au bucurat pentru mângâiere (Fapte 15, 1-33).
Astfel s-a ușurat mult misiunea creștină printre neamuri, iar creștinismul, eliberat de
servitutea Legii mozaice, și-a întărit caracterul de religie universală.

A doua călătorie misionară (51-54)

Sfântul Apostol Pavel întreprinde a doua călătorie misionară împreună cu Sila, între anii 51-
54, în timp ce Barnaba și vărul său, Ioan Marcu, merg din nou în Cipru (Fapte 15, 39).
Mergând de astădată pe uscat, ei vizitează comunitățile din Siria, Cilicia și Licaonia, unde, în
orașul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a însoțit apoi în misiune. După ce au vizitat
comunitățile înființate în prima călătorie, ei trec prin Galatia, Frigia și Misia și ajung în
orașul Troa, unde il convertesc pe doctorul Luca.
Din Troa, cei trei misionari, luând cu ei și pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace și
ajung la Neapolis, în Macedonia, și predică cu succes la Filipi, înființând aici prima
comunitate europeană.

La Filipi, Pavel și Sila sunt bătuți cu bice și duși la închisoare, de unde au scapat în mod
minunat. De la Filipi, trec prin orașele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia și ajung la Tesalonic,
unde au convertit un număr mare de prozeliți greci și romani și pe unii dintre iudei.

Făcându-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel si însoțitorii săi au plecat la
Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena.
Din această perioadă (după unii autori, chiar mai repede) Pavel a inițiat o nouă metodă de
apostolat: predicii directe i-a adăugat scrieri sub formă de scrisori.

Într-adevăr, din Corint au fost expediate cele două scrisori comunității din Tesalonic, în care
apostolul își mărturisește nu doar dragostea ci și străduința de a corija unele abuzuri,
îndeosebi acelea cu privire la unele false interpretări privind a doua venire a lui Hristos.

A treia călătorie misionară (54-58)

A treia călătorie misionară a fost de 4 ani (circa 54-58 e.c.). Ea a avut obiectiv principal
evanghelizarea Asiei. Paul, ajutat de diverși colaboratori, pentru aproximativ trei ani s-a fixat
în Efes. Vestea cea bună a fost proclamată nu doar în capitală, dar și în numeroase alte
localități: Milet , Colose, Laodiceea, Ierapoli.

Activitatea rodnică a Sfântului Pavel a provocat o mare mișcare contra creștinilor, la

instigarea argintarului Dimitrie, care-și vedea meseria periclitată din cauza întinderii
creștinismului și a înlăturării cultului zeilor. Negustorii acestor amulete au provocat atunci
celebra răzvrătire păgână din Efes, adunând o mare mulțime în marele amfiteatru ca să
protesteze contra amenințării cultului Artemidei (zeitatea principal venerată în orașul Artenis).
Ajutat de câțiva creștini din localitate, Pavell a reușit să scape de protestatari, care nu l-au
găsit. Fruntașul orașului a reușit să restabilească liniștea, apostolul însă, la scurt timp a plecat
de acolo în Macedonia , iar de acolo în Grecia, făcând un popas de trei luni la Corint. De la
Corint – ca să evite intrigile și capcanele pregătite de iudei –a plecat, pe uscat, spre Ierusalim,
unde a dus o substanțiala colectă, facuta cu trudă și răbdare de prin toate comunitățile creștine
pe unde a predicat, mai ales printre creștinii din Macedonia și Ahaia.

 Captivitatea

Acuzat pe nedrept că ar fi profanat templul de la Ierusalim (cf. Fap 21, 27-30), apostolul a fost
asaltat de o mare mulțime gata să-l ucidă cu pietre. Din mâna acestora a fost salvat de tribunul
roman Claudiu Lisias, care însă a dat ordin să-l încătușeze și să-l flageleze, această a doua
parte a poruncii nu va fi executată întrucât Pavel a revendicat privilegiul său de cetățean
roman. În așteptarea trimiterii sale la Roma, Pavel este chemat să vorbească înaintea regelui
Agripa al II-lea și a rău-famatei sale surori, Berenice (cf. Fap 25, 13; 26, 32).
În sfârșit, întemnițatul este consemnat centurionului Iuliu cu un „elogium“ de înmânat
tribunalului roman.

Călătoria spre Roma a avut aaspecte dramatice: nava în derivă, un scurt acostament la Creta
cu un aprins consiliu de bord, la care a intervenit și Pavel, alte zile apăsătoare în furia
valurilor, naufragiu lângă insula Malta, unde vor ajunge toți cu bine (cf. Fap 27, 1; 28, 1).
În primăvara anului 61, Pavel ajunge la Roma, unde este bine primit de creștinii. În așteptarea
procesului i se permite să rămână într-o casă sub supraveghere militară; aceasta pentru doi ani
(cf. Fap 28, 30).
Apostolul, chiar dacă este sub pază și încătușat, apare în continuare ca marele misionar care
desfășoară o activitate destul de intensă în Biserica din Roma și călăuzește încă – dojenind,
îndemnând și învățând – pe convertiții săi din îndepărtata Asie Mică.

Sfârșitul

În anul 63, datorită faptului că din Iudeea nu se prezenta nimeni care să-l acuze de ceva, a fost
lăsat în libertate.

Ce s-a mai petrecut după această dată poate fi doar bănuit, caci nu mai sunt informații cu
privire la el. Cu mare probabilitate în toamna lui 66, Pavel a fost arestat la Nicopole, în Epir și
apoi dus la Roma. În prima lui audiere nu s-a decis nimic. Detenția a fost foarte grea (2 Tim 1,
12; 2, 9) si s-a terminat cu moartea prin decapitare, probabil în 67, cum notează Eusebiu din
Cezareea.

Sfântul Apostol Pavel a fost îngropat pe calea Ostia, la Roma, unde de secole pelerinii creștini
vin să se închine la mormântul său (Fer. Ieronim, De viris ilustribus III., 5). Mai târziu, pe
locul mormântului său s-a ridicat basilica “Santo Paulo fuori le mura = Sfântul Pavel dinafară
de ziduri“.

Pavel fost cel care, fara indoiala,

1) a constituit primele comunități creștine,
2) a creat o „școala“ creștina (un curent teologic creștin)
3) a lasat lumii crestine scrierile sale.

Constituirea de comunități creștine

Cât privește constituirea de comunități creștine prin predicarea Evangheliei, este suficient să
se urmărească pe o hartă parcursul călătoriilor sale misionare pentru a pricepe – cât de cât –
lucrarea, efortul si stradania acestui gigant al creștinismului.

Școala teologică paulină

Școala teologică paulină este constituită atât de învățătura orală cât și – mai ales – de scrierile
apostolului. Ucenicii săi, colaboratorii i-au preluat doctrina și au purtat-o mai departe. Practic,
caracteristicile acestei școli nu sunt alteceva decât ideile fundamentale ale operei pauline, pe
care azi le putem găsi în scrisorile sale și, indirect, în Fapte precum și în epistola II Petru.

Scrisorile Sfântului Pavel

Scrisorile lui Pavel, sau cum mai sunt numite azi, epistolele pauline:
- Romani
- 1 Corinteni
- 2 Corinteni
- Galateni
- Efeseni
- Filipeni
- Coloseni
- 1 Tesaloniceni
- 2 Tesaloniceni

Epistolele pastorale îi sunt și ele, tradițional, atribuite lui Pavel, deși opinia critică majoritară
actuală consideră că ar fi fost scrise sub pseudonim:
- 1 Timotei
- 2 Timotei
- Tit
Tot Sfântului Pavel îi este atribuită și epistola către Evrei.

Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt considerabile pentru răspândirea creștinismului. Prin
misiunea lui printre neamuri el a răspândit creștinismul mai ales în lumea greco-romană și l-a
întărit la Roma, în centrul Imperiului roman. După Sfântul Evanghelist Ioan, el este cel mai
însemnat scriitor și gânditor dintre Apostoli.
Prin activitatea sa misionară printre neamuri, el a eliberat creștinismul de servitutea Legii
mozaice și a asigurat propovăduirea lui universală.