Dumitriu Ioana-Ofelia, grupa H112.

Apariția și răspândirea creștinismului.

,,Nu există o origine a creștinismului, în sensul unui eveniment, personaj sau moment
fondator, ci mai degrabă origini, reprezentate de un ansamblu de fenomene foarte diverse,
desfășurate de-a lungul a mai multor secole înainte și după Hristos. Traducerea Septuagintei și
implicațiile ei culturale, războaiele iudaice și căderea Masadei, funcțiile sinagogii, viața
istorică a lui Iisus și paralela cu Învățătorul Dreptății de la Qumran, studiile de caz despre
Ioan Botezătorul, Iacov, Petru, Pavel, dar și despre Flavius Josephus, Marcion sau Tertulian,
arhitectura catacombelor, ,,aventura,, eseniană și provocările gnosticismului, configurările
doctrinare și triumful calendarului creștin sînt numai cîteva scene din grandioasa frescă a
originilor creștinismului“.1

De-a lungul timpului, specialiștii au încercat să determinte momentul apariției

creștinismului, dar, cu toate acestea, nașterea creștinismului reprezinta, încă, o problemă
pentru istoricul de azi. Istoria creștinismului trebuie să înceapă cu mai bine de un mileniu
înainte de Hristos, printre vechii greci și evrei, ce au conceput un Dumnezeu atotputernic,
mânios dar și iubitor. Au început să afirme că această divinitate era Dumnezeul întregii
omeniri, aceasta fiind foarte diferită de divinitatea supremă apărută în filosofia greacă din
gândirea lui Platon : absolut perfectă și aceea imună la schimbare și lipsită de pasiunea ce
denotă schimbare. Primele generații de creștini erau evrei ce trăiau într-o lume modelată de
cultura greacă de elită. Istoria creștinismului nu poate fi o narațiune unitară decât pentru
aproximativ trei secole, înainte de a începe să se deosebească în familii de limbi : vorbitori de
latină, vorbitori de greacă și vorbitori de limbi orientale (cel dintâi fiind Iisus Hristos). Astfel,
la trei sau patru secole după nașterea lui Hristos, istoria creștinismului povestită aici se
împarte în trei ramuri. O ruptură s-a produs fiindcă o parte a creștinătății, Biserica din
Imperiul Roman, se bucură, brusc, de protecție și sprijin necondiționat din partea succesorilor
împăraților care înainte o prigoniseră. Din nefericire, cei aflați la est de imperiu, nu se aflau în
aceeași situație bună. De asemenea, în interiorul Bisericii imperiale a existat o diviziare
1
Geoltrain Pierre, Originile creștinismului, Iași, 2002, Polirom.
ulterioară între cei care, în căutarea unei limbi oficiale în care să se exprime, au ales greaca și
cei care s-au îndreptat spre latină. Această sciziune tripartită s-a instituționalizat după
Conciliul de la Calcedon, în 451, iar după el cele trei istorii pot fi povestite cu părți ce sunt
identice în mică măsură, până în jurul anului 1700.2

Avem, în primă parte, creștinismul de la care, în primele secole, era de așteptat să

devină dominant în Orientul Mijlociu, patria lui Iisus. Creștinii prezenți pe meleagurile
Orientului Mijlociu vorbeau o limbă înrudită cu aramaica, vorbită și de Iisus, limbă care a
evoluat în siriacă, și au început să dezvolte chiar devreme o înfățișare cu totul și cu totul
diferită de cea a grecilor, ce au dominat la început majoritatea centrelor creștine mari din
vestul Imperiului Roman. În a doua parte, este vorba despre Biserica apuseană, care a ajuns să
depindă de episcopul Romei și în interiorul căreia acesta devenise un lider în adevăratul sens
al cuvântului. În Apusul latin, preeminența episcopului Romei, la care deja se făcea referire ca
la papă, a devenit proeminentă de-a lungul secolului al IV-lea, pe măsură ce împărații au
părăsit Roma și acesta a fost lăsat la cârmuire de capul său, în vremea când din ce în ce mai
multă putere trecea în mâinile oamenilor Bisericii. A treia istorisire, referitoare la ortodoxism,
o descoperim de-a lungul deplasării spre Răsărit. Asemenea Romei, ortodocșii sunt
moștenitorii Imperiului Roman, însă, vorbind despre creștinii latini apuseni, spunem despre
aceștia că s-au ridicat din ruinele jumătății vestice imperiului, în timp ce Biserica orientală de
origine greacă a fost modelată de cârmuirea neîntreruptă a împăratului răsăritean. Istoria
Apusului latin continuă cu Reforma și Contrareforma, ce au sfâșiat Biserica apuseană, dar
care au propulsat totodată creștinismul în poziția de primă credință religioasă a lumii.3

În primele cinci secole, creștinismul a fost în multe privințe un dialog între iudaism și
filosofia greco-romană, încercând să rezolve probleme ca modul în care o ființă umană poate
fi și Dumnezeu, sau modul în care cineva poate descrie rațional trei manifestări ale unicului
Dumnezeu creștin, manifestări care au ajuns să fie cunoscute colectiv drept Treime.
Schismele ce au urmat s-au permanentizat din cauza ranchiunei politice stârnite de cruciadele
apusene în plin Ev Mediu, transformarea lor în atacuri asupra creștinilor răsăriteni și eșecul
lor în încercarea de a recuceri Țara Sfântă, ori de a apăra creștinătatea orientală împotriva
islamului. Toate aceste evenimente devastatoare și-au avut originea într-o idee elaborată de un
conciliu de episcopi.4

2
MacCulloch Diarmaid, Istoria creștinismului, Iași, Polirom, 2011, p.21.
3
Ibidem, p.23.
4
Ibidem, p.25.
 CEA DINTÂI RĂSPÂNDIRE A CREȘTINISMULUI.

1. Comunitatea primară de la Ierusalim.

Uniți de convingerile creștine, ucenicii care, după o perioadă inițială de dezorientare

provocată de moartea lui Iisus, au constituit prima comunitate din Ierusalim, erau încă un grup
din interiorul iudaismului, care, din acest motiv, împărtășea credințele și tradițiile iudaismului.
De aceea, în Faptele Apostolilor, evanghelistul Luca ni-i înfățișează pe acești dintâi ucenici
urmând scrupulos legea mozaică și frecventând asiduu templul din Ierusalim (Faptele
Apostolilor, 2, 42-47). Alături de grupurile tradiționale ale iudaismului vremii despre care ne
vorbește istoricul evreu Josephus Flavius (Războiul iudeilor împotriva romanilor II, 117-119),
și anume farisei, saduchei, esenieni și de partizanii lui Iuda Galileanul, s-a ivit unul nou, privit
de cei dinainte cu cea mai mare suspiciune, un grup care îl recunoaște pe Iisus drept
Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2, 36, unde Petru spune ca ,,Dumnezeu, pe acest Iisus pe care
voi l-ați răstignit, l-a făcut Domn și Hristos“) și îi așteaptă cu înfrigurare întoarcerea iminentă.
Totuși, credința mesianică a primilor ucenici avea ceva mai specific și mai radical decât
diferențele care puteau exista între grupurile iudaice în privința respectării Legii, a cultului
templului sau a libertății politice. Mărturisindu-l pe Iisus ca Domn și Mesia și așteptându-i
întoarcerea apropiată ca Fiu glorios al Omului, comunitatea primitivă din Ierusalim exprima,
de fapt, o credință și o speranță care puneau în mod fundamental în chestiune iudaismul și, de
aceea, nu puteau să nu intre în conflict cu ei. Mântuirea nu mai consta în respectarea
scrupuloasă a Legii lui Moise sau în împlinirea unui viitor mesainic pentru Israel, ci în
adeziunea totală la Iisus cel mort și înviat, care avea să se întoarcă în slavă. Iar acest lucru
însemna o clară îndepărtare de tradițiile lui Israel. Mai ales faptul că această vestire li se
adresa tuturor oamenilor, nu doar iudeilor, făcea de-a dreptul inevitabilă ruptura cu lumea
iudaică. Curând, din comunitatea din Ierusalim au început să facă parte iudei proveniți din
diaspora (eleniști) și păgâni simpatizanți ai iudaismului (prozeliți), care au adus în grup o
religiozitate diferită, mai liberă în ceea ce privea aceste tradiții și mai deschisă față de cultura
elenistică. Din inițiativa acestor noi ucenici, mai exact, din cauza criticii pe care o aduceau
legii mozaice și Templului din Ierusalim, a celei dintâi ,,persecuții “ din partea autorităților
iudaice și a alungării lor din Ierusalim, a luat naștere încă din anii 30 acel eveniment hotărâtor
al istoriei creștinismului primar care este misionarismul între păgâni. Tot în acest interval, s-a
născut în Antiohia, prima comunitate formată din iudei și păgâni, care, pentru a se distinge și
a se opune compatrioților lor, au luat numele de creștini. Astfel, creștinismul își începe
drumul separat de iudaism, dinspre Răsărit spre Apus, din lumea iudaică, spre Imperiul
Roman.5

2. Pavel.

Ulterior, în comunitatea creștină apare Pavel, acutizând tensiunile deja existente.

Acesta era, de fapt, un iudeu, mai mult, un fariseu foarte mându de identitatea sa iudaică și
foarte dedicat respectării Legii; dar trăise la Tars, în Asia Mică, și, prin urmare, avea o
formație elenistică ce îl făcea mai sensibil la valorile culturii păgâne. Pavel nu îl
cunoscuse și nu îl urmase pe Iisus, cel care dăduse o nouă interpretare legii lui Moise.
Însă, prin celebra experiență de pe drumul Damascului, povestită de trei ori de Luca în
Faptele Apostolilor, pe care el își întemeiază calitatea de apostol, îl cunoscuse pe Cristos
ceresc, pe Iisus cel răstignit și înviat și care avea rolul de de mântuitor și domn.
Creștinismul se dezlipea de iudaism și se afirma în mod categoric ca religie non-etnică, ci
universală. În acest sens, elementele înrădăcinate în tradiția iudaică au reacționat cu forță
la predica lui Pavel, punând în discuție calitatea sa de apostol și influențându-i și pe
conducătorii comunității din Ierusalim. Epistola către Galateni, scrisă, probabil, de Pavel
pe durata unei șederi la Efes, la jumătatea anilor 50, este mărturia cea mai clară a luptei
susținute de apostolul neamurilor împotriva grupurilor extremiste ale iudeo-creștinismului,
pe când așa-numitul conciliu de la Ierusalim (ținut în 49), stă mărturie pentru lupta
împotriva grupurilor moderate, reprezentate de Petru și Iacob, mai ales pe plan disciplinar.
Aici, potrivit mărturiei lui Luca, s-a ajuns la un compromis în baza căruia păgânii care se
converteau la creștinism, deși în principiu erau scutiți de obligațiile derivate din legea
mozaică, și, deci, în mod special de circumcizie, trebuiau totuși să respecte unele practici
de religie iudaică.6

5
Filoramo Giovanni, Istoria religiilor, II, Iași, Polirom, 2008, p.184.
6
Ibidem, p. 185-186.
 3. Primele comunități creștine.

În cele din urmă, Biserica nu mai reprezenta un fenomen exclusiv de natură

răsăriteană și iudaică; devenise, așa cum Pavel afirma în predica lui, Biserica iudeilor
și păgânilor și, odată cu hotărârile acestui conciliu și cu capitularea Ierusalimului în
războiul iudaic împotriva romanilor (în 70), avea să fie formată din acele neamuri care
populau Imperiul Romano-Elenistic. La Entiohia, Efes, Corint și Roma se
constituiseră comunități creștine formate nu doar din evrei, ci și din credincioși
aparținând celorlalte neamuri. La sfârșitul primului secol, bisericile creștine aveau deja
o fizionomie precisă. Puteau fi regăsite în marile orașe ale imperiului. Răspândirea
creștinismului s-a folosit de marile drumuri ale lumii antice, care erau mai ales
drumurile Imperiului Roman. Prin urmare, încă de la început, creștinismul este și va
rămâne, pentru o perioadă de timp, un fenomen esențialmente citadin, ba chiar tinde să
devină un fenomen imperial, însă acest lucru nu denotă faptul că își însușise viața și
instituțiile greco-romane. Interesant este faptul că, în fiecare orașe, comunitatea
creștină trăia o viață a ei, făcând corp separat, ceea ce îi va atrage întâi suspiciunile și
neîncrederea cetățenilor locului. Membrii ei erau recrutați mai întâi din comunitățile
iudaice, apoi dintre păgâni, printr-un prozelitism care, în principal, se baza pe raporturi
personale și pe mărturii de viață. Profeților și predicatorilor li se alătură chiar de la
început prezbiteri și episcopi stabili. Treptat, conducerea comunității locale este
asumată de un colegiu al acestor preoți, în jurul cărora, cu diferite variații de la oraș la
oraș, se ivește figura unui episcop monarhic. Scrisorile lui Ignațiu de Antiohia (cca.
110), arată că, la sfârșitul secolului întâi, în Siria și Asia Mică, exista deja un episcop
care conducea Biserica, pe când la Roma sau alte localități ale imperiului s-a menținut
pentru mai mult timp o formă de conducere colegială7.

Noua față a creștinismului.

7
Ibidem, p. 186-189.
 Cei douăzeci și cinci ani care s-au scurs între Conciliul din Niceea și cel de la Calcedon
au reprezentat, pentru Biserică, o perioadă de o radicală și absolută noutate, menită să
marcheze istoria pe o perioadă îndelungată și, în multe privințe, chiar până în zilele noastre. În
această perioadă s-a stabilit un nou raport între Biserică și Stat; s-a accelerat și s-a extins
procesul de răspândire a creștinismului, chiar și în afara granițelor Imperiului Roman; s-au
creat structuri și s-au elaborat norme care aveau să ghideze timp de veacuri viața bisericilor și
să se infiltreze în societate; cultura creștină s-a îmbogățit, la fel și gândirea, și s-a delimitat de-
a lungul episoadelor dramatice ale controverselor doctrinare într-o lungă epocă de concilii;
cutura creștină a putut fi îmbogățită datorită contribuției unui număr mare de intelectuali de
geniu, de la Eusebiu de Cezareea la Augustin de Hippona. Întreaga societate a trecut printr-o
restructurare radicală, întrucât însuși fundamentul vieții sociale s-a modificat: a fost regândit
raportul dintre om și divinitate, între viața pământească și cea de dincolo, între practica
religioasă și serviciul prestat statutului. Vechiul raport s-a degradat încetul cu încetul, iar
împărăția lui Dumnezeu și-a reclamat tot mai categoric primatul.8

Concluzia personală.

În consecință, așa cum am încercat încă de la începutul lucrării să sădesc în

conștiința cititorilor, concluzionez faptul că, pentru creștinism, nu a existat un moment
anume, în istorie, care sa vestească nașterea sa. Apariția acestuia a fost una treptată,
îndelungată, infățișată de fapte și fenomene extrem de diverse, ce au avut loc chiar
înaintea venirii lui Hristos și au continuat să existe după ce acesta a pășit, în trup de
om, în lumea antică. Dorința sa a fost aceea de a răspândi poruncile și învățăturile sale,
fapt ce a fost dus la bun sfârșit de către apostoli, făcând posibil fenomenul de
răspândire a creștinismului.

Bibliografie.
8
MacCulloch Diarmaid, Istoria creștinismului, Iași, Polirom, 2011, p.110.
1. Filoramo Giovanni, Istoria religiilor, II, Iași, Polirom, 2008.
2. Geoltrain Pierre, Originile creștinismului, Iași, 2002, Polirom.
3. MacCulloch Diarmaid, Istoria creștinismului, Iași, Polirom, 2011.