BISERICA DE LA ORIGINI PÂNĂ LA REFORMĂ

Naşterea Bisericii
Creştinismul este o religie monoteistă care a apărut în provincia romană Iudeea la
începutul secolului I d.H., în timpul domniei împăraţilor romani Augustus şi
Tiberiu, fiind întemeiat de Iisus din Nazaret, considerat ca fiind Mesia, fiul lui
Dumnezeu.
Mărturi istorice despre persoana lui Iisus Hristos avem din scrierile Noului Testament
(cartea sfântă a creştinilor) dar şi din surse necreştine: istoricul iudeu Iosif Flaviu în
“Antichităţi iudaice” sau proconsulul Bitiniei Pliniu cel Tânăr într-o scrisoare către
împăratul Traian.
Creştinismul, propăvăduit de Iisus Hristos, s-a răspândit, în cursul aceluiaşi secol,
prin activitatea apostolilor, apoi a misionarilor.
Primii convertiţi la creştinism erau iudei, iar Biserica a fost centralizată în
Ierusalim. Din cauza aceasta creştinii erau consideraţi la început o sectă evreiască.
Foarte curând li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute mai ales prin
activitatea apostolului Pavel, care a răspândit evanghelia în întreaga lume greco-
romană, ajungând şi până la Roma şi posibil până în Spania.
În anul 70 d.Cr. Ierusalimul a fost distrus ceea ce duce la o totală separare a
fenomenului creştin de iudaism
Biserica primară- persecuţiile
În primele secole Biserica creștină a suferit persecuții din partea autoritaţilor
romane uneori sporadic, iar alteori prin edict guvernamental.
Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că ei nu mai
respectau zeii păgâni (respingeau sacrificiile aduse zeităţilor romane sau în onoarea
împăratului şi refuzau să fie soldaţi, pentru a nu fi obligaţi să ucidă ). Când se întâmpla un
dezastru natural, o molimă sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii
nesocotesc zeii păgâni. Primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini a fost
Nero (54-68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n, și învinovățindu-i pe câțiva
creștini pentru acel incendiu. Printre victimele persecuțiilor sale s-au numărat Apostolul
Petru, și Apostolul Pavel. Au mai fost și alți împărați ce au persecutat creștinii, cum a
fost Domițian, Traian Septimus Sever, Dioclețian etc.
Datorită persecuțiilor, primii creștini se întâlneau pe ascuns în catacombe, dar acest
lucru nu a împiedicat dezvoltarea Bisericii Creștine.
Biserica după 313
Constantin cel Mare a fost primul împărat convertit la creştinism. Prin Edictul de
la Milano (313), el a acordat libertate de cult creştinilor recunoscând creștinismul ca
fiind o religie legală, care urma să fie tolerată alături de celelalte religii din Imperiu.
În această perioadă au apărut mai multe erezii (învăţături greşite) care creiau
dezbinare între creştini (arianismul, nestorianismul). În anul 325, Constantin convoacă
Sinodul ecumenic de la Niceea, unde episopii Bisericii au stabilit normele principale
ale credinţei creştine.
Biserica s-a organizat după modelul imperial, constituindu-se în patriarhate. Dintre
acestea, vor deveni dominante cele de la Constantinopol şi Roma.
În anul 380, împăratul Teodosie prin „Edictul de la Tesalonic”, a interzis cultele
„păgâne” şi a impus religia creştină ca singura oficială în Imperiul Roman.
În următoarele secole au fost organizate mai multe sinoade ale Bisericii în
încercarea de a defini doctrina oficială a Bisercii, de a sancţiona abuzurile clericilor.

Divizarea Bisericii (marea schismă)

          Dezvoltările istorice diferite ale imperiului Oriental (bizantin) și ale celui
Occidental (romano-barbar), au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între
cele două comunități creștine. Aceste diferențieri erau atât doctrinare, liturgice,
disciplinare, lingvistice dar şi politice.
Ruptura definitivă s-a produs în 1054, când papa de la Roma şi patriarhul de
la Constantinopol s-au excomunicat reciproc. Acest eveniment (numit Marea
Schismă) a împărțit creştinismul  în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică
(ortodoxă).
Din acest moment creștinismul răsăritean (Ortodox) se va dezvolta accentuând
caracterul său sinodal (mai mulţi patriarhi cu acelaşi rang) și „autocefal” (autonomia
deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun).
Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină este caracterizată de o
accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun
(Statul Papal) în toată perioada Evului Mediu, papii susţinând că au autoritate
asupra tuturor domeniilor vieţii.
Din 1095 şi până la 1204 papii au întreprins o serie de expediţii militare religioase
numite cruciade cu scopul declarat de a elibera “locurile sfinte” de sub stăpânirea
musulmană.
Reforma
Bogăţia excesivă a preoţilor; lipsa de moralitate, vânzarea indulgenţelor
(iertarea păcatelor pe bani) abuzurile fiscalității papale au provocat nemulţumiri şi
critici în rândul credincioşilor.
În anul 1517, un călugăr german pe nume Martin Luther a luat poziţie
împotriva Bisericii Catolice. Odată cu Luther a apărut Reforma Protestantă (cei care
au îmbrăţişat principiile lui Martin Luther se mai numesc protestanţi pentru că au protestat
împotriva întoarcerii la catolicism). Luteranismul s-a răspândit în nordul şi în centrul
Europei;
Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din
urmă cu mișcarea cunoscută cu numele de „Contrareformă” (Conciliul de la Trento)
pentru readucerea protestanţilor sub autoritatea papei;