.

De-a lungul istoriei, creștinismul a fost marcat de schisme și dispute teologice

care au avut ca efect apariția unor biserici distincte. Principalele ramuri ale
creștinismului sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica
Romano-Catolică, urmate de bisericile protestante.

Inițial, creștinismul începea să se dezvolte în Ierusalim și mai apoi în întregul

Orient Mijlociu, devenind ulterior religie de
stat în Armenia (301 sau 314), Etiopia (325), Georgia (337) și, în final, religia de
stat a Imperiului Roman (380).

Creștinismul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în perioada Evului Mediu și

o răspândire geografică deosebită în perioada marilor descoperiri geografice,
devenind una din cele mai răspândite religii de pe glob (circa 240.000.000 de
adepți).

Antichitatemodificare
Creștinismul primarmodificare
Creștinismul este întemeiat pe baza credințelor despre Iisus. [1][2][3] Ziua de naștere
a Bisericii este la 50 de zile de la Învierea lui Iisus, în acea zi convertindu-se
(conform legendei, dar neconfirmat istoric)[4] aproximativ 3000 de oameni,
[5]
care, după Pogorârea Duhului Sfânt, ar fi pornit în lume alături de apostoli și
ar fi convertit alte popoare la creștinism.

Părinții Apostolicimodificare
Apostolii au pornit prin lume și au convertit la creștinism populația din
multe orașe. Cei mai importanți apostoli au fost Simon Petru și Pavel.

Persecuțiile împotriva creștinilormodificare

Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că foștii
păgâni nu mai respectau zeii păgâni. [16] Evreilor le era permis acest lucru,
dar nu și creștinilor, care nu erau considerați o religie pe motivul că toate
religiile sunt străvechi.[16] Când se întâmpla un dezastru natural, o molimă
sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii nesocotesc zeii
păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor. [16] A nu participa la adorarea zeilor
imperiului și a împăratului era considerat un act de trădare. [16] Dar a fi
creștin nu era o infracțiune (pentru cea mai mare parte a acelor secole).
[16]
Primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini a fost Nero (54-
68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n, și învinovățindu-i pe câțiva
creștini pentru acel incendiu (Nero avea treabă cu creștinii din Roma,
creștinilor din alte orașe nu le-a făcut nimic [17]). Unii cercetători moderni
au pus la îndoială corectitudinea relatării, deoarece această persecuție
este menționată prima oară spre sfârșitul secolului IV d.Hr., ceea ce
trezește suspiciuni că ar fi fictivă.[18][19]

Pliniu cel Tânăr s-a adresat împăratului pentru că nu știa ce să facă cu

creștinii.[16] Creștinii încălcau interdicția de a se întruni (întrunirile de orice
fel erau interzise în toată provincia de teama răzmerițelor). [16] Pliniu a
ajuns la concluzia că cei care oferă jertfe zeilor nu pot fi considerați
creștini.[16]

succesor al lui Petru, dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.

Apologețiimodificare
Sub denumirea generică de apologeți sunt cuprinși scriitori creștini din
secolul al II-lea care au apărat creștinismul în fața autorităților, dar și în
fața atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni sau evrei (în cazul
lui Iustin Martirul). Mulți dintre ei – cei despre care există informații – s-au
convertit la maturitate. Erau oameni educați, capabili să poarte un dialog
polemic în termenii filosofiei vremii lor.

Controversele teologice din secolul al II-leamodificare

Istoricii moderni, începând cu Walter Bauer neagă viziunea de istorie a
bisericii a lui Eusebiu și anume că de la început ar fi fost clar care e
adevărul creștin și că ereticii ar fi fost inspirați de Diavol să-l combată:[22]
[23][24][25]
ideea unității teologice a Bisericii creștine este un mit răspândit
propagandistic de slujbașii bisericii la mult timp după evenimente, o
mistificare sfruntată a realității istorice.[26]

Dispute teologice în secolul al IV-leamodificare

Conflictele dintre politeiști și creștini s-au accentuat. Ca urmare,
împăratul Teodosie I a decis în anul 386 e.n. ca singura religie legală a
imperiului să devină creștinismul, politeismul roman să fie abolit și
templele să fie distruse, iar în anul 393 a ordonat interzicerea Jocurilor
Olimpice.

Biserica în Imperiul Romanmodificare

Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în secolul I e.n.. Această
religie este cunoscută de la origini și până în prezent datorită discipolilor
lui Isus Cristos, prin scrierile primilor generații de creștini. Cele patru
Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan prezintă vorbele, faptele,
moartea și învierea, deci viața lui Iisus Hristos. Acestea alcătuiesc Noul
Testament, pe care creștinii îl recunosc ca "Sfânta Scriptură". Noul
Testament împreună cu Vechiul Testament pe care îl au în comun cu
evreii, alcătuiesc "Biblia Creștină". Creștinismul se dovedește ca o religie
revelată "...pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși cunoscut oamenilor și
le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru
fericirea lor. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru credincioși".
((Phillipe Gaudin, "Marile religii", traducere, ed. Orizonturi, București,1995,
p. 22)). Încă de la începutul misiunii sale, Iisus a adunat mulțimi, a atras
apostoli. Aceștia continuă opera lui Hristos întemeind comunități creștine
în Siria, Asia Mică, Grecia, ajungând până la Roma. O dată cu extinderea
creștinismului, ia naștere, la sfârșitul secolului al III-lea, monahismul. Apar,
în răsărit, mănăstirile ortodoxe de la Muntele Athos și din Palestina, iar în
apus cele de la Lerins și Marsilia. Creștinismul este influențat de
împărțirea Imperiului Roman în două. În Imperiul Roman de Răsărit
denumit și bizantin, se manifestă cultura grecească și se vorbește limba
greacă, în timp ce în Imperiul Roman de Apus se dezvoltă cultura latină și
se vorbește limba latină. Ambele rămânând pe poziții, patriarhul de la
Constantinopol căută să fie recunoscut tot mai mult în imperiul său ca o
autoritate comparabilă cu a Papei din Apus. Pe de altă parte, Papa ca
succesor al lui Petru, dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.

Structurile bisericeștimodificare
Creștinismul. deși avea același Dumnezeu peste tot, se practica diferit și
era împărțit în trei zone. Cele trei zone erau:

1. Europa Apuseană;
2. Europa Răsăriteană și Asia Mică;
3. Orientul Mijlociu și Palestina.

Existau cinci patriarhi:

1. Patriarhul Romei (Papa);

 2. Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic);
3. Patriarhul Antiohiei;
4. Patriarhul Ierusalimului;
5. Patriarhul Alexandriei.

Monahismulmodificare
În primele două secole de creștinism, unii creștini trăiau în izolare, în
munți sau deșerturi, petrecându-și timpul în rugăciune. În anul 269, un
pustnic egiptean numit Anton din Teba, a adunat laolaltă mai mulți
pustnici, formând o comunitate ce avea să devină prima mănăstire
creștină. Ideea aceasta a pătruns și în alte regiuni creștine, unde s-au
întemeiat mănăstiri de călugări și de călugărițe. Unele comunități
monahale (călugărești) erau legate prin reguli comune, cea mai celebră
fiind Regula Sfântului Benedict. Acesta a fondat mănăstirea Monte
Cassino din Italia, în jurul anului 529. Călugării din Ordinul
benedictin munceau, se rugau și participau la ceremoniile religioase în
grup.

Prin secolul al X-lea au apărut și alte ordine religioase. Clunizienii

din Franța urmau reguli stricte de sărăcie și castitate ca reacție la corupția
crescândă din sânul Bisericii. Ordinul cistercian, fondat prin anul 1115, era
și mai sever, călugării rugându-se încontinuu și făcând munci
agricole. Sfântul Francisc de Assisi a fondat, în anul 1206, Ordinul
franciscanilor, iar Papa, în încercarea de a-și spori puterea și influența, a
fondat, în anul 1216, Ordinul dominicanilor .

Mănăstirile ofereau adăpost drumeților și pelerinilor. Tot acolo se purta

de grijă săracilor și bolnavilor, se spuneau rugăciuni pentru sufletele lor, li
se dădea de mâncare și li se administrau medicamente făcute din
plantele ce creșteau în curtea mănăstirii. De asemenea, mănăstirile aveau
biblioteci cu lucrări clasice și biblice copiate de mână. Cea mai bună
educație se dădea la mănăstire, unde călugării erau învățați limba
latină, geometrie, astronomie, istorie, geografie, medicină și filozofie.

Probleme teologicemodificare
Apar certuri între 2 din cele 3 zone. Biserica Apuseană și cea Răsăriteană
au avut numeroase conflicte terminate cu pace, în timp ce a 3-a zonă, cea
din Orientul Mijlociu, începea să se destrame. Apoi au apărut numeroase
alte probleme:

Probleme Trinitaremodificare
Erau problemele legate de Doctrina Trinitară a Creștinismului, modul de
facere a Sfintei Cruci, purcederea Duhului Sfânt și altele. Această
problemă s-a accentuat grav, așa se face că Biserica Apuseană a adoptat
mai târziu dogma filioque.

Probleme Cristologicemodificare
Problemele Cristologice erau probleme legate de natura lui Iisus Hristos .
Prima menționare a unei astfel de probleme datează din sec al IV-lea e.n,
când un preot, Arie din Alexandria (250-336 d.Hr), a declarat că Isus nu
este același cu Tatăl Sfânt, ci este doar o creatură a sa la fel ca orice om.
Până la momentul acela, creștinii credeau ca Isus are o latură umană și o
latură divină, dar Arie spunea că are doar o latură, umană nu și una
divină. În anul 325 e.n., toți episcopii din toate cel 3 zone, și cei cinci
patriarhi, împreună cu împăratul Constantin cel Mare, s-au întrunit în
orașul Niceea, formând Primul Sinod Ecumenic al Bisericii Creștine. Aici s-
a luat hotărârea scrierii Crezului de la Niceea, clarificându-se faptul că
Iisus Hristos, conform Doctrinei Trinitare, că este unul și același cu Tatăl
Sfânt și cu Duhul Sfânt, formând Sfânta Treime. Tot
aici, arianismul (doctrina lui Arie), a fost condamnată ca eretică (idee
greșită), iar Arie a fost și el excomunicat (exclus din comunitatea bisericii)
și condamnat ca eretic. Au mai apărut apoi și alte erezii, dar toate au fost
combătute. Cea mai însemnată erezie poartă numele de monofizism, și a
apărut mai târziu și a avut consecințe grave asupra Lumii Creștine.

Bisericile Necalcedonienemodificare
În secolul V e.n., apare o nouă erezie creștină numită monofizism.
Această erezie a fost predicată de către Eutihie (348-454 e.n), un călugăr
din Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos are o singură natură,
una divină - de aici și numele de monofizism (o singură natură). Această
erezie era în dispute grave cu arianismul, ce susținea că Isus are tot o
naturā, dar umană, nu divinā, cum susțineau monofiziții. Eutihie,
împreună cu Dioscor, un alt călugăr, au predicat în întreg Orientul
Mijlociu. În anul 451 e.n, pentru a combate erezia, împăratul Marcian a
convocat un nou sinod ecumenic, Sinodul al IV-lea sau Conciliul de la
Calcedon, la care au participat peste 370 de episcopi, printre care
Patriarhul Anatolie al Constantinopolului, cinci delegați trimiși de Papa
Leon I și Chiril din Alexandria, Patriarh al Alexandriei și reprezentant al
Patriarhiilor de Ierusalim și Antiohia. La sinod s-a luat hotărârea că Isus
Hristos are două naturi (una umană și una divină) - lucru aspru criticat de
Patriarhul Chiril al Alexandriei și de Patriarhii Ierusalimului și Antiohiei,
care erau adepți ai monofizismului. În acel moment s-a produs Schisma
Bisericilor Orientale, când zona a treia s-a despărțit de celelalte două
zone, iar Bisericile Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei s-au autointitulat
Necalcedoniene (pentru că nu acceptau Sinodul de la Calcedon) sau
Vechi-Orientale sau Copte (egiptene) pentru că sediul acestei erezii
monofizite s-a aflat în Egipt, la Alexandria. Provinciile din Orientul
Mijlociu au rămas sub controlul Imperiului Roman, dar au păstrat credința
lor monofizită, rămânând izolate de celelalte 2 zone și de sinoadele lor. În
secolul VII e.n. apare o nouă religie monoteistă, în Peninsula Arabică,
religie numită Islam, ce ia în stăpânire populația arabă, zona a treia
destrămându-se, convertind populația ei la Islam, iar Patriarhiile Copte
rămânând fără nicio putere, singurele zone creștine rămase fiind Europa
Apuseană și Europa Răsăriteană, rămase în conflict reciproc.

Imperiul Bizantinmodificare
După ce Imperiul Roman s-a împărțit în Imperiul Roman de
Apus și Imperiul Roman de Răsărit, în anul 395 e.n., Cel de apus a căzut
rapid, în anul 476 e.n., iar cel de răsărit s-a grecizat în secolul al VI-lea,
renunțând la numele de roman, în favoarea celui de bizantin, de
asemenea, în cadrul Imperiului Bizantin a apărut o formă de creștinism
total diferit de cel din apus, cu rit grecesc, iar în imperiu se vorbea
greaca.De asemenea, biserica era subordonată statului, iar Împăratul
Bizantin era egal cu apostolii, și venerat în Biserica Răsăriteană fiind pictat
în icoane și pe pereții bisericilor. Patriarhul Constantinopolului, Capul
Bisericii Răsăritene, era a doua personalitate în imperiu, după împărat cu
toate că el era cel ce îl încorona și îi dădea însemnele puterii religioase în
Catedrala Hagia Sofia din Constantinopol. El a încercat de multe ori să
obțină o putere egală cu cea a rivalului său din apus, Papa de la Roma,
dar nu a reușit, fiind supravegheat în permanență de împărat. De
asemenea, de-a lungul timpului, au existat mici conflicte între Patriarhii
Constantinopolului și Împărații Bizantini.

Filioquemodificare
În anul 589 e.n., la Conciliul de la Toledo din Spania, Biserica Apuseană a
hotărât ca în articolul din Crezul niceeano-constantinopolitan: cred întru
Duhul Sfânt... care de la Tatăl purcede..., să se adauge și de la Fiul, această
parte din Crez devenind: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl și de la
Fiul purcede.... Acest adaos se numește Filioque („și de la Fiul”), un adaos
ce a devenit dogmă în Biserica Apuseană, dar declarat erezie în Biserica
Răsăriteană, acesta fiind una dintre principalele neînțelegeri ce au
provocat Marea Schismă din anul 1054.

Luptele iconoclastemodificare
În sec. VIII-IX e.n. au avut loc Luptele Iconoclaste, o perioadă sângeroasă
în Imperiul Bizantin și în Biserica Răsăriteană. Totul a început după Al
Doilea Asediu Arab al Constantinopolului (717-718), asediu ce s-a
încheiat cu victoria bizantinilor. Cu toate acestea, împăratul bizantin Leon
al III-lea Isauricul (717-741) din acea perioadă, s-a gândit că arabii au
câștigat atâtea bătălii deoarece îl aveau pe Dumnezeu de partea lor. El
știa că în Islam nu există nicio reprezentare a divinității, fiind o erezie sā o
pictezi din moment ce nimeni nu a vāzut-o. El a mai crezut și că
Dumnezeu i-a părăsit pentru că ei aveau picturi și icoane cu sfinți, Iisus,
Maica Domnului. A ordonat imediat ca icoanele șǎ fie distruse. Au apărut
certuri între împărat și patriarh. În acel moment, Imperiul Bizantin era
împărțit în două tabere: iconoclaștii (cei ce voiau să distrugă icoanele),
conduși de împărat, și iconodulii (cei ce se închinau icoanelor și le
apărau), conduși de Patriarhul Constantinopolului. În timpul luptelor
iconoclaste, bisericile răsăritene nu aveau icoane și nici nu erau pictate,
dar aveau o cruce pictată cu ulei sau vopsea ce indica direcția răsăritului .
În cele din urmă luptele au luat sfârșit, în anul 787, prin Al Doilea Conciliu
de la Niceea, totuși, au apărut și Patriarhi ai Constantinopolului
iconoclaști, iar luptele au continuat, sfârșindu-se cu adevărat abia în anul
843, cu victoria iconodulilor. Aceste lupte sângeroase au lăsat urme
adânci imperiului și relațiilor sale cu Occidentul, mai ales că Biserica
Apuseană nu acceptase iconoclasmul, aceasta fiind una din cauzele Marii
Schisme din anul 1054 .
A existat o continuă opoziție față de imagini și abuzul lor în creștinism
din cele mai vechi timpuri ale sale. „Oricând imaginile amenințau să
obțină influență prea mare, teologii au căutat să le lipsească de puterea
lor”.[28] Mai departe, „nu există vreun secol între al patrulea și al optulea în
care să nu existe dovezi de opoziție din cadrul Bisericii față de folosirea
imaginilor”.[29] Totuși, favoarea populară acordată icoanelor le-a garantat
existența în timp ce nu au existat apologii sistematice pentru sau contra
lor, sau vreo autorizare sau condamnare oficială a folosirii lor.

Folosirea icoanelor a fost serios atacată de către autoritățile Imperiului

Bizantin în secolul al optulea. Deși în acel moment opoziția față de
imagini era puternic înrădăcinată în iudaism și islam, atribuirea unui elan
către o mișcare iconoclastă din partea evreilor și musulmanilor de către
ortodoxia răsăriteană „pare să fi fost puternic exagerată, atât de
contemporani cât și de istoricii moderni”.[30]

Deși semnificativă în istoria dogmelor religioase, controversa bizantină

asupra imaginilor nu este văzută de mare importanță în istoria Bizanțului.
„Puțini istorici mai susțin că ea ar fi fost cea mai importantă dezbatere a
perioadei...”.[31]
Marea Schismă din 1054 - Cum s-a ajuns acolo?
📁 Istorie Medievală Universală
Autor: Andreea Lupşor

Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile

dintre Est şi Vest, dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol
şi Roma – erau complicate de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei
în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva
ieşit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre
conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum s-a ajuns
acolo?

Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi

Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios
şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine,
din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea
ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la
Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având
astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se

considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol
îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal),
titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în
care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze
teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au
acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul
acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă
pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii
din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului,
biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în
secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de
Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să
recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul
bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai
complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace
provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul
încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual

Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea materială şi interesele politice,

cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme majore.
În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În
secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în
Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiulpurcede”.
Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-
lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă
Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii
formule. Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei:folosirea azimei în
vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în
occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată).
În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care
ortodocşii nu îl acceptă.

Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050,

bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor
latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere
bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi
la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile
latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi
acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o
delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.
Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje
implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică
deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea
de la Cluny;patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar
împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şovăitor,
lipsit de fermitate. În această situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă
la înţelegerea celor două biserici.

După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai negocieze,

fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu
respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei
bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data
de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre
altele, şi de omiterea filioquedin crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al
populaţiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data
de 24 iulie prin care Humbert este la rândul său excomunicat.

Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată imediat.

Relaţiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din
efectele imediate a fost că, ca urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae
al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059,
ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre Papalitate şi
normanzi:papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea
puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în
contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt,
ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea
Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi
Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul
bizantinilor.