Crestinizarea Imperului Roman/Imparatul Constantin
În anul 313 împaratul Constantin se spune ca a avut o
viziune a unui cruci pe cer împreuna cu mesajul ” sub
acest semn vei invinge” ceia ce se pare sa că si
împlinit in bătalia care a urmat. La scurt timp, el a
dat o lege de intrare în legalitate a credinței
creștine (edictul de la Milano) , din acel moment
prigoana a încetat . În anul 325 a fost convocat
Conciliul de la Niceea pentru a clarifica controversa
dintre doi episcopi Atanasie si Arius , cel din urmă
susținea ca Hristos nu a existat din veșnicie ci a
avut un început prin actul creator a lui Dumnezeu
,înainte de timp și ca este de esență sau substanță
diferită de Tatăl. Controversa a fost cîstigată de
Atanasie care susținea doctrina divinitații lui
Hristos respectiv că “Hristos a existat din veșnicie
împreuna cu Tatal si este de aceiași esență , coegal
cu Tatal desi El este o personalitate distinctă”.
Doctrina enunțată de Atanasie și susținută în final de
Conciliul de la Niceea cu privire la divinitatea lui
Hristos a fost denumită „ortodoxie” , Atanasie este
considerat de mulți istorici ca fiind părintele
ortodoxiei. Practic după anul 313 sub efectul
evenimentelor respectiv trecerea de la un sistem
„congregațional” format din biserici locale dispersate
spre un sistem centralizat – ca biserica de stat
Biserica apostolică se transforma în Biserica catolică
( antică). Transformarea a fost radicală atît ca
organizare cît si ca doctrină (prin adăugarea
„sfintelor tradiții ” etc.) Dezbateri privind doctrina
Bisericii : Cele 7 concilii ecumenice.
BISERICA DE STAT
Chiar dacă odată cu legalizarea credinței creștine în
anul 313 ea a intrat in grațiile împaratului fiind
considerată de facto religia imperiului roman (alături
de religiile necreștine) în anul 380 împaratul
Theodosius a dat un edict prin care declara
creștinismul religia exclusivă a statului . După
această dată Biserica va fi cunoscută sub numele
oficial de Biserica Catolică ,pîna la schizma din anul
1054 cînd Biserica din Răsarit va fi numită Biserica
Greco- Ortodoxă iar cea din Apus , Biserica Romano
Catolică ,fiind subordonată episcopului Romei – Papa
de la Roma. Biserica Catolică antică (unii istorici o
numesc catolică- ortodoxă ) după conciliul de la
Niceea pîna la schizma din 1054 , în privința
doctrinei avea ca bază “ortodoxia” credeul Niceean ,
Atanasian Calcedonean etc. existînd totuși diferențe,
particularități în modul de interpretare a doctrinei
între teologii din Răsărit si cei din Apus care au dus
in final la schizma din anul 1054.
Apariția liturghiei
Unirea practică a Bisericii cu statul sub Constantin
si urmașii lui a dus la secularizarea Bisericii..
Patriarhul Constantinopolului a ajuns sub controlul
împaratului ,iar Biserica Rasariteană a devenit un
departament al statului. Afluxul de păgani in Biserică
prin convertirile în masă au contribuit la păganizarea
închinarii ,deoarece Biserica încerca sa-i faca pe
acești barbari să se simtă bine printre ceilalți
credincioși. Acest aflux de păgani ,dintre care mulți
nu au devenit altceva decat creștini cu numele ,a
determinat Biserica să cheme statul la impunerea
disciplinei prin folosirea puterii seculare,pentru a
pedepsi delictele eclesiastice. În Biserecă disciplina
a devenit lejeră ,deoarece resursele ei erau
suprasolicitate in tratarea numeroșilor barbari care
fuseseră doar parțial converiți de la pagînism.
Afluxul de barbari si creșterea puterii episcopale au
adus de asemenea schimbari in închinarea Bisericii.
Pentru ca barbarii care fusereră obisnuiți să se
inchine la idoli ,să găsesca un ajutor real in
biserica ,mulți conducatori bisericesti credeau ca
este necesar sa materializeze liturghia ,pentru a-L
face pe Dumnezeu sa pară mai accesibil acestor
închinatori.. Venerarea ingerilor, a sfinților, a
moaștelor, a tablourilor și al statuilor a fost un
rezultat logic acestei atitudini Legătura cu statul
monarhic a dus de asemenea la o schimbare de la o
închinare simplă democratica la o forma de liturghie
colorată ,mai aristocrată, în care se făcea o
puternică distincție între cler si laici Venerarea
sfinților s-a născut din dorința naturală a Bisericii
de ai onora pe cei care fuseseră martiri in zilele in
care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai
mult păgînii se obișnuiseră cu venerarea eroilor lor
si cand au venit în Biserică atat de mulți păgani a
fost natural ca si ei sa-i subtituie pe sfinţi cu
eroii lor, atribuidui-le puteri semidivine..
(Creștinismul de-a lungul secolelor – E. Cairns).
Icoanele
Urmînd interzicerea din Decalog, creștinii din
primele doua secole nu și-au faurit imagini. Dar in
Imperiul de Rasarit, interdictia este ignorată
începînd din secolul al III-lea, cand o iconografie
religioasa (figuri sau scene inspirate din Scriptura)
îsi face apariția în cimitirele sau lăcașurile unde se
adunau credincioșii. Această inovaţie urmează
îndeaproape cultului moaștelor. În secolele IV si V
imaginile se multiplica si cinstirea lor se
accentueaza. Tot in aceste două secole se precizeaza
critica si apărarea icoanelor. Abia spre sfîrșitul
secolului al VI – lea și în cursul secolului al VII –
lea imaginile devin obiect de devoțiune și cult, în
biserici precum si în locuințe. Lumea se ruga, se
proșterna in fața icoanelor; oamenii le sărutau, le
purtau in procesiuni. Cultul imaginilor a fost
interzis oficial de împaratul Constantin al V – lea,
in 726, si anatemizat de Sinodul iconoclast de la
Constantinopol, in 754, principalul argument teologic
fiind idolatria implicata in glorificarea icoanelor.
Al doilea Sinod iconoclast, cel din 815, a respins
cultul imaginilor in numele christologiei. Căci este,
spuneau iconoclaștii, imposibil sa zugrăvesti chipul
lui Hristos făra a subintelege si faptul ca reprezinta
si natura sa divina (ceea ce este o blasfemie) sau
fară sa separi cele doua naturi inseparabile ale lui
Hristos (ceea ce ar fi o erezie). Cultul icoanelor a
fost totuși din nou legalizat de către împărateasa
Teodora , o ferventă iconofilă în anul 843 ,
ortodocșii canonizînd-o (declarînd-o sfăntă) ulterior
pe Teodora pentru contribuția pe care a avut-o la ceia
ce ceia ortodocșii numesc „triumful ortodoxiei” ,
biserica ortodoxă identificîndu-se cu venerarea
/închinarea la icoane ,moaște, sfinți etc. elemente de
referința ale doctrinei bizantine .
Primul Papă Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost
considerat de istorici primul Papă. Împaratul parții
de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a
confirmat oficial printr-un edict in anul 445 asa-
zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru
țarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa
de nord). Papa Gregor I (590-604) a extins influenta
episcopatului de Roma si în sfera treburilor politice,
la inceput in Italia, apoi in intreaga lume,
aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile
dintre bisericile de vest si de est. (unii istorici
îil consideră pe Grigore I ca fiind cel mai
îndreptățit să fie considerat primul Papă al Bisercii
creştine medievale). Grigore I ( numit și Grigore Cel
Mare) a introdus pentru prima dată Liturghia (mesa) în
cadrul serviciului religios al bisericii ,deasemenea
Cîntul (corul) Gregorian , ambele în secolul VI.
Biserica Catolică pe de alta parte consideră că
apostolul Petru ar fi fost primul Papă ,toţi ceilalţi
episcopi ai Bisericii din Roma fiind considerati Papi
de către Biserica Catolică. (Bisericile seculare și-au
croit propria „istorie a Bisericii” care se
conformează doctrinei proprii).
Marea schizmă din 1054.
Este un eveniment ce a împărțit creştinismul în două
mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă),
deşi tensiunile datau de multă vreme . Principalele
cauze au fost dispute asupra autorității papale și
inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea,
deşi au existat și cauze minore, cum ar fi dispute
legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de
alte practici liturgice.
Inchiziția
A fost înființată în anul 1231 și a funcționat pîna
în secolul XVI in cadrul Bisericii Catolice, aceasta a
fost o instituție de judecată formata din preoți ,care
judecau „delictele eclesiastice ” . În practică
„tribunale religioase” judecau si condamnau folosind
tortura persoane banuite ca ar încalca dogma
(doctrina) Bisericii Catolice Inchiziția condamna
inclusiv la moarte prin ardere pe rug sau decapitare
pe cei considerațí „eretici” in realitate pe oricine
întrăznea să aibe o opinie separată de cea oficiala a
Bisericii, pedeapsa fiind executată de autoritațile
statului cu care Biserica funcționa in stransă
legătură.
Inchizitia
Aceste practici evident nu aveau nimic in comun cu
creștinismul autentic propovaduit de Hristos si de
apostoli,care îndemna la dragoste si iertare. Era clar
ca Biserica tradițională se îndepartase de cuvantul si
spiritul Evangheliei si era nevoie de o schimbare.
REFORMA PROTESTANTĂ
Cel mai cunoscut exponent al reformei protestante a
fost Martin Luther ( 1483 – 1546) . Seriozitatea cu
care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a
condus la o criză personală profundă: se întreba cum
era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui
Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a
găsit răspunsul în Noul Testament : Dumnezeu, devenind
om în Isus Cristos a împăcat omenirea cu el. Ceea ce
era cerut omenirii nu era o respectare strictă a
legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de
credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această
credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe
frică.Credinţa lui Luther l-a făcut să intre în 1517
în conflict cu Biserica Romano-Catolică Pentru a
strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf.
Petru din Roma Papa Leon al X-lea a vândut
credincioşilor indulgenţe Prin vânzarea de indulgenţe
preotii promiteau , în schimbul unei donaţii băneşti,
iertarea de pacate (scurtarea chinului in infern) –
Luther s-a declarat împotriva acestei practici si a
afisant pe usa bisericii din Witenberg cele 95 teze
care condamnau abuzurile bisericii catolice .Reactia
B.C. a fost excomunicarea lui Luther si condamnarea
lui la moarte , a fost insa salvat de prietenul sau
guvernatorul Saxoniei. Preotestul lui Luther a avut un
ecou favorabil in rîndul germanilor declanșîndu-se
Reforma Protestantă,un prim rezultat a fost
înfiintarea Bisericii Evanghelice Luterane .
Concomitent în alte țari au apărut reformatori care
condamnau abuzurile si neregulile din biserica
istorică ,printre aceștia cei mai cunoscuți au fost :
Jean Calvin (1509 – 1564 ) si H. Zwingli in Elvetia ,
Jan Hus in Moravia .Lefevre in Franta etc. ,reforma a
cucerit in special centrul si nordul Europei. Reforma
a promovat pricipiile: Sola Scriptura” numai
Scriptura, nerecunosterea tradițiilor aparute pe
parcurs ca fiind egala ca autoritate cu Scriptura,
deasemenea : Sola gratia (mântuirea doar prin har),
Sola fide (mântuirea numai prin credință) Solus
Christus (numai Cristos), Soli Deo Gloria (glorie
numai Lui Dumnezeu). Protestanţii refuză să mai
accepte ierarhia bisericească, stabilită de catolici
pe temeiul „succesiunii apostolice” acceptă doar
preoția universală noutestamentală. Renaşterea morală
a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără
mijlocirea ierarhiei preoţeşti. Neagă cultul
feciocarei Maria şi a sfinţilor . Un element important
reformatorii au promovat traducerea Bibliei in limba
natală a celor care o citesc , pana atunci biblia era
disponibila numai in limba latina si era acesibila
numai preoților. Totodata sa stabilt ca serviciile
religioase sa fie in limba nationala si nu in latina
ca pîna atunci. Reformatorii istorici au promovat
întoarcelea la Sfanta Scriptură si eliminarea
tradiției din dogmă dar au păstrat sistemul bisericii
de stat si un oarecare formalism religios specific
bisericilor traditionale .Reformă parţială,
protestantismul clasic fiind caracterizat de un mod de
viaţă asemănător celui catolic, cu jumătăţi de măsură
bazate pe jumătăţi de adevăruri. In acest context au
aparut lideri religiosi care au cerut o reforma mai
radicală. Elvetianul Conrad Gabriel care împreuna cu
Zwigli considerau botezul copiilor mici ca fiind
nejustificat biblic a cerut revenirea la botezulul
adulților ca practică curentă în Biserică si separarea
Bisericii de stat. Astfel a luat naștere in 1525
miscarea anabaptistă care a avut de îndurat persecuții
atat din partea catolicilor cat si din partea
protesatanților luterani . În anul 1609 se înființeaza
prima Biserica Baptistă în Olanda , baptiştii dorind
revenirea la modelul creștinismul practicat de
biserica din primul secol, doctrina baptistă punînd
accentul pe sfințenia vieții , botezul adulților etc.
În aceiași perioadă a apărut si mișcarea “Frația”
(Brothers ) in Europa centrala ,echivalentul fiind
Cultul crestin dupa Evanghelie inființat in Romania in
1889.
Mișcarea penticostală a apărut in anul 1906 in S.U.A. răspandindu-se ulterior in
intreaga lume. Penticostalii pun un accent deosebit pe lucrarea și darurile Duhului
Sfant , minuni si videcari. La început a fost o sigură Biserică Creștină care avea ca
doctrină învațatura Domnului Isus Hristos si a apostolilor si nimic [Link]
parcurs pe acestă doctrină creștina ” apostolică ” sa suprapus in timp diverse idei si
interpretări formulate de diverşi teologi si sinoadele bisericesti începînd cu secolul
III, care au dat naştere la noi doctrine respectiv cea ortodoxă si cea catolică .
Reforma protestantă la rîndul ei a dat naştere doctrinelor specifice bisericilor
Protestante si [Link] dacă bisericile (cultele) istorice își revendica
fiecare titlul de prima biserică ,Noul Testament si alte scrieri apărute in primele
secole ,ne evidențeaza faptul că prima biserică sa numit pur și simplu Biserca
Creștină și avut ca unică doctrină învațătura lui Isus Hristos și al apostolilor.
