DOMENIUL DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN ARHIEPISCOPUL”

ANUL UNIVERSITAR 2022-2023

Edictul de la Milano
-Lucrare de seminar-

Profesor coordonator: Studenți:

Pr.Prof.Sabou Marius Sabo Răzvan
Semeniuc Vasile-Denis

Baia Mare

2023
 Cuprins

INTRODUCERE.......................................................................................................3
ACTIVITATEA RELIGIOASĂ A LUI CONSTANTIN CEL MARE....................4
ROLUL EDICTULUI DE LA MILAN IN VIAȚA SOCIETĂȚII CREȘTINE ȘI
ROMANE..................................................................................................................6
CONCLUZII..............................................................................................................9
 INTRODUCERE

Persecuția creștinilor este o noțiune care acoperă o diversitate de evenimente,

comportamente și acțiuni făcute împotriva comunității creștine. Acesta este un fenomen ce s-a
perpetuat, încă de la apariția creștinismului și până în prezent. Creștinii erau persecutați atât de
evrei, cât și de Imperiul Roman care controla cea mai mare parte a spațiului unde creștinismul
exista.
Acest lucru a continuat din secolul I și până la începutul secolului al IV-a, iar
persecutarea oficială a creștinilor de către împărat a durat cel mult doisprezece ani ai primilor
300 de ani ai istoriei Bisericii. Cele mai multe povestiri despre martiri și cele mai vechi și mai
corecte din punct de vedere istoric au fost corupte și rescrise de către editori ulterior, astfel încât
este imposibil să mai știm cu certitudine ceva despre ceea ce martirii au gândit, făcut sau spus1.
Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că foștii păgâni nu mai
respectau zeii păgâni. Când se întâmpla un dezastru natural, o molimă sau o înfrângere militară
vina cădea pe faptul că creștinii nesocotesc zeii păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor. A nu
participa la adorarea zeilor imperiului și a împăratului era considerat un act de trădare. Primul
împărat roman care i-a persecutat pe creștini a fost Nero (54-68), el dând foc Romei în anul 64
și învinovățindu-i pe câțiva creștini pentru acel incendiu. 
În primele două secole d.Hr. creștinismul era o sectă minusculă, de aceea ea nu a făcut
mari griji împăraților.  Persecuțiile contra creștinilor erau sporadice și doar evenimente locale.
De fapt, cea mai mare parte a timpului cei care guvernau se opuneau violențelor maselor contra
creștinilor. De exemplu, masele erau supărate pe faptul că Pliniu era prea tolerant și moderat în
combaterea creștinilor.2
Așa cum existau împărații care îi persecutau pe creștini tot așa a existat și un împărat care
a dus o politică militara, religioasă și economică profund reformatoare. Acesta a fost împăratul
Constantin cel Mare, care a pus capăt persecuțiilor prin Edictul de la Milano.

1
Pr. Nicolae Chifăr, „Istoria creștinismului”,2 vol., Editura Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000, p.7.
2
Ion Rămureanu , „Iatoria bisericească universală”, ediția a II-a Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2004, p. 104.
 ACTIVITATEA RELIGIOASĂ A LUI CONSTANTIN CEL MARE

Rostim de aproape 2000 de ani cea mai scurtă mărturisire a credinţei creştine ortodoxe.
Simbolul credinţei şi cel care a avut onoarea de a deschide lucrările Sinodului I Ecumenic este
Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Tot Împăratul Constantin este primul Împărat Roman,adică
primul Împărat ortodox din istorie, el este cel care construiește Noua Romă, noua capitală. În 326
începe căutarea unui oraș nu era mulțumit de mediul Iatinofon al Apusului și înțelesese că
destinul imperiului se mutase cu totul în Răsărit. Acolo a început marele joc Ecumenic ce avea să
țină mai mult de o mie și o sută de ani și care încă mai ține. Elenismul își menține universalitatea
doar legat spiritual de Noua Romă, de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului.3
Împăratul le acordă drepturi şi privilegii creştinilor cunoscând importanţa acestora
pentru cei cărora le oferea. Sunt cunoscute două scrisori ale împăratului Constantin către
Annulinus proconsul Africii, dinaintea Edictului de la Milano din anul 313, una prin care se
dispunea restituirea proprietăţilor bisericeşti, iar cealaltă prin care se dădeau dispoziţii pentru
scutirea clericilor creştini de îndeplinirea sarcinilor publice. O altă scrisoare a împăratului
Constantin, din această perioadă de timp, era adresată episcopului Cecilianus al Chartaginei, prin
care îi comunica acestuia pregătirea unei însemnate sume de bani, pentru plata clericilor cultului
creştin ortodox.
Aşa, după cum am mai spus, la începutul anului 313, Constantin şi Licinius s-au întâlnit
la Milano, unde a fost oficiată căsătoria lui Licinius cu Constanţia, sora vitregă a împăratului
Constantin cel Mare. A existat un edict premergător care acorda libertate de cult creştinilor, dar
mult mai restrictiv şi care nu se aplica pe tot teritoriul Imperiului Roman. Este vorba de edictul
lui Galerius, din 30 aprilie 311, semnat şi de către Constantin şi Licinius, dar acesta nu se aplica
în Siria şi Egipt, respectiv în Asia Mică. În conferinţa de la Milano, Constantin şi Licinius au
aprobat dispoziţiile restrictive ale edictului lui Galerius, referitor la cultul creştin.4
Monograma simplă, numită şi monograma constantiniană, apare pentru prima
dată pe monedele şi medalioanele constantiniene din anii 312-313, 315 şi 317, deci aproximativ
la câţiva ani de la bătălia de la Pons Milvius. Semnificativă este renunţarea lui Constantin cel
3
Pr.Prof.Dr. Emanuel Băbuș, Bizanțul-Istorie și spiritualitate, ediția a II-a, revizuită și adăugită, București, 2010,
p.33.
4
Eusebiu din Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, p.58.
Mare, de a merge pe Capitoliu, la intrarea triumfală în Roma, potrivit Panegiricului de la Trier.
Statuia lui Constantin din Forum, după instrucţiunile lui însuşi , trebuia să poarte în mâna dreaptă
o cruce.Chipurile zeilor păgâni continuă să apară pe monedele lui Constantin, până în anul 321,
iar cel a lzeului Soare până în anul 322. Pe un medalion de argint bătut la Ticinium în anul 315,
este reprezentat Constantin cu cască, iar pe ea monograma lui Iisus Hristos. Aceste simboluri
creştine n-ar fi putut să apară fără sentimentul lui Constantin, ceea ce arată şi confirmă
convingerile sale religioase. Însă, după informaţiile lui Eusebiu şi Lactanţius, Constantin a fost
îndrumat de tatăl lui să nu persecute, ci să ocrotească, să protejeze şi să favorizeze creştinismul,
în care, spre deosebire de Diocleţian şi Galerius, nu vedea deloc o crimă împotriva statului. O
fiică a lui Constantius Clorus, sora vitregă alui Constantin cel Mare, purta un nume specific
creştin ,Anastasia. Mai mult decât atât, mama sa provenea dintr-o regiune cu mulţi creştini,
Naissus,după unii istorici, după alţii din Drepana, Bithynia, şi este posibil să fi îmbrăţişat
creştinismul încă de pe atunci.
Chiar dacă izvoarele aproape că tac, în ceea ce priveşte orientarea religioasă a Elenei,
izvoare târzii din sec. IV afirmă că a făcut o călătorie la locurile sfinte în timpul domniei lui
Constantin, unde a găsit Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.Istoricul Stelian Brezeanu
considera că mama Împăratului Constantin, Elena, era o creştină ferventă, care a contribuit la
apropierea lui Constantin cel Mare de Biserica Ortodoxă. Dupa anul 324, ca urmare a victoriei
sale în conflictul cu Licinius, opţiunea lui Constantin pentru creştinism este deplină şi fermă.
Faptul că s-a botezat abia în anul 337 s-a datorat credinţei vremii, potrivit căreia această Sfântă
Taină a Bisericii creştine (prima între cele şapte) îl curăţă de orice păcat săvârşit în viaţa
pământească.
 ROLUL EDICTULUI DE LA MILAN IN VIAȚA SOCIETĂȚII
CREȘTINE ȘI ROMANE

În prima parte se proclamă, printre alte reforme legislative şi administrative, libertatea de

credinţă a tuturor supuşilor din Imperiu, care de acum nu mai sunt vizaţi de pierderea drepturilor
civile, nici nu mai sunt expuşi pedepselor sau persecuţiilor pentru convingerile lor religioase.
Deşi vorbeşte de toleranţă şi libertate pentru toate credinţele şi religiile din cuprinsul Imperiului,
„edictele” sunt prin excelenţă acte de proclamare a libertăţii creştinismului. În versiunea redată
de Lactanţiu substantivul „creştin” apare de 12 ori, în vreme ce la Eusebiu este folosit de 13 ori.
Creştinii devin astfel egalii tuturor celorlalţi cetăţeni ai Imperiului. Ambele texte folosesc o
exprimare ambiguă cu privire la divinitate, indicând un tip de henoteism sau monoteism păgân,
foarte popular la acea vreme.
Francis S. Betten pune această concepţie pe seama inluenţelor neoplatonice care se
infiltraseră atât de puternic în sistemele religioase din Imperiu, încât se postula existenţa unei
singure Fiinţe Supreme, care nu aparţinea în mod exclusiv creştinismului sau altei religii, fiind
considerată drept componenta comună sau baza tuturor credinţelor, deşi ele difereau prin
învăţătură, principii şi cult. Întrebuinţarea acestui limbaj vag făcea ca edictul să poată fi receptat
de toate părţile implicate, considerat acceptabil pentru creştini şi, în acelaşi timp, inofensiv
pentru păgâni.
Practic, decretul este emis tocmai din dorinţa monarhilor de a stabili un raport cât mai
echilibrat şi onest cu summa divinitas, astfel încât libertatea religioasă este acordată ca „în
primul rând să asigurăm respectul şi cinstea cuvenită divinităţii”. Importanţa acestei formulări
devine şi mai clară dacă ţinem cont de faptul că împăratul Galeriu îşi începea edictul de toleranţă
din 30 aprilie 311 cu justiicarea persecuţiilor declanşate în anul 303 în numele binelui statului,
sub pretextul apărării legilor vechi şi a disciplinei publice, pentru ca „şi creştinii, care au părăsit
religia strămoşilor lor să revină la intenţii mai bune, fiindcă din anumite raţiuni aceştia au fost
cuprinşi de o aşa de mare ambiţie nebunească încât nu au mai urmat cele hotărâte de cei vechi.
De aceea, după ce noi am publicat acest edict ca aceştia să se întoarcă la cele hotărâte de cei
vechi, cei mai mulţi, fiind tulburaţi şi înspăimântaţi de ameninţările pericolului, au fost omorâţi
în diferite feluri”. Galeriu proclamă toleranţa religioasă pe acelaşi ton condescendent: „De vreme
ce mulţi au rămas în aceeaşi nebunie […] ne-am gândit că trebuie să ne folosim cu multă
bunăvoinţă de iertarea noastră şi în cazul acesta”. Aceeaşi exprimare discriminatorie este reluată
şi de Maximin Daia în edictul lui de toleranţă, emis un an mai târziu. Pentru Constantin şi
Liciniu însă, libertatea religioasă este acordată mai degrabă „în spiritul unei politici sănătoase şi
foarte corecte” întrucât „pacea vremurilor actuale cere ca fiecare să aibă libertatea de a-şi alege şi
practica religia care-i place”.
Principiul pe care se sprijină „edictul de la Milano” indică spiritul vizionar de care dau
dovadă cei doi împăraţi, întrucât au avut extraordinara intuiţie să afirme ceea ce în termeni
pretenţioşi numim noi astăzi libertatea de conştiinţă. Astfel, putem privi documentele din 313 ca
expresiile unei deosebite preţuiri a fiinţei umane, aifrmaţii care abia au fost egalate de Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (1948), care prevede că „orice persoană are dreptul la libertatea
gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau
convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau
în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri”
În partea a doua a „edictului” cei doi împăraţi se opresc asupra uneia dintre drasticele
măsuri luate împotriva creştinilor în timpul prigoanelor. Este vorba de conifscarea proprietăţilor
şi imobilelor folosite de comunităţi pentru reuniunile liturgice sau pentru alte activităţi
comunitare, multe dintre aceste edificii fiind deja vândute altor cetăţeni romani. Decretul
prevede restituirea tuturor clădirilor care au aparţinut creştinilor. Tonul este cât se poate de
autoritar şi nu lasă nicio urmă de îndoială că imobilele aflate încă în posesia fiscului nu au fost
înapoiate proprietarilor de drept. Mai delicată rămâne problema celor care se vedeau evacuaţi în
urma retrocedării, urmând să se adreseze autorităţilor locale pentru despăgubiri şi compensaţii.5
Francis S. Betten consideră că edictul se referea doar la clădiri, deoarece împăraţii erau
convinşi că restituirea tuturor bunurilor care au aparţinut creştinilor ar fi putut provoca o răscoală
de proporţii ce ar fi compromis întregul efort depus de autorităţile imperiale. Chiar şi aşa,
retrocedarea bisericilor şi a clădirilor a constituit un demers decisiv prin care se anunţa intenţia
de a repara pe cât posibil răul provocat anterior prin restricţiile atât de dure la adresa
creştinismului. Din acest punct de vedere, putem considera „Edictul” un act de dreptate necesar,
ce va servi ca bază a stabilirii echităţii sociale în Imperiu, în măsura în care putem vorbi de o
astfel de noţiune în Antichitatea târzie. Partea a doua a decretului reliefează şi mai mult
5
Eusebiu de Cezareea, Părinți și Scriitori Bisericești, vol.13, trad. Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Emilian
Popescu, editura IBMOR, București 1991, p.354.
caracterul inedit al „edictului de la Milano”, cu toate că lăcaşurile de culte mai fuseseră restituite
de către Constantin în Britania, Galia şi Spania (306) şi de către Maxenţiu în Italia şi Africa (cca
311)17, dar niciodată într-un cadru juridic atât de favorabil Bisericii. Spre deosebire de celelalte
decrete de toleranţă emise de Galeriu sau de Maximin Daia, cel publicat de Liciniu în numele său
şi al împăratului Constantin cel Mare rectifica o serie de probleme.6
Noul „Edictul de la Milano” reprezintă o piatră de hotar pentru civilizaţia europeană şi nu
numai. Actul de toleranţă nu este revoluţionar doar pentru că acordă libertate religioasă tuturor
cetăţenilor din Imperiu, ci şi pentru că o face într-un mod civilizat şi echilibrat. Mai mult decât
oricând suntem chemaţi să cultivăm această moştenire şi să o mărturisim ca lucrare a
Providenţei, fiind în acelaşi timp datori să apărăm dreptul libertăţii de conştiinţă, aşa cum ne-a
fost el recunoscut.

6
Ibidem, p.535.
 CONCLUZII

Constantin cel Mare a fost un cârmuitor hotărât, un general care nu a pierdut vreo bătălie.
Asemenea personalități, cu o astfel de forță sunt cele care creează istoria, care ne captează
imaginația şi ne rețin atenția.
“Întreaga activitate pământească a Domnului Iisus Hristos a fost o continuă predică
cucuvântul şi fapta, pentru tot omul cu luare aminte.”, remarcă autorul John Breck. Observăm că
şi Împăratul Constantin cel Mare a înţeles şi a urmat Mântuitorului Iisus Hristos, trasmiţându-te
prin tot ceea ce a făcut Că a înţeles mesajul Lui: “ Eu sunt: Calea, Adevărul şi Viaţa.”
În mediul liturgic avem o întâlnire directă cu sfinții. Nu doar rememorăm un
eveniment,ci devenim părtași la sărbătoarea bisericii. Devenim contemporani cu sfinții. Putem,
astfel,înțelege mai bine drumul lor către sfințenie –dincolo de informațiile sărăcăcioase pe care ni
le oferă izvoarele istorice.
De multe ori a fost pusă întrebarea de ce Sfinții Constantin și Elena sunt numiți întocmai
cu Apostolii. De ce un împărat roman, botezat în ultimii ani ai vieții, își împarte numele cu
Sfântul Petru, care a slujit toată viața lui Hristos și a murit cu moarte martirică? Acestea sunt
întrebări omenești, ce își pot afla răspunsul doar în mediul liturgic. Acolo unde, dincolo de
cuvinte, putem să fim împreună în cinstirea lui Dumnezeu.
Într-o scrisoare adresată lui Domitius Celsius, vicarul Africii, el spune: „Ce datorie mai
mare aş putea avea în virtutea puterii imperiale care mi-a fost dată, decât aceea de a înlătura
erorile şi de a reprima actele iresponsabile, pentru ca toţi să se închine Dumnezeului
Atotputernic, în cadrul unei religii autentice, într-o înţelegere adevărată şi cinstire, care I se
cuvine.