Sunteți pe pagina 1din 9

Constantin cel Mare si crestinismul

Constantin cel Mare si crestinismul


Convertirea - Parerile istoricilor asupra lui Constantin cel Mare (306-337) sunt
contradictorii. Biserica Ortodoxa il cinsteste ca Sfant, iar cea Romano-Catolica recunoaste ca e
"mare". In schimb, protestantii si unii cercetatori profani vad in el doar un insemnat om politic,
condus de interese personale si de stat, care a servit Biserica pentru a si-o aservi. Insa majoritatea
istoricilor, dintre cei mai obiectivi, apreciaza favorabil pe Constantin cel Mare ca om de
convingere religioasa.
Convertirea lui la crestinism, nu poate fi totala dintru inceput, iar politica lui religioasa nu trebuie
judecata numai dupa unele acte. Cat priveste realitatea si sinceritaea convertirii lui la crestinism,
ea este evidenta, fiind marturisita de el insusi si de contemporanii lui.
Inainte de toamna anului 312, religia lui era pagana : cultul sincretist al soarelui - Sol invictus,
introdus de imparatul Aurelian, cu unele influente neoplatonice. Schimbarea suprinzatoare a lui
Constantin s-a produs in ajunul luptei cu Maxentiu si este interesant ca el atribuie victoria
obtinuta ajutorului lui Dumnezeu. Dupa istoricii crestini, Eusebiu de Cezareea si Lactantiu,
Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o Cruce luminoasa, deasupra soarelui cu
inscriptia: in hoc signo vinces. Noaptea, i s-a aratat, in timpul somnului, Iisus Hristos, cu semnul
crucii, pe care-l vazuse ziua pe cer, cerindu-i sa-l puna pe steagurile soldatilor ca sa le serveasca
drept semn protector in lupte. La ziua, confectiona un steag, dupa modelul aratat in vis, cu
monograma crestina, steag numit labarum. Victoria a fost castigata, spune Lactantiu, cu ajutorul
lui Dumnezeu, deoarece Constantin, ajungand in apropierea Romei, nu avea decat 20.000 de
soldati, iar Maxentiu 150.000 de soldati. Constantin a povestit mai tarziu lui Eusebiu, cu
juramant, ca semnele care i s-au aratat l-au incredintat de puterea lui Hristos si l-au facut sa
treaca de partea crestinilor.
Dupa acest eveniment, Constantin s-a apropiat tot mai mult de crestinism, convins fiind de
valoarea religioasa si morala a acestuia, l-a aparat si sustinut continuu, declarandu-l religio
licita in Imperiul roman, recomandandu-l imbratisarii tuturor.

Politica religioasa - Este caracterizata mai ales de cateva fapte de importanta majora :
a) Edictul de la Milan (313) - Prin acest edict asigura libertatea si victoria crestinismului in
Imperiu. Din tolerant fata de toate religiile, Constantin devine protector al crestinismului.
Imparatul acorda crestinismului o serie de masuri favorabile: scuteste pe clericii crestini de
obligatia grea si costisitoare a functiunilor municipale, acorda subventii importante
pentru intretinerea clerului, inlatura din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului
crestinismului: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu).
Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus in Imperiu, in 321, Duminica, sarbatoarea
saptamanala a crestinilor.
b) Infrangerea lui Liciniu - Dupa victoria finala asupra lui Liciniu in 323, emblemele pagane
incep sa disparasi se inmultesc masurile favorabile crestinismului. Constantin tolereaza cultul
pagan , restrangandu-l insa treptat prin anumite masuri. Cultul imparatului a pierdut sensul lui
religios, pastrand mai mult semnificatia lui politica: cinstirea autoritatii imparatului ca exponent
al puterii Imperiului roman. Imparatul si mama sa Elena, dadeau episcopilor indemnuri si
mijloace materiale ca sa repare bisericile sau sa ridice altele mai mari. Cultul crestina luat o mare
dezvoltare, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat un mare avant. In unele locuri, unde crestinii
erau in majoritate, ei au luat templele pagane, le-au transformat in biserici, le-au inchis sau chiar
le-au daramat.
c)Alegerea unei noi capitale - Roma nu mai era capitala unica a Imperiului roman, de la
Diocletian, care o mutase la Nicomidia. Constantin s-a hotarat sa paraseasca definitiv (Roma
pagana si sa ridice un alt oras de resedinta. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a primit
numele de Constantinopol - orasul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din
Bizant o capitala de Imperiu crestin, care trebuia sa arate aceasta, prin bisericile, monumentele,
atmosfera sa.
d)Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 - Reprezinta o masura importanta
pentru linistea Bisericii. Aceasta pe langa alte masuri de interes bisericesc, dovedeste dorinta lui
Constantin cel Mare de a ridica si de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea crestinismului si a
face din aceasta unitate elementul de viata si de rezistenta al Imperiului.
Acordand libertate, ajutor si privilegii crestinismului, el a facut din minoritatea urgisita,
dispretuita, persecutata, institutia cea mai insemnata. Cu ajutorul imparatului,Biserica crestina a
intrat intr-un "secol de aur".
Constantin a primit botezul de la episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia si alti clerici, cu
cateva zile inainte de Rusalii, in luna mai 337. El a murit curand dupa aceea, la 22 mai, acelasi
an, in Duminica Rusaliilor si a fost ingropat in Biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol,

ctitoria sa, cu mare fast. Pentru menitele sale si mai ales pentru marile servicii aduse
crestinismului, Biserica l-a cinstit in chip deosebit, trecandu-l in randul Sfintilor si numindu-l
"Cel intocmai cu Apostolii".

Biserica in timpul lui Constantin Cel Mare

Biserica in timpul lui Constantin Cel Mare

Imparatul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalitatile de seama din istoria
universala. Pana la el, Biserica a indurat grele persecutii din partea imparatilor romani.
Convertirea lui la crestinism a insemnat o mare cotitura in istoria acestuia, caci, prin publicarea
edictului de toleranta religioasa, de la Milan din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii
deplina libertate in tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum inainte, intr-o perioada de
inflorire si propasire, in "secolul ei de aur".

Inaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict
de toleranta pentru crestini, de acord cu Constantin si Liciniu, care cuprinde permisiunea
existentei crestinilor - "ut denuo sint cristiani et conventicula eorum" = "sa existe din nou crestini
si sa tina adunarile lor" (Lactantius, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a
murit curand, la 5 mai 311, incat edictul sau s-a aplicat doar partial.

E greu de cunoscut in intimitatea ei evolutia religioasa a imparatului Constantin, dar, o data


declarat pentru crestinism, el a progresat continuu pe aceasta cale, incepand cu lupta dintre el si
Maxentiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), langa Roma, din 28 octombrie 312, pana la
botezul lui din mai 337.

Dupa istoricii crestini, Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe
cer ziua, in amiaza mare, o Cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: in hoc signo vinces
= prin acest semn vei invinge (Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, in timpul
somnului, i s-a aratat Iisus Hristos cu semnul crucii, pe care-l vazuse ziua pe cer, cerandu-i sa-l
puna pe steagurile soldatilor, spre a-i servi drept semn protector in lupte. Acesta este
monogramul lui Hristos HP pe care l-a pus pe un steag numit labarum.

Ca imparatul Constantin a fost convins de aparitia minunata a Sfintei Cruci, ne-o confirma faptul
ca pe arcul de triumf al lui Constantin, care se pastreaza pana azi la Roma, el afirma ca a castigat
victoria asupra lui Maxentiu: "instinctu divinitatis" = "prin inspiratie divina".

La cateva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, impreuna cu Liciniu, devenit prin
casatoria cu una din surorile sale, cumnatul sau, au publicat edictul de la Milan din ianuarie 313,
prin care se acorda libertate religioasa deplina crestinismului, care devine religio licita = religie
permisa in Imperiu. Totodata, se anulau toate hotararile anterioare luate contra crestinilor si se
retrocedau Bisericii locasurile de cult si averile confiscate de imparatii precedenti.

Edictul de la Milan are o importanta epocala prin hotararile si urmarile lui. Din religie nepermisa
si persecutata, crestinismul devine relige permisa, ba chiar favorizata, cum arata actele ulterioare
ale imparatului Constantin.

Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la inceput pe deplin asociat la politica religioasa a
imparatului Constantin, s-a departat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al
paganismului in Orient, unde erau multi crestini si a inceput persecutarea lor intre 320-323.

In urma infrangerii suferite de Liciniu in lupta cu Constantin in 18 septembrie 324, la


Chrysopolis, azi Scutari - langa Calcedon, pe coasta apuseana a Asiei Mici, in fata
Constantinopolului, si a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte si
executat la Tesalonic in 324. De aceasta data, Constantin a ramas singurul imparat al vastului
Imperiu roman pana la moartea sa in 22 mai 337.

Ramas singurul stapanitor, Constantin lua fata de crestinism o atitudine binevoitoare, fara a jigni,
insa, paganismul greco-roman, care avea numeroase si puternice radacini. Imparatul insusi pastra
aproape tot timpul domniei demnitatea suprema pagana de pontifex maximus si nu se lepada de
paganism decat prin Botezul savarsit cu cateva zile inainte de moarte, in mai 337.

Trebuie sa recunoastem, insa, ca pastrarea titlului pagan de pontifex maximus ii da dreptul si


posibilitatea de a supraveghea si tine in frau paganismul, in interesul crestinismului insusi. Daca
imparatul ar fi renuntat atunci la el, isi ridica un rival periculos, care ar fi putut sa restabileasca
situatia de mai inainte a paganismului, inca puternic prin numarul credinciosilor lui, prin
influenta si situatia inalta a senatorilor a aristocratilor si functionarilor superiori.

In luarea de masuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat si cu mult tact.

Politica lui religioasa este caracterizata mai ales prin cateva fapte de importanta majora: actul de
libertate religioasa de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi resedinte imperiale si
convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.

Imediat dupa edictul din 313, imparatul scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si
costisitoare a functiunilor municipale. Scuteste Biserica de dari, drept de care nu se bucurau
templele pagane, si-i inapoie tot ceea ce ii fusese confiscat, acordandu-i si dreptul de a primi
legate si donatiuni. Totodata, el acorda ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul
statului, pentru ridicarea de biserici si intretinerea clerului. El acorda Bisericii dreptul de
eliberare a sclavilor si dadu episcopilor dreptul sa judece pe cei ce n-ar voi sa fie judecati dupa
legile statului.

Constantin cel Mare a intervenit si in dreptul penal, pe care a incercat sa-l umanizeze, inlaturand
din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului crestinismului, ca: rastignirea, zdrobirea
picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu). S-a imbunatatit tratamentul din inchisori. S-au

adus restrictii luptelor de gladiatori si s-au trimis condamnatii la mine, in loc de lupte. S-a
modificat, in spirit crestin, legislatia referitoare la casatorie, la parintii fara copii, s-a ingreunat
divortul, s-a pedepsit adulterul si siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor si vinderea
lor, prin ajutoare date parintilor saraci. S-au luat masuri de protectie si ajutor pentru saraci,
orfani, vaduve si bolnavi.

Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica ca zi de repaus in Imperiu.

Inca din 317, imparatul a inceput sa bata si monede cu monogramul crestin.

In functiile inalte, el numea de preferinta crestini, dar a pastrat si pagani. Functionarilor pagani li
s-a interzis sa aduca sacrificii.

Cultul imparatului a pierdut sensul lui religios, pastrand mai mult semnificatia lui politica:
cinstirea autoritatii imparatului ca exponent al puterii Imperiului roman; templele dedicate lui
devin localuri publice, fara statui si fara sacrificii.

In unele locuri, unde crestinii erau in majoritate, ei au luat templele pagane si le-au transformat
in biserici, sau le-au inchis.

Imparatul si membrii familiei sale - mama sa, Elena, sotia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa,
Constantina, au daruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele
noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma si Constantinopol s-au ridicat biserici
marete. La Constantinopol, a ridicat catedrala Sfintii Apostoli, care a devenit necropola
imparatilor bizantini. In cadrul unor festivitati marete, s-a sfintit, la 14 septembrie 335, catedrala
Sfantului Mormant -Anastasis - Invierea, ridicata prin ravna si cheltuiala lui Constantin.

Cultul crestin si pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama imparatului,
Sfanta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost rastignit Mantuitorul.
La Roma, imparatul a cedat episcopului fostul palat imperial -Lateranul.

Vointa lui Constantin cel Mare de a sustine crestinismul s-a vazut si in alegerea unei noi capitale
pe tarmurile incintatoare ale Bosforului. Inca din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai
era capitala unica a Imperiului roman, caci acesta o mutase la Nicomidia, in Asia Mica. Roma
ramasese inca un oras pagan, in care templele, monumentele, senatul roman, aristocratia
aminteau si pastrau vechea religie pagana.

Constantin s-a hotarat sa paraseasca Roma pagana, spre marea nemultumire a episcopilor Romei,
si sa intemeieze un nou oras ca resedinta imperiala. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a
primit numele de Constantinopol = orasul lui Constantin, inceput in 324 si inaugurat la 11 mai
330. Constantin a facut din Bizant capitala unui Imperiu crestin, care trebuia sa arate aceasta prin
bisericile, monumentele si atmosfera sa.

Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinte importante in istoria Impeiului roman si a


Bisericii. Prin aceasta mutare s-au pus temeliile Imperiului roman de Rasarit care a durat pana la
29 mai 1453, cand Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea
Cuceritorul (1451-1481).

In Constantinopol, numit "Roma cea noua", se ridica un oras cu mare viitor politic si bisericesc.
Episcopii de Constantinopol devin egali in rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, si canonul 28 al Sinodului IV
ecumenic de la Calcedon din 451.

Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din meritele deosebite ale
imparatului Constantin. Vazind tulburarea crescinda provocata de erezia lui Arie din Alexandria,
Constantin s-a decis sa convoace pe episcopii Imperiului intr-un sinod general sau ecumenic spre
a defini impreuna adevarurile de credinta si a asigura unitatea crestinismului. Ca om de stat

experimentat, Constantin si-a dat seama ca unitatea crestinismului si pacea si linistea Bisericii
constituie elementul de viata si de rezistenta al Impeiului roman universal. In locul pluralitatii
zeilor pagani, era de preferat existenta unei singure credinte in Imperiu, cea crestina, caci ea
asigura si unitatea lui politica.

Este interesant de constatat ca Constantin insusi, desi nu primise inca botezul, a deschis Sinodul I
ecumenic printr-o cuvintare adresata episcopilor, asigurindu-i ca el se considera "impreuna
slujitor cu ei" (Eusebiu, Viata fericitului imparat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, dupa marturia
lui Eusebiu, el a spus ca se considra episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara (ale
Bisericii) (Eusebiu, ibidem, IV, 24).

Este adevarat ca politica religioasa inaugurata de Constantin cel Mare a avut si unele urmari
defavorabile. Biserica a avut in persoana imparatului un ocrotitor, dar, in acelasi timp, si un
stapan. Imparatii s-au amestecat in chestiunile religioase, impunandu-si vointa. Unii au sustinut
arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocsi, au inlaturat din
scaune, exilindu-i, ierarhi merituosi.

Desigur, ca om de stat, Constantin a facut si unele greseli, pe care istoria nu i le trece cu vederea.
In unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sangeros pentru motive de infidelitate politica si
acte de tradare de stat. Astfel, fiul sau, Crispus, mostenitorul de drept al tronului imperial, pe
care Constantin si-l asociase la domnie in 317, cu titlul de "Cezar", fiind implicat intr-un complot
de stat, a fost ucis in 325; la putin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisa in baia sa la
Roma.

In materie de politica bisericeasca, dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 s-a lasat
influentat de curtezani lingusitori si de arieni, ceea ce a provocat confuzie in sufletele
credinciosilor.

Cu toate aceste scaderi, este in general admis ca Constantin cel Mare a fost bine intentionat in
actele sale si el a facut crestinismului, ca primul imparat crestin, cel mai mare serviciu dintre

imparatii romani, asigurindu-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la
crestinism a dat un nou curs istoriei universale, prin incercarea sa de a armoniza interesele
superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii.

Imbolnavindu-se grav, Constantin a fost botezat in vila sa de la Ancyrona, la marginea


Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia si alti clerici, cu cateva zile inainte de
Rusalii, in luna mai 337. El a murit curand dupa aceea, la 22 mai 337, in Duminica Rusaliilor si a
fost ingropat cu mare fast in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele sale deosebite si mai ales pentru marile servicii aduse crestinismului, dupa lunga
perioada de persecutii, Biserica l-a cinstit in chip deosebit, trecandu-l in randul Sfintilor si
numindu-l Cel intocmai cu Apostolii.

Politica lui religioasa, in general, a fost urmata de fiii si succesorii lui, cu exceptia imparatului
Iulian Apostatul (361-363), nepotul sau, care a reintrodus pentru scurt timp paginismul in situatia
lui de religie favorizata in Imperiul roman, persecutand crestinsmul. Spre sfarsitul secolui al IVlea, sub imparatul Teodosie cel Mare (379-395), crestinismul a ajuns din religie tolerata - religio
licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficiala a Imperiului. Din timpul lui
Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine imperiu crestin.