Constantin cel Mare

Odată cu împăratul Constantin cel Mare începe o nouă epocă în Biserică. Într-un fel se poate
vorbi de începutul evului mediu creştin. Acum Biserica persecutată devine tolerată şi chiar imperială şi
naţională.
Împăratul Constantin cel Mare (306-377) este una din personalităţile de seamă atât în istoria
creştinismului, cât şi în istoria universală. Totodată el este unul din cei mai controversaţi eroi ai istoriei
creştine. De-a lungul timpului unii istorici l-au elogiat, iar unii l-au condamnat. Fără îndoială însă
Constantin, este în unanimitate recunoscut ca cel care a pus capăt persecuţiilor la care a fost supusă
Biserica în primele trei veacuri, transformând creştinismul dintr-o religie ilicită într-una tolerată. De
multe ori se face o greşeală atunci când se spune că împăratul Constantin a declarat creştinismul
religie de stat. Acest oficializare a fost făcută mai târziu împăratul Teodosie I în 380.
Constantin cel Mare s-a născut la Niş (Serbia de astăzi) în 280, în familia co-împăratului
Constantin Clorus şi a Elenei. Urcă pe tron atunci când tatăl său moare în 306. În vremea aceea
Imperiul Roman era devizat în patru părţi. El era împărat peste partea de nord din Apus.
În 312, prin victoria asupra lui Maxenţiu, el ajunge conducător unic asupra Răsăritului. Peste 12
ani el îl învinge şi pe Liciniu, ajungînd împărat unic peste întreg Imperiul Roman.
Trei evenimente majore au marcat asocierea lui Constantin cu creştinismul:

1. Edictul de la Milano (313)

Partea de Apus al Imperiului era condusă de Constantin şi de Maxenţiu. În 312 are loc o
bătălie între ei, în urma căreia avea să se decidă cine va fi singurul împărat. Potrivit istoricilor Eusebiu
şi Lactanţiu, în ajunul acestei bătălii, Constanin a văzut pe cer ziua, în ameaza mare, o cruce luminoasă
deasupra soarelui cu inscripţia in hoc signo vinces (prin acest semn vei învinge). Noaptea în timpul
somnului, i s-a arătat Isus Hristos cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe
steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monogramul lui Hristos,
semn pe care l-a pus pe un steag numit labarum.
La câteva luni de la această victorie, Constantin împreună cu Liciniu, care a devenit
cumnatul său prin căsătoria cu una din surorile sale, au publicat Edictul de la Milano din ianuarie 313
care garanta libertate religoasă deplină creştinismului. Astfel creştinismul devenea religio licita
(religie legală) în Imperiul Roman. Toate hotărârile anterioare luate asupra creştinilor au fost anulate.
Locaşurile de cult şi averile confiscate creştinilor au fost retrocedate. Biserica este scutită de taxe.
Episcopilor li se oferă sume importante de bani din tezaurul statului pentru ridicarea de noi biserici şi
de menţinerea clerului. Biserica primeşte dreptul de a elibera sclavii şi de a judeca pe cei care nu voiau
să fie judecaţi de către autorităţile statului.
Împăratul Constantin a intervenit şi în dreptul penal, anulând foemele de tortură cum ar fi:
răstignirea, zdrobirea picioarelor şi stigmatizarea. S-a îmbunătăţit tratamentul deşinuţilor din închisori.
Luptele de gladiatori au fost restricţionate. S-au luat măsuri împotriva adulterului şi a violului, precum
şi a aruncării şi vinderii copiilor. S-au luat măsuri de protecţie socială pentru săraci, orfani, văduve şi
bolnavi.
În 317, împăratul aînceput să bată monede cu monogramul creştin, iar în 321, el declară ziua
în care creştinii obişnuiau să se închine – duminică, ca zi de odihnă pentru tot Imperiul.
Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică,
precum respectarea autorităţii împăratului ca reprezentant al puterii Imperiului Roman. Templele
dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără sacrificii. În unele locuri, unde creştinii erau
majoritatea populaţiei, a transformat templele păgâne în biserici sau le-au închis.
Împăratul şi membrii familiei sale au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau
pentru a construi altele noi. La Constantinopol, a ridicat Catedrala Sfinţii Apostoli, care a devenit
necropola împăraţilor bizantini. De asemenea este ridicată aici şi Catedrala Anastasis (Învierea) din
banii împăratului. La Roma a cedat episcopului fostul palat imperial – Lateranul.
 2. Convocarea primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325)

Văzând că creştinismul era ameninţat de dezbinare din cauza învăţăturilor lui Arius, care
spunea că Fiul nu este Dumnezeu, Constantin a convocat şi a prezidat primul Sinod Ecumenic. Deşi nu
era încă botezat, el a deschis Sinodul, asigurându-i pe participanţi că el este împreună slujitor cu ei.
Acest conciliu a fost suportat financiar de împărat.

3. Construirea unei noi reşedinţe imperiale (Constantinopol, 330)

Constantin se hotărăşte să întemeieze o nouă capitală a Imperiului, după ce a devenit împărat

unic prin înfrângerea lui Liciniu. Alege orăşelul Bizanţ pe malurile strâmtorii Bosfor, pentru a
întemeia pe locul lui oraşul care va purta numele de Constantinopol. Deschiderea solemnă are loc în
330, în cursul unei ceremonii deopotrivă păgână şi creştină. Constantin a dorit prin aceasta ca să
creeze a doua Romă.
Prin această mutare s-a pus bazele Imperiului de Răsărit, care a durat până când a fost cucerit
de turci în 1453. Totodată construirea Constantinopolului a fost o premiză pentru marea schismă din
1054. Biserica Ortodoxă şi-a avut capitala la Constaninopol. Până astăzi Patriarhul Ecumenic al
Bisericii Ortodoxe îşi are reşedinţa în Istanbul (fostul Constantinopol).

Este un mister pe care istoricii încearcă să-l elucideze. A fost convertirea lui Constantin un
fapt autentic sau o farsă? A dorit împăratul cu adevărat să adopte creştinismul ca mod de viaţă sau să
se folosească de acesta pentru a păstra unitatea Imperiului destul de cosmopolit? Dacă el cu adevărat s-
a convertit, atunci de ce a păstrat titlul de Pontifex Maximus ( Mare preot păgân), de ce s-a botezat
doar pe patul de moarte în 337, de ce l-a asasinat pe cumnatul său Liciniu, de ce a omorît pe fiul său,
Crispus, care-i ameninţa domnia, de ce şi-a omorât cea de-a doua sa soţie Fausta, în baia sa la Roma?
Acestea sunt întrebări la care istoricii încearcă să găsească răspunsuri.
Din nefericire acest „mariaj” pe care îl face Biserica cu statul după Edictul de la Milano are
consecinţe nefaste până astăzi. De multe ori statul a încercat să controleze Biserica, să o conducă şi să
se amestece în treburile ei.

Creştinismul după moartea lui Constantin

La moartea lui Constantin cel Mare în 337, imperiul a fost împărţit între cei trei fii ai săi.
Constanţiu al II-lea este numit împărat peste Occident, Constant peste Italia, iar Constantin al II-lea
peste Orient. Urmează o serie de războaie fratricide din care învingător iese Constantin al II-lea, care
reuşeşte să unifice imperiul în 353. Deşi arianismul a fost înfrânt la Sinodul de la Niceea în 325,
împăratul Caonstantin al II-lea era un adept al acestei erezii. Astfel în 359 el proclamă arianismul în
defavoarea ortodoxiei, ca fiind adevăratul creştinism.
Doi ani mai târziu pe tronul imperiului urcă Iulian, care a fost numit ulterior Apostatul şi
timp de doi ani (361-363) el încearcă să reintroducă păgânismul în Imperiu şi să persecute creştinii.
În 379 vine la conducerea imperiului Teodosiu I. Printr-un edict din 380, împăratul proclamă
creştinismul ca singura religie în imperiu. Prin acest edict el a interzis orice altă religie păgână, dar şi
arianismul. Ca o dovadă a ataşamentului să faţă de ortodoxie, Teodosiu I a convocat cel de al II-ea
Sinod Ecumenic care a stabilit învăţătura Bisericii cu privire la Duhul Sfânt. În 391, printr-un alt edict,
el confirmă creştinismul ca singura religie a imperiului.
La moartea sa din 395, Teodosiu I împarte imperiul între cei doi fii ai săi. Partea occidentală
cu capitala la Ravena îi revine lui Honorius, iar cea orientală cu capitala la Constantinopol îi revine lui
Arcadius.
În 476 Imperiul de Apus este desfiinţat de către Odoacru care recunoaşte autoritatea
împăratului de la Constantinopol. La aceea dată împărat peste Orient era Zenon. Cu această ocazie
Imperiul de Răsărit rămâne singura formaţiune statală a fostului Imperiu Roman.
 Prima jumătate a sec. al VI-lea este dominată de puternica personalitate a împăratului
Justinian (527-565). El a rămas în istorie ca cel care a convocat Sinodul al V-lea Ecumenic într-o
încercare da a împăca monofiziţii cu ortodocşii. De asemnea una dintre marile sale realizări a fost
construirea în 530 a catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, ca un simbol al creştinismului
răsăritean. După căderea Constantinopolului în 1453, aceasta a fost transformată în moscheie, iar din
1923 când se fondează Turcia modernă, catedrala Sfânta Sofia devine muzeu. Împăratul Justinian a
reuşit să cucerească cîteva teritorii ale fostului Imperiu Roman, care se afau în mâinile barbarilor.
Astfel el recucereşte Italia, regatul african al vandalilor şi partea de sud-est a Spaniei, precum şi o
scurtă fâşie la nord de Dunăre. În timpul urmaşilor săi, teritoriile cucerite sun pierdute.
După schisma din 1054, Constantinopolul devine capitala Bisericii de Răsărit, apoi este
martor al cruciadelor şi chiar cade în mâna latinilor în timpul celor de a IV cruciadă, în 1204, fiind
transformat în Imperiul Latin al Constantinopolului care a durat până în 1261. În 1453,
Constantinopolul cade definitiv în mâna musulmanilor. Capitala ortodoxiei se mută la Moscova, care
devine cea de-a treia Romă.