Constantin cel Mare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27

februarie 272 d.Hr., Naissus, Imperiul Roman – d. 22 mai Constantin I
337 d.Hr., Nicomedia, Imperiul Roman), cunoscut sub Împărat roman
numele Constantin cel Mare (greacă: Κωνσταντῖνος ὁ
Μέγας) sau Constantin I, a fost Împărat Roman între
306 și 337. Din 324, el a condus ca împărat unic.

Numele sale de referință sunt: Imperator, Caesar,

Flauius,Valerius, Aurelius, Constantinus, Pius,Felix,
Inuictus, Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus
Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus,
Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus
Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus,
Carpicus Maximus.

Împăratul Constantin I a dus o politică militară, religioasă

și economică profund reformatoare, care i-a permis să
reunească sub unica sa autoritate un Imperiu Roman Date personale
slăbit și divizat. S-a debarasat de împărații Maxentius în Nume la Gaius Flavius Valerius
naștere Aurelius Constantinus
312 (Bătălia de la Podul Milvius) și Licinius în 324
Născut 27 februarie 274
(bătălia de la Adrianopole). Domnia sa a văzut stabilirea
Naissus (Niš)
libertății religioase individuale, care a pus capăt Decedat 22 mai 337
persecuțiilor creștinilor (Edictul de la Milano, 313). Nicomedia
Înmormântat Biserica Sfinții Apostoli[*]
A pus provizoriu capăt disensiunilor dintre Bisericile
Cauza
Răsăritene convocând Primul sinod de la Niceea (325), și decesului cauze naturale
și-a afirmat autoritatea în domeniul religios. A instaurat o Părinți Constantius I Chlorus
monedă stabilă (Solidus, în 312), a dezvoltat administrația Helena
centrală, a apărat frontierele Imperiului contra atacurilor Frați și surori Flavia Iulia Constantia[*]
francilor, alamanilor, sarmaților, goților și sassanizilor. A Eutropia[*]
fondat, în 330, o nouă capitală cu numele său, Anastasia[*]
Constantinopol (actualul Istanbul). Julius Constantius[*]
Flavius Dalmatius[*]
Flavius Hannibalianus[*]
Reformele sale au favorizat din plin avântul
Căsătorit cu Minervina / Fausta
Creștinismului, spre care s-a întors treptat, devenind unul
Copii Crispus
dintre sfinți pentru Biserica Ortodoxă și Greco-Catolică.
Constantina[*]
Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent Constant[1]
apostolilor (în greacă ισαποστολος, „izoapostolic” sau
Constantin al II-lea[2]
„întocmai cu apostolii”).
Constanțiu al II-lea[1]
Helena[*]
Tinerețea și venirea la putere Religie creștinism
Religia în Roma antică
Ocupație politician
militar
Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia suveran[*]
romană Moesia Superior, fiind fiul generalului Limbi vorbite limba latină[3]
Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I, de Apartenență nobiliară
origine iliră[6][7]) și al Helenei.[8] Titluri Constantin cel Mare
Familie
Constantinian dynasty[*]
Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul nobiliară
Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori Domnie
în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar Domnie 306-337
ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses Încoronare 25 iunie 306
(guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Predecesor Constantius I
Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Succesor Constantin II, Constanțiu II și
Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat Constant
la rangul de Caesar. Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.p
hp?title=Constantin_cel_Mare&action=edit&section=
0)
În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian,
Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a
imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în
Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către
armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a
celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al
Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment,
Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să
dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul
lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se
retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile
destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie
308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Statuia lui Constantin cel Mare, la
Maxentius este declarat uzurpator. York, oraș unde a fost proclamat
împărat, în iulie 306.
În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin
ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge
forțele lui Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lângă Roma, în care
Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub
autoritatea sa.[9]

Convertirea lui Constantin

Înainte de a veni el la
putere, împăratul Galerius a
pus capăt persecuțiilor
creștinilor în teritoriile sale,
apoi Constantin impunând
nu numai toleranță, ci și
restituirea bunurilor
creștinilor. Dar Constantin
Bătălia de la Podul Milvius, între Viziunea Sfintei Cruci
nu era pregătit să devină
Constantin și Maxențiu
creștin. Monedele bătute în
această perioadă, dovedesc
devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de
Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de
Cartagina și proconsulului Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină,
subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul
lui Dumnezeu.

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex Maximus funcție
care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”,
adică conducător al statului roman și al religiei, bineînțeles păgâne, funcție deținută de toți Caesarii, inclusiv
cei de dinainte de Hristos.

În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie–martie 313) este promulgat
„Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezareea în
greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le
cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat
returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în
credința creștină.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic”
(380) al împăratului Teodosie (346–395), creștinismul a reușit să devină o realitate mai întâi tolerată, iar mai
apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea
că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care s-a instituit toleranța față de
cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311:

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție
în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de
Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de
a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau
datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman.
Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311,
Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în
care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia
avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se
sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict
de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra
așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu
realitatea.[10]”
—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

Conflictul cu Licinius
Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un prim război
civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care s-a încheiat între cei
doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale est-europene cu excepția Traciei,
păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astăzi, Sofia), Constantin a anunțat
numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius,
Licinianus, care avea 1 an și 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o
politică anticreștină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de pozițiile bisericii creștine. În noul
război civil care izbucnește în 324, Licinius este înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) și
Chrysopolis în Asia Mică (26 septembrie), este capturat și executat anul următor la Tesalonic.

Guvernarea lui Constantin

Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic
împărat, situație politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin,
care se revendica drept alesul pe pământ al divinității unice,
abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului
creștin. Principiul adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu cel al
eredității dinastice. Constantin a continuat și a desăvârșit toate
reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor
romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi
(Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin crearea unei noi monede de
aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului -
care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza
sistemului monetar imperial roman.
Împăratul Constantin I prezentând
Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniță (limitanei) și
Fecioarei Maria un model al
trupe de campanie (comitatenses). Din inițiativa lui Constantin este
Constantinopolului; detaliu al unui
inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre,
mozaic de la intrarea de sud-vest a
care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene
vechii bazilici Sfânta Sofia (Hagia
pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunării, Sophia) din Constantinopol, azi
recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de Istanbul, Turcia.
legiunile împăratului Aurelian). Teritoriul reocupat în Dacia este
apărat de valul (limes) cunoscut astăzi sub denumirea de Brazda lui
Novac, care pornea de la gura Topolniței și trecea pe sub dealuri pe
lângă Drobeta, Drăgășani, pe la Castrul roman de la Pietroasele,
aproape de Buzău, continua apoi cu sudul Moldovei până la Nistru
(valul de pământ numit uneori și valul lui Athanaric)[11] Cu această
ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.

Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea primul

conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice
și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine
drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă.[12] Toți Piese din statuia uriașă a lui
episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice Constantin cel Mare, la Musei
majore propuse de proto-ortodoxie,[13] dat fiind că în acel moment Capitolini, din Roma (în italiană:
alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, Colosso di Costantino).
reformate sau distruse”. [13][14] Deși proto-ortodocșii câștigaseră
disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei
creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele
din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi
lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de
teologi.[15]

Despre Constantin se crede că a exilat pe cei care au refuzat să accepte Crezul de la Niceea — pe Arius,
diaconul Euzoios, episcopii libieni Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemais — si de asemenea pe
episcopii care semnaseră Crezul dar refuzaseră să se alăture condamnării lui Arius, Eusebiu de Nicomidia și
Teognis de Niceea. Împăratul a ordonat să fie arse exemplarele din Thalia, cartea în care Arius și-a exprimat
învățăturile. Totuși, nu există dovezi să fi fost exilat fiul și succesorul său final, Constanțiu al II-lea, care era
creștin arianist.

Deși era hotărât să păstreze ceea ce biserica a definit la Niceea, Constantin dorea de asemenea pacificarea
situației și a devenit ulterior mai tolerant cu cei condamnați și exilați de conciliu. Mai întâi i-a permis lui
Eusebiu de Nicomidia, care era protejatul sorei împăratului și lui Teognis să se întoarcă după ce au semnat
mărturisiri de credință ambigue. Cei doi prieteni ai lui Arius, plus alți prieteni ai săi, au lucrat la reabilitarea
lui Arius. La Primul Conciliu de la Tir din 335, ei i-au adus acuzații Papei Atanasie I al Alexandriei, pe
atunci episcop de Alexandria, principalul oponent al lui Arius; după aceasta Constantin l-a exilat pe
Atanasie deoarece îl considera obstacol în calea reconcilierii. În același Conciliul de la Ierusalim, sub
conducerea lui Constantin, l-a readmis în comuniune pe Arius în anul 336. Totuși Arius a murit pe parcursul
călătoriei către Constantinopol. Unii istorici au sugerat că Arius ar fi fost otrăvit de dușmanii săi.[16] Eusebiu
și Teognis s-au bucurat în continuare de favorurile împăratului, iar când Constantin, care a fost catehumen
cea mai mare parte a vieții sale adulte, a acceptat botezul pe patul de moarte, fiind botezat de Eusebiu de
Nicomidia.[17][18]

Constantinopol - noua capitală, noua Romă

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face
din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial
hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în afară și
mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al
creștinismului, reședința unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu
Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă” a moștenit
instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale
Răsăritului grec.

Construirea și popularea noului oraș s-au desfășurat foarte rapid. Împăratul Constantin cel Mare și
Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca și Roma, orașul e mama sa Elena, împreună cu relicva
construit pe 7 coline și împărțit în 14 districte administrative. Există Sfintei și Adevăratei Cruci în
și aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare Ierusalim; frescă pictată în Biserica
senatorilor din Roma, fiind numiți clari (remarcabili) și nu Sf. Maria din Vlaherna, Berat,
clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Albania, în a doua jumătate a
Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a secolului al XVI-lea.
construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de
50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a doua mari
biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene (Sfânta Pace).

La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman.
Festivitățile au durat 40 de zile și s-au desfășurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunțau lumii
evenimentul.

Viața de familie
În septembrie 307 la Colonia Augusta Treverorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian,
Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut
5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.

Reședința lui Constantin era orașul Augusta Treverorum, așa cum fusese și pentru tatăl său, Constanțiu și,
înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Augusta Treverorum, Constantin a adus-o și pe mama
sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanția s-a căsătorit cu Licinius.

Pe 8 noiembrie 324 Constantin și-a numit fiul Constanțiu în funcția de caesar și se pare că în aceeași zi le-a
oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena.

În anul 326 Constantin l-a ucis[19] pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter
cu Fausta[20][21][22]. Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi putut
crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia, în Istria. În același an, dându-și
seama de greșeala făcută, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa,
Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie.[19] Atât Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae,
adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță
cu legile și practicile romane în acea epocă.

Ultimii ani ai lui Constantin

Între 325 și 337 Constantin a continuat să sprijine Biserica și să
folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul
regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creștinismul în
timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost
convertit la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la
începutul secolului al IV-lea.

La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început

să se simtă rău; a fost botezat de episcopul arian Eusebiu de Botezul lui Constantin
[23]
Nicomidia, iar după botez a purtat numai veșminte albe precum
ale unui neofit creștin în locul veșmintelor imperiale. Legenda
botezării împăratului Constantin de către Papa Silvestru I a fost respinsă de cercetătorii istoriei bisericești,
care au considerat-o un fals menit „a modifica memoria istorică a botezului arian primit de împărat la
sfârșitul vieții sale și a-i atribui, în schimb, un botez inechivoc ortodox”.[24][25]

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia (azi Izmit) în Turcia. Trupul său a
fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.

Abia pe 9 septembrie 337 împărații Constantin al II-lea, Constanțiu al II-lea și Constant și-au luat titlul de
augustus, împărțind imperiul.

Constantin în arta romană

Începând cu anul 324 se observă pe monedele lui Constantin o noua
imagine a chipului său. Privirea lui este acum îndreptată în sus și în
depărtare; aceasta reflectă pretenția lui nu la divinitate, ci la misiunea și
inspirația sa divină. De asemenea, el renunță să mai poarte coroana de
lauri și adoptă diadema.
Follis emis sub Constantin cel
La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi văzut un uriaș Mare, la monetăria din
cap de marmură al lui Constantin, de trei ori mărimea naturală. A fost Constantinopol, în anul 337:
datat 325/326. Cea mai cunoscută asemănare cu Constantin o avers: CONSTANTI-NVS MAX
reprezintă uriașul cap de marmură din il cortile în Palazzo dei AVG, cap laureat spre dreapta;
Conservatori de pe colina Capitoliu din Roma. Are o înălțime de 2,55 revers: SPES PVBLICA, labarum
m și cântărește între 8 și 9 tone. Un portret remarcabil al lui Constantin imperial, cu trei medalioane,
poate fi văzut la Muzeul Național din Belgrad. Este un cap de bronz în surmontat de Monograma lui Isus
mărime naturală care provine de la Naissus, locul de naștere al Hristos, înfipt în șarpe. În exergă:
împăratului. A fost datat în circa 330. De menționat alte două statui ale CONS.[26] (2,97 grame)
 lui Constantin ambele datate în circa 320, în care împăratul apare în
veșminte militare. La moartea lui Constantin au fost bătute patru tipuri
diferite de monede omagiale.

Sanctificarea lui Constantin cel Mare

Monedă de 1 1/2 Solidus, emisă
sub Constantin cel Mare; 6,83 g Prin botez, potrivit religiei creștine, lui
de aur; avers: Cap, spre dreapta, Constantin cel Mare i s-au șters atât
poartă drept diademă trei benzi păcatul strămoșesc, moștenit de la
de perle, ochii ridicați la cer; protopărinții oamenilor, Adam și Eva,
revers: circular, inscripția cât și celelalte păcate săvârșite până la
GLORIA CONSTANTINI AVG; în botez.
centru, spre dreapta, în picioare,
Constantin ține transversal o Pentru meritele deosebite pe care le-a
lance, în mâna dreaptă și un avut în legalizarea, sprijinirea și
trofeu peste umărul stâng, iar doi organizarea[28] Bisericii creștine, Multiplu de solidus, de 39,79
captivi la picioarele lui; jos, în Constantin cel Mare este venerat ca g de aur, emis sub
exergă, inscripția SMTS[27], sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Constantin cel Mare, la
marcă a monetăriei din Salonic, Biserica Greco-Catolică[29], la data de monetăria Ticinum (azi
anul 327 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama Pavia), în 313; avers:
sa, precum și în Bisericile vechi INVICTVSCONSTANTINVSMA +
orientale (necalcedoniene). Biserica AVG , busturi spre stânga
Romano-Catolică o sărbătorește pe Sfânta Elena la 18 august.[30] Constantin I, armură, scut în
mâna stângă, spadă în mâna
Constantin cel Mare este considerat în Biserica Ortodoxă ca fiind „egal al dreaptă, cap laureat și Sol
Apostolilor”, isapostolos (Ισαπόστολος Κωνσταντίνος), iar Biserica Invictus, în dreapta sa
Ortodoxă Română îl numește „Sfânt Împărat, întocmai cu Apostolii”.

Contestări contemporane
Rodney Stark[31], sociolog al religiei, are însă o complet altă evaluare a impactului lui Constantin asupra
creștinismului:

„Într-adevăr, lenea și corupția, împreună cu luptele pentru putere și conformismul impus au

devenit trăsăturile principale ale mișcării creștine din secolul al IV-lea, aproape imediat
după ce ea a devenit biserica de stat oficială (Johnson 1976). Astfel, spre exemplu,
episcopii creștini nu mai erau liderii unei secte stigmatizate, dar care creștea rapid, ci au
fost «rapid asimilați drept funcționari cvasi-lumești printre mandarinii care administrau
imperiul» (Fletcher, 1997, 22). Bisericile din casele oamenilor au fost înlocuite de splendide
clădiri publice, întreținute prin dărnicia imperială. Contrar a ceea ce se crede îndeobște,
convertirea lui Constantin nu a produs triumful creștinismului. Mai degrabă, ea a fost
primul și cel mai important pas care i-a încetinit evoluția, i-a supt vlaga și i-a alterat
viziunea morală. Cele mai multe rele asociate cu creștinismul european începând cu
mijlocul secolului al IV-lea pot fi identificate ca izvorând din oficializarea
creștinismului.[32]”
—Rodney Stark, Secularization, R.I.P.

Contemporani
Sfântul Marcel I, (papă din 308 până în 309)
 Sfântul Papa Eusebiu, (papă din 309 până în 310)
Sfânt Miltiade, (papă din 311 până în 314)
Sfântul Silvestru I, (papă din 314 până în 335)
Sfântul Marcu, (papă din ianuarie până în octombrie 336)
Sfântul Antonie cel Mare, (251 - 356)
Sfântul Pahomie Tabenisiotul, (prin 287 - 347)
Sfântul Atanasie din Alexandria, (prin 295 - prin 373)
Sfântul Alexandru al Alexandriei, patriarh al Alexandriei,
din 313 până în 326 Arcul lui Constantin și Colosseumul
Arius (v.256 - 336) din Roma.
Donat, episcop schismatic din Cartagina (prin 270 - prin
335), fondator al donatismului
Eusebiu de Nicomidia, episcop arian (? - 341)
Eusebiu din Cezareea (prin 265 - prin 340)
Dioclețian, împărat roman din 284 până în 305
Maximian, împărat roman din 286 până în 305
Constantius Chlorus, tatăl său, împărat roman din 305
până în 306
Galerius, împărat roman din 305 până în 311
Severus, împărat roman din 306 până în 307
Maxențiu, împărat roman din 306 până în 312
Maximinus Daia, împărat roman din 309 până în 313
Licinius, împărat roman din 308 până în 324
Shapur al II-lea sau Châhpuhr al II-lea, rege sassanid al
Persiei (310 - 379)

Numismatică
La împlinirea a 1.700 de ani de la promulgarea Edictului de la Milano și cu ocazia
sărbătoririi Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, Banca Națională a
României a pus în circulație, în atenția numismaților, la 20 mai 2013, o monedă de argint, de
calitate proof, având valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj total de 500 de exemplare.
Titlul aliajului este de 999‰, moneda este rotundă, cu un diametru de 37 mm, iar greutatea
ei este de 31,103 g. Cantul monedei este zimțat.[33] Fiecare monedă, ambalată într-o
capsulă de metacrilat transparent, este însoțită de un certificat de autenticitate și de o
prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a emisiunii numismatice.[33]

În film
Împăratul Constantin este unul din personajele principale ale filmului italian In hoc signo
vinces, realizat în 1913 de Nino Oxilia.
Constantin cel Mare este un film italian de Lionello de Felice, ieșit pe ecrane în 1960.

Vezi și
Cezaropapism
Creștinism
 Ammianus Marcellinus

Note
1. ^ a b Union List of Artist Names (https://www.getty.edu/research/tools/vocabularies/ulan/), 27
ianuarie 2016, accesat în 21 mai 2021
2. ^ RSKD / Constantinus[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
3. ^ IdRef (https://www.idref.fr/030409810), accesat în 4 martie 2020
4. ^ The Cambridge Companion to the Age of Constantine[*], p. 59 Verificați valoarea
|titlelink= (ajutor)
5. ^ Constantine I (https://www.britannica.com/), Encyclopædia Britannica Online, accesat în 27
decembrie 2023
6. ^ Odahl, Charles (2010). Constantine and the Christian Empire (https://books.google.com/bo
oks?id=770uCgAAQBAJ). Routledge. p. 40. ISBN 978-1136961281.
7. ^ Murray, Alexander (1999). From Roman to Merovingian Gaul: A Reader (https://books.googl
e.com/books?id=jBZ2M2qYcoMC). University of Toronto Press. p. 221. ISBN 1442604131.
8. ^ Au existat controverse privind data exactă a nașterii, dar majoritatea istoricilor moderni o
consideră a fi 27 februarie 272 d.Hr.: Lenski, Noel, ed., The Cambridge Companion to the
Age of Constantine, Cambridge University Press, New York, 2006, p. 59. ISBN 0-521-52157-
2
9. ^ Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton
Mifflin Company, 2001. ISBN 0-395-65237-5
10. ^ Paul Lemerle, Istoria Bizanțului (https://www.scribd.com/doc/24871148/Istoria-Bizantului)
Arhivat (https://web.archive.org/web/20130324035527/http://www.scribd.com/doc/24871148/I
storia-Bizantului) în 24 martie 2013, la Wayback Machine.. Ediție îngrijită de Bogdan
Mateciuc, www.odaiadesus.ro, p. 7.
11. ^ Costin Croitoru, Sudul Moldovei în cadrul sistemului defensiv roman. Contribuții la
cunoașterea valurilor de pământ. Acta terrae septencastrensis, Editura Economica, Sibiu
2002, p.111.
12. ^ Carroll, Warren H., The Building of Christendom, 1987, p. 12. ISBN 0-931888-24-7.
13. ^ a b Ehrman, Bart D. (2003). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We
Never Knew. Oxford University Press, USA. p. 250. ISBN 0-19-514183-0.
14. ^ Ehrman, Bart D. (3 martie 2009). Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions
in the Bible (And Why We Don't Know About Them) (https://books.google.com/books?id=L4
OPxbnM1YkC). HarperCollins. p. 259. ISBN 978-0-06-186328-8.
15. ^ Ehrman, Bart D. (2003). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We
Never Knew. Oxford University Press, USA. pp. 253–255. ISBN 0-19-514183-0.
16. ^ Edward Gibbons "The Decline and Fall of the Roman Empire", Chapter 21, (1776–88),
Jonathan Kirsch, "God Against the Gods: The History of the War Between Monotheism and
Polytheism", 2004, și Charles Freeman, The Closing of the Western Mind: The Rise of Faith
and the Fall of Reason, 2002.
17. ^ Gonzalez, Justo (1984). The Story of Christianity Vol.1. Harper Collins. p. 176. ISBN 978-0-
06-063315-8.
18. ^ Pohlsander, Emperor Constantine, 75–76; Lenski, "Reign of Constantine" (CC), 82.
19. ^ a b Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în
zilele noastre, p. 20.
20. ^ O versiune a întâmplărilor spune că Fausta s-ar fi îndrăgostit nebunește de Crispus, iar ea
fiind respinsă de acesta, l-ar fi acuzat că ar fi atentat la pudoarea sa. Există și ideea că, prin
manevra de îndepărtare a lui Crispus, ca prim moștenitor al tronului imperial, Fausta ar fi vrut
să le asigure copiilor săi moștenirea tronului.
21. ^ Pe de altă parte, istoricul franc Grigore de Tours a avansat ipoteza veridică a unui complot
al lui Crispus împotriva lui Constantin, ceea ce ar fi provocat executarea sa.
22. ^ Edward Gibbon nu se pronunță, însă evocă posibilitatea unui complot al lui Crispus contra
lui Constantin I, fie o gelozie a împăratului în fața creșterii popularității fiului său mai mare.
23. ^ Pohlsander, Emperor Constantine, 75–76; Lenski, "Reign of Constantine" (CC), 82.
24. ^ Canella, Tessa. Sylvester I (https://www.academia.edu/43555504). Academia.edu: Brill
Encyclopedia of Early Christianity. p. 2. Accesat în 24 martie 2021.
25. ^ Loomis, Louise Ropes (1916). The book of the popes (Liber pontificalis) (https://archive.or
g/details/bookofpopesliber00loom/page/42/mode/2up). Columbia University Press. p. 42.
26. ^ CONS este una din mărcile atelierului monetar de la Constantinopol.
27. ^ Sigla SMTS se citește astfel: S[acra] M[oneta] T[he]S[salonicae], adică „sacra monedă de
la Thessalonica (Salonic)”. Prin cuvântul „sacră” trebuie să înțelegem că era interzisă
ciuntirea ei.
28. ^ Împăratul Constantin cel Mare s-a ocupat de organizarea Primului conciliu de la Niceea
(325)
29. ^ Vezi Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), pe luna mai 2011. (htt
p://www.catholica.ro/calendar-greco-catolic-2011/05/)
30. ^ 18 august, Sfânta Elena, pe www.SfintiCatolici.ro (http://www.sfinticatolici.ro/)
31. ^ Rodney Stark (născut în 1934) este un sociolog american al religiilor. S-a născut în
Jamestown, Dakota de Nord, într-o familie luterană.
32. ^ Stark, Rodney (august 2000). „Secularization R.I.P.” (https://books.google.com/books?id=9
13O9xcpBB4C&pg=PA69&dq=Indeed,+corruption+and+sloth,+as+well+as+power+struggles
+and+enforced+conformity,+became+prominent+features+of+the+Christian+movement+in+t
he+fourth+century,+almost+immediately+upon+its+having+become+the+official+state+churc
h+%28Johnson+1976%29.+Contrary+to+received+wisdom,+the+conversion+of+Constantin
e+did+not+cause+the+triumph+of+Christianity.+Rather,+it+was+the+first+and+most+signific
ant+step+in+slowing+its+progress,+draining+its+vigor,+and+distorting+its+moral+vision.+M
ost+of+the+evils+associated+with+European+Christianity+since+the+middle+of+the+fourth+
century+can+be+traced+to+establishment.#v=onepage). În Swatos, William H.; Olson,
Daniel V. A. Acts of Faith: Explaining the Human Side of Religion. University of California
Press. p. 69. ISBN 9780520222021. Accesat în 2 iunie 2012. „Indeed, corruption and sloth,
as well as power struggles and enforced conformity, became prominent features of the
Christian movement in the fourth century, almost immediately upon its having become the
official state church (Johnson 1976). Thus, for example, Christian bishops no longer were
leaders of a stigmatized, if rapidly growing, sect, but were "rapidly assimilated as quasi civil
servants into the mandarinate which administered the empire" (Fletcher, 1997, 22). House
churches were replaced by resplendent public buildings, sustained by imperial largess.
Contrary to received wisdom, the conversion of Constantine did not cause the triumph of
Christianity. Rather, it was the first and most significant step in slowing its progress, draining
its vigor, and distorting its moral vision. Most of the evils associated with European
Christianity since the middle of the fourth century can be traced to establishment.”
33. ^ a b Banca Națională a României: Emisiune monetară dedicată „Anului Omagial al Sfinților
Împărați Constantin și Elena (http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=7736).

Bibliografie
Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele
noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.
E. Babelon, Un nouveau médaillon en or de Constantin le Grand, in Melanges Boissier:
recueil de memoires concernant la litterature et les antiquites romaines dedie a G. Boissier,
Parijs, 1903, pp. 49-55 (http://www.archive.org/stream/mlangesboissier01boisgoog).
T.D. Barnes, Constantine and Eusebius, Cambridge - Londen, 1981. ISBN 0-674-16531-4
T.D. Barnes, Christians and pagans in the reign of Constantius, in A. Dihle (ed.), L'église et
l'empire au IVe siècle, Genève, 1989, pp. 301–343.
T.D. Barnes, Statistics and the conversion of the Roman aristocracy, in JRS 85 (1995),
pp. 135–147.
M. Beumer, 'Constantijn is heidens, want hij is Romeins. Causaal redeneren in HAVO 4' (htt
p://www.academia.edu/658894/M._Beumer_Constantijn_is_heidens_want_hij_is_Romeins.
_Causaal_redeneren_in_HAVO_4_in_Kleio_jaargang_51_nr._1_februari_2010_15-17), in:
Kleio, jaargang 51, nr. 1 (februari 2010) 15-17.
B. Bleckmann, Konstantin der Große, Reinbek, 1996. ISBN 3-499-50556-8
H. Brandt, Konstantin der Große. Der erste christliche Kaiser, München, 2006. ISBN 3-406-
54058-9
P. Brown, The Rise of Western Christendom: Triumph and Diversity, AD 200-1000, Oxford,
20032. ISBN 0-631-22138-7
P. Bruun, Studies in Constantinian numismatics: papers from 1954 to 1988, Rome, 1991.
ISBN 6418616153791
C. Croitoru, "Sudul Moldovei in cadrul sistemului defensiv roman. Contributii la cunosterea
valurilor de pamant." Acta terrae septencastrensis, Editura Economica, Sibiu 2002.
E. DePalma Digeser, The Making of A Christian Empire: Lactantius and Rome, Londen, 2000.
ISBN 0-8014-3594-3
M. DiMaio Jr., art. Anastasia (Daughter of Constantius I Chlorus), in DIR (1996). (http://www.r
oman-emperors.org/anastas.htm)
J.W. Drijvers en P.W. van der Horst (eds.), Keizer Constantijn. Zijn levensbeschrijving door
Eusebius van Caesarea. Uit het Grieks vertaald, ingeleid en toegelicht door Jan Willem
Drijvers en Pieter Willem van der Horst. Hilversum 2012.
R. Gerberding - J.H. Moran Cruz, Medieval Worlds: An Introduction to European History 300-
1492, New York, 2004. ISBN 0-395-56087-X
K.M. Girardet, Die Konstantinische Wende, Darmstadt, 2006. ISBN 3-534-19116-1
T. Grünewald, Constantinus Maximus Augustus: Herrschaftspropaganda in der
Zeitgenössischen Überlieferung (http://books.google.be/books?id=tvnV9WjvO4gC&dq=Con
stantinus+Maximus+Augustus:+Herrschaftspropaganda+in+der+Zeitgen%C3%B6ssischen
+%C3%9Cberlieferung&pg=PA2&ots=DKjKEVDKAn&sig=hsdj1xlhJqQYC8IGDEVQWVtqs
2c&prev=http://www.google.be/search%3Fq%3DConstantinus%2BMaximus%2BAugustus%
253A%2BHerrschaftspropaganda%2Bin%2Bder%2BZeitgen%25C3%25B6ssischen%2B%
25C3%259Cberlieferung%26ie%3Dutf-8%26oe%3Dutf-8%26aq%3Dt%26rls%3Dorg.mozill
a:nl:official%26client%3Dfirefox-a&sa=X&oi=print&ct=result&cd=1&cad=legacy), Stuttgart,
1990. ISBN 3-515-05568-1
N. Hannestad, Roman Art and Imperial Policy, Århus, 1988. ISBN 87-7288-043-0
Z. Hazard Potter, Influence of Christianity on the Roman Law, in the American Church
Review 30 (1878), pp. 321–343.
C.G. Herbermann - G. Grupp, art. Constantine the Great, in New Catholic Encyclopedia IV
(1908). (http://www.newadvent.org/cathen/04295c.htm)
E. Herrmann-Otto, Konstantin der Große, Darmstadt, 2007. ISBN 3-89678-601-6
A.H.M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602: A Social Economic and Administrative
Survey, II, Baltimore, 1964. ISBN 0-8018-3285-3
N. Lenski (ed.), The Cambridge companion to the Age of Constantine, Cambridge, 2006.
ISBN 0-521-52157-2
S.N.C. Lieu - D. Montserrat (edd.), From Constantine to Julian: Pagan and Byzantine views:
a source history, Londen, 1996. ISBN 0-415-09336-8
R. MacMullen, Constantine, New York, 1969. ISBN 0-7099-4685-6
 U. Mattejiet, art. Konstantin I. (d. Gr.), röm Ks., in Lexikon des Mittelalters 5 (1991), klm.
1372.
J.F. Matthews - D. MacGillivray Nicol, art. Constantine, in Encyclopedia Britannica. Online
edition (2007). (http://www.britannica.com/eb/article-9109633/Constantine-I)
J. Migl, Die Ordnung der Ämter. Prätorianerpräfektur und Vikariat in der Regionalverwaltung
des Römischen Reiches von Konstantin bis zur Valentinianischen Dynastie, Frankfurt am
Main, 1994. ISBN 3-631-47881-X
C.M. Odahl, Constantine and the Christian Empire, Londen - New York, 2004. ISBN 0-415-
17485-6
J.J. O'Donnell, The demise of paganism, in Traditio 35 (1979), pp. 45-88 (http://www9.george
town.edu/faculty/jod/texts/demise.html).
H. Pohlsander, The Emperor Constantine, Londen - New York, 1996. ISBN 0-415-13178-2
M. Raub Vivian, Eusebius and Constantine’s Letter to Shapur: Its Place in the Vita
Constantini, in Studia Patristica 29 (1997), pp. 164–169.
J. Richards, The Popes and the Papacy in the Early Middle Ages 476-752, Londen, 1979.
ISBN 0-7100-0098-7
O. Schmitt, Constantin der Große (275–337), Stuttgart - e.a., 2007. ISBN 978-3-17-018307-0
J. Spielvogel, Die Gotenpolitik Kaiser Konstantins I. zwischen altrömischer Tradition und
christlicher Orientierung, in T. Hantos - G.A. Lehmann (edd.), Althistorisches Kolloquium aus
Anlaß des 70. Geburtstags von Jochen Bleicken, Stuttgart, 1998, pp. 225–238. ISBN 3-515-
07176-8
C. Vermeule, The Imperial Shield as a Mirror of Roman Art on Medallions and Coins, in C.
Carson - C.M. Kraay (edd.), Scripta Nummaria Romana: Essays Presented to Humphrey
Sutherland, Londen, 1978, pp. 177–185, pln. 19-21 .
J. Vogt, Constantin der Große und sein Jahrhundert, München, 19602. ISBN 3-8082-0046-4

Legături externe
Viața lui Constantin (http://www.roman-emperors.org/conniei.htm)
Biografia (http://www.humanitiesweb.org/human.php?s=h&p=c&a=b&ID=41)
www.ConstantineTheGreatCoins.com (http://www.constantinethegreatcoins.com/)
Un sfant fara temei - Istoria nespusa a lui Constantin cel Mare (I) (http://www.ziare.com/cultur
a/critici/un-sfant-fara-temei-istoria-nespusa-a-lui-constantin-cel-mare-i-1176058), 1 iulie
2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com
Uzurpare si lupta pentru putere - Istoria nespusa a lui Constantin cel Mare (II) (http://www.zia
re.com/cultura/critici/uzurpare-si-lupta-pentru-putere-istoria-nespusa-a-lui-constantin-cel-mar
e-ii-1176062), 2 iulie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com
Un edict neinsemnat - Istoria nespusa a lui Constantin cel Mare (III) (http://www.ziare.com/cul
tura/istoria-culturii-si-civilizatiei/un-edict-neinsemnat-istoria-nespusa-a-lui-constantin-cel-mar
e-iii-1176066), 3 iulie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com
Executiile imparatului - Istoria nespusa a lui Constantin cel Mare (IV) (http://www.ziare.com/c
ultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/executiile-imparatului-istoria-nespusa-a-lui-constantin-cel-
mare-iv-1176067), 4 iulie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com
Sfintii imparati Constantin si Elena - adevarul istoric (http://www.ziare.com/social/religie/sfinti
i-imparati-constantin-si-elena-adevarul-istoric-1236258), 21 mai 2013, Iulian Voicu,
Ziare.com
„Genealogie“ imperială și creștină (http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si-e
lena/genealogie-imperiala-si-crestina) Arhivat (https://web.archive.org/web/2013121613504
7/http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si-elena/genealogie-imperiala-si-cre
stina) în 16 decembrie 2013, la Wayback Machine., 3 ianuarie 2013, Adrian Agachi, Ziarul
Lumina
„Zestrea sufletească îi întrecea cu mult calitățile trupești“ (http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-i
mparati-constantin-si-elena/zestrea-sufleteasca-ii-intrecea-cu-mult-calitatile) Arhivat (https://
web.archive.org/web/20131216134511/http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constanti
n-si-elena/zestrea-sufleteasca-ii-intrecea-cu-mult-calitatile) în 16 decembrie 2013, la
Wayback Machine., 10 ianuarie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina
Constantin cel Mare și Imperiul Roman în timpul său (http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-impa
rati-constantin-si-elena/constantin-cel-mare-si-imperiul-roman-timpul-sau) Arhivat (https://we
b.archive.org/web/20140821001813/http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si
-elena/constantin-cel-mare-si-imperiul-roman-timpul-sau) în 21 august 2014, la Wayback
Machine., 13 ianuarie 2013, Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuș, Ziarul Lumina
Începutul domniei lui Constantin cel Mare (http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-consta
ntin-si-elena/inceputul-domniei-lui-constantin-cel-mare) Arhivat (https://web.archive.org/web/
20130903125648/http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si-elena/inceputul-d
omniei-lui-constantin-cel-mare) în 3 septembrie 2013, la Wayback Machine., 23 mai 2013,
Adrian Agachi, Ziarul Lumina
Dificultățile de la începutul domniei (http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si-
elena/dificultatile-de-la-inceputul-domniei) Arhivat (https://web.archive.org/web/2013090422
4416/http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si-elena/dificultatile-de-la-incepu
tul-domniei) în 4 septembrie 2013, la Wayback Machine., 6 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul
Lumina
„Să biruiești întru aceasta!“ (http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si-elena/s
a-biruiesti-intru-aceasta) Arhivat (https://web.archive.org/web/20130903112341/http://ziarullu
mina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si-elena/sa-biruiesti-intru-aceasta) în 3 septembrie
2013, la Wayback Machine., 13 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina
„Semnul izbăvitor al statului roman și al împărăției întregi“ (http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-
imparati-constantin-si-elena/semnul-izbavitor-al-statului-roman-si-al-imparatiei)[nefuncțională],
20 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina
„Creștinilor să li se permită păstrarea credinței lor“ (http://www.ziarullumina.ro/anul-sfintilor-i
mparati-constantin-si-elena/crestinilor-sa-li-se-permita-pastrarea-credintei-lor) Arhivat (http
s://web.archive.org/web/20130905063355/http://ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-consta
ntin-si-elena/crestinilor-sa-li-se-permita-pastrarea-credintei-lor) în 5 septembrie 2013, la
Wayback Machine., 27 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina
Împărații care au scos creștinismul din catacombe (http://ziarullumina.ro/documentar/imparati
i-care-au-scos-crestinismul-din-catacombe)[nefuncțională], 21 mai 2008, Ștefan Mărculeț,
Ziarul Lumina
Cum A Distrus Creștinismul Lumea Clasică (https://www.youtube.com/watch?v=M_4Ys9juE
Xc) pe YouTube
en The Truth about the Council of Nicaea (https://www.youtube.com/watch?v=WSKBGdv07
nQ)

Succesor:
Predecesor: Împărat Roman Constanțiu al II-lea,
Constanțiu I 306 - 337 Constantin al II-lea,
Constant
Predecesor: Împărat Roman în est Succesor:
– 324 - 337 Constanțiu al II-lea
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Constantin_cel_Mare&oldid=15976151