În primul secol, Imperiul Roman cunoaște creștinismul ca pe

o sectă ebraică, ceea ce și era, dar nu îi recunoaște un statut

juridic precis. Primele posibile indicii ale existenței
creștinilor par să fie cele din timpul împăratului Claudiu
(41-54), când evreii sunt expulzați din Roma pentru că fac
multă gâlceavă, împinși de Chrestos (pulsore Chresto).
În paralel, Sf. Pavel scrie (Romani 16,11) că noua credință a intrat și în casa lui Narcis, un
birocrat imperial de rang înalt, iar Tacit ne vorbește despre împăratul Nero (54-68), care a
condamnat la moarte membrii noii religii, acuzându-i de incendiul care distrusese o bună parte a
Romei în anul 64.

Persecuții pe scară largă nu au avut loc în această perioadă, fiind în general procese locale, care
implicau grupuri mici, precum cel al bătrânului Policarp din Smirna, la 155, sau cel al
aristocratei Pepetua, în Cartagina anului 203. Mai sunt și cazuri izolate, precum cel al
episcopului de Antiohia, Ignatie, sau al filosofului roman Iustin, și altele care ne-au rămas în
surse istorice sau în tradiții hagiografice, dar – până la domnia lui Decius – nu se poate vorbi de
o persecuție generală, ci mai degrabă de o discriminare politică. Cu atât mai puțin putem vorbi de
milioane de martiri, cum se poate auzi astăzi în predicile unor prelați sau în cultura populară.
Cum am văzut, deja de la început, creștinismul atrăgea persoane din toate păturile sociale, chiar
și mari miniștri imperiali, intelectuali sau aristocrați din toate provinciile.

Status conservat şi după moarte 

Două dintre primele mari familii de rang senatorial care au îmbrățișat creștinismul au fost cu
siguranță Flavia, a cărei membră, Domitilla, a dăruit terenul pe care se găsesc azi catacombele ce
îi poartă numele, și Acilia, neam din care făcea parte Priscilla, o altă aristocrată care a oferit un
loc de veci pentru comunitatea creștină. Din familia aceasta provine şi primul prefect creștin al
Romei, numit de Constantin în anul 325: Acilius Severus. Alți oameni înstăriți care au dat nume
cimitirelor au fost Pretestatus și Trason la Roma, Tertullus, Faustus și Candidianus la Cartagina.

La jumătatea secolului al III-lea, odată cu prima persecuție generalizată, concomitent cu aderarea

crescândă la creștinism a păturilor înalte și cu creșterea numărului martirilor, apar și unele
probleme legate de apartenMitraența la comunitatea creștină și de elitismul tot mai afișat care își
făcea loc și în modurile de înmormântare. Familiile mari doreau să își conserve statusul și după
moarte, construind morminte mai bogate, adesea în camere separate (cubicula) sau sub arcuri
(arcosoli) care să le scoată în evidență măreția, cu picturi tipice epocii lor și loc pentru
comemorările funebre ale familiei, ca la mormintele romane din aceleași vremuri. Şi deși
creștinii erau văzuți ca un corp extern dăunător civilizației romane, pentru că nu ardeau tămâie la
statuia împăratului, ei erau la fel de romani ca toți ceilalți, refuzau însă luxul și plăcerile trupești
tipice marilor serbări publice.
Persecuțiile la adresa creştinilor – şi valul de comportamente
în fața morții 
Apar însă unele probleme în gestionarea comunităților pe timpul persecuțiilor. Fiind puși în fața
perspectivei morții, mulți creștini, evident, preferă să ardă tămâia sau să sacrifice animale și să
scape, dar aceștia sunt de multe ori renegați de comunitate. Se manifestă întrebarea-cheie dacă
sunt creștini toți sau doar cei care nu păcătuiesc niciodată, anume dacă apa este de ajuns sau doar
botezul martiriului face creștini. În unele comunități, cum este cea africană, dar și în Asia și în
Siria, se nasc schisme de proporții mari (precum cea donatistă din Africa de Nord, existentă până
la venirea arabilor, în sec. VII), mai ales când cauzele religioase se amestecă cu cele sociale sau
politice.

Peste tot în Imperiul Roman se nasc grupări de revoltă, adesea violente, care nu recunosc
Biserica și iertarea păcatelor, nici ordinea socială opresivă a Statului. În Egipt, Siria sau Palestina
se adaugă și prezența anacoreților și a monahilor, care adesea predică disprețul pentru cei care au
scăpat cu viață ori făcând sacrificiile rituale la cerința autorităților, ori mituind anchetatorii.
Aceștia erau critici și față de ierarhia bisericească ce se forma piramidal (cu episcopii la vârf) și
se modela cu totul Imperiului.

Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, se retrăsese la țară în 250, lucru ce scandalizase lumea
întreagă, fiindcă episcopii din Alexandria, Ierusalim și Roma, pe lângă mulți alții, preferaseră să
moară decât să se ascundă sau să renege credința. Retragerea inițială nu l-a scutit de moarte, opt
ani mai târziu, sub domnia lui Valerian, împărat conștient de amploarea creștinismului, care
ordonase confiscarea cimitirelor și a cărților creștine care circulau.

Cultul martirilor 
Deși profund afectat, creștinismul va spori și mai mult după aceste experiențe traumatice, iar
catacombele din Roma se vor umple și, ulterior, mări. Numărul creștinilor va spori considerabil
în perioada 257-304, când tot mai mulți oameni înstăriți, atrași de spiritualitatea creștină sau
dezgustați de militarizarea tot mai puternică a civilizației romane, se vor boteza și vor contribui
la îmbogățirea vestigiilor din catacombe. Concomitent, mormintele martirilor devin tot mai
evidente și se creează un cult al lor și o separare netă a clerului de popor.

La Roma, în Catacomba Sf. Calist, este săpat un spațiu nou, grandios și vizibil, numit Cripta
Papilor, la descoperirea sa, în secolul al XIX-lea, când însuși pontiful Pius IX vizitase noile
descoperiri. Acolo fuseseră înmormântați, între anii 250 și 300, nu mai puțin de nouă episcopi
romani, iar împrejur mormintele oamenilor de rând se îngrămădeau, după expresia arheologului
Filippo Coarelli, ca într-o hulubărie. Francezul Julien Guyon a calculat că, în anul 270, o singură
catacombă, cea numită La Doi Lauri (Ad Duos Lauros), număra circa 11.000 de înhumări, după
jumătate de secol de existență.
 Antoninus Pius

Columna lui Antoninus Pius sau Antoniene Coloana ( Columna Antonini Pii ) este o coloană
triumfală ridicat în 161 pe Montecitorio, la nord de Champ de Mars , la Roma , în amintirea
împăratului roman Antoninus cel Pios ( 138 din - 161 ) de către său succesori, co-împărații
Marcus Aurelius și Lucius Vérus .

Astăzi rămân doar vestigii: piedestalul de marmură sculptată , păstrat în Vatican, precum și
fragmente din coloana de granit .

Coloana a fost ridicată în 161 lângă ustrinul lui Antonin Pius (incintă destinată incinerării ).
Diametrul său a fost de 1,90 m, iar înălțimea sa de 14,75 m (aproximativ 23 m cu piedestalul și
statuia împăratului Antoninus care l-a depășit, atestată de monedele emise după moartea sa).
Blocul de granit roșu fusese extras anterior în 106, dovadă fiind o inscripție de carieră situată la
bază. Arborele era complet neted, spre deosebire de cel al celorlalte două coloane triumfale
păstrate în Roma până în prezent, coloana Traian și coloana lui Marcus Aurelius , ambele bogat
decorate cu scene în reliefuri joase și înalte.

Pe fața opusă dedicarea este relieful ridicat al Apoteoza lui Antoninus: împărat, care transportă
un sceptru surmontată de un vultur , se face la cer împreună cu soția sa , Faustina de o înaripat
geniu adesea identificat cu Æonul (Eternity), care transportă un armilara sferă în care stă un
șarpe, sub privirea zeiței Rome coifată și înarmată cu un scut împodobit cu o figură a lui
Romulus și Remus alăptată de lup , și geniul Champ de Mars pe stânga, purtând obeliscul solar
al lui Augustus ( obeliscul Montecitorio ). Doi vulturi îi însoțesc în ceruri.

Celelalte două fețe sunt decorate cu scene care descriu decursio (cavalcadă rituală în jurul
rugului , în timpul înmormântării). Pe cele două laturi aproape identice, călăreții înconjoară
figuri în picioare: doi sunt ușor înarmați, iar ceilalți poartă întreaga panoplie . Aceste scene au
fost adesea criticate pentru lipsa lor de spațiu și perspectivă , dar și pentru imperfecțiunea stilului
lor. Vederea cu ochiul de pasăre a manevrei circulare care înconjoară figuri reprezentate la
înălțimea umană este într-adevăr nerealistă, dar este departe de a lipsi din sens artistic: aceste
două scene văd perspectiva lor restaurată, de fapt, atunci când sunt privite. un unghi redus .
Dioclețian 
Ultima persecuție, în anii 303-305, a fost cea din timpul împăratului Dioclețian (284-305) și a
început cu incendierea bisericii din capitala Nicomedia, în Asia Mică. Viitorul împărat era un
general balcanic, se încredea doar în armată și făcuse tot posibilul să întărească sistemul militar
și să câștige încrederea cetățenilor în figura imperială și prestigiul ei, periclitat de cultele
orientale, axate pe o spiritualitate individuală, tămăduitoare, diferită de cultul civic roman în
declin.

Dioclețian a împărțit imperiul în patru părți conduse de doi împărați, cu titlul de Augustus, și doi
cezari mai tineri care le-ar fi succedat, numind alții la rândul lor. Autorii contemporani au dat
vina pe vicele și pe succesorul său, Galerius, care dorea efectiv extirparea creștinismului și care a
continuat persecuțiile până în anul 311, când a acordat libertatea de cult prin edictul de la Serdica
(Sofia, Bulgaria).

Concesia fusese făcută probabil înainte să moară din pricina unei infecții care îi făcea corpul să
se cangreneze – iar aceasta dădea tot mai mult curaj creștinilor, pentru că și persecutorii
precedenți avuseseră parte tot de moarte violentă: Decius, ucis în luptă cu goții care, de câțiva
ani, coborâseră din Scandinavia și jefuiau litoralurile mai bogate ale Mării Negre, iar Valerian,
capturat și sfâșiat de persani. În Occident, numărul martirilor a fost mult mai mic, deoarece toți
împărații care au succedat au fost mai îngăduitori decât cei orientali: Maxentie, de exemplu, unul
dintre cei mai faimoși persecutori anticreștini, fusese în realitate foarte îngăduitor, dar, după ce
pierduse războiul cu Constantin, retorii oficiali ai acestuia (berberul Lactanțiu și grecul Eusebiu)
l-au transformat într-un tiran crud.