Preot Ion Solonaru

ICONOGRAFIE
TEMA
Viața Sfinților întocmai cu apostolii împărați Constantin și Elena

1. Parte - hagiografice ( viața sfinților, descrierea ei că un fel de bibliografie).

Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, împăratul cel mai
dinainte, care se născuse din fiica lui. Deci, Consta și Elena au fost părinții marelui Constantin.
Consta a avut și alți copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului
Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie și al lui Iulian; pe
Dalmatie, pe Navalian și o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut
Constantin cel Mare, care a fost și moștenitor al împărăției tatălui său. 1
Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind fiul
generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I, de origine iliră) și al Helenei.
Numele lui este Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274
d.Hr., Naissus, Imperiul Roman – d. 22 mai 337 d.Hr., Nicomedia, Imperiul Roman), cunoscut sub
numele Constantin cel Mare (greacă: Κωνσταντῖνος ὁ Μέγας) sau Constantin I, a fost Împărat
Roman între 306 și 337. Din 324, el a condus ca împărat unic.
Numele sale de referință sunt: Imperator, Caesar, Flauius,Valerius, Aurelius, Constantinus,
Pius,Felix, Inuictus, Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus,
Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus
Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.2
În septembrie 307 la Colonia Augusta Treverorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui
Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu
Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.
Reședința lui Constantin era orașul Augusta Treverorum, așa cum fusese și pentru tatăl
său, Constanțiu și, înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Augusta Treverorum,
Constantin a adus-o și pe mama sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa
vitregă, Constanția s-a căsătorit cu Licinius.
Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru
al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns
tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației.
A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat la
rangul de Caesar.
În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea
apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306),
Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea
dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului și îl
acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie
nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost
proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile
destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut
oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator.
În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi
pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă
de la Podul Milvius de lângă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate
provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.
Împăratul Constantin I a dus o politică militară, religioasă și economică profund reformatoare,
care i-a permis să reunească sub unica sa autoritate un Imperiu Roman slăbit și divizat. S-a debarasat
de împărații Maxentius în 312 (Bătălia de la Podul Milvius) și Licinius în 324 (bătălia de la
Adrianopole). Domnia sa a văzut stabilirea libertății religioase individuale, care a pus capăt
persecuțiilor creștinilor (Edictul de la Milano, 313).
A pus provizoriu capăt disensiunilor dintre Bisericile Răsăritene convocând Primul sinod de la
Niceea (325), și și-a afirmat autoritatea în domeniul religios. A instaurat o monedă stabilă (Solidus,
în 312), a dezvoltat administrația centrală, a apărat frontierele Imperiului contra
atacurilor francilor, alamanilor, sarmaților, goților și sassanizilor. A fondat, în 330, o nouă capitală
cu numele său, Constantinopol (actualul Istanbul).
Reformele sale au favorizat din plin avântul Creștinismului, spre care s-a întors treptat, devenind
unul dintre sfinți pentru Biserica Ortodoxă și Greco-Catolică. Este considerat în ortodoxie ca având
statut echivalent apostolilor (în greacă ισαποστολος, „izoapostolic” sau „întocmai cu apostolii”).
Înainte de a veni el la putere, împăratul Galerius a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile
sale, apoi Constantin impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar
Constantin nu era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc
devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La
scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului
Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină, subvenționa Biserica
creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui
Dumnezeu.
În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex
Maximus funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se
atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei, bineînțeles păgâne,
funcție deținută de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.
În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie–martie 313) este
promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu
de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor
controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile
confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de
stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.
Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la
Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346–395), creștinismul a reușit să devină o realitate mai
întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească
chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul
prin care s-a instituit toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius
a emis un edict de toleranță în 311:
Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului.
În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în
afară și mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința
unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă” a
moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.
Construirea și popularea noului oraș s-au desfășurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate
în 412. La fel ca și Roma, orașul e construit pe 7 coline și împărțit în 14 districte administrative.
Există și aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind
numiți clari (remarcabili) și nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de
Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial.
Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a
doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene (Sfânta Pace).
La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului
Roman. Festivitățile au durat 40 de zile și s-au desfășurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an
anunțau lumii evenimentul.
Pe 8 noiembrie 324 Constantin și-a numit fiul Constanțiu în funcția de caesar și se pare că în
aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena.
 În anul 326 Constantin l-a ucis pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de
adulter cu Fausta. Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi
putut crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia, în Istria. În același
an, dându-și seama de greșeala făcută, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o
și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie. Atât Crispus cât și Fausta au
primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice.
Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în acea epocă.
Între 325 și 337 Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească resursele statului
pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a
adoptat creștinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit
la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la începutul secolului al IV-lea.
În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburând cu eresul său Biserica lui Hristos, acest
binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să încerce cele pentru sfânta credință. Deci, a poruncit să
se țină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care au alcătuit
credincioasele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a
ținut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea.
Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea primul Sinod ecumenic al bisericii creștine,
care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine
drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă. Toți episcopii prezenți s-au declarat de
acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie, dat fiind că în acel moment alte
forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”. Deși proto-ortodocșii
câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși
în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă
declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi
lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate
simultan de teologi.
Despre Constantin se crede că a exilat pe cei care au refuzat să accepte Crezul de la Niceea — pe
Arius, diaconul Euzoios, episcopii libieni Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemais — si de
asemenea pe episcopii care semnaseră Crezul dar refuzaseră să se alăture condamnării lui
Arius, Eusebiu de Nicomidia și Teognis de Niceea. Împăratul a ordonat să fie arse exemplarele
din Thalia, cartea în care Arius și-a exprimat învățăturile. Totuși, nu există dovezi să fi fost exilat
fiul și succesorul său final, Constanțiu al II-lea, care era creștin arianist.
Deși era hotărât să păstreze ceea ce biserica a definit la Niceea, Constantin dorea de asemenea
pacificarea situației și a devenit ulterior mai tolerant cu cei condamnați și exilați de conciliu. Mai
întâi i-a permis lui Eusebiu de Nicomidia, care era protejatul sorei împăratului și lui Teognis să se
întoarcă după ce au semnat mărturisiri de credință ambigue. Cei doi prieteni ai lui Arius, plus alți
prieteni ai săi, au lucrat la reabilitarea lui Arius. La Primul Conciliu de la Tir din 335, ei i-au adus
acuzații Papei Atanasie I al Alexandriei, pe atunci episcop de Alexandria, principalul oponent al lui
Arius; după aceasta Constantin l-a exilat pe Atanasie deoarece îl considera obstacol în calea
reconcilierii. În același Conciliul de la Ierusalim, sub conducerea lui Constantin, l-a readmis în
comuniune pe Arius în anul 336. Totuși Arius a murit pe parcursul călătoriei către Constantinopol.
Unii istorici au sugerat că Arius ar fi fost otrăvit de dușmanii săi. Eusebiu și Teognis s-au bucurat în
continuare de favorurile împăratului, iar când Constantin, care a fost catehumen cea mai mare parte
a vieții sale adulte, a acceptat botezul pe patul de moarte, fiind botezat de Eusebiu de Nicomidia.
Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la Ierusalim cu multă avere, ca pe
una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a
Domnului. Ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curățit de spurcăciunile
idolești și a scos la lumină cinstitele moaște ale mai multor sfinți. Pe acea vreme era patriarh în
Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.
Fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viață, care era
ascunsă de evrei, i-a chemat pe toți și i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a
Domnului. Deci, făcându-se multă cercetare, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care
Adrian, împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Artemida și pusese în ea pe idolul ei. Acolo era
ascunsă Crucea Domnului. Împărăteasa Elena a poruncit să dărâme capiștea idolească, iar zidul și
pietrele să le risipească.
Fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieșit în locul acela un miros de bună mireasmă și îndată
s-a arătat spre răsărit, Mormântul și locul Căpățânii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate
trei cruci și împreună cu ele au aflat și cinstitele piroane. Nepricepând nimeni care ar fi fost Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme, că duceau un mort la îngropare. Atunci
patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, și a pus una câte una crucile pe cel mort, iar
când a pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul și s-a sculat viu cu puterea dumnezeieștii Cruci
a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei și a sărutat-o;
asemenea și toată suita împărătească ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă și să sărute Sfânta
Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.
Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească biserici.
Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul
Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în
Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri.
Apoi, după ce a zidit și alte optsprezece biserici, înfrumusețându-le cu toate podoabele și dăruindu-
le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de
viață făcătoare și sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme
s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, și a fost îngropată cu cinste.
Iar marele împărat Constantin, după moartea maicii sale, Sfânta Elena, viețuind ca zece ani și
ceva, a plecat la război împotriva perșilor. Dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci,
cunoscând că i s-a apropiat sfârșitul, a făcut diată, împărțind împărăția la cei trei fii ai săi; și, bolind
cu trupul, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Împărat. După aceasta
a fost adus în Constantinopol, unde s-a îngropat cu slavă în biserica Sfinților Apostoli. El a murit la
32 de ani ai împărăției sale; iar toți anii de la nașterea sa avea șaizeci și cinci.
La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat
de episcopul arian Eusebiu de Nicomidia,[22] iar după botez a purtat numai veșminte albe precum ale
unui neofit creștin în locul veșmintelor imperiale. Legenda botezării împăratului Constantin de
către Papa Silvestru I a fost respinsă de cercetătorii istoriei bisericești, care au considerat-o un fals
menit „a modifica memoria istorică a botezului arian primit de împărat la sfârșitul vieții sale și a-i
atribui, în schimb, un botez inechivoc ortodox”.[23][24]
În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia (azi Izmit) în Turcia.
Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul
imperial.
Abia pe 9 septembrie 337 împărații Constantin al II-lea, Constanțiu al II-lea și Constant și-au luat
titlul de augustus, împărțind imperiul.
Prin botez, potrivit religiei creștine, lui Constantin cel Mare i s-au șters atât păcatul strămoșesc,
moștenit de la protopărinții oamenilor, Adam și Eva, cât și celelalte păcate săvârșite până la botez.
Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea Bisericii
creștine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-
Catolică, la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum și în Bisericile vechi orientale
(necalcedoniene). Biserica Romano-Catolică o sărbătorește pe Sfânta Elena la 18 august.
Constantin cel Mare este considerat în Biserica Ortodoxă ca fiind „egal
al Apostolilor”, isapostolos (Ισαπόστολος Κωνσταντίνος), iar Biserica Ortodoxă Română îl numește
„Sfânt Împărat, întocmai cu Apostolii”.
Standardele legale ale lui Constantin
Legile lui Constantin le-au îmbunătățit în multe feluri pe cele ale predecesorilor săi, deși reflectă și
vârsta lui mai violentă. Cateva exemple:
 Pentru prima dată, fetele nu au putut fi răpite.
  O pedeapsă cu moartea era impusă oricui colectează taxe peste suma autorizată.
 Un prizonier nu mai trebuia ținut în întuneric total, ci trebuia să i se lase în aer liber și lumina
zilei.
 Un condamnat i s-a permis să moară în arenă, dar nu putea fi marcat pe chipul său
„înfrumusețat ceresc”, doar pe picioare.
 Părinții prinși și-au lăsat fiicele să fie seduse trebuiau să li se reverse plumb topit pe gât.
 Jocurile de gladiatori au fost ordonate să fie eliminate în 325, deși acest lucru a avut puțin
efect real.
 Drepturile unui stăpân de sclav erau limitate, dar un sclav putea fi totuși bătut până la
moarte.
 Răstignirea a fost abolită din motive de evlavie creștină, dar a fost înlocuită cu spânzurarea,
pentru a arăta că există drept și dreptate romane.
 Paștele ar putea fi sărbătorit public.
 Duminica a fost declarată zi de odihnă, în care piețele erau interzise și birourile publice erau
închise (cu excepția scopului eliberării sclavilor). Cu toate acestea, nu au existat restricții privind
munca agricolă.

2. Compartiment- liturgic ( ce se citește despre ei la slujbe, tropare, versuri sau imnuri).

Sfinților întocmai cu apostolii Constantin și Elena le sînt dedicate mai multe imnuri ca: tropar,
condac, sedelne, canoane, acatiste, paraclis și două rugaciuni. Toate acestea fac parte din cadrul
slujbelor bisericești. Acestea sînt; vecernia, utrenia, sf. Liturghie, acatistul, paraclisul, moleben și
alte slujbe unde sînt învocate aceste nume.
Prima tipăritură din Țările Române al cărei conținut se referă doar la Sfinții Constantin și Elena
este Orânduiala slujbei în 21 al lui mai, la ziua Sfinților împărați Constantin și Elena, acum întâiu
osebi tipărit slovenește, cu voia prea luminatului și înălțatului Domn a toată Țara Rumănească Ioan
Constandin B Basarab Voevod, în vremea păstoriei Prea sfințitului kir Teodosie, mitropolitul Țărâi
și exarhu laturilor. La anul dela Hristos 1696. februarie 6. în Snegov. Volumul 24, de format in
quarto (14 x 19,5 cm), are trei file nenumerotate la început, la care se adaugă patruzeci și două
numerotate. Textul este imprimat cu cerneală roșie și neagră, pe hârtie groasă, de calitate, iar
legătura este executată în piele împodobită cu ornamente „Reprezentări ale Sfinților împărați
Constantin și Elena în vechea cultură românească” aurite, tranșele fiind vopsite cu aur. Această
ediție de lux a avut un tiraj limitat, cu puține exemplare, din care astăzi se cunosc în țară doar patru.
Trei se află la Biblioteca Academiei Române (din care unul, foarte uzat, provine de la Hurezi) și
unul se păstrează în Biblioteca Sfântului Sinod. Lucrarea cuprinde o prefață (ff. 1-2 nenum.)
adresată comanditarului, voievodul Constantin Brâncoveanu, semnată de către tipograful Mihail
Iștvanovici. Această prefață ne furnizează informații prețioase cu privire la evlavia domnitorului
pentru „Sfinții, cu apostolii asemenea, creștinii împărați Constantin și Elena”, către care Domnul
„era cuprins cu dragostea”. Cărticica a apărut în 1696, când mănăstirea Hurezi era desăvârșită, „ea
fiind casă dumnezeiască ridicată întru numele lor ”. Tot această broșură era și „pârgă și roadă nouă a
meșteșugului tipografiei”, căci inaugura și tiparnița de la mănăstirea Snagov, adusă de la Mitropolie
în 1694, cu „purtarea de grijă a cinstitului părinte și îndurat dascăl Antim Ivireanul”. Cartea dedicată
Sfinților împărați Constantin și Elena conține slujba Vecerniei (pp. 1-11), Utrenia (pp. 12-28, între
pp. 20-23 fiind inclus Sinaxaruî), cântări și indicații tipiconale pentru slujba Sfintei Liturghii (pp.
28-31), iar, la final, a fost așezat Cinstitul Paraclis cătră sfinții și de asemenia cu apostolii de
Dumnezeu încununați împărați Constantin și Elena (pp. 33-42). Cartea se încheie cu o notiță care
precizează că: Paraclisul acesta, ne aflându-se la ziua sfinților în izvoadele grecești, s-au făcut
slovenește, cu porunca Prea sfințitului kir Theodosie, mitropolitul a toată Ungrovlahiia. Și s-au
așezat să să cânte la ziua sfinților unde va fi hramul sau și aiurea la alte biserici când va fi voia
eclisiarhului sau paraclis sau la Pavecernițe. Canonul de la Paraclisul Sfinților Constantin și Elena
este altul decât cel de la Utrenie. Paraclisul a fost tradus din slavonă în limba română, în anul 1776,
chiar la mănăstirea Hurezi, de către ieromonahul Visarion, cu cheltuiala ieromonahului Mihail,
„eclisiarhul Hurezilor”. Cf. BAR, ms. rom. 4913. Această traducere a folosit textul slavon, lucru
confirmat și de faptul că filele cu traducerea erau legate, inițial, cu un exemplar din Orânduiala
slujbei Sfinților împărați Constantin și Elena, tipărită în 1696. Paraclisul Sfinților Constantin și
Elena a fost copiat în mai multe rânduri. Astfel, găsim încă o copie executată tot la Hurezi, în
secolul al XVIII-lea, de către Rafail monahul, iar o alta se găsea, în 1799, la Cernica. Din secolul al
XlX-lea, avem traducerea Paraclisului Sfinții împărați Constantin și Elena -Promotori ai libertății
religioase și susținători ai Bisericii Orânduiala slujbei Sfinților împărați Constantin și Elena
constituie prima apariție tipărită a serviciului liturgic al acestor sfinți, lucrare dedicată lui Constantin
Brâncoveanu. Deși textul slujbei este slavon (este cunoscută reticența mitropolitului Teodosie față
de traducerea textelor în limba vernaculară), tipicul, sinaxarul și paremiile sunt în limba română
(variantă adoptată, de altfel, și peste doi ani, în 1698, pentru Mineiele de la Buzău). Textul slavon al
slujbei a putut fi preluat din Antologhionul de la Câmpulung, apărut în 1643 (ff. 341v-347v).
Obiceiul de a tipări slujba sfinților „osebit”, adică în broșură, mai fusese adoptat la Iași, în 1685,
când apărea Slujba Sfinților Serghie și Vah, pentru ca, în 1692, să se imprime, la București, Slujba
Sfintei Parascheva și a Sfântului Grigorie Decapolitul, toate având textul în grecește. în Orânduiala
slujbei Sfinților împărați Constantin și Elena, imprimată sub patronajul lui Constantin Brâncoveanu
și cel al mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei, cu osteneala ieromonahului Antim și a echipei sale
de ucenici, observăm câteva note de originalitate care particularizează tipăritura și demersul în sine.
Grafica este deosebit de îngrijită, litera săpată cu eleganță, dar ceea ce dă unicitate lucrării este
gravura cu Sfinții împărați de la pagina 3V, reluată la pagina 32. Sub această fină gravură, în care
numele sfinților este redat în grecește (ceea ce ne trimite cu gândul la o inspirație după modelul
zugrăvit de Constantinos la Hurezi), găsim la fiecare înfățișare câte 12, respectiv 10, stihuri
encomiastice, într-o curată și melodioasă limbă română. Versurile introduc cititorul într-un mic
parcurs al celor mai importante fapte vrednice de glorie din viața Sfântului Constantin. Remarcăm,
la fel ca și în Sinaxar, o concentrare a atenției asupra Sfântului Constantin și mai puțin asupra
mamei acestuia, Sfânta Elena. Faptul se încadrează firesc în păstrată în mai multe copii, executate în
diferite părți ale țării, azi conservate la BAR în mss. rom. 2348, 4830 și 5472. A se vedea Gabriel
Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești din Biblioteca Academiei Române, voi. II {B.A.R.
1601- 3100), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 252; voi. IV (B.A.R. 4414-
5920), București, 1992 p. 132 și 313. Aria de circulație a Paraclisului a fost mai restrânsă în
vechime, deoarece abia în secolul al XlX-lea bisericile vor primi în număr mai mare pe Sfinții
împărați ca ocrotitori. „Reprezentări ale Sfinților împărați Constantin și Elena în vechea cultură
românească’ intenția editorului de a-1 pune în relație pe domnitorul Constantin Brâncoveanu cu
patronul său bizantin. Astfel, la f. 3V, nenumerotată, se află următoarele versuri:
„Hristos, Tarele împărat, sfinte Constantine,
Semn îți arătă crucea, întărind pre tine.
Scriind slove de stele împrejuru râmlenești,
Constantine, cu acest semn vei să biruești,
Și dând război cu acel Maxentie spurcat,
în apa Tiverului pre dânsul l-ai înecat.
Că cu vicleșugul lui ce-au gândit să fie,
Puternicul Dumnezău i l-au trimis șie,
Pentru aceia, cu maica-ți te roagă-npreună,
Cătră acel împărat ce v-au dat cunună.
Ca și noi să dobândim acea biruire,
Spre văzuți și nevăzuți vrăjmași izbândire”.
La pagina 32 se găsesc stihurile:
„Fericit ai fost aici, Constantine, în lume,
Și-n ceriu cu apostolii ai câștigat nume.
Pus-ai aici pre pământ mare nevoință,
Adăogând lui Hristos cinstita credință.
 Bucură-te dară cu maica-ți împreună,
în ceriuri cu toți sfinții țiind crucia-n mână.
C-aciasta-i iubit armă mai tare de toate,
Roagă-te dar lui Hristos Celui ce-i să poate.
Ca și noi să câștigăm acel lăcaș ceresc,
Unde pururea sfinții în veci să veselesc”.
Între pp. 20-23, în cadrul slujbei Utreniei, își găsește loc, în mod firesc, Sinaxarul. Acesta
constituie cel mai vechi text românesc dedicat Sfinților împărați Constantin și Elena inclus într-o
carte de slujbă. Deși traducerea a fost realizată pentru prima oară în limba română de către Sfântul
Dosoftei, mitropolitul Moldovei, și publicată în binecunoscuta lucrare Viața și petrecerea sfinților
(Iași, 1682- 1686), varianta tradusă de acesta nu a fost preluată în alte lucrări din cauza nesiguranței
lingvistice cu care erau transpuse textele. Nu este exclus ca textul Sinaxarului din Orânduiala slujbei
Sfinților împărați Constantin și Elena să fi fost revăzut și adaptat graiului muntenesc, deja consolidat
ca limbă literară prin Biblia de la 1688, de către învățatul Radu Greceanu. Tot acestuia îi aparține
efortul redării în românește a Sinaxarelor, Paremiilor și a altor texte din Mineiele imprimate la
Buzău peste doar doi ani de la apariția Orânduielii slujbei Sfinților împărați Constantin și Elena (cu
toate diferențele dintre varianta din 1696 și cea din Mineiulpe mai din 1698). Limba utilizată de
Sfântul Mitropolit Dosoftei are multă savoare, dar și un pronunțat caracter dialectal moldovenesc,
astfel ea este nesigură și eterogenă, cu toate că se constată o bogată limbă literară. Alexandru
Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, București, Minerva, 21971, p. 160.
Sinaxarul punctează câteva dintre trăsăturile Sfântului Constantin, glorificate în toate referirile
care s-au făcut la el, fie că este vorba de picturi murale, panegirice sau sinaxare. Ceea ce creionează
în mod pregnant chipul marelui împărat este lupta și biruința sa sub semnul Sfintei Cruci,
întemeierea cetății care-i poartă numele, iubirea Adevărului și apărarea dreptei credințe concretizată
în protecția creștinilor, redescoperirea și înnoirea Locurilor Sfinte prin evlavia Sfintei Elena, mama
sa, și vrednicia celor doi evlavioși împărați de a fi socotiți „întocmai cu apostolii”; aceste motive au
dus la cinstirea lor ca sfinți de către Biserică.
Evanghelia tipărită la București, în 1682, conține textele Sfintelor Evanghelii așezate în
pericope pentru prima oară în limba română; aici li s-a rânduit Sfinților împărați Constantin și Elena,
la Sfânta Liturghie din ziua pomenirii lor, textul din Evanghelia după Ioan 10, 1-9. Faptul a fost
reluat de Sfântul Antim Ivireanul în Evanghelia greco-română (București, 1693) și în cea de la
Snagov (1697). Această rânduială se păstrează în Biserica noastră până astăzi. Reprezentări ale
Sfinților împărați Constantin și Elena în vechea cultură românească” Texte referitoare la Sfinții
împărați Constantin și Elena în literatura românească veche (manuscrise și tipărituri) Intensificarea
raporturilor spirituale și culturale dintre Țările Române și Bizanțul secolului al XlV-lea a dus la
pătrunderea și răspândirea în Țările Române a textelor de la mănăstirea Studion și de la mănăstirile
din Muntele Athos. Monahii din Valahia și Moldova mergeau la mănăstirile bizantine, unde își
copiau sau traduceau textele din greacă în slavonă și le aduceau cu ei în mănăstirile românești.
Există mărturii în acest sens, consemnate pe marginea filelor sau în colofoanele manuscriselor care
se păstrează azi în diferite biblioteci din țara noastră. A se vedea Ioan Iufu, Zlatca Iufu, „Colecția
Studion”, Biserica Ortodoxă Română, LXXXVII (1969), 7-8, pp. 817-835 și Arhim. Policarp
Chițulescu, „Nouveaux manuscrits - possibles autographes - appartennant au moine Gavriil Uric de
Monastere Neamț”, Transylvanian Review, XXI (2012), (Supplement), 1, pp. 81- 98 (+ VIII planșe).
29 Ioan Iufu, „Despre prototipurile literaturii slavo-române din secolul al XV-lea”, Mitropolia
Olteniei, XV (1963), 7-8, pp. 529-531.
În spiritualitatea ortodoxă românească au circulat două texte referitoare la viața Sfinților
Constantin și Elena: Panegiricul slavon, compus în Constantinopol, la mănăstirea Studion, de către
patriarhul Eftimie al Târnovei, și Sinaxarul - de mică întindere - preluat în română, mai mult în
mineie și direct din limba greacă. PatriarhulEftimie și-a făcut ucenicia în Bizanț, laConstantinopol,
în mănăstirea Studion și apoi la Muntele Athos. Aici l-a cunoscut pe patriarhul Filotei al
Constantinopolului, un adevărat reformator al literaturii creștine de limbă greacă. Eftimie al
Târnovei este cel care a desfășurat în afara țării sale, ocupate de turci în 1393, o prodigioasă
activitate literară, îndreptând și limba slavă veche. Astfel, printre atâtea alte piese aghiografice, el a
alcătuit în limba slavă corectată - după noi norme ortografice - un text de mai mare întindere despre
Sfinții împărați Constantin și Elena, pe care l-a dedicat țarului Ioan Șișman. Motivul este lesne de
înțeles: bulgarii ocupați de turci doreau din noul țar să fie „un nou Constantin”, care să le readucă
bunăstarea spirituală și materială. Pentru a realiza acest text, patriarhul Eftimie a utilizat surse
bizantine de primă mână: Eusebiu al Cezareei - Viața lui Constantin și Istoria bisericească, apoi
scrierile istoricilor: Socrate, Sozomen, Teodoret, Teofan și Nichifor Calist Xantopoulos (1256-
1317). În Țările Române și, în general, la popoarele ortodoxe de limbă slavă, scrierile istoricilor
bizantini de mai sus au fost puțin cunoscute și în prelucrări târzii. În țara noastră, texte variate
privind viețile sfinților, conform datelor furnizate de acești istorici, au intrat, pe filieră greacă, prin
tipăriturile apărute la Veneția începând cu secolul al XVII-lea. Dintre acestea, la noi s-au citit mai
intens: Viețile sfinților, în prelucrarea lui Maxim (Manuil) Margunios, episcopul Citerei (volum
apărut în ediții succesive la Veneția în 1607, 1648, 1656, 1685, 1691 etc.), Neos paradisos a lui
Agapie Landos (Veneția, 1641 și multe alte ediții), Cronograful lui Dorotei al Monemvasiei
(Veneția, 1637), Nea synopsis de Matei Cygala (Veneția, 1637). După aceste surse apărute în limba
greacă, a fost preluat Sinaxarul Sfinților Constantin și Elena și inclus în cărțile noastre de slujbă, mai
ales în mineie. Interesant este și faptul că în Evanghelia învățătoare de la mănăstirea Dealu (1644),
Sfinții împărați nu sunt menționați alături de alți sfinți cărora li s-au scris viața și faptele. Aceeași
situație se regăsește și în Cazaniile de mai târziu, cum este cea de la Râmnic (1748), unde Sfinții
Constantin și Elena nu sunt trecuți.
Avem primul text encomiastic bilingv (greco-român) despre Sfinții împărați Constantin și Elena,
în Țările Române, adresat la o mare sărbătoare. După cum se înțelege, el a fost alcătuit și la dorința
domnitorului ctitor. Nu întâmplător, tot în 1696, când chinovia Hurezilor a fost isprăvită cu totul, va
apărea tipărită aparte la Snagov și prima carte cu slujba Sfinților împărați Constantin și Elena. Se
păstrează un singur exemplar la British Museum - Londra, de unde s-a obținut o copie pentru
Biblioteca Sfântului Sinod. Biblioteca Academiei Române păstrează câte un exemplar din aceste
rare ediții sub cotele: CRV I 127 (ed. 1701) și I 135A (ed. 1702). Textul a fost tradus în limba
română de către C. Erbiceanu și publicat în 1897 în revista Biserica Ortodoxă Română, XV (1891-
1892), pp. 298-304. Un alt mare predicator grec, Gheorghe Maiota, dascăl al „coconilor domnești”,
va compune în grecește un Discurs panegiric despre împăratul Constantin, rostit în biserica
mitropoliei a Ungrovlahiei, și dedicate preaînălțatului principe și domn a toată Ungrovlahia, Ioan
Constantin Basarab Voievod. Volumul este de format in quarto, are 10 file și a fost imprimat la
Snagov, în 1697; astăzi, el constituie o raritate. Virtuțile Sfântului Constantin cel Mare au fost
zugrăvite, tot în grecește, și de Ștefan, al doilea dintre cei patru fii ai lui Constantin Brâncoveanu,
„pentru a-1 afierosi preablândului său părinte”. Cărticica omagială a cunoscut două ediții succesive,
în 1701 și 1702. De format in octavo (8X9 cm), având 14 file, volumul a fost imprimat la București
de către Sfântul Antim Ivireanul, pe atunci ieromonah.

3. Compartiment- iconografic( picturi murale, imagini a icoanelor, unde descriem cum acești sfinți
se reprezintă, cum sunt îmbrăcați, în ce ipostaze se reprezintă).
În Țările Române, evlavia față de sfinții Constantin și Elena va lua amploare abia în secolul al
XVII-lea, impunând chipul celor doi monarhi în societatea românească sub diferite forme artistice.
Constantin Șerban, voievodul Țării Românești (1/11 iun. 1654- 5/15 ian. 1658), este primul care
demonstrează evlavie față de marii protectori ai creștinismului, Sfinții împărați Constantin și Elena.
Deși a avut o domnie scurtă a ctitorit mai multe biserici, dintre acestea mănăstirea din Dealul
Podgorenilor închinată patronului său spiritual, Sfântul împărat Constantin, și Sfânta Elena.
Edificiul a devenit catedrala Mitropoliei Țării Românești, fapt statornicit prin hrisovul emis în data
de 8 iunie 1668 de către domnitorul Radu Leon, în timpul domniei căruia a fost pictată biserica. Din
vremea aceea, mai exact din anul 1668, se mai păstrează un singur fragment de frescă, în firida de
deasupra ușii de la intrare, unde sunt înfățișați Sfinții împărați Constantin și Elena, ocrotitorii
catedralei. Voievozii succesori la cârma Țării Românești vor continua să arate evlavie față de Sfinții
ocrotitori ai catedralei mitropolitane. Hrisoavele de danie către Mitropolia Ungrovlahiei vor fi
împodobite cu chipurile Sfinților Constantin și Elena, deveniți ocrotitorii întregii Valahii.
Reprezentativ pentru valoarea sa artistică este actul datat 14 martie 1761, prin care voievodul Scarlat
Ghica întărește Mitropoliei mai multe posesiuni. În colțul din dreapta sus se remarcă o miniatură cu
Sfinții împărați Constantin și Elena pictați în culori vii, Cultul și prezența Sfinților împărați în viața
românească va atinge maxima înflorire în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
În această epocă, Sfinților împărați Constantin și Elena li se vor închina biserici, picta icoane, fereca
Sfinte Evanghelii și se vor confecționa vase liturgice cu chipul lor, se vor alcătui texte panegirice
întru cinstea marelui Constantin, se vor traduce și tipări în limba română cărți cu viața și slujba spre
lauda de Dumnezeu încununaților împărați. în toate aceste demersuri spirituale, cultural-artistice și
literare.
Constantin Brâncoveanu construiește la Hurezi o frumoasă mănăstire, a cărei biserică
principală, catholiconul, urma să devină necropola familiei sale. Așezământul de la Hurezi, isprăvit
cu totul în 1695-1696, constituie ctitoria prin excelență proiectată a fi nu doar necropolă domnească,
ci și reședință voievodală, mănăstire model, loc de spiritualitate și cultură. Este posibil ca și
catedrala mitropolitană să fi avut, inițial, acest ansamblu de scene reprezentând viața Sfântului
Constantin. Biserica mare de la Hurezi, a fost pusă sub ocrotirea Sfinților împărați Constantin și
Elena, fiind, după catedrala Mitropoliei, a doua mare biserică din Valahia (dacă nu din tot spațiul
românesc) cu acest hram.
În firida de deasupra ușii de la intrare, ca și la catedrala din București, au fost zugrăviți cei doi
Sfinți împărați Constantin și Elena. Doar că, la Hurezi, Sfinții împărați țin între ei, cu câte o mână,
postamentul Sfintei Cruci. Portretul Sfântului Constantin este al unui bărbat matur, cu barbă scurtă,
care poartă coroană de aur pe capul acoperit cu păr buclat, fiind înveșmântat cu brocart bizantin.
Sfânta Elena, zugrăvită la o vârstă nu prea înaintată, este îmbrăcată cu veșmânt bogat din stofa
imperială, iar sub coroana de aur, se întrevede un văl care îi ascunde părul. Chipurile celor doi
împărați vor fi reproduse întocmai, inclusiv inscripția grecească, în tipăriturile brâncovenești. În
interiorul bisericii, pe peretele de est, a fost zugrăvită, în premieră, viața Sfântului împărat
Constantin. Menționăm că sursa gravurilor reprezentându-i pe Sfinții Constantin și Elena din
tipăriturile epocii se regăsește în opera meșterului zugrav Constantinos și a ucenicilor săi care au
împodobit Hurezii. Sursele iconografice bizantine de la Hurezi sunt identificabile și într-unul din
pomelnicele mănăstirii Hurezi scris în anul 1699, care consemnează cu grijă numele ctitorilor
sfântului locaș. La fila 2V au fost pictați, în culori și aur, ocrotitorii ctitorului și ai zidirii sale: cei
doi împărați bizantini, mamă și fiu, ținând crucea în mijlocul lor. Această miniatură este una dintre
puținele reprezentări ale Sfinților Constantin și Elena păstrate până azi în manuscrise. Cei doi Sfinți
împărați apărând mai rar, în această perioadă, pictați împreună. O miniatură cu portretele Sfinților
Constantin și Elena a fost desenată în tuș, în anul 1773, de către Dimitrache ierei ot Sveti Gheorghie
cel Vechiu și se păstrează în Pomelnicul Mitropoliei Ungrovlahiei aflat în Biblioteca Sfântului
Sinod. Figura emblematică a împăratului Constantin cel Mare a fost evocată pentru întâia oară de
către patriarhul Gherasim Paladas al Alexandriei, cu ocazia participării la o sărbătoare la Hurezi
(probabil la sfințirea clădirilor anexă, terminate în 1696). Manuscrisul, care păstrează textul în
grecește și în românește, are litera elegantă și este împodobit de o fină miniatură cu chipurile
imperiale ale Sfinților Constantin și Elena, pictură aproape identică cu cea de pe peretele vestic din
naosul bisericii mari de la Hurezi, care le este închinată. Patriarhul menționează că „acest cuvânt de
laudă al fericitului Constandin carele până acum n-au fost, ce acum întâiu eu am alcătuit precum să
vede, și una pentru lauda și pofala fericitului Constantin.

In iconografia ortodoxa, Sfintii Imparati Constantin si Elena au intre ei asezata Sfanta Cruce,
pentru ca Sfantul Constantin a descoperit Crucea pe cer, iar Sfanta Elena in pamant. Icoana lor
transmite astfel un sens duhovnicesc, intelegand ca Sfanta Cruce, semnul iubirii jertfelnice a Fiului
lui Dumnezeu intrupat, uneste tainic cerul si pamantul, lumea nevazuta si cea vazuta, cele
inteligibile si cele sensibile, in iubirea infinita si eterna a Preasfintei Treimi. In lumina acestui tip de
intelepciune divina, Sfintii Imparati Constantin si Elena au inteles ca, dupa modelul si cu puterea lui
Hristos, iubirea jertfelnica pentru binele celor multi este flacara si puterea misiunii crestine in lume.
Din pozitia politica inalta pe care o ocupa, acestia sunt slujitori misionari ai lui Hristos spre binele
Bisericii Sale, eliberandu-i pe crestini de persecutii, aparand dreapta credinta si unitatea Bisericii,
construind locasuri de cult crestine in diferite parti ale Imperiului: trei biserici in Roma, una in Trier
(Germania), mai multe biserici in Constantinopol, una in Nicomidia, doua in Ierusalim (a Invierii si
a Inaltarii), una in Bethleem (a Nasterii Domnului), precum si una octogonala in Antiohia.
În iconografia bizantină, Sfânta Cruce, încadrată de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a
constituit un substitut al reprezentării singulare a Sfintei Cruci. După cum menţionează Typikonul
Marii Biserici, Crucea pe care a fost răstignit Hristos îi ocroteşte atât pe cei doi împăraţi, cât şi
poporul cârmuit de ei, simbolizând totodată Pătimirile Domnului şi Învierea Sa. Alături de Crucea
Mântuitorului, la umbra ei, Sfinţii Constantin şi Elena capătă şi puterea ei, motiv care explică atât
popularitatea lor (Natalia Teteriatnikov, „The True Cross Flanked by Constantine and Helena A
Study in the Light of the Post-Iconoclastic Reevaluation of the Cross”), cât şi a scenei respective.
Arta iconografică brâncovenească a propovăduit, prin intermediul limbajului plastic, nu doar
cuvântul evanghelic, cât mai ales pe „Hristos Cel răstignit” (1 Corinteni 1, 17-24). În acest context,
preferinţa pentru tipul iconografic al Sfinţilor Împăraţi, în care apare Hristos răstignit, ar putea fi
explicată prin viziunea asupra vieţii pe care domnitorul a manifestat-o deplin în acea zi de praznic
împărătesc a lui 1714, când a putut rosti împreună cu familia sa (atât cei care au fost ucişi, cât şi cei
care au rămas în viaţă): „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14). A
pecetluit astfel, printr-o cruce, întreaga lui viaţă, una aşezată sub ocrotirea Sfinţilor Împăraţi
Constantin şi Elena, la rândul lor aşezaţi şi ei sub ocrotirea Crucii pe care S-a răstignit Hristos.

Bibliografie
 Sfinții Împărați Constantin si Elena Promotori ai libertății religioase si susținători ai
Bisericii (Volum publicat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române Lucrările conferinței pastoral-misionare de primăvară a
clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor (2013)
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare
 Mineul pe luna Mai (Editura institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române București – 2003)
 Lumea ortodoxiei (aplicație pe telefon)
 (MacMullen 1969, New Catholic Encyclopedia 1908)