POLITICA RELIGIOASĂ A SUCCESORILOR

LUI
CONSTANTIN CEL MARE – (337-395)
 La 22 mai 337, împăratul Constantin cel Mare trecuse la cele
veşnice. Timp de trei luni puterea a fost vacantă, însă în această
perioadă au fost eliminate rudele colaterale ale împăratului răposat
(fraţii vitregi ai împăratului Constantin, fiii lui Chlorus şi ai Teodorei,
fiica lui Maximian: Dalmatius, împreună cu fiul său (numit tot
Dalmatius/Flavius Dalmatius), şi Iulius Constantius. Au fost cruţaţi
fiii lui Iulius Constantius: Gallus şi Iulian (viitorul împărat Iulian
Apostatul), nepoţii împăratului Constantin.
 În sept. 337, la Viminacium, s-a încheiat un acord între fiii
împăratului Constantin în ce priveşte împărţirea diocezelor. Cei trei
fiii în viaţă ai Sfântului Constantin – Constantin al II-lea (Flavius
Claudius Constantinus, n. 316, 337-340), Constans (Flavius Iulius
Constans, n. 325, 337-350) şi Constanţiu al II-lea (Flavius Iulius
Constantius, n. 317, 337-361, din 350 asupra întregului imperiu) –
au fost proclamaţi auguşti şi şi-au împărţit imperiul:
 ● Constantin al II-lea administra Britannia, Gallia, Spania;
 ● Constans – Italia, Africa, Illyricum;
 ● Constanţiu al II-lea – Orientul (Tracia, Asia Mică, Siria, Palestina,
Egipt).
Constanţiu al
II-lea
 În fapt, se creează un colegiu de auguşti sub autoritatea morală a lui
Constantin al II-lea, cel mai vârstnic fiu în viaţă al împăratului răposat.
Din nefericire, între suverani a izbucnit o aprigă şi sângeroasă competiţie
pentru purpura imperială. Un prim conflict i-a opus, în 340, pe
Constantin al II-lea şi Constans, suverani care împărţeau Occidentul,
Constantin al II-lea fiind ucis în timpul unei intervenţii în Italia.
 În 340, printr-o nouă întâlnire a suveranilor (Viminacium, 4 apr. 340), se
stabileşte o diarhie – imperiul este împărţit între Constans şi Constanţiu,
primul administrând Occidentul, cel de-al doilea gestionând Orientul.
 Această diarhie funcţionează un deceniu (340-350), nelipsind disensiunile
între cei doi auguşti, mai cu seamă în privinţa politicii religioase; în ian.
350, Constans era înlăturat de pe tron de o conspiraţie a statului major,
tronul fiind uzurpat de un ofiţer semi-barbar, Magnenţiu (Flavius Magnus
Magnentius), care a fost recunoscut împărat de provinciile occidentale.
Refugiat în Spania, Constans este ucis de emisarii lui Magnenţiu.
 Această uzurpare îi oferă lui Constanţiu al II-lea prilejul de a reunifica
imperiul: la capătul unui război care a durat trei ani (351-353), Magnenţiu
este înfrânt, în cele din urmă, şi se sinucide. Imperiul era astfel reunificat
în 353, fiind gestionat de Constanţiu al II-lea până la moarte (361).
 Politica religioasă a succesorilor imediaţi ai lui Constantin

 Constans şi Constanţiu al II-lea fuseseră crescuţi în spirit creştin, ambii au

rămas însă catehumeni până spre sfârşitul vieţii (Constanţiu, asemenea
părintelui său, a fost botezat in articulo mortis).
 Constans era ortodox, milita pentru doctrina niceeană, Constanţiu însă
favoriza arianismul (tendinţa homeeană) şi a încercat să promoveze această
erezie, reuşind s-o impună către sfârşitul domniei ca doctrină oficială.
Domnia lui Constanţiu al II-lea este considerată de unii istorici „primul caz
de cezaropapism”, implicarea împăratului în problemele Bisericii fiind
abuzivă.
 Ambii au continuat politica împăratului Constantin de acordare de privilegii
pentru clerici, care au fost scutiţi de taxe extraordinare pentru activităţi
comerciale mărunte (chrysargyron) şi de impozit funciar. De asemenea,
Constanţiu al II-lea a interzis convertirea creştinilor la iudaism (Codex
Theodosianus 16, 8,7).
 Pe de altă parte, fiii lui Constantin intervin foarte mult în treburile Bisericii,
la solicitarea episcopilor de cele mai multe ori: Constans încearcă să
mijlocească între Biserică şi comunitatea donatistă şi, când încercările sale
eşuează, încearcă lichidarea schismei donatiste prin represiune.
 Constanţiu al II-lea se confruntă cu urmările crizei ariene şi încearcă să
impună linia homeeană, iar pe episcopii niceeni îi prigoneşte.
 După 325, în Răsărit, alături de niceeni (homoousieni),
susţinătorii deofinţimii Fiului cu Tatăl, ai căror purtători de
cuvânt sunt, în Răsărit, Sfântul Atanasie cel Mare, în Apus,
Hilarie de Poitiers, se manifestă mai multe facţiuni ariene:

◦ ● anomeii (heterousieni), arieni stricţi, radicali, reprezentând o

tendinţă ariană extremă, care susțineau faptul că Fiul este
neasemănător Tatălui (ἀνόμοιος, „neasemănător”) în ceea ce
privește natura, conduşi de Aetios, retor din Antiohia, şi
Eunomios;
◦ ● homoiousienii, conduși de Vasile de Ancyra, Gheorghe de
Laodiceea și Eustațiu de Sevasta, recunoșteau asemănare
(ὁμοιούσιος) de substanță între Tatăl și Fiul, dar respingeau
termenul deoființă. Ei au reușit să obțină de la Constanțiu
validarea deciziilor unui sinod ținut de ei, în 358, la Ancyra 6;
◦ ● homeenii, grupare condusă de Acachie de Cezareea, spuneau
că Fiul este asemănător (ὅμοιος, „asemănător”) în toate Tatălui,
fără alte precizări, aveau tendințe arianizante, respingând
termenul homoousios ca nescripturistic.
 Iniţial, Constanţiu al II-lea a susţinut gruparea homoiousienilor, care,
abuzând de protecţia oferită de suveran, a început să-i persecute pe
anomei. În ultimii ani de domnie, favoarea împăratului se îndreaptă către
homeeni, Constanţiu al II-lea considerând că această formulă avea cele
mai mare şanse să fie acceptată de episcopatul răsăritean.
 La mijlocul secolului al IV-lea se întrunesc în Răsărit mai multe sinoade
care condamnă credinţa niceeană şi adoptă simboluri de credinţă ariene.
Cele mai importante dintre acestea sunt:
 ● Antiohia, 344 – se adoptă Simbolul de credinţă numit Makrostichos („cu
stihuri lungi”), reprezentând formula homeeană (Fiul este
„asemenea”/homoios Tatălui întru toate);
 ● Sirmium, 357, – crezul acestui sinod a rămas în istorie drept „blasfemia de
la Sirmium”, în care sunt condamnate formulele homoousios şi homoiousios,
 ● Sirmium, 359 – crezul acestui sinod a rămas în istorie drept „al patrulea
simbol de la Sirmium”, fiind aprobată formula „Hristos este asemenea Tatălui
în toate”.
 ● Ariminum (Rimini, Italia) şi Seleucia (Isauria), ambele în 359 – aceste
sinoade reprezintă punctul culminant al presiunii exercitate de împăratul
Constanţiu al II-lea în favoarea acceptării formulei homeene. În legătură cu
aceste două sinoade, care impuneau crezul homeean în întreg imperiul,
Fericitul Ieronim scria mai târziu: „întreaga lume a gemut şi s-a minunat să
se descopere a fi ariană” (Împotriva luciferienilor, 19).
 Reamintesc aici că Sfântul Atanasie cel Mare, episcop al
Alexandriei începând din 328, un simbol al rezistenţei faţă de
politica favorabilă arienilor a lui Constanţiu al II-lea şi Valens, a
suferit pentru ataşamentul său faţă de Crezul niceean cinci
exiluri:
 ● 335-337 – depus de sinodul de la Tir (335), dominat de
adversarii săi – eusebieni şi melitieni –, Sfântul Atanasie este
exilat de Constantin la Augusta Treverorum (Trier), în Gallia. A
revenit din exil în 337, după moartea lui Constantin;
 ● 339-346 – exilat de Constanţiu, se refugiază la Roma, unde
episcopul Iulius (337-352) îl primeşte ca pe un apărător al
dreptei-credinţe;
 ● 356-361 – prigonit de Constanţiu al II-lea, a mers în deşertul
egiptean, unde a fost găzduit de monahii retraşi în pustiu;
 ● 363 – este exilat din nou de Iulian Apostatul, din nou s-a
ascuns în pustie;
 ● 365-366 – forţat din nou să părăsească Alexandria de către
noul împărat, Valens, se refugiază din nou în pustiul egiptean.
 Politica faţă de păgânism

 Fiii lui Constantin cel Mare continuă politica părintelui lor faţă de
păgânism şi o înăspresc, însă măsurile lor au fost lipsite de coerenţă.
Constans şi Constanţiu al II-lea păstrează totuşi titlul de pontifex
maximus, şeful religiei tradiţionale romane.
 În 341, Constans interzice sacrificiile sângeroase şi practicile divinatorii.
 În 353 şi 357, mai multe legi ale lui Constanţiu încearcă interzicerea
cultelor păgâne, împăratul ordonă închiderea templelor şi dispune
pedepsirea cu moartea a celor care aduceau sacrificii şi adorau statuile
divinităţilor.
 Măsura închiderii templelor se aplică, într-o măsură mai mare, în Orient
– mai multe temple se închid în Phrygia, altele sunt demolate în Siria şi
Capadocia, Serapeum-ul din Alexandria este jefuit –, însă dispoziţia
imperială rămâne literă moartă în Occident.
 În 357-358, se adoptă măsuri împotriva divinaţiei şi vrăjitoriei.
 Roma rămâne neatinsă de aceste măsuri imperiale, „Cetatea eternă” a
rămas multă vreme un bastion al păgânismului, fiind numită chiar
„Vaticanul păgânismului”. Constanţiu al II-lea nu adoptă măsuri
defavorabile Senatului, în majoritate păgân, şi nu reduce alocaţiile
templelor din Roma.
Iulian
Apostatul,
361-363
 Iulian Apostatul (361-363)

 Ultimul reprezentant al dinastiei constantiniene a fost un păgân,

Iulian Apostatul (Flavius Claudius Iulianus). Nepot al lui
Constantius Chlorus, Iulian era fiul lui Iulius Constantius, fratele
vitreg al lui Constantin cel Mare, asasinat în cele trei luni de
interregn care au urmat morţii Sfântului Constantin (iun.-aug.
337), moarte de care Iulian îl învinovăţea pe Constanţiu al II-lea.
 Fusese promovat cezar de către Constanţiu al II-lea în noiembrie
335, misiunea sa fiind apărarea frontierei renane în faţa francilor şi
alamanilor, în faţa cărora a obţinut strălucite victorii.
 În anii 360-361, au apărut tensiuni între Iulian şi Constanţiu:
Constanţiu pregătea o campanie împotriva perşilor şi i-a solicitat
cezarului câteva unităţi militare de elită, însă trupele occidentale au
refuzat să participe la expediţia împotriva Imperiului sasanid şi, în
februarie 360, la Lutetia Parisiorum (Paris), l-au proclamat împărat
pe Iulian. Constantiu al II-lea a murit subit (moarte naturală sau
provocată?) câteva luni mai târziu (3 nov. 361), la Tars, în Cilicia,
recunoscându-l moştenitor pe Iulian în ultima clipă.
 Iulian a adoptat o politică religioasă diferită de cea a predecesorilor săi,
obiectivul său fiind acela de a limita expansiunea creştinismului şi
restabili strălucirea cultelor tradiţionale.
 Născut într-o familie creştină, fusese botezat şi educat în spirit creştin,
iar educaţia sa fusese supravegheată de arieni (Eusebiu de Cezareea). Se
pare că primise chiar hirotesia într-una dintre treptele clerului inferior,
cea de citeţ (anagnost, lector). Asistase la masacrarea tatălui său şi a altor
membri ai familiei lui Constantin, ceea ce l-a marcat profund. Nu se poate
contesta că aversiunea sa faţă de creştinism se datora şi acestui carnaj; în
orice caz, Iulian a avut resentimente toată viaţa faţă de Constanţiu,
considerat călăul tatălui său.
 Primise o educaţie aleasă, fiind discipolul lui Libanios şi Maximos din
Tyr, a frecventat cercurile neoplatonice din Asia Mică şi Universitatea
din Atena, unde i-a avut colegi pe Sfinţii Grigorie Teologul şi Vasile cel
Mare.
 După 350, a abandonat în secret creştinismul în favoarea păgânismului,
noua sa religie se baza pe un politeism foarte deschis religiilor orientale
(Cybele, Mithra) şi pe un cult al Soarelui. Religia sa era, aşadar, una
sincretistă, un melanj de elemente preluate din platonism şi pitagoreism,
din mitologia clasică şi religiile de mistere. Teologia sa era una cu
aparenţă monoteistă: îl venera pe Zeus (tatăl), pe Helios (fiul, asemănător
lui Zeus, mediator între ideea de bine şi creaţie) şi, un al treilea ipostas
divin, pe „mama zeilor”, o fecioară.
 Ostilitatea faţă de creştinism transpare din lucrarea polemică Contra galileenilor
prin care-şi justifica apostazia. Iulian aducea creştinilor acuzaţia de ateism,
pentru că respingeau zeii greci, şi considera teologia creştină plină de
contradicţii: invoca pretinse discordanţe între Evanghelii în ceea ce priveşte
genealogia Mântuitorului şi considera ireconciliabilă ideea monoteistă cu
afirmarea trinităţii Persoanelor dumnezeieşti.

 Politica faţă de păgânism

 Iulian a anulat toate măsurile luate împotriva păgânismului, a redeschis
templele închise, a restituit păgânilor edificiile cedate anterior creştinilor, a
restabilit sacrificiile sângeroase. Labarum-ul este suprimat, zeităţile
tradiţionale reapar în iconografia monetară. Cercurile păgâne l-au considerat
un împărat ideal.
 Aceste măsuri sunt însoţite de importante favoruri acordate clerului păgân:
se alocă importante sume reconstruirii şi renovării templelor, se acordă unele
scutiri fiscale localităţilor majoritar păgâne (de pildă, Gaza), sunt preferaţi
păgânii la angajarea în posturile de funcţionari.
 A încercat o reformare a păgânismului, inspirându-se aici din organizarea
Bisericii: clerul păgân trebuia organizat întocmai ierarhiei bisericeşti (numirea
unui superior în fiecare provincie, un fel de episcop păgân), era îndemnat să
practice virtuţi precum austeritatea, filantropia (mai cu seamă faţă de săraci şi
bolnavi), puritatea morală; se preconizează înfiinţarea unor instituţii caritative, iar
împăratul stabileşte obligaţiile cultuale ale clerului păgân (să se roage de trei ori
pe zi, să postească, să studieze filosofia) şi se preocupă de propagarea
 Politica faţă de creştinism

 Faţă de creştinism, împăratul se declară tolerant, dar este o toleranţă

plină de dispreţ:
◦ „cei care au zel pentru adevărata religie nu molestează, nici nu atacă,
nici nu insultă mulţimile galileenilor (numele sub care sunt desemnaţi
astăzi creştinii), trebuie mai degrabă să avem milă decât ură pentru cei
care au nefericirea să rătăcească într-un mod atât de grav” (Scrisoarea
114).
 Este foarte tolerant faţă de eretici – intenţia sa era aceea de a-i

dezbina pe creştini, instigându-i pe unii împotriva altora, exploatând

controversele doctrinare dintre creştini. Intenţia sa era de a submina
creştinismul prin stimularea disputelor doctrinare .
 În acest sens, Iulian a restabilit libertatea de cult pentru donatişti şi

arieni; cei exilaţi din pricina credinţei lor în timpul lui Constanţiu al II-
lea au fost rechemaţi din exil şi bunurile confiscate au fost restituite.
Toate măsurile faţă de disidenţi au fost revocate.
 Totodată, Iulian Apostatul a desfiinţat privilegiile fiscale şi judiciare

acordate de predecesori creştinilor (clerului) şi au fost impuse amenzi

substanţiale comunităţilor care distruseseră sau provocaseră daune
templelor.
 Iulian adoptă şi măsuri discriminatorii faţă de creştini: în iunie 362,
interzice creştinilor să profeseze în învăţământ, împăratul susţinând că
profesorii creştini nu pot comenta texte al căror spirit religios le este străin
(„Mi se pare absurd că cei care comentează lucrările [autorilor clasici]
dispreţuiesc zeii pe care aceia îi onorează” – Scrisoarea 42). Era o măsură
deosebit de gravă care impunea creştinilor să accepte educarea copiilor lor
de către profesori păgâni.

 Confruntat cu ostilitatea antiohienilor, locuitori ai unui oraş majoritar

creştin în care suveranul a rămas mai multe luni, pregătind o mare
campanie împotriva perşilor, Iulian a adoptat măsuri tot mai potrivnice
creştinilor:
 ● Sfântul Atanasie este trimis din nou în exil ca agitator (asemenea lui
Eleusios de Cizic);
 ● ca măsură punitivă pentru distrugerea ultimului templu păgân, cel al
zeiţei Fortuna, locuitorii Cezareei Capadociei trebuie să achite o amendă de
300 de livre de aur, oraşul îşi pierde statutul de civitas şi chiar şi numele
(este redenumit Mazaca);
 ● tolerează violenţele faţă de creştini, tolerează distrugerea bisericilor şi nu
pedepseşte nici măcar martirizarea unora dintre ierarhi: Gheorghe al
Alexandriei, masacrat de păgânii din Alexandria, împreună cu doi creştini,
pentru că profanaseră un mithraeum.
 În ultimele luni ale domniei, Iulian pregătea o persecuţie generală,
iar creştinii au fost excluşi din aparatul de stat, însă moartea
împăratului a zădărnicit aceste intenţii.
 În iunie 361, Iulian a murit în timpul unei campanii împotriva
perşilor, conduşi de suveranul Shapur al II-lea (309-379).
Campania începuse cu strălucite victorii, însă romanii nu au reuşit
să cucerească Ctesifon-ul, capitala statului persan, fiind rănit
mortal în timpul retragerii, în lupta de la Maranga (26 iun. 363),
pe Tigru. Străpuns de o lance, Apostatul a strigat cu ultimele
puteri: „Ai învins, Galileene!”.
 Dinastia constantiniană se stinge odată cu Iulian, însă este
curmată şi această încercare de stopare a procesului de creştinare
a imperiului.
 Succesorul lui Iulian a fost Iovian (iun. 363-febr. 364), un ofiţer
creştin din Pannonia. Domnia sa a fost extrem de scurtă,
suveranul pierind în februarie 364, după ce pusese capăt
războiului persan printr-o pace umilitoare.
 Iovian a abrogat măsurile anticreştine adoptate de Iulian –
îndeosebi interdicţia de a exercita profesia de dascăl – şi a restituit
Bisericii o serie de privilegii. Nu s-a angajat în disputele interne
din Biserică şi a manifestat toleranţă faţă de păgânism.
 Lui Iovian i-au succedat: Valentinian I (364-375), în Occident, şi Valens (364-378),
în Orient.
 Valentinian I nu a ingerat în treburile Bisericii, declarând că acestea trebuie să fie
rezolvate de episcopi („Eu nu sunt decât un laic, nu mă ocup de aceste probleme”).
Politica sa faţă de păgânism a fost relativ tolerantă – o lege promulgată imediat şi
reînnoită în 370 menţinea libertatea de cult.
 Augustul oriental, Valens, i-a favorizat pe arienii homeeni şi i-a prigonit pe
episcopii niceeni care nu acceptau crezul homeean, aceştia fiind depuşi şi exilaţi.
Între episcopii care s-au împotrivit politicii lui Valens s-a aflat şi episcopul
Brettanion al Tomisului.
 După ce a încheiat pacea cu goţii de la Noviodunum, pe la mijlocul verii sau
începutul toamnei anului 369, pe drumul de întoarcere către Constantinopol, Valens
a descins la Tomis, unde a încercat să-l determine pe episcopul tomitan să intre în
comuniune cu arienii. Această înfruntare dramatică dintre episcopul tomitan şi
împăratul arian a fost relatată de istoricul bisericesc Sozomen:
 „Împăratul Valens a venit în Tomis. Intrând în biserică şi îndemnându-l să se unească cu
cei din secta potrivnică, Brettanion a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului despre
dogma de la sinodul de la Niceea, apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică şi poporul l-a
însoţit. Şi se adunase acolo aproape tot oraşul spre a-l vedea pe împărat, bănuind că se va
întâmpla ceva deosebit. Părăsit acolo, împreună cu cei din jurul său, Valens a îndurat cu
greu această înfruntare. Şi prinzându-l pe Brettanion, a poruncit să-l ducă în exil, iar nu
după mult timp a dat ordin să fie adus din nou la locul său. Căci după cum cred eu, vedea
bine că sciţii sunt supăraţi pentru exilarea episcopului şi se temea să nu pună la cale vreo
răscoală, ştiind că sunt viteji, şi, prin poziţia locurilor, necesari lumii romane, fiind aşezaţi
ca un zid în faţa presiunii barbarilor” (SOZOMEN, Istoria bisericească, VI, 21).
 Aşadar, împăratul Valens a încercat să-l determine pe Brettanion să
îmbrăţişeze arianismul, însă episcopul tomitan a apărat dogma de la
Niceea printr-o cuvântare rostită înaintea împăratului şi
credincioşilor, după care a părăsit biserica, fiind însoţit de
credincioşi. Afecţiunea pe care păstoriţii o nutreau faţă de păstorul
lor i-a determinat să-şi înfrunte împăratul poposit în biserica
comunităţii lor. Împăratul s-a simţit ofensat de conduita episcopului
de Tomis şi a dispus exilarea lui Brettanion, dar, nu după multă
vreme, l-a restabilit în scaun, temându-se de o revoltă a sciţilor,
fiind cunoscut ataşamentul tomitanilor pentru păstorul lor.
 Analiza atentă a pasajului citat conduce la concluzii privind
organizarea bisericească a Scythiei Minor şi la înfloritoarea viaţă
creştină care pulsa în a doua jumătate a secolului al IV-lea în Tomis,
„oraş mare şi bogat” pe ţărmul Pontului Euxin. Este atestată o
organizare bisericească unitară, cu un scaun episcopal a cărui
înfiinţare este anterioară acestei atestări certe. Episcopul care
oblăduia bisericile întregului neam îşi avea reşedinţa la Tomis, unde
existau cel puţin două bazilici, iar titularul acestui scaun, Brettanion,
s-a arătat ferm în credinţă şi zelos întru apărarea dogmei de la
Niceea.
 Valens a murit la 9 august 378, la Adrianopol.
Valens
364-378
 În Occident, Graţian (375-383), succesorul lui Valentinian I, nu a
intervenit în afacerile interne ale Bisericii, dar a consimţit, la
insistenţele papei Damasus, ca autoritatea politică să aplice deciziile
sinodale.
 După moartea lui Valens, la 19 ian. 379, Graţian, a numit ca august
al Orientului un general spaniol, Flavius Teodosius (Teodosie I/cel
Mare), care s-a căsătorit cu Galla, fiica lui Valentinian I, pentru a-şi
legitima puterea. În 383, Graţian a fost asasinat de un uzurpator
spaniol, Maximus, Teodosie l-a ucis pe uzurpator şi l-a restabilit pe
Valentinian al II-lea. În 391, decizia lui Valentinian al II-lea de
interzicere a cultelor păgâne a suscitat o reacţie păgână căreia i-a
suveranul căzut victimă (392), tronul fiind uzurpat de retorul păgân
Eugenius (393); uzurparea a fost lichidată un an mai târziu (394) de
Teodosie.
 Teodosie I a fost primul împărat care a primit botezul încă de la
începutul domniei (în toamna anului 380). A încercat să apere
credinţa ortodoxă şi să restabilească unitatea religioasă în partea
răsăriteană a Imperiului; această atitudine este ilustrată de opoziţia
evidentă faţă de disidenţele ariene, faţă de donatişti, manihei,
apolinarişti, membrii acestor grupări eretice fiind consideraţi „eretici”
şi supuşi rigorilor legii.
 Spirit ferm, niceean intransigent, adversar al ereziilor,
suveranul şi-a propus să facă din Ortodoxie o religie de
stat, obligatorie pentru toţi, renunţând la toleranţa faţă de
celelalte culte.

 Legile împotriva ereziei

 Teodosie a adoptat o legislaţie consistentă împotriva
ereticilor, legile promulgate se împart în două secţiuni
separate de o perioadă de patru ani, prima cuprinzând legi
valabile pentru Răsărit (legile 6-16 din Codex
Theodosianus) în legătura cu sinodul din Constantinopol
(381), a doua secţiune reflectă dorinţa sa de a extinde
reprimarea ereziei la întreaga lume romană ( Codex
Theodosianus, 16, 5,19-21).
 La 28 februarie 380, Teodosie a promulgat la Tesalonic
celebrul edict Cunctos populos, decretează creştinismul
ortodox religie oficială, condamnă implicit ereziile;
formulează o definiţie a ereziei.
 28 febr.380, Tesalonic, Cunctos populos

„Împăraţii Graţian, Valentinian şi Teodosie, către poporul oraşului

Constantinopol: Voim ca toate popoarele pe care le conduce Clemenţa noastră
să trăiască în acea religie împărtăşită romanilor de către dumnezeiescul Apostol
Petru, …., care acum este profesată de către episcopul Damasus şi de episcopul
Petru al Alexandriei, un bărbat de sfinţenie apostolică. Astfel, potrivit învăţăturii
apostolice şi doctrinei evanghelice, credem într-o singură Dumnezeire a Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh, de egală măreţie, şi Sfânta Treime. Poruncim să li
se atribuie numele de creştini dreptcredincioşi celor care respectă această lege.
Iar celorlalţi care, după judecata noastră, sunt nesocotiţi şi smintiţi, decretăm să
le fie acordat numele infam de eretici, iar locurile de întrunire nu au dreptul să
se numească biserici. Vor suferi, întâi de toate, pedeapsa dumnezeiască, apoi,
pedeapsa autorităţii Noastre pe care, prin voia Cerurilor, vom stabili că o vom
aplica. Dată la 28 februarie la Tesalonic”.

 Teodosie impune o credinţă care implică dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului

Duh (edictul nu pomeneşte despre deofiinţime) şi nu evocă dogma de la Niceea,
credinţa ortodoxă este implicată de indicarea lui Damasus al Romei şi Petru al
Alexandriei drept garanţi ai Ortodoxiei. Teodosie impune credinţa în dumnezeirea
Sfântului Duh înainte ca ea să fie dezbătută la Al Doilea Sinod Ecumenic.
 Reglementările împotriva ereziei se înmulţesc după 381, ereticii
pierd dreptul de a avea edificii de cult, sunt interzise adunările
de cult, chiar şi cele din locuinţe particulare; episcopii eretici
sunt expulzaţi din oraş şi sunt vizaţi de multe restricţii, li se
interzice să hirotonească alţi clerici.
 La 10 ian. 381, Teodosie a promulgat un alt edict care
interzicea adunările de cult ale ereticilor, dispune confiscarea
bisericilor aflate în posesia lor, retrocedarea lor ortodocşilor şi
expulzarea din oraşe a ereticilor turbulenţi.
◦ „Să nu se deschidă ereticilor niciun locaş pentru a-şi celebra misteriile…
Ticăloasa adunătură a ereticilor să fie împiedicată să-şi ţină întrunirile
nelegiuite… Fie ca pata întinăciunii fotiniene, veninul sacrilegiului arian,
crima necredinţei eunomiene… să dispară…”. Teodosie le interzice celor
care nu acceptă dogma de la Niceea „să uzurpe numele adevăratei religii”
şi reiterează interzicerea adunărilor cultice: „Noi interzicem ereticilor să-
şi ţină în oraşe adunările lor nelegiuite”.

 Facţiunile eretice mai periculoase – de pildă, arienii radicali

(adepţii lui Eunomios şi Aetios) – sunt reprimate cu mai multă
violenţă. Eunomienii pierd dreptul de a testa şi de a primi
moştenire, asemenea şi maniheii.
 În mod evident, erezia devine o crimen publicum. Chiar dacă această legislaţie
nu a fost aplicată cu multă consecvenţă, sistematic şi continuu, este evidentă
noua orientare a politicii religioase a Statului, care devine garantul Ortodoxiei.

 Legile de interzicere a cultelor păgâne

 Teodosie este primul împărat care renunţă la titlul de pontifex maximus. Este
urmat de Graţian la distanţă de câteva luni.
 Primele legi îi vizează pe creştinii apostaţi, care pierd dreptul de a testa (381).
Se reiau interdicţiile ale unor practici religioase păgâne:
 ● sacrificiile sângeroase sunt interzise sub pedeapsa deportării (381, 382),
 ● practicile divinatorii sunt interzise sub ameninţarea pedepsei cu moartea
(385).
 Graţian înlătură din Senatul roman altarul Victoriei, suprimă imunităţile
vestalelor şi clericilor păgâni, confiscă veniturile şi anulează alocaţiile lor.
 Teodosie închide templele din multe oraşe orientale, rămân deschise numai cele
deţineau opere de artă. În 384, prefectul pretoriului Cynegios este trimis în
Egipt cu misiunea de a închide templele păgâne.
 În 391-394, legislaţia se înăspreşte: libertatea cultului păgân este suprimată
pentru Roma (24 febr. 391), pentru Egipt (16 iun. 391) şi pentru întreg imperiul
(8 nov. 392). Acest ultim edict suprimă complet libertatea cultelor păgâne şi
interzice practicile păgâne fără excepţie: interzice sacrificiile, indiferent dacă
erau săvârşite în public sau şi în spaţiul privat, indiferent de rangul social.
 Edictul din nov. 392 asimilează ofranda sacrificiilor şi
haruspicina lezmajestăţii, orice expresie a unui cult domestic -
adorarea statuilor, venerarea penaţilor (larilor) prin tămâieri,
atârnarea de ghirlande - era pedepsită prin impunerea unei
amenzi şi confiscarea proprietăţii.
 În 394, celebrarea Jocurilor Olimpice este interzisă, iar în 396
sunt interzise misterele eleusine. Religia tradiţională pierdea
orice drept legal de exprimare, imperiul devenea în mod oficial
creştin.
 Exista o singură excepţie de la acest deziderat: evreii, cultul
mozaic era tolerat (Codex Theodosianus, 16, 8, 9). Totuşi,
statutul evreilor se degradează, se adoptă măsuri discriminatorii,
menite a izola comunitatea iudaică: se interzic căsătoriilor mixte
(căsătoria mixtă în pofida interdicţiei este asimilată adulterului),
se interzice prozelitismului iudaic, se adoptă măsuri care să
ofere protecţie evreilor convertiţi la creştinism şi se interzicerea
circumcizia sclavilor creştini de către stăpânii lor evrei.