UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAȚIILE INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE

ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA ISTORIE

ANUL III

ISTORIA BISERICII MEDIEVALE

PROFESOR: BODO EDITH STUDENT: VAISĂRHOFER

IULIA
Cuprins
Mișcări eretice și schismă – definire termeni..............................................................................3

Geneza medievală și ereziile din secolele IV-VII........................................................................3

Diferențele teologice dintre Occident și Orient. Sinoadele Ecumenice între secolele IV-VII.7

Concluzii.......................................................................................................................................10

Bibliografie...................................................................................................................................11
 BISERICA ÎNTRE EREZIE ȘI SCHISMĂ LA ÎNCEPUTURILE EVULUI
MEDIU (SECOLELE IV-VII)

Mișcări eretice și schismă – definire termeni

Termenul de erezie (haeresis) înseamnă părere separată, eroare, sectă. El este întrebuinţat
pentru a arăta învăţăturile greşite, erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat
doctrina creştină aşa cum s-a predicat de către Sfinții Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat în
Biserică. Erezia este o alegere personală, o alegere făcută în afara tărâmului comunității
credincioase pentru a afirma propriile concepții eronate în fața celor proclamate ca adevărate de
Biserică ca interpret al Cuvântului lui Dumnezeu oral sau scris1.
Încă din primele secole au apărut și s-au răspândit numeroase mișcări eretice: sabelienii,
eudoxienii, marcioniții, valentinienii, pnevmatomahii, marchelienii, hiliașii, neasemănații,
meletienii, novatienii, donatiștii, patrusprezecinii, protopaschitii, frigii, pelagienii, evrocratiștii,
maniheii, eustatienii și mulți alții.
Mișcările eretice au fost divizate în două grupuri: prima din timpul biblic, de pe vremea Sfinților
Apostoli, și cealaltă din timpul patristic, de pe vremea marilor Sinoade Ecumenice.
Din punct de vedere tehnic, schisma derivă din grecescul ,,skhisma” care
înseamnă rupere, reprezintă o divizare a unității Bisericii care nu implică neapărat existența unei
erori doctrinare2.

Geneza medievală și ereziile din secolele IV-VII

Elemente precum: criza și situația critică din Imperiul Roman, sfârșitul păgânismului și
triumful creștinismului, tranziția între metoda de producție prin utilizarea sclavilor și cea feudală,
1
Cf. B. Sesboữ, Imágenes deformadas de Jesús, ed. Mensajero, Bilbao, 1999, p. 12.
2
Emilio Mitre Fernández, La iglesia en la edad media - una introducción historica, vol.I, ed. Sintesis, Madrid,
2003, p. 24.
invaziile barbare, printre altele definesc perioada cuprinsă între secolele IV-VII.
Din punct de vedere religios, creștinismul va fi punctul primordial în noua societate medievală
care va lua naștere din cenușa clasicei civilizații3.

Altfel spus, veacul al IV-lea marchează începutul unei noi epoci în istoria Bisericii și a gândirii
creștine. Un moment de mare importanță a fost reprezentat de convertirea la creștinism a
împăratului Constantin, când are loc tranziția de la Biserica persecutată spre Biserica tolerată,
care de-a lungul anilor și mai ales după întemeierea Constantinopolului, a fost tot mai favorizată.
De exemplu, arta creștină până atunci ascunsă în expresii funerale și limitate, dobândește noi
metode de expresie, liturghia adoptă stilul de la curte, dat fiind faptul că se stabiliște o legătură
între împărat și Dumnezeu, încep construcțiile noilor bazilici, și totodată se remarcă marii părinți
ai Bisericii, printre care se enumeră: Atanasie, Augustin din Capadochia, Eusebiu din Caesarea.
Noile condiții, de asemenea, se caracterizau prin aspecte și consecințe negative. Pe de-o
parte, a fost inițiată o mișcare de convertire în masă a populației la creștinism, ce trebuia să
acționeze în detrimetrul devotamentului și a vieții morale ale Bisericii. Pe de altă parte, protecția
imperială, care le oferea creștinilor timpul liber de care aveau nevoie pentru a-și urmări
speculațiile de-a lungul unor căi până acum aproape neexplorate, presupunea posibilitatea unei
condamnări imperiale, care conferea controverselor teologice o nuanță politică pe care nu au
avut-o până atunci4.
Pe fundalul acestui scenariu, s-au manifestat și răspândit mișcările eretice, dintre care
cele mai importante, în secolele IV-VII, au fost reprezentate de:

1. Erezii hristologice:

Arianismul: inițiat de Arie (256-336), preot din Alexandria, ce a susținut că ființa lui
Dumnezeu este unică, concluzionând că Fiul nu are o natura identică cu Tatăl. Punctul de plecare
al arianismului este reprezentat de un monoteism absolut, în așa fel încât Fiul să nu poată fi o
emanație a Tatălui, nici parte a substanței sale. În conceptia lui Arie, Fiul este prima creatură a
Tatălui, mărginit și capabil de a păcătui. Scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe Fiul face
parte din planul de creare a lumii, fiindcă Dumnezeu nu putea crea universul material decât cu
ajutorul unei ființe intermediare, presupunând, de asemenea, ideea conform căreia Trinitatea era
3
Emilio Mitre Fernández, Cristina Granda, Las grandes herejías de la Europa cristiana, II, ed. Istmo, Madrid, 1999,
pp. 21–22.
4
Justo L. González, Historia del pensamiento cristiano, vol. I, ed. Caribe, Santo Domingo, 2002, p. 254.
formată din trei ,,esențe” diferite, dintre care doar Dumnezeu Tatăl era necreat. Adepții
arianismului erau interesați mai ales de afirmarea adevăratei umanități a lui Isus. Prin urmare, ei
doreau ca divinitatea să fie exprimată în termeni de voință, astfel să permită credincioșilor să-l
imite și să-i repete acțiunile. Astfel, modelul fundamental arian a fost acela al unei creaturi
desăvârșite a cărei natură a fost întotdeauna creată și a cărei poziție a fost întotdeauna
subordonată și dependentă de voința Tatălui.
Apolinarismul: poartă numele celui ce a susținut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea.
Adepții apolinarismul afirmă că trupul omenesc nu poate exista prin el însusi, are nevoie de un
principiu animator în om, acest rol îl joacă sufletul, dar în cazul lui Isus, sufletul a fost înlocuit
de Logosul divin. Biserica nu a acceptat această învațătură deoarece concluzia ei e că Hristos
ar fi avut o umanitate anormală, el nu ar fi trait pe pământ ca om real.
Nestorianismul: doctrină susținută de patriarhul Nestorie al
Constantinopolului (380-440), care atribuia lui Isus Hristos două persoane: una umană și una
divină. Nestorie a concluzionat că divinitatea locuia în umanitate ca într-un templu și că nu a
fost unită sub o altă formă sufletului uman 5. Problema adevărată a intervenit atunci când
Nestorie s-a pronunțat împotriva termenului de ,,Maica Domnului” atribuit fecioarei Maria.
Patriarhul a văzut în aplicarea titlului de „Maica Domnului” pentru Maria o confuzie a divinului
și a umanului în Iisus Hristos. Potrivit acestuia, este acceptabil să o numim pe Maria „Maica lui
Hristos”, dar nu „Maica Domnului”.
Monofizismul: teza predicată de Eutihie (378-454), călugăr din Constantinopol, care a
afirmat că Isus Hristos nu are decât o singură fire, cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în
mod aparent. Eutihie refuză distincția între persoană și natură, spunând că dacă Isus Hristos e o
persoană, el nu poate avea două naturi. Monofiziții susțineau că firea omenească luată de Hristos
a fost absorbită de firea sa dumnezeiască, încât cea dintâi menționată a disparut cu desăvârsire.
S-a ajuns până la ideea conform căreia Hristos n-ar fi avut un trup omenesc real, ci un trup
aparent. Consecința monofizismului este concepția ce susține că dacă Hristos nu are pe lânga
firea lui divină și o fire omenească reală, atunci se nimicește întreaga operă de mântuire a
omului. Pneumatomanismul: se răspândește în a doua jumătate a
secolului al V-lea, iar întemeietorul acestei teze, Macedonie, nega dumnezeirea Spiritului Sfânt.
În conceptia adepților, Spiritul Sfânt, era o creatură. Aceasta a fost ca o nouă formă a
5
Gerardo Daniel Ramos, Trilogía “Teología del cambio de época”, vol. I, ed. Credo Ediciones, Buenos Aires,
2012, p. 109.
arianismului. Monotelismul: a apărut în secolul al VII-lea și se baza pe
principiul conform căruia Hristos are o dublă energie și o dublă voință. Monotelismul nu este
altceva decât o prelungire a monofizismului. 

2. Erezii eclesiologice
Donatismul: mișcare aparută în biserica nord-africană, in jurul disputei despre validitatea
tainelor și a caracterului moral al savârsitorului. Donatismul nu este o erezie în adevăratul sens al
cuvântului, ci mai degrabă o schismă, deși este bazat pe concepții eccleziastice greșite, ceea ce
poate conduce la o mișcare eretică. În 311, Caecilian este hirotonit episcop de Cartagina, iar în
paralel a apărut un grup de opozanți ce au declarat invalidă alegerea acestuia pe considerentul
conform căruia tainele bisericești nu pot fi săvârșite de un episcop pătat de păcate, dat fiind
faptul că Caecilian a fost compromis în timpul persecuțiilor. Problema s-a concretizat în
momentul în care partea oponentă a fost condusă de către Donatus, ce a încercat să creeze o
Biserică paralelă, extrem de rigidă, care să expulzeze orice membru considerat nedemn. Ambele
părți au apelat la arbitrajul împaratului Constantin cel Mare. Nivelul de pericol al donatismului a
fost unul ridicat pentru Biserică, astfel încât s-a ajuns la adoptarea unor măsuri represive.

3. Erezii legate de har

Peligianismul: este înțeles ca o reacție împotriva predestinaționismului, deoarece
a prezentat lucrările omului ca fiind consecința unei necesități a naturii 6. Pe de altă parte, a fost
prezentat ca o chemare la responsabilitatea personală. Inițiatorul acestei mișcări, Pelagius a
reacționat împotriva laxismului de mediu și a lansat o mișcare care invită la o viață creștină
exigentă, la coerența vieții și imitarea lui Hristos. Greșeala sa a constat în rolului harului. În
accepțiunea sa, relația dintre uman-divin se baza pe un Dumnezeu drept creator și un om liber.
Peligianismul susținea ideea conform căreia Dumnezeu nu vrea ca toți oamenii sa se mântuiască.
Cei ce se mântuiesc, e pentru că harul divin i-a ales spre mântuire din veci sau i-a predestinat să
scape de osândă.
Mesalianismul: desemnează membrii unei secte mistice ascete, ce au aparut în
Mesopotamia în jurul anului 350, sub conducerea lui Simeon de Mesopotamia, de unde s-au
răspândit în Siria, Armenia, Asia Mica și Tracia. Erezia consta în faptul că susțineau că harul și
păcatul coexista în suflet și după botez. Botezul nu are puterea să înlature păcatul, care își

6
Emilio Mitre Fernández, Cristina Granda, Las grandes herejías de la Europa cristiana, p. 29.
menține influența, paralel cu energia noua a harului, creștinul fiind ,,obiectul” unui dualism
permanent. Adepții mesalianismului voiau să se dedice cu totul rugăciunii, și pentru acest motiv
refuzau munca, trăind adesea din cerșit, astfel renunțau la bunurile acestei lumi, neavând locuințe
și dormind în stradă.

Diferențele teologice dintre Occident și Orient. Sinoadele Ecumenice între secolele IV-VII

Începând cu secolul al IV-lea, tendința celor două părți ale Imperiului Roman de a se
dezvolta separat a primit o mare importanță. Pe termen mai lung, înstrăinarea celor două părți și
apariția în fiecare dintre ele a unei culturi și a unei structuri sociale, religioase, politice deosebite,
a fost tot mai evidentă, cu precădere după prăbușirea Imperiului Roman de Apus, când societatea
romană occidentală a trebuit să se adapteze noilor realități din mai multe puncte de vedere.
În perioada de început al Evului Mediu, Imperiul a încetat să fie exclusiv roman pentru a deveni
creștin și universal. În cadrul acestui proces asistăm la un dogmatism ideologic care este impus
în mod deschis de puterile din ambele părți, atât din Occident, cât și din Orient. Biserica Romei a
cunoscut o cale de evoluție diferită față de Biserica Constantinopolului, ceea ce explică
diferențele care s-au produs treptat și neînțelegerile ce deveneau tot mai evidente.
Una dintre cele mai mari diferențe dintre Orient și Occident a fost nivelul lor
diferit de evanghelizare: în partea de est a Imperiului, pătrunderea și influența creștinismului au
fost întotdeauna mult mai intense. Constantinopolul, va fi de la început, un simbol viu al unui
imperiu nu numai al structurilor creștine, ci progresiv de neînțeles în afara lor 7. Altfel spus, au
fost stabilite două concepții teologice diferite: cea mai speculativă și mistică din Est și cea mai
instituțională și realistă din Occident.
Între secolele IV-VII s-au produs o serie de
neînțelegeri și dispute între Răsărit și Apus, un exemplu în acest sens este așa-numita ,,schismă
acaciană” (nume dat după patriarhul Acacio), dintre 484-519, care a provocat o oarecare ruptură
între patriarhie și papalitate. Papa Gelasius susținea că pe pământ existau doar două puteri pe
pământ înzestrate cu o semnificație divină: autoritatea pontifilor și puterea imperială, fapt ce se
afla în contradicție cu noile pretenții ale patriarhului8.
7
Susana Fioretti, „Relaciones entre cristianidad oriental y occidental en la antigüedad tardía”, în Analele Facultății
de Științe Umaniste și Centrului Regional Universitar Bariloche, San Carlos de Bariloche, 2009, pp. 2–3.
8
Emilio Mitre Fernández, Cristina Granda, Las grandes herejías de la Europa cristiana, p. 32.
 O altă caracteristică a secolelor IV-VII din punct de vedere religios, a fost reprezentată de
organizarea Sinoadelor (Conciliilor) Ecumenice, pentru a rezolva diferite probleme atunci când
nu s-a putut ajunge la un consens prin simple discuții.
Cele șapte Concilii Ecumenice acoperă perioada dintre 325 și 757,
iar deciziile adoptate în cadrul lor constituie temelia învățăturii creștine acceptate de ramura
răsăriteană și de cea apuseană a Bisericii Creștine9.
1. Primul Sinod Ecumenic de la Niceea: a fost convocat de către împăratul Constantin,
la 20 mai 325. Principalul motiv pentru care a fost organizat Sinodul îl reprezenta
arianismul, erezie ce a reușit să producă pentru prima oară de la triumful
creștinismului, o divizare a credincioșilor, dar în cele din urmă a fost combătut. În
cadrul Conciliului au fost adoptate 20 de hotărâri, printre care Crezul de la Nicea,
Canonul Sfintei Scripturi, măsuri legate de sărbătoarea Paștelui. De asemenea au fost
stabilite câteva puncte legate de organizarea și importanța bisericească, de natură
morală și teritorială. Sinodul s-a bucurat de participarea a 318 episcopi, dintre care iese
în evidență personalitatea lui Atanasie din Alexandria, care s-a dovedit a fi un apărător
al credinței creștine și a Bisericii. Conciliul de la Niceea a luat sfârșit la data de 25 iulie
325.
2. Al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol): a fost convocat de către împăratul
Teodosie I, în 381, cu intenția de a eradica complet arianismul și de a condamna noile
mișcări eretice ale lui Apolinarie și ale lui Macedonie, formulând învățătura despre
umanitatea lui Hristos și unitatea Sfintei Treimi. Măsurile adoptate în cadrul Sinodului
au stat în completarea hotărârilor de la primul Sinod Ecumenic. Au participat 150 de
episcopi, printre care se enumeră Grigore de la Nyssa și Grigore Teologul, ce au deținut
un rol deosebit de important în dezvoltarea învățăturii creștine.
3. Al treilea Sinod Ecumenic (Efes): a fost organizat în 22 iunie 431, pe vremea
împăratului Teodosie al II-lea. Principala problemă dezbătută a fost cea a
nestorianismului, ce a fost condamnat datorită insistenței excesive asupra naturii
umane a lui Hristos, în defavoarea naturii Sale divine. Sinodul a început însă în grabă,
înainte ca episcopii din Apus să poată ajunge. Atmosfera acestuia a fost tensionată,
plină de confruntări și de acuzații reciproce. Sinodul a declarat că textul Crezului niceo-

9
https://www.crestinortodox.ro/credinta/sinoadele-ecumenice-bisericii-69801.html , 28.10.2020, ora 12:00
 constantinopolitan era complet și a interzis orice modificare ulterioară a acestuia. Pe
lângă nestorianism, a fost condamnat și pelagianismul. La acest Sinod au participat 200
de episcopi, printre care și Chiril al Alexandriei care s-a dovedit un aparator al
creștinătății, luptând pentru respingerea și anatemizarea lui Nestorie. Conciliul a luat
sfârșit pe 31 iulie 431.
4. Al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon): a fost convocat de către împărătul Marcian
și soția acestuia, Pulcheria, în 451, cu scopul de a combate o nouă erezie apărută:
monofizismul. Sinodul a stabilit că au existat două firi desăvârșite, unite în mod
,,neamestecat, neschimbat, nedespărțit, neîmpărțit”. Hotărârile Sinodolui au fost
exprimate printr-o mărturisire de credință cunoscută sub numele de Mărturia de la
Calcedon. Printre celelalte hotărâri adoptate s-a aflat una neacceptată de Biserica
apuseană: canonul prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de
,,patriarh”, reafirmându-se hotărârea de la al doilea Sinod Ecumenic care făcea referire
la întâietatea episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai putin peste cea
a Romei. În cadrul Conciliului au participat 650 de episcopi.
5. Al cincilea Sinod Ecumenic (Constantinopol): a fost organizat în timpul împăratului
Iustinian, în 553, datorită faptului că în ciuda Conciliului anterior, monofizismul
continuase în unele părți. Acestei cauze i se adaugă disputele personale dintre episcopi
și implicarea statului în problemele teologice.  În cadrul Sinodolui a apărut o
neînțelegere între episcopii răsăriteni și cei din Apus privind anatemizarea morților,
astfel pentru un timp numele papei a fost șters din scripte. Ruptura dintre Răsărit și
Apus în secolul al VI-lea  a fost evitată prin eforturile lui Iustinian. Pe de altă parte,
Conciliul a confirmat învățătura Bisericii privind dubla natură . 165 de episcopi au fost
prezenți la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol.
6. Al șaselea Sinod Ecumenic (Constantinopol): convocat de către împăratul Constantin
al IV-lea Pogonatos, a avut loc în anul 680. Cauza principală pentru organizarea unui
nou Conciliu a fost reprezentată de monotelism, ce a produs adevărate tuburări atât la
nivel bisericesc, cât și în stat. După dezbateri aprinse, al șaselea Sinod Ecumenic a
reușit să stingă controversa monotelita, sustinatorii monotelismului au fost condamnați,
stabilindu-se că ,, Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu
lucrând minuni, înviind din morți și urcând la cer, ca Om lucrând faptele cotidiene ale
 vietii. Fiecare fire isi exercita propria ei voie”. În cadrul Sinodului au participat 170 de
episcopi.
7. Al șaptelea Sinod Ecumenic (Niceea): a fost convocat de către împărăteasa Irina, la
787, datorită controversei referitoare la icoane și la locul lor în închinarea ortodoxă. În
cadrul Conciliului au participat 287 de episcopi.

Concluzii

Relațiile dintre lumea orientală și cea occidentală de-a lungul Evului Mediu s-au bazat pe
legăturile bisericești. Relația dintre cele două părți a evoluat într-un mod iregulat, date fiind căile
de progres diferite: lumea occidentală frământată de atacurile barbare și lumea orientală care și-a
păstrat identitatea, cel puțin aparent, până în secolul al XV-lea.
Începând cu secolul al IV-lea s-a definitivat dogma și ritualul bisericesc, iar creștinismul
s-a răspândit în masă. În Occident, Biserica a devenit de-a lungul Evului Mediu o suprastructură
ideologică, atingând o sferă de influență puternică. Treptat, în cadrul dogmelor și a principiilor
bisericești au apărut contestații la adresa unității bisericii, manifestate sub mișcări eretice. Unele
erezii au prins contur și au reprezentat un adevărat pericol, până la nivelul în care a fost nevoie
de organizarea Sinoadelor Ecumenice pentru a menține pacea și unitatea bisericească.

Bibliografie
Cf. B. Sesboữ, Imágenes deformadas de Jesús, ed. Mensajero, Bilbao, 1999

Emilio Mitre Fernández, La iglesia en la edad media - una introducción historica, vol.I, ed.
Sintesis, Madrid, 2003

Emilio Mitre Fernández, Cristina Granda, Las grandes herejías de la Europa cristiana, II, ed.
Istmo, Madrid, 1999

Emilio Moreno Cebada, Las herejías, los cismas y los errores, vol.I ed. Moreno y Roig,
Barcelona, 1880

Gerardo Daniel Ramos, Trilogía “Teología del cambio de época”, vol. I ed. Credo Ediciones,
Buenos Aires, 2012

Jacques Paul Migne, Diccionario de las herejías, errores y cismas á la iglesia de Jesucristo
desde el siglo primero de la era cristiana hasta los tiempos presentes, vol.I, Madrid, 1850

Justo L. González, Historia del pensamiento cristiano, vol.I, ed. Caribe, Santo Domingo, 2002

Vladimir Guette, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu biserica răsăriteană,
ed. Apologeticum, 2005

Visarion Moldoveanu, Ereziile Apusului, vol.I, Society of Orthodox Studies, Salonic, 2007

Susana Fioretti, Relaciones entre cristiandad oriental y occidental en la antigüedad tardía, în

Analele Facultății de Științe Umaniste și Centrului Regional Universitar Bariloche, San Carlos
de Bariloche, 2009