Bisericile apusene în secolele XIX-XX

1. Catolicismul în Italia
În secolele XIX-XX, trei mari evenimente marchează istoria catolicismului în Italia:
făurirea unităţii politice a Italiei, desfiinţarea statului papal (20 septembrie 1870) şi reînfiinţarea
sa, la 11 februarie 1929.
Spre deosebire de alte state, Italia era fărâmată din punct de vedere politic în mici
stătuleţe care rivalizau între ele, fiind, când sub stăpânire franceză, când sub stăpânire spaniolă
sau austriacă. Alături de aceste state exista (se adăuga) statul papal. După căderea lui Napoleon I
(1806-1814), statul papal a fost refăcut chiar cu sprijinul Rusiei şi al Turciei. Iezuiţii au împânzit
din nou Europa, pentru a întări catolicismul, care a avut de suferit de pe urma Revoluţiei
franceze şi a Imperialismului napolenian.
Poporul italian, nemulţumit de situaţia politico-socială existentă, a sprijinit acţiunile
revoluţionare iniţiate de „carbonari” (membri ai unor societăţi revoluţionare secrete care luptau
împotriva absolutismului şi pentru unificarea şi independenţa Italiei) şi conduse de Giussepe
Garibaldi (1882) şi Giussepe Mazzini (1872).
În 1848, revoluţionarii au ocupat Roma, fiind proclamată Republica italiană, condusă de
G. Mazzini. Papa Pius al IX-lea (1846-1878) s-a refugiat la Gaieta, în regatul de Neapole, de
unde s-a întors abia în 1850. Pentru restabilirea autorităţii papale, subminată de revoluţionari,
papa a proclamat, prin enciclica Innefabilis Deus (8 decembrie 1854), dogma Immaculata
conceptio beatae Mariae virginis – Imaculata concepţie a Sfintei Fecioare Maria – învăţătură
combătută de Bernard de Clairvaux (1153) şi Toma d’Aguina (1274). Proclamarea acestei
dogme fără consultarea prealabilă a sinodului crea premizele dogmatizării infailibilităţii papale.
Cu toate acestea, procesul de unificare a Italiei, cu excepţia câtorva teritorii care alcătuiau
statul papal, a fost încheiat în 1859. Conducerea Italiei a fost preluată de regele Piemontului
(Sardiniei), Victor Emanuel II (1861-1878).
În urma unificării Italiei, în 1859, papei nu i-au mai rămas decât Roma şi Lazio, fiind
protejat de o garnizoană franceză1.
Prin Convenţia din septembrie 1864, regatul Italiei se angaja să nu atace statul papal, însă
Garibaldi a întreprins o campanie antipapală, fiind înfrânt de francezi, aproape de Mentana.
Napoleon III (1852-1870) a fost luat prizonier la Sedan (2 septembrie 1870), în urma
războiului din Germania. Astfel, statul papal a rămas fără protecţie. Roma a fost atacată din nou

1
Notă: Între anii 754-755, regatul longobarzilor din Italia centrală a fost cucerit de Pepin cel Scurt (741-768).
Aceste teritorii au fost donate papei Ştefan II (752-757) ca Patrimonium Sancti Petri, înfiinţându-se astfel Republica
Romanorum (statul papal) care a durat până în 1870.
1
de Garibaldi, care conducea armata italiană, fiind cucerită în 20 septembrie 1870 şi astfel statul
papal a fost desfiinţat.
Papa Pius IX s-a închis în Vatican şi a refuzat orice tratative. Legea garanţiilor, din 13
mai 1871, care asigura Papei inviolabilitatea persoanei, dreptul de a întreţine misiuni diplomatice
cu alte state, dreptul de a numi singur episcopi, fără amestecul statului, o rentă anuală de
3.250.000 de lire, dar Biserică separată complet de stat, nu a fost semnată decât de guvern. Papa
a continuat să protesteze împotriva anexării, situaţie menţinută până la 11 februarie 1929.
Transferarea capitalei la Roma şi stabilirea reşedinţei suveranului în palatul papal de pe
Quirinal au arătat caracterul anticlerical al noului stat. Curtea regală a fost evitată de suveranii
pontifi şi de aristocraţia catolică a Romei.
Guvernul s-a manifestat ostil faţă de Biserică. Multe mânăstiri, printre care şi celebra
abaţie de la Monstecassino, au fost etatizate şi în parte transformate în şcoli şi cazărmi. În şcoli s-
a interzis învăţământul religios.
Papalitatea a continuat să protesteze împotriva desfiinţării statului papal; suveranul pontif
nu era proprietarul ci doar administratorul bunurilor bisericeşti.
Starea tensionată dintre papă şi statul italian nu putea continua multă vreme; ambele părţi
erau interesate de găsirea unei modalităţi de împăcare.
Prin Convenţia de la Quirinal şi Concordatul de la Lateran (acordurile Laterane),
semnate în 11 februarie 1929, papa Pius XI (1922-1939), reprezentat de cardinalul secretar de
stat, Pietro Gasparri, a încheiat un acord cu statul italian, guvernat de dictatorul fascist Benito
Mussolini, prin care se recunoştea suveranitatea noului stat Cetatea Vaticanului (Citta del
Vaticano), cu o suprafaţă de doar 44 de hectare.
Deşi este unul dintre cele mai mici state din lume, statul papal beneficiază de toate
prerogativele unui stat laic: teritoriu, armată, conducere organizată, reprezentanţi diplomatici –
numiţi „minţi apostolice”, oficiu poştal, radio, televiziune, cale ferată, companie de transport
aerian, monedă proprie.
Acest acord anula Legea garanţilor din 1871; Bisericii catolice i-au fost acordate şi mai
multe drepturi: învăţământ religios în şcoala primară şi gimnazială, căsătoria religioasă,
recunoaşterea congregaţiilor religioase.
Catolicismul era declarat religie oficială a statului italian, cu motivarea că între cele două
state există relaţii speciale.
Acest acord a funcţionat până la 18 februarie 1984, când a fost invalidat de Concordatul
încheiat între Vatican şi statul italian, fiecare socotindu-se în domeniul său independente şi
suverane; concordatul a fost semnat în timpul papei Ioan Paul al II-lea (22 octombrie 1978-2005).

2
 De acum înainte, catolicismul nu mai este o religie oficială în statul italian, iar
învăţământul religios nu mai este obligatoriu în şcoli, ci facultativ.
Un nou Concordat, semnat în 3 iunie 1985, de primul-ministru Bettino Craxi şi cardinalul
secretar de stat Agostino Cassaroli, prevedea că religia catolică nu mai este religie de stat în
Italia.

2. Catolicismul în Franţa
După revoluţia din 1789, catolicismul a avut numeroase conflicte cu statul francez;
biserica romano-catolică a avut cel mai mult de suferit de pe urma măsurilor luate de Napoleon I
Bonaparte.
Papa Pius VI (1775-1799) a fost exilat în Franţa, unde a murit, în 29 august 1799;
succesorul său, Pius VII (1800-1823), a păstorit în captivitate, la Fontainebleau, lângă Paris,
începând din 1812; obligat de Napoleon, el a semnat un nou concordat în 1813, prin care
consfinţea la desfiinţarea statului papal şi la stabilirea reşedinţei pontificale în Franţa.
După înlăturarea definitivă a lui Napoleon (29 iunie 1815) papa a revenit la Roma unde,
cu ajutorul iezuiţilor, a demarat procesul de restaurare a catolicismului, prin combaterea şi
înlăturarea principiilor revoluţionare.
Instabilitatea politică din Franţa nu a oferit Bisericii condiţii normale de acţionare;
revoluţia din 1830 a adus în locul dinastiei de Bourbon un rege burghez – Ludovic Filip (1830-
1848) care a demisionat în 1848, când a fost instaurată a doua Republică franceză (1848-1852).
În 1852, Napoleon III (1852-1870) reinstaurează monarhia; imperiul rezistă până la 2
septembrie 1870, când Germania a câştigat războiul împotriva Franţei, prin bătălia de la Sedan; a
fost instaurată a treia Republică franceză (1870-10 iunie 1940).
După încheierea celui de al doilea război mondial, a fost instaurată a IV-a Republică
franceză (16 februarie 1947), înlocuită la 8 ianuarie 1959 de a V-a Republică. Primul preşedinte
al Franţei a fost Charles de Gaulle (1959-1969).
Frământată de atâtea schimbări politice şi puternic influenţată de ideile Revoluţiei, Franţa
a devenit un stat extrem de secularizat, populaţia adoptând indiferentismul şi ateismul; o
pronunţată atitudine ostilă faţă de biserică se remarcă în scrierile lui Voltaire (1778), Charles
de Montesquieu (1755), Rousseau (1778), care au influenţat spiritul anticlerical al
milioanelor de cititori.
La sfârşitul secolului XIX, în Franţa s-a profilat un spirit anticlerical tot mai pronunţat.
În 1877, politicianul Leon Gambetta (1882) considera clericalismul duşmanul Franţei.
Republicanii sprijiniţi de francmasoni încep lupta împotriva Bisericii.

3
 În 1873, s-a interzis universităţilor catolice să mai acorde titluri academice; începând din
martie 1880, au fost desfiinţate toate şcolile şi grupările iezuite; celelalte congregaţii au fost
obligate ca în termen de 3 luni să-şi obţină autorizaţie de funcţionare; au fost desfiinţate posturile
de preoţi militari şi confesori din spitale, s-a liberalizat divorţul, s-a introdus practica incinerării;
în tribunale nu se depunea jurământul pe Sfânta Cruce şi repaosul duminical a fost desfiinţat.
În cele din urmă, prin legea lui Emile Combes (1921), din 9 decembrie 1905, Biserica
romano-catolică din Franţa a fost separată de stat. Legea mai prevedea: desfiinţarea tuturor
congregaţiilor religioase, interzicerea religiei în şcoli, secularizarea averilor bisericeşti. Ea a fost
combătută cu vehemenţă de papa Pius X (1903-1914), iar, în unele regiuni, credincioşii catolici
s-au revoltat, reuşind să-şi menţină în folosinţă vechile Biserici, pe baza drepturilor de asociere.
Legea a rămas însă în vigoare până azi.
În ciuda anticlericalismului şi a liberalismului revoluţionar, catolicismul s-a menţinut în
Franţa şi a cunoscut chiar perioade de înflorire datorită organizării riguroase şi pietăţii poporului
francez.
Apariţia Maicii Domnului la Lourdes, în 1858, relatată de păstoriţa Bernadett Soubirous,
a dezvoltat o puternică pietate populară, care se împleteşte cu cinstirea adusă Fecioarei din
Orleans – Jeanne d’Arc (1431), beatificată în 1909. De asemenea cotidianul La Croix, editat la
Paris în 1882, apăra interesele Bisericii catolice din Franţa.
Alte două mişcări extremiste franceze au creat mari probleme papalităţii. În 1890, un
grup de studenţi de la Colegiul Stanislav din Paris a iniţiat mişcarea Sillon, în scopul concilierii
între creştinism şi noua societate franceză, formată în urma Revoluţiei din 1789, mişcare care era
condusă de Marc Songmier (1950) şi care promova o politică de stânga, având ca organ de
propagandă, începând din 1894, revista Le Sillon, sub redacţia lui P. Renaudin. Această mişcare
a fost condamnată de Pius X, printr-o enciclică acordată episcopatului francez, la 25 august 1910.
Papa a acuzat mişcarea de infiltraţii moderniste, pretenţii la autonomie faţă de ierarhia catolică şi
alianţă cu necatolicii.
Sub conducerea lui Charles Maurras (1952), a apărut mişcarea de dreapta, în jurul
revistei lunare L’Action française, percepută ca o nouă formă de modernism politic şi social.
Această mişcare a fost condamnată de papii Pius X şi Pius XI (1922-1939), în 26 ianuarie 1914,
respectiv în 1926.
3. Catolicismul în Germania
Revoluţia franceză a avut un puternic impact şi asupra Bisericii germane, ducând la
secularizarea bisericii, mai ales în urma măsurilor luate de Napoleon I. După căderea acestuia,
Biserica şi-a consolidat poziţia considerabil, prin încheierea concordatelor cu statul german.

4
 Cu Bavaria s-a încheiat un concordat în 1817, prin care se stabilea aria jurisdicţională a
arhiepiscopiilor de München-Freining, Bamberg-Würzburg şi Eichstätt-Speyer; regele numea
episcopii şi papa îi confirma. Episcopii aveau deplină libertate privind legăturile cu Roma şi
supravegheau credinţa şi moralitatea catolică chiar şi în şcolile publice. Episcopiile, catedralele
şi seminariile erau dotate din fondurile statului.
Un acord similar s-a încheiat şi cu Hanovra, în 1824, regele desemnând titularii unei
episcopii dintre trei candidaţi.
Cu Prusia şi landul Baden-Wurttemberg au fost încheiate acorduri în 1821, stabilindu-se
numărul şi jurisdicţia episcopilor.
În general, în Germania, Biserica avea cea mai bună şi mai precisă reglementare juridică.
Aici există două curente: spiritul liberal german, care era de acord ca episcopatul să rămână în
legătură cu papalitatea, însă milita pentru o biserică autonomă, bazată pe principiul sinodal; pe
de altă parte, se afirmă conservatorismul catolic, reprezentat de profesorul Joseph Gores, din
München, (1884), care milita pentru revigorarea catolicismului de tip medieval.
Conflicte mai acute între Biserică şi stat în spaţiul german au fost cauzate de problema
căsătoriilor mixte (1837-1840) şi a învăţământului (1871-1877).
a) Problema căsătoriilor mixte
Încă din 1803, s-a încercat reglementarea problemei căsătoriei mixte, de către guvernul
Prusiei, pe baza principiului – copiii urmează religia tatălui.
Papa Pius VIII (1829-1830) a cerut preoţilor catolici, în 1830, să nu mai oficieze
căsătoriile mixte, dacă soţii nu-şi dau în prealabil consimţământul pentru creşterea copiilor în
credinţa catolică.
Pentru că taina căsătoriei constă în declaraţia mirilor de a trăi împreună, episcopii
germani vor permite preoţilor să oficieze căsătorii mixte, chiar dacă soţul protestant nu
consimţea la declaraţia cerută de Papă.
În 1835, episcopul Clement August von Droste-Vischering de Köln şi Martin von Dunin
de Gnesen-Poseu au interzis oficierea acestor căsătorii mixte. Ei au fost întemniţaţi din ordinul
guvernului, însă noul rege al Prusiei, Friedrich Wilhelm IV (1840-1861) i-a eliberat, reluând
relaţiile cu Roma, şi astfel conflictul s-a stins, în 1840.
b) Problema învăţământului sau lupta pentru cultură – Kulturkampf
Tot ca rezultat al spiritului liberal, s-a declanşat, în Germania, mişcarea de etatizare, care
viza viaţa si instituţiile bisericeşti. Mişcarea de etatizare a fost susţinută în Germania de
cancelarul Otto von Bismarck (1815-1898).

5
 Expresia Kulturkampf, folosită pentru prima dată de deputatul liberal R. Virchov, la 17
ianuarie 1873, a devenit denumirea oficială a mişcării etatiste promovată de legea alcătuită de
ministrul cultelor A. Falk şi aprobată de parlamentul german, la 11 şi 14 mai 1873.
Această lege promulga controlul statului asupra întregii vieţi bisericeşti (formarea
clerului, numirea şi depunerea preoţilor, excomunicarea credincioşilor). Aplicarea acestei legi a
avut urmări grave: au fost arestaţi preoţi şi episcopi, a fost sistată salarizarea clerului. S-a creat o
situaţie generală similară disputei pentru investitură, faţă de care Bismarck s-a arătat intransigent,
declarând: „Noi nu mergem la Canossa”, prin care făcea aluzie la gestul lui Henric IV (1056-
1106).
Papa Pius IX (1847-1878) a cerut clerului german, sub ameninţarea excomunicării, să
slujească intereselor bisericeşti, rămânând în dependenţă faţă de Roma.
Puternicul partid catolic de centru, înfiinţat în 1870, şi sprijinul venit din partea a 3/8 din
populaţia Germaniei a menţinut Biserica catolică germană pe poziţii, şi, în cele din urmă
cancelarul Bismarck a cedat, înţelegând că este imposibilă laicizarea catolicismului. Conflictul a
fost înlăturat în timpul papei Leon XIII (1878-1903). Mişcarea Kulturkampf a fost desfiinţată
prin legile aprobate la 21 mai 1876 şi 27 aprilie 1877. Episcopii destituiţi au fost reabilitaţi. S-a
desfiinţat obligativitatea serviciului militar şi a examenului de stat pentru preoţi. Învăţământul
religios din şcolile laice era din nou liber, controlul statului exercitându-se numai la numirea
definitivă a clericilor.
Biserica şi nazismul
Imperiul german fondat de Bismarck, în 18 ianuarie 1871 a fost învins sub împăratul
Wilhelm II (1888-1914) de Puterile Aliate (Franţa, Anglia, Italia, România şi SUA). În urma
tratatului de la Versailles (28 iunie 1919), Germania a pierdut toate coloniile din Africa şi
Oceanul Pacific, fiind obligată să retrocedeze Franţei Alsacia şi Lorena.
Vaticanul a reuşit să-şi asigure controlul asupra Bisericii catolice din Germania, prin
concordatul încheiat de papa Pius XI (1922-1939), cu Reich-ul german, la 20 iulie 1933. Cu
toate acestea, în timpul dictaturii lui Adolf Hitler (1933-1945), clerul catolic german a avut mult
de suferit.
Iniţial mişcarea naţional-socialistă a fost acceptată de mulţi catolici, întrucât ei nu vedeau
în ea nici un pericol pentru Biserică. Această mişcare naţional socialistă era percepută mai
degrabă ca o echilibrare a forţelor politice după Primul Război Mondial, dominant fiind Partidul
Social-Democrat. Treptat, mişcarea naţional-socialistă şi-a asumat aspectul unei ideologii
filosofice, percepută aproape ca o religie. Naţional-socialismul propaga în Germania doctrina
antropologică a rasei, pe de o parte, acest curent politic combătea evreii, iezuiţii, masonii, pe de
altă parte, ea se baza pe literatura anti-creştină a ultimelor decenii.
6
 Germanii, nemulţumiţi de consecinţele tragice ale tratatului de la Versailles, au susţinut
noua ideologie, chiar şi unii catolici au acceptat politica nazistă, însă au refuzat doctrina ei.
Iniţial, episcopatul catolic a interzis aderarea catolicilor la acest partid, însă numirea lui Hitler în
funcţia de cancelar (30 ianuarie 1933), ponderea Partidului Naţional-Socialist în Parlament, după
alegeri (44%) şi Concordatul încheiat cu Vaticanul i-au determinat pe episcopi să ridice
interdicţia.
O dată cu instaurarea dictaturii naziste şi prin abolirea constituţiei, Parlamentul era
formal; catolicilor le-a fost desfiinţat Partidul, dar şi organizaţiile şi asociaţiile.
Mânăstirile au fost închise; clericii au fost trimişi în lagăre de concentrare, iar populaţia
era îndemnată să abandoneze biserica. Cenzura controla toate sectoarele vieţii bisericeşti. S-au
înscenat procese privind moralitatea preoţilor şi călugărilor pentru a compromite ierarhia
bisericească. La acelaşi tratament au fost supuşi atât protestanţii, cât şi evreii.
Vaticanul a luat o poziţie oficială la cererea Secretariatului de Stat, cardinalul Fanhaber
din München. A pregătit textul enciclicei Mit Brenender Sorge (Cu înflăcărată grijă), emise de
papa Pius XI (14 mai 1937); prin această enciclică se urmărea întărirea catolicilor în credinţă, de
vreme ce puterea politică a înăsprit opresiunile.
O dată cu căderea regimului nazist s-au încheiat şi persecutările.
Biserica Catolică din Germania reprezintă o mare putere; din cei peste 80 de milioane de
locuitori, înregistraţi după reunificarea Germaniei, 35 de milioane sunt romano-catolici.

Conciliul I Vatican
Conciliul I Vatican (1839-1870) reprezintă un eveniment major în viaţa Bisericii Catolice,
care, prin proclamarea dogmelor primatului şi a infailibilităţii papale, a atins apogeul dezvoltării
sale. Conciliul a stârnit discuţii aprinse, soldate cu o nouă scindare în sânul Bisericii Catolice
prin formarea Bisericii Vechilor Catolici, şi a deteriorat relaţiile cu ortodocşii. Pe de altă parte,
Conciliul trebuie analizat şi din perspectiva contextului politico-religios existent în Europa, după
Revoluţia Franceză, şi amplificat de celelalte revoluţii din prima jumătate a secolului XIX.
Dorinţa de emancipare naţională şi de independenţă statală a diferitelor naţiuni din
Europa se opunea centralismului şi absolutismului promovat de marile imperii. Catolicismul a
trebuit să facă faţă acestor idealuri naţionale ale popoarelor europene.
Prin intermediul Concordatelor, papalitatea a reuşit să-şi exercite controlul asupra
catolicilor din diferitele state.
După 1848, s-au emis tot mai multe legi care garantau: libertatea de conştiinţă, egalitatea
confesională şi consfinţeau separarea bisericii de stat. Deşi tolerate de Vatican, aceste

7
reglementări contraveneau dreptului canonic roman. La acestea se adaugă o puternică tendinţă de
laicizare, îndeosebi în spaţiul german, care a contribuit la profilarea unui curent anti-papal
manifestat şi în Italia. În anul 1870, trupele lui Garibaldi au ocupat Roma şi au desfiinţat statul
papal. Prin Legea Garanţiilor, din 15 mai 1871, se asigura papei inviolabilitatea persoanei şi o
rentă anuală de 3.225.000 de franci, iar ca reşedinţă, Palatul Lateran.
Intuind probabil schimbarea care va urma în Italia, papa Pius IX (1846-1878) a proclamat,
la 8 decembrie 1854, fără convocarea Sinodului, dogma Immaculata Conceptio Beatae Mariae
Viriginis, învăţătură combătută de teologii Bernard de Clairvan (1153) şi Toma d’Aquino
(1274). Această dogmă, instituită fără consultarea prealabilă a sinodului, crea premisele
dogmatizării infailibilităţii papei. Tot în acest scop a fost emisă şi enciclica Ad Orientales, in
suprema Petri Sede (6 ianuarie 1848), în care el cerea ortodocşilor să intre în comuniune cu
Sfântul Scaun al lui Petru, care este temelia adevăratei Biserici a lui Hristos. La această
provocare, patriarhii răsăriteni şi sinoadele Bisericilor lor au răspuns, la 6 mai 1848, precizând că
primatul papal este înţeles în consens cu cele stabilite de Sinoadele ecumenice, iar ceea ce li se
cere de către pontiful roman, consideră „nelegiuit şi pierzător de suflet”.
Deşi scopul urmărit de conciliu (proclamarea dogmelor primatului şi infailibilităţii papei)
nu a fost divulgat în mod direct şi oficial, unii teologi catolici au pregătit opinia publică în
legătură cu impunerea acestor dogme, prin lucrările lor, de exemplu:
 filosoful Joseph de Maistre (1821) susţinea în lucrarea sa Du Pape (1819) că fără Papa
n-ar fi posibilă credinţa şi ordinea socială;
 la 8 decembrie 1864, papa Pius IX a publicat enciclica Quanta Cura, unde era expusă
doctrina catolică însoţită de un Syllabus (tabletă / însemnare) – un catalog ce cuprindea
80 de erezii şi curente filosofice moderne, condamnate de el, socotite în contradicţie cu
doctrina Bisericii sau chiar eretice. Dintre rătăcirile moderniste condamnate de Syllabus
errorum se pot menţiona: panteismul, naturalismul, raţionalismul absolut, indiferentismul,
ateismul, francmasoneria.
Cu această ocazie papa comunica unor episcopi intenţia sa de a convoca un conciliu
general.
Prin enciclica Aeterni Patris, din 21 iunie 1868, papa Pius IX a convocat la Vatican
conciliul general pentru 8 decembrie 1869. Din cei 1050 episcopi cu drept de vot, s-au prezentat
mai puţin de 700.
La 9 martie 1865, era instituită „Congregaţia Directoare” care urma să se ocupe de
pregătirea conciliului şi elaborarea celor 50 de schemata – proiecte de definiţii. Pentru a crea mai
mult spaţiu pentru discuţii, regulamentul prevedea ca fiecare schemata să fie aprobată sau
respinsă prin vot. Lucrările Conciliului s-au derulat în:
8
 a) Congregaţii generale (89), urmărind discutarea şi votul provizoriu al unui proiect;
b) Sesiuni publice (4), care acordau vot definitiv decretelor.
Discuţiile s-au concentrat asupra a două scheme sau constituţii dogmatice: De Doctrina
Christi şi De Ecclesia.
1. Schema De Doctrina Christi a fost votată în sesiunea a treia (24 aprilie 1870), fiind
aprobată definiţia Dei Filius, care expunea învăţătura romano-catolică în punctele atacate
de curentele raţionaliste ale vremii (kantianismul şi pozitivismul).
2. Ajungându-se la discutarea schemei De Ecclesia, un grup restrâns de episcopi au cerut
papei să treacă pe ordinea de zi a conciliului şi problema infailibilităţii papei. La 6 martie
1870 a fost trecut în programul conciliului un pasaj prin care se definea infailibilitatea
papei, care urma să fie discutat înaintea schemei despre Biserică.
Contra noii dogme au protestat un grup de arhiepiscopi şi episcopi, care au precizat că
această dogmă desfigurează fiinţa adevărată a Bisericii, provocând noi dezbinări. Când episcopul
Guich de Bologna, arătând că în tradiţia Bisericii decretele papale aveau ca suport legal votul
conciliului, Pius IX a ripostat energic şi autoritar: „La tradizione sono io; io sono la Chiesa”. Prin
urmare, demersul nu mai putea fi oprit, iar papa îşi atinsese scopul.
La 13 iulie 1870, s-a trecut la un vot de probă. Din 601 de votanţi, 451 au votat favorabil,
88, împotrivă, 62 abţineri.
Opozanţii au încercat încă o dată să împiedice aprobarea dogmei, cerând asigurări papei
că infailibilitatea nu se poate exercita decât cu acordul episcopatului, respectiv al Conciliului.
În cele din urmă, în şedinţa a patra (18 iulie 1870), a fost aprobată, cu 535 voturi pentru,
2 voturi împotrivă, cea de a doua definiţie dogmatică – Pater Aeternus, care conţinea patru
capitole referitoare la dogmele infailibilităţii papei şi a primatului papal:
1. Sfântul Apostol Petru a fost investit cu calităţi primaţiale de către Mântuitorul Hristos;
2. Primatul Sfântului Petru s-a transmis urmaşilor lui pe scaunul apostolic din Roma;
3. Sunt expuse argumentele primatului;
4. Papei i se acordă putere supremă în Biserica Romano-Catolică şi infailibilitatea „ex
cathedra”, adică, puterea spirituală supremă de a proclama în mod infailibil adevărul
în materie de credinţă şi morală, iar aceasta de la sine, nu prin consensul (aprobarea)
Bisericii. Cei care ar contrazice această definiţie urmează a fi loviţi cu anatema.
Prin definiţia dogmatică Pastor Aeternus s-a acordat papei nu numai puterea supremă în
biserica catolică, ci şi puterea spirituală de a proclama în mod infailibil adevărul în materie de
credinţă şi morală.
A doua zi după decretarea celor două dogme, a început conflictul armat germano-francez.
La 1 septembrie 1870, Napoleon a fost înfrânt la Sedan, de trupele germane, şi luat prizonier.
9
Adunarea Naţională a Franţei l-a destituit şi astfel imperiul a fost desfiinţat. Vaticanul a rămas
fără apărarea politică şi militară. La 20 septembrie 1870, trupele lui Garibaldi ocupau Roma,
anexând Regatului Italiei ceea ce mai rămăsese din statul papal.
În aceste condiţii, Pius IX a încheiat Sinodul, la 20 septembrie 1870, deşi mai rămăseseră
51 de proiecte nevotate, în mare parte nediscutate.
Deși pierdea puterea politică, papalitatea câștiga enorm în cea spirituală prin proclamarea
dogmelor primatului și a infailibilității. Chiar dacă se considera prizonier al statului italian, el
beneficia de protecție și condiții decente de existență stabilite de Legea garanțiilor aprobată la
15 mai 1871.
Respins de ortodocşi şi protestanţi şi criticat chiar de unele grupuri din interiorului
catolicismului, Conciliul Vatican I a contribuit decisiv la creşterea reputaţiei şi a autorităţii papei.
Această nouă dogmă a fost impusă drept adevăr de credinţă. Însuşi Leon III (1878-1903), prin
Enciclica Patris Cognitum (29 iunie 1896), prezenta cele două dogme noi ca adevăr doctrinar şi
articol de credinţă care n-a introdus o opinie nouă, ci a afirmat credinţa cea veche şi constantă a
tuturor secolelor. Se ştie însă că aceste dogme nu au existat până atunci în Istoria Bisericii
Catolice şi abia după aceea au fost introduse în colecţia ei de canoane.
Ortodocşii au respins consecvent învăţătura despre infailibilitate şi primatul papal,
considerând-o un obstacol de neînvins în calea apropierii dintre cele două Biserici. Pretenţia
infailibilităţii înseamnă pentru ei un păcat de impietate împotriva trupului tainic al Domnului
(Biserica), pe care-l goleşte de Sfântul Duh, despre care au învăţat că sălăşluieşte în El, şi-L
conduce la tot Adevărul. Trupul tainic al Domnului devine prin aceasta o societate laică supusă
greşelii şi deci trebuind să primească înţelegerea adevărului nu din lumina ce i-o comunică
lăuntric Iisus Hristos, prin Sfântul Duh, ci de la autoritatea din afară a papei, ale cărui definiţii
sunt socotite infailibile de la sine, nu din consensul Bisericii (Comunicatul Sfântului Sinod al
B.O.R.).

Biserica vechilor catolici

După închiderea lucrărilor Conciliului Vatican I (20 octombrie 1870) s-au manifestat
profunde nemulţumiri faţă de proclamarea celor două dogme: a primatului papal şi a
infailibilităţii papei. Astfel, s-a ajuns la separarea unor episcopi catolici şi teologi de Vatican.
Aceştia erau originari din Germania, Austria, Elveţia, Olanda, Anglia şi America. În 1871, ei au
înfiinţat Biserica Vechilor Catolici sau Vetero-Catolică. Un rol important în această acţiune l-a
avut istoricul Ignaţiu Döllinger. Noua Biserică s-a unit cu cea jansenistă de la Utrecht (Olanda),
despărţită de Roma, încă din 1724.

10
 Primul Congres naţional al Vechilor catolici germani, de la München (22-24 septembrie
1871), a proclamat autocefalia Bisericii şi organizarea ei după modelul ortodox, cu ierarhie, cult
şi tradiţii proprii. Conducerea supremă era exercitată de sinod. S-a introdus limba naţională în
cult, împărtăşirea sub ambele forme, suprimarea celibatului, chiar şi pentru episcopi, respectarea
postului şi implicarea activă a laicilor, alături de cler, la conducerea bisericii.
La al doilea congres, ţinut la Köln (20-21 septembrie 1872), a fost ales profesorul Joseph
Hubert Reinkens (1896) de la Bonn, ca prim episcop al Bisericii vechilor catolici, fiind
hirotonit de episcopul jansenist de Deventer / Olanda pentru a se menţine succesiunea apostolică.
Al doilea centru vetero-catolic a fost înfiinţat la Berna, fiind condus de episcopul Jakob
Herzog (1882), iar în anul 1874 s-a deschis o Facultate de Teologie proprie, în cadrul
Universităţii din Berna.
În 24 septembrie 1889, Biserica Vechilor catolici, din Germania, Olanda, Elveţia s-a
organizat în „Uniunea Internaţională a vechilor catolici”, la care s-au raliat şi alte comunităţi
vetero-catolice, din diferite zone (din Anglia sau din America). Această uniune se mai numeşte
Uniunea de la Utrecht – Utrechter Union.
Uniunea de la Utrecht este condusă de Conferinţa Internaţională episcopală a vechilor
catolici, care ţine congrese din doi în doi ani. Vechii catolici editează revista Revue
Internationale de Théologie (astăzi Internationale Kirchliche Zeitschrift), publicată la Berna, din
1893.
La nivel mondial existau 886.000 de credincioşi vetero-catolici, în 1995.
Încă de la înfiinţare, Biserica vechilor-catolici a căutat apropierea şi chiar unirea cu
Biserica Ortodoxă. Au fost organizate mai multe conferinţe de unirea la Bonn (1874, 1875),
Luzern (1882), la care au participat reprezentanţii ortodocşilor. Paşi importanţi pe calea
apropierii dintre ortodocşi şi vechii catolici s-au făcut în urma întrunirii Comisiei Teologice
mixte pentru dialogul oficial, începând cu anul 1975. Astfel, s-au stabilit punctele comune şi
diferenţele privind învăţătura de credinţă.

Conciliul II Vatican
După Vatican I, clerul şi credincioşii catolici credeau că nu se va mai impune organizarea
unui nou sinod general, dată fiind autoritatea dobândită de papă, în 1870. De aceea, convocarea
Conciliului general, anunţată de papa Ioan XXIII, la 25 ianuarie 1959, a constituit o adevărată
surpriză pentru toată lumea creştină.
În enciclica Ad Petri Cathedra (29 iunie 1959), papa preciza că „scopul principal al
Conciliului va consta în promovarea dezvoltării credinţei catolice, reînnoirea morală a vieţii

11
creştine, a credincioşilor, adaptarea disciplinei bisericeşti la necesităţile şi metodele timpului
nostru”. Într-un cuvânt, scopul Conciliului era aducerea la zi a structurilor, orientărilor,
limbajului şi a formelor de acţiune ale catolicismului.
Conciliul s-a deschis oficial la 11 octombrie 1962, în prezenţa papei Ioan XXIII şi a peste
2.500 de episcopi, şi a fost închis de papa Paul VII (1963-1978), la 7 decembrie 1965.
Conciliul s-a desfăşurat în patru sesiuni, cu o durată de trei luni fiecare:
a) în prima sesiune s-a dezbătut constituţia Despre Liturghie, care a fost aprobată în 1963.
S-a admis oficierea Sfintei Liturghii în limbile naţionale (şi renunţarea la limba latină),
urmând exemplul Bisericii Ortodoxe. Tot în această sesiune, s-a discutat despre izvoarele
Revelaţiei divine, despre mijloacele de comunicare socială, despre unitatea bisericii şi
despre Fecioara Maria.
b) Sesiunea a doua a fost deschisă de noul papă, Paul VI, care s-a angajat să continue
direcţia trasată de predecesorul său. În această sesiune, s-au discutat schemele: Despre
Biserică (De Ecclesia), Despre Ecumenism (De aecumenism) şi de decretul Despre
episcopat şi conducerea diocezelor. Cele mai controversate capitole din textul Despre
Biserică au fost legate sacramentalitatea şi colegialitatea episcopatului, relaţiile dintre
episcopi şi curia romană şi conferinţele episcopale.
În această sesiune, s-a finalizat şi s-a aprobat capitolul al treilea referitor la
colegialitatea episcopală şi la primatul papal. Se afirma că sinodul sau Colegiul
episcopilor, care urmează celui apostolic, deţine puterea supremă şi deplină în Biserică,
numai în unire cu Pontiful roman şi niciodată fără el. Trebuie făcută distincţie între
puterea dată imediat de consacrarea episcopală şi exerciţiul ei, care este condiţionat de
suprema autoritate a papei. Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât cu
pontiful roman, succesorul lui Petru. Din aceste afirmaţii reiese clar accentuarea
primatului papal în detrimentul colegialităţii. Puterea episcopală nu se pune în mişcare
decât prin papa, căruia îi este subordonat de fapt episcopul.
În strânsă legătură cu acest raport s-a definit infailibilitatea papei.
Prin schema Despre Biserică, votată definitiv la 20 noiembrie, 1964, Conciliul
reconfirma primatul şi infailibilitatea papală, de data aceasta şi prin autoritatea Colegiului
episcopal, dar care nu este altceva decât un suport pentru confirmarea şi menţinerea
acestor dogme în catolicism.
c) În sesiunea a treia, au mai fost aprobate schemele Despre îndatoririle pastorale ale
episcopilor, Despre ecumenism, Despre Bisericile Orientale Catolice.
d) Sesiunea a patra (14 septembrie-7 decembrie 1965) s-a axat pe definitivarea şi votarea
textelor abordate în sesiunile anterioare, privind declaraţiile despre libertatea religioasă şi
12
 Despre religiile necreştine, precum şi Constituţia pastorală Despre Biserică şi lumea
contemporană – Gaudini et spes, şi cea dogmatică, Despre Revelaţie – Dei verbum.
Cu o zi înainte de închiderea Conciliului (7 decembrie 1965), printr-o declaraţie
comună, citită concomitent la Roma şi Constantinopol, s-a procedat la ridicarea
excomunicărilor din 16 şi 20 iulie 1054. Lucrările sinodului s-au închis la 8 decembrie
1965.
Deschiderea ecumenică a Bisericii Romano-Catolice s-a concretizat în întâlnirile
papei Paul VI cu Atenagoras I, la Ierusalim (1964), Istanbul (1967), Roma (1967),
punându-se astfel bazele pregătirii dialogului teologic dintre cele două Biserici. În acelaşi
spirit se înscrie şi vizita papei la Geneva (1969), la Conciliul Ecumenic al Bisericilor.
Iniţiativele lui Paul VI au fost continuate de Ioan Paul II (26 august 1978-2 aprilie
2005).

Protestantismul
Revoluţia franceză din 1789 a avut profunde implicaţii asupra protestantismului, care s-a
dezvoltat potrivit raţionalismului şi subiectivismului, atât în plan doctrinar, cât şi organizatoric.
Raţionalismul – curent în teoria cunoaşterii care consideră raţiunea ca singurul izvor al
cunoaşterii autentice şi certe.
Subiectivismul – curent filosofic care neagă existenţa lumii exterioare, reducând
realitatea la conştiinţa pe care subiectul o are despre aceasta.
Promovarea unor noi şcoli şi curente teologice a dus la fărâmiţarea internă a
protestantismului şi la apariţia numeroaselor denominaţiuni neoprotestante.
Datorită liberalismului permanentei confruntări de idei, există în protestantism o continuă
schimbare.
Protestantismul se caracterizează printr-o luptă permanentă între conservatorism şi
liberalism, între principiile luteranismului, calvinismului tradiţional şi modernist, între teologie şi
filosofie. S-a ajuns astfel ca unii renumiţi reprezentanţi ai şcolilor teologice protestante să nege
însăşi existenţa creştinismului ca religie revelată. Gândirea filosofică predominantă în unele
sisteme şi curente teologice protestante a cauzat relativizarea credinţei şi slăbirea evlaviei, încât
nu se mai poate face distincţie între ceea ce aparţine revelaţiei şi teologiei creştine şi ceea ce ţine
de domeniul filosofic.
Ceea ce a dezbinat cel mai mult protestantismul a fost orientarea teologică. Influenţa
iluminismului asupra societăţii şi a liberalismului asupra intelectualităţii i-a determinat pe unii

13
teologi, în frunte cu Klaus Harms (1855) să afirme că esenţa protestantismului nu constă în
teologie şi predică, ci în săvârşirea tainelor şi evlavia creştină.
Cu timpul, au apărut diferite confederaţii – Societatea Gustav Adolf (1832), pentru
ajutorarea Comunităţilor sărace din statele unde lutheranismul era minoritar. Pentru a contracara
catolicismul, s-a înfiinţat, la Londra, Alianţa Evanghelică Anglicano-lutherano-calvină (1864),
iar, în Germania, Federaţia Evanghelică (1887).
Din 1903, funcţiona la Berlin Comitetul Bisericii Evanghelice, de care s-a folosit, după
1933, Hitler, pentru a supune politicii sale de partid toate grupările protestante şi neoprotestante.
Gruparea prohitleristă – Creştinii germani, urmărea purificarea Bisericii şi credinţei
evanghelice de reminiscenţele iudaice, însă această aberaţie nu se înscria în spiritul Evangheliei
lui Hristos.
Biserica mărturisitoare ca grupare protestantă de centru s-a ridicat împotriva acestei
grupări religioase extremiste – Creştini germani.
După cel de-al doilea război mondial, protestantismul german a cunoscut o perioadă de
mare înflorire cu toate că din punct de vedere organizatoric şi teologic, lutheranii erau mult mai
divizaţi decât calvinii.

Anglicanismul
Configuraţia confesională a Regatului Marii Britanii este următoarea:
 Anglia – anglicană
 Scoţia – calvină-prezbiterială
 Irlanda – catolică, cu excepţia Irlandei de Nord, unde 2/3 sunt anglicani şi doar
1/3 catolici.
Anglicanismul cunoaşte două ramuri: Biserica episcopală şi Biserica prezbiteriană.
Conferinţa Comuniunii Anglicane, întrunită la Palatul Lambeth (1930), a aprobat
următoarea definiţie: „Comuniunea anglicană este o comunitate în cuprinsul Bisericii, una, sfântă,
universală și apostolică, formată din acele dioceze, provincii sau Biserici regionale propriu-
constituite, în comuniune cu scaunul de Canterbury, care au în comun următoarele caracteristici:
1. Mențin și propovăduiesc credința și structura universală și apostolică, așa cum sunt
exprimate în cartea comună de rugăciune (The Book of Common Prayer) aprobată de Bisericile
lor;
2. Sunt Biserici particulare sau naționale și ca atare promovează expresia națională a
credinței vieții și cultului creștin pe teritoriile lor;

14
 3. Ele sunt unite nu printr-o autoritate centrală legislativă și executivă, ci printr- loialitate
reciprocă, susținută de către sfatul comun al episcopilor adunați în Conferință ”
Conform definiţiei de mai sus, Bisericile naţionale anglicane trebuie să păstreze unitatea
de credinţă, cult şi disciplină cu scaunul Canterbury, dar pot avea organizare autonomă şi unele
tradiţii proprii, cât timp nu afectează comuniunea cu arhiepiscopul primat.
Din Comunitatea anglicană mondială fac parte mai multe biserici provinciale care şi-au
proclamat autonomia: Biserica anglicană episcopală din America (1784), Biserica anglicană din
Canada (1893), Biserica provincială din regiunea West Indies (Antile), Societatea Indiei de
Răsărit (1600), Arhiepiscopia anglicană de Ierusalim, Biserica anglicană din Australia, din Noua
Zeelandă, din Africa.
Deşi autonome, aceste Biserici îl respectă pe arhiepiscopul de Canterbury, ca primul între
episcopi, preşedintele Conferinţelor pan-anglicane şi conducătorul de onoare al tuturor bisericilor
din Comuniunea anglicană. Începând din 1862, Conferinţele pan-anglicane se întrunesc la
interval de zece ani, în Palatul arhiepiscopal Lambeth din Londra, pentru a discuta probleme
dogmatice, morale, canonice şi administrative.
Periodic, sunt ţinute sinoade şi adunări generale, la care pot participa preoţi şi chiar laici,
dar numai cu vot consultativ.
În secolul al XIX-lea s-au conturat trei direcţii în Biserica anglicană, ca reacţie la
influenţa crescândă a catolicismului, şi ca atitudine faţă de progresul ştiinţific şi tehnic al acestui
secol:
a) Biserica înaltă (High Church) formată din aristocraţia engleză şi episcopi. Deşi
criticată pentru supunerea slugarnică faţă de stat şi acomodarea la circumstanţele
istorice, ea promovează frecvent lecturile biblice, în cadrul cultului divin public şi
acasă, ajungându-se ca în fiecare an să fie citită aproape în întregime Sfânta Scriptură.
Ea a devenit destul de nepopulară pentru oamenii simplii, întrucât, din punct de
vedere liturgic şi al ceremonialului se apropie foarte mult de catolicism.
b) Biserica de Jos (Low Church) cea mai numeroasă, aparţinând clasei mijlocii,
apropiată de puritani şi disidenţi. Ea este mult mai distanţată faţă de stat şi păstrează
spiritul evanghelic cvasiprotestant. Credincioşii săi sunt modeşti şi evlavioşi,
practicând o intensă şi variată activitate filantropică şi educaţională. În secolul al
XIX-lea, Biserica de Jos a militat pentru desfiinţarea sclaviei, în acest sens
remarcându-se marele politician şi filantrop W. Wilberforce (1833).
c) Biserica largă (Broad Church) este formată din intelectuali mai liberali, clerici şi
mireni. Ea promovează filosofia şi cultura, punând mare accent pe elogierea a tot ceea
ce este frumos, armonios, eroic în istoria omenirii, religiilor şi naturii, ea a dat
15
Angliei mari personalităţi în domeniul literaturii, artei, cercetării ştiinţifice, precum
evoluţionistul Charles Darwin (1882). Apropiată de spiritul calvin, Biserica largă
este mai redusă, ca număr de credincioşi, însă din punct de vedere intelectual, ea
domină întreaga Biserică anglicană.

16