Misiologia ortodoxă

Cursul I
Introducere. Misiologia ortodoxă ca disciplină teologică

Regretatul Părinte profesor dr. Ion Bria, care a alcătuit primul volum de Teologie
dogmatică şi ecumenică, sesiza într-o lucrare că, „până acum nu există o Teologie a
misiunii sau o misiologie ortodoxă care să exprime practica misionară concretă a Bisericii
Ortodoxe. O asemenea reflexiune şi prezentarea sistematică este cu atât mai necesară
astăzi, cu cât se constată nu numai că mărturia misionară este decisivă pentru medierea în
timp şi spaţiu a Tradiţiei, ci şi că această slujire apostolicească constituie o sursă de
inspiraţie pentru gândirea teologică”. De aceea, misiologia articulează lucrarea de
propovăduire a Evangheliei şi de zidire a Trupului lui Hristos, la timpul şi locul în care
există Biserica.
Ca şi etimologie, cuvântul „misiologie” derivă din latinescul missio, care
înseamnă trimitere, deci misiologia se referă la trimiterea Bisericii în lume, la misiunea
pe care i-a încredinţat-o Hristos Domnul, până la a doua Sa venire. Pornind de aici, se
poate spune că Misiologia ortodoxă este disciplina teologică ce expune în mod sistematic
şi documentat învăţătura de credinţă a Bisericii, în cadrul activităţii misionare a acesteia,
conform cu normele şi cerinţele fiecărei epoci. Misiologia prezintă practica misionară,
aşa cum se dezvoltă în cadrele mereu noi ale societăţii.
Misiologia scoate în evidenţă legătura organică dintre natura Bisericii şi natura
misiunii, care coincid în modul cel mai deplin în comunitatea liturgică, ce are o dublă
semnificaţie: Trupul lui Hristos care celebrează învierea Domnului şi se cuminecă cu
Sfintele Taine şi poporul credincios care vesteşte şi aşteaptă Împărăţia cerurilor.
Misiunea este deci o prioritate a Bisericii. Aceasta nu poate fi statică, ci numai
dinamică, în continuă mişcare. O eclesiologie ortodoxă care nu are ca element component
misiunea, este incompletă. Biserica şi misiunea nu pot fi luate separat. A vorbi despre
eclesiologie fără misiune, înseamnă a nu face eclesiologie, iar a face misiune fără
eclesiologie, înseamnă a face contra-misiune. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că
„lucrarea Bisericii este aceea de a transmite neîncetat lumii, bunătăţile şi darurile pe care
Dumnezeu le-a revărsat peste lume”. „Astăzi, spunea fostul patriarh Teoctist Arăpaşu
(1986-2007), Biserica noastră trebuie să fie concentrată asupra câtorva priorităţi
pastorale, misionare şi diaconale, întrucât ne aflăm în faţa unor exigenţe misionare noi,
dintre care necesitatea transmiterii Tradiţiei sănătoase către generaţia tânără şi de
reîncreştinare a societăţii secularizate”.
Fundamentul scripturistic de bază al misiunii Bisericii este dat de trimiterea
explicită a apostolilor la propovăduire, de către Domnul Iisus Hristos: „Mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19). Lumea întreagă are nevoie de
mărturisirea în duh şi în adevăr a lui Iisus Cel răstignit şi înviat şi de o trăire conformă cu
poruncile Acestuia.
Misiologia este o disciplină teologică fundamentală, relativ nouă, deşi a fost
studiată de-a lungul vremii în şcolile de Teologie de la noi sub alte denumiri: Îndrumări
misionare, Sectologie, Misionarism creştin. În cadrul disciplinelor teologice, Misiologia
ortodoxă face parte din ramura Teologiei sistematice şi se înrudeşte cu celelalte discipline
din spectrul teologic. De aceea, cunoaşterea misiunii Bisericii presupune totodată şi o
cunoaştere bună a Dogmaticii, Istoriei Bisericii Universale, Liturgicii, Dreptului
bisericesc şi Muzicii bisericeşti (locale şi psaltice).

Fundamentarea biblică a misiunii ortodoxe

Atunci când ne referim la misiune, spunem despre Noului Testament că este
revelaţia deplină a misiunii pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii întemeiate prin
jertfa Fiului Său. Acesta conţine mesajul despre pocăinţă şi mântuire, adus în lume de
Domnul nostru Iisus Hristos, care constă în principal din anunţarea apropierii Împărăţiei
lui Dumnezeu. Printre primele cuvinte rostite de Mântuitorul Hristos, atunci când a ieşit
la propovăduire au fost şi acestea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”
(Matei 4, 17). De altfel, întreaga activitate pământească a Domnului Hristos s-a axat pe
propovăduirea directă sau indirectă a Împărăţiei cerurilor. Într-alt loc Hristos Domnul le-a
spus ucenicilor Săi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20,
22). De aici rezultă că Mântuitorul nu numai că a propovăduit El Însuşi Împărăţia lui
Dumnezeu, dar şi i-a trimis şi pe ucenici să facă acelaşi lucru.

2
 În mod direct, evanghelistul Matei se referă la imperativul misionar dat de
Domnul Iisus Hristos înaintea înălţării Sale la cer, acela de a propovădui Evanghelia la
toate neamurile (Matei 28, 19). În mod indirect, evanghelistul redă pilda rostită de
Mântuitorul Iisus Hristos, în care se vorbeşte despre Împărăţia cerurilor ca despre o
comoară din ţarină (Matei 13, 44), pe care cineva aflând-o, vinde tot ce are şi cumpără
acea ţarină. Tot evanghelistul Matei relatează despre semnele venirii Împărăţiei cerurilor:
vindecarea bolnavilor, învierea morţilor, curăţirea leproşilor şi învierea morţilor.
Evanghelia după Marcu evidenţiază dimensiunea vindecătoare şi exorcistă a
Domnului Hristos, prin care se ilustrează puterea Sa dumnezeiască şi venirea Împărăţiei
cerurilor. El redă una dintre trimiterile adresate de Iisus Hristos ucenicilor Săi: „Mergeţi
în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede, se va mântui,
iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15-16).
Sfântul evanghelist Luca subliniază rolul Sfântului Duh în lucrarea de trimitere,
întrucât ilustrează momentul în care Fecioarei Maria i se binevesteşte de către înger că va
naşte pe Mesia, Mântuitorul lumii (Luca 2, 26-56). Observăm aici trimiterea Duhului
Sfânt de către Dumnezeu Tatăl, pentru a pregăti venirea Fiului, pentru ca apoi, în timpul
activităţii Sale misionare, Fiul să pregătească venirea Sfântului Duh, la Cincizecime. Tot
evanghelistul subliniază în mai multe locuri faptul că misiunea de propovăduire a
cuvântului lui Dumnezeu are un caracter universal, ea adresându-se în egală măsură
tuturor: bărbaţi, femei, tineri şi vârstnici.
Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte despre Logosul întrupat, care a fost trimis pe
pământ pentru ca „lumea viaţă să aibă şi încă din belşug” (Ioan 10, 10). Textul misionar
capital întâlnit în evanghelia a patra este însă următorul: „Căci atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 1). Tot evanghelistul Ioan redă făgăduinţa Fiului,
cu privire la trimiterea în lume a Mângâietorului, Duhul Adevărului (Ioan 15, 26), care de
la Tatăl purcede.
Cartea Faptele Apostolilor este un document misionar în totalitate, întrucât redă
activitatea misionară a unora dintre sfinţii apostoli şi organizarea primară a Bisericii,
începând din momentul Cincizecimii sau pogorârii Sfântului Duh.

3
 Vestirea Împărăţiei cerurilor, trăirea ei încă de aici de pe pământ („Împărăţia
cerurilor este înăuntrul vostru” – Luca 17, 21), se va împlini în eshatologie, atunci când
Hristos Domnul va veni pentru a doua oară şi va secera roadele propovăduirii
Evangheliei până la marginile pământului.

Principii misionare ortodoxe

Pentru a defini principiile misionare ortodoxe, este necesar ca mai întâi să
subliniem faptul că în limbajul cotidian s-a încetăţenit adesea asocierea termenului
„misiuni”, cu ideea sau chiar practica prozelitismului. În Occident cel puţin, atunci când
se foloseşte termenul de „misiune”, teologii convin în primul rând asupra laturii sale
geografice, ştiut fiind că Biserica Romano-Catolică a desfăşurat cele mai multe misiuni
de propovăduire a Evangheliei printre necreştinii din diverse zone ale lumii. După
căderea comunismului, în foarte multe ţări au apărut „misionari” care au considerat
aceste ţări un fel de „terra missionis”, adică terenuri fertile pentru semănarea unor
credinţe străine. Conform eclesiologiei ortodoxe însă, o Biserică nu poate fi spaţiu
misionar pentru alţi creştini. De aceea, Biserica Ortodoxă face în mod clar distincţia
dintre „misiunea Bisericii”, în sensul de vocaţie apostolică fundamentală a Bisericii de a
proclama Evanghelia şi „misiuni”, ca activităţi evanghelizatoare într-un spaţiu necreştin.
Pentru Ortodoxie misiunea se identifică cu Tradiţia şi continuitatea Bisericii în timp, cu
transmiterea credinţei de la o perioadă la alta. Obiectul misiunii ortodoxe nu a fost în
primul rând de a cuceri noi frontiere geografice, ci mai degrabă de a păstra poporul în
credinţă, într-o continuitate istorică permanentă.
De aceea Biserica Ortodoxă a fost multă vreme etichetată în Occident ca fiind una
„non-misionară”. Însă a fost necesară clarificarea faptului că, imperativul misionar al
Bisericii Ortodoxe este evident mai ales prin faptul că propovăduirea Evangheliei şi
Euharistia sunt legate între ele, iar centrul lucrării misionare este Liturghia, deci
Ortodoxia, în structura ei liturgică însăşi, este o Biserică misionară. „Nimic nu revelează
mai bine relaţia dintre plinătatea Bisericii şi misiunea acesteia, decât Euharistia, actul
central al Liturghiei”, spunea teologul Alexander Schmemann.
Misiunea ortodoxă se întemeiază în primul rând pe mărturia despre Dumnezeul
Cel viu – Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Modelul

4
originar al misiunii este viaţa intra-trinitară, în care Tatăl trimite pe Fiul, iar Fiul pe
Sfântul Duh, aşa după cum o reflectă şi icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei
Rubliov.
Al doilea principiu al misiunii ortodoxe este centralitatea lui Iisus Hristos, „Calea,
Adevărul şi Viaţa”. Epistola către Filipeni îndeamnă „să mărturisească toată limba că
Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu” (Filipeni 2, 11). Ca Dumnezeu şi om,
Domnul Iisus Hristos este prototipul schimbării noastre prin har. Aşa după cum El a
pătimit, a murit şi a înviat ca un biruitor, tot astfel şi scopul misiunii Bisericii este de a
lupta contra păcatului, de a lupta pentru a pregăti instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu,
luptă care va fi încununată în eshatologie. Scopul misiunii Bisericii este de a recapitula
umanitatea şi întreg universul în Hristos, pentru ca Acesta să fie „totul în toate” (I
Corinteni 15, 28).
Dimensiunea pnevmatologică şi sacramentală este esenţială pentru misiunea
Bisericii pentru că Domnul Iisus Hristos este inseparabil de persoana Duhului Sfânt care
continuă lucrarea sfinţitoare prin Sfintele Taine, până la cea de a doua venire a Domnului.
De aceea, creştinul este chemat să primească harul şi darurile Duhului Sfânt în Biserică,
căci comunitatea creştină trece dincolo de măsura umană pură şi devine Biserică, numai
prin Sfintele Taine.
Conceptul ortodox de misiune depinde de înţelegerea naturii Bisericii. Biserica
proclamă şi actualizează anticipat în timp, în istorie, Împărăţia lui Dumnezeu, prin Iisus
Hristos, în Duhul Sfânt, aceasta fiind vocaţia ei esenţială începând de la Cincizecime.
Conştientizarea calităţii de membru al Bisericii, de către fiecare dintre cei botezaţi, este o
exigenţă maximă în contextul actual al misiunii Bisericii Ortodoxe. De aceea afirma şi
Părintele prof. dr. Ion Bria că „reabilitarea şi reactivarea pe plan pastoral şi misionar a
mirenilor constituie probleme cruciale pentru fiecare Biserică locală”.
Un principiu esenţial al misiologiei ortodoxe este proclamarea Evangheliei prin
doxologie şi prin Liturghie. În Liturghie se exprimă şi sunt reprezentate toate
evenimentele mântuitoare din viaţa Domnului Iisus Hristos. Retrăind toate acestea,
creştinii devin „hristofori”, adică se unesc cu Hristos prin Trupul şi Sângele Său, aflând
că „bun este Domnul” (Psalmi 34, 4). La momentul trimiterii în lume („Cu pace să
ieşim”) creştinii duc mai departe mesajul mântuirii şi lumină din Lumina lui Hristos. Aşa

5
după cum în noaptea de Înviere, mulţi creştini duc la casele lor lumănarea aprinsă, tot
astfel creştinii purtători de Hristos se duc la casele lor, în familiile lor, la locurile de
muncă, pe stradă şi oriunde, având obligaţia de a-L mărturisi pe Hristos permanent, fie şi
numai prin exemplul vieţii personale şi de a nu se ascunde printre cei care sunt ai lumii şi
fac faptele întunericului. Acest concept misionar poartă numele de „Liturghie după
Liturghie” şi a fost introdus în circulaţia teologică de către Părintele prof. dr. Ion Bria.
Când credincioşii sunt îndemnaţi să iasă afară, înseamnă că pacea agonisită prin
împărtăşirea din izvorul păcii se va revărsa asupra celor din afară. Înseamnă că cei care
ies din biserică sunt purtători ai păcii dumnezeieşti, care astfel se răspândeşte în lume,
prin mărturia şi prin lucrarea acestora.
Ortodoxiei îi este specifică o dimensiune duhovnicească personală fiecărui om,
rod al nevoinţelor de tot felul, acest fapt fiind şi el o caracteristică a misiunii ortodoxe.
Sfinţenia, căci la ea suntem chemaţi cu toţii are un rol important în contextul misiunii
creştine, întrucât lumea are nevoie de modele. Un teolog american, pe numele său
Frances Colte, era de părere că „Răsăritul creştin îl poate ajuta pe om să se descopere pe
sine ca un atlet al credinţei, să părăsească superficialitatea şi relativismul cotidian, pentru
a ajunge la o stare duhovnicească ce se desăvârşeşte cu o unire deplină cu Hristos”. Între
misiune şi sfinţenie este o deplină legătură. „Omul care are pe Duhul Sfânt în el, este apt
de a înţelege sensul adânc al Scripturilor şi de a călăuzi şi pe alţii pe calea sfinţeniei şi a
plinătăţii vieţii”, spunea teologul Charles Andre Bernard. Sfinţenia lui Dumnezeu se
împărtăşeşte lumii prin oameni sfinţi.Prin urmare, pledoaria pentru lucrarea misionară a
Bisericii este în esenţă o pledoarie pentru sfinţenie.

În loc de concluzie
În concluzie, spiritul misionar al Bisericii Ortodoxe este definit de credinţa că
factorul uman , cu toate eforturile sale, nu poate fi suficient pentru convertirea oamenilor,
pentru aducerea lor la Dumnezeu, ci este nevoie, înainte de toate de lucrarea lui
Dumnezeu. Respectarea libertăţii persoanei este un alt aspect important. Nimeni nu poate
fi forţat să vină la Hristos
Într-o societate dominată de fenomenul secularizării, de autosuficienţa umană
proclamată sau neproclamată, de emanciparea voită de orice relaţie cu divinitatea,

6
Biserica Ortodoxă trebuie să-şi cultive cu şi mai mare intensitate lucrarea sa sacramentală
sau sfinţitoare, ca parte centrală a misiunii sale. Biserica nu trebuie să înceteze a-L aduce
şi a-L oferi lumii pe Dumnezeu. Şi întrucât Dunmnezeu Însuşi se raportează la lume şi la
om cu multă discreţie, respectând libertatea acestuia, Biserica nu trebuie să-L propună pe
Dumnezeu prin mijloace mai mul sau mai puţin ofensive. Eficienţa lucrării misionare a
Bisericii vine dimpotrivă din intensificarea vieţii lăuntrice a vieţii duhovniceşti şi a
cumuniunii sacramentale. Acestea nu înseamnă renunţarea totală la mijloacele misionare
specifice, ci subordonarea lor vieţii sacramentale a Bisericii.

7
Cursul II
Istoria şi actualitatea misiunii ortodoxe

Trimiterea la misiune, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, este o

componentă esenţială a Noului Testament. Cărţile N.T. oferă o panoramă bogată şi
diversă a misiunii Bisericii lui Hristos, de la începuturi.
În urma trimiterii la propovăduire, Sfinţii Apostoli îşi justifică activitatea
misionară argumentând că ei sunt martorii a tot ceea ce a făcut şi a învăţat Iisus, de la
venirea Sa pe pământ şi până la înălţarea la ceruri. Iisus este Cel care „ne-a poruncit nouă
să propovăduim poporului şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu judecător al
celor vii şi al celor morţi” (Faptele Apostolilor 10, 41-42).
Primele misiuni creştine s-au făcut prin convertirile iudeo-creştinilor în Antiohia.
Aici următorii Domnului Iisus Hristos s-au numit pentru prima dată „creştini”. Damascul
este un loc important al misiunii creştine, căci aici au trăit numeroşi convertiţi la
creştinism, care au atras şi pe alţii la Hristos, fie prin cuvânt, fie prin exemplul vieţii
personale. În acest context, se cuvine amintită pilda martirilor, care au ales să renunţe la
cele ale lumii, pentru Împărăţia cerurilor, făcându-se model şi pildă necreştinilor, după
cum sesiza un istoric al vremii: „Sângele creştinilor este o sămânţă”. De altfel chiar
cuvântul „martir” se traduce din limba greacă prin „mărturisitor”.
Nu numai apostolii au desfăşurat o activitate misionară importantă, ci şi alţii cum
ar fi: cei şaptezeci de ucenici, bărbaţii sfinţi care au ajutat pe apostoli şi numeroşi creştini
şi creştine, care şi-au adus un aport deosebit în răspândirea creştinismului.
Însă unul dintre cei mai importanţi misionari menţionaţi în Noul Testament a fost
Apostolul Pavel, convertit el însuşi la creştinism pe drumul Damascului. El a efectuat trei
călătorii misionare şi a scris mai multe epistole prin care a întărit comunităţile întemeiate
de el sau a organizat altele noi. Din activitatea sa misionară reies câteva principii
esenţiale, de care trebuie să ţină cont un adevărat misionar: misiunea nu se face în numele
propriu, ci în numele lui Dumnezeu; misiunea trebuie să pornească de la ceea ce deja este
propriu omului, ea nu se face cu duritate, ci cu blândeţe şi înţelepciune.
Scriitorul Eusebiu al Cezareei spunea într-o scriere a sa că misionarii creştini
„zideau biserici pe temelia apostolilor, semănând învăţătura despre Împărăţia cerurilor pe

8
întreg pământul locuit”. Tot el remarca rolul important în răspândirea creştinismului pe
care l-a avut Sfântul Împărat Constantin cel Mare, mai ales prin publicarea cunoscutului
edict de la Mediolan.
În linii mari, istoria misiunii creştine poate fi împărţită în trei etape: 1. epoca
apostolică şi misiunea în contextul lumii iudaice şi greco-romane; 2. evul mediu
european; 3. misiunile din secolele XIX-XX din America Latină, Africa şi extremul
Orient.

Misiuni ortodoxe
În ceea ce priveşte misiunile ortodoxe, fostul mitropolit al Ardealului, Antonie
Plămădeală, sublinia că cel mai adesea misiunile ortodoxe sunt trecute sub anonimat după
marea schismă din 1054. Într-adevăr, după creşterea influenţei turceşti în Europa,
popoarele ortodoxe din Balcani au fost în imposibilitate de a face misiune.
Totuşi, ruşii ortodocşi au desfăşurat o misiune bogată. După încreştinarea
Kievului (889) au fost convertite la creştinism toate triburile slave din est. În secolul XIX
au fost convertiţi tătarii prizonieri de război, apoi creştinii ruşi au făcut misiune prin
părţile Lituaniei. La sfârşitul secolului XVIII, conducătorii ruşi au trimis misionari în
China. La începutul secolului XIX, mitropolitul rus Inokentie Veniaminov a făcut
misiune în Siberia şi Alaska. Tot în Alaska a propovăduit şi Sfântul Herman, cel
supranumit „apostolul Alaskăi”. Aceştia au dus pentru prima dată credinţa ortodoxă pe
tărâm american. În aceeaşi perioadă, Biserica Ortodoxă Rusă a făcut misiune în Japonia,
vrednic de amintire fiind episcopul ortodox provenit din rândul băştinaşilor, Nicolae
Kasatkin, „apostolul Japoniei”. La începutul secolului XX, un mare misionar rus care a
luminat Bisericile nou înfiinţate din China şi America, a fost Ioan Maximovici,
arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco, considerat astăzi sfânt făcător de minuni.
Misiune ortodoxă în secolele XIX-XX au făcut şi grecii prin propovăduirea
Evangheliei la indigenii din Africa, în general prin strădaniile Patriarhiei Alexandriei şi a
întregii Africi. În ţări precum: Kenia, Uganda, Zair, Africa de Sud, au fost botezaţi foarte
mulţi necreştini, au fost hirotoniţi preoţi şi ierarhi dintre localnici şi au fost întemeiate
şcoli teologice şi eparhii noi.

9
 Ortodocşii români nu au putut face misiune în alte ţări sau la alte popoare, dar în
mod direct au sprijinit financiar şi material mănăstirile de pe Muntele Athos şi
aşezămintele de la Locurile sfinte. În prezent, misiunea Bisericii Ortodoxe Române a luat
un avânt deosebit, mai ales după întronizarea celui de al şaselea patriarh, în persoana
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Misiunea Bisericii prin intermediul mass-media
cunoaşte o dezvoltare fără precedent, prin aceea că televiziunea şi radioul Trinitas,
precum şi cotidianul „Ziarul Lumina” – unice în lumea ortodoxă – ajung în casele
credincioşilor creştini şi prelungesc astfel cuvântul ziditor al lui Hristos. Mai amintim şi
de proiectele catehetice „Hristos împărtăşit copiilor” şi „Alege şcoala”, destinate copiilor,
precum şi de proiectul catehetic pentru adulţi „Calea mântuirii”, recent inaugurat de
Patriarhia Română.
Actualmente în Ortodoxie, din perspectivă misionară, accentul nu se mai pune
atât pe lucrarea de propovăduire a Evangheliei printre necreştini, excepţie făcând
continentul african, cât pe revigorarea catehetică şi duhovnicească a credincioşilor care
deşi botezaţi, nu au o legătură vie şi constantă cu Dumnezeu, prin Biserica Lui.

Organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe

La modul general vorbind, atunci când ne referim la Biserica Ortodoxă universală
spunem despre ea că este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, Biserica cea
adevărată, întemeiată odată pentru totdeauna la Cincizecime şi pe care „porţile iadului nu
o vor birui”.
Pe plan local, organizatoric, Biserica Ortodoxă este alcătuită din câteva Biserici
surori „autocefale” sau cu o conducere de sine stătătoare, după modelul pentarhiei din
perioada Bisericii nedespărţite. Acestea, deşi au o conducere proprie printr-un Sfânt
Sinod, sunt în comuniune de credinţă, care se exprimă în mod văzut prin comuniunea
euharistică cu Iisus Hristos, Cel prezent pe fiecare masă din sfântul altar.
La modul concret, astăzi Ortodoxia se compune din următoarele Biserici
Ortodoxe autocefale:
1. Patriarhia ecumenică a Constantinopolului (greacă);
2. Patriarhia Alexandriei şi a întregii Africi (greacă);
3. Patriarhia Antiohiei (arabă);

10
 4. Patriarhia Ierusalimului (greacă);
5. Patriarhia Rusă;
6. Patriarhia Română;
7. Patriarhia Sârbă;
8. Patriarhia Bulgară;
9. Patriarhia Georgiei;
10. Biserica Ciprului;
11. Biserica Greciei;
12. Biserica Cehiei şi Slovaciei;
13. Biserica Poloniei şi
14. Biserica Albaniei.
Biserica Ortodoxă din America (O.C.A.) nu a fost recunoscută până acum ca fiind
autocefală decât de unele Biserici Ortodoxe (Rusă, Georgiană, Sârbă).
În afară de aceste Biserici autocefale, în lume mai există şi unele Biserici
autonome, care depind de Bisericile autocefale (ex. Biserica Finlandei) precum şi
eparhiile locale din Diaspora, înfiinţate prin emigrarea multor ortodocşi din ţările lor de
baştină, în America de Nord şi de Sud, Italia, Franţa, Germania, Australia ş.a.
Conform unor statistici oficiale, astăzi ortodocşii sunt în număr de aproximativ
250 de milioane, dintr-un total general de 2 miliarde de creştini. După cum este
configurată Ortodoxia, practic nu mai este niciun continent sau teritoriu locuit în care să
nu existe biserică ortodoxă sau în care să nu se fi auzit cuvântul lui Dumnezeu, după
porunca Domnului Iisus Hristos, de a se propovădui Evanghelia „la toate neamurile”.

Pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei

În cadrul Bisericii Ortodoxe, după Sinodul al VII-lea ecumenic, nu s-au mai
întrunit decât Sfintele Sinoade locale, dar şi acestea nu pentru chestiuni de credinţă sau
dogmă, ci pentru necesităţi de organizare. La mijlocul secolului XX, simţindu-se nevoia
unei rediscutări a problemelor de natură bisericească şi de interes comun, care s-au
schimbat în decursul veacurilor, ţinând cont şi de evoluţia societăţii, Patriarhia
Constantinopolului a luat iniţiativa convocării unui Sfânt şi Mare Sinod al Ortodoxiei
care să rezolve aceste chestiuni (anul 1951). Prima Conferinţă panortodoxă pregătitoare a

11
avut loc în anul 1961 la Rhodos – Grecia, iar de atunci au mai avut loc şi alte întruniri
asemănătoare, nu de puţine ori, în organizarea lor apărând diferite piedici.
Temele propuse spre dezbaterea Sfântului Sinod şi asupra cărora Bisericile s-au
pronunţat deja în cadrul conferinţelor panortodoxe sunt următoarele:
1. Diaspora ortodoxă;
2. Autocefalia şi autonomia şi modul în care trebuie proclamate;
3. Dipticele (ordinea în întâietate a Bisericilor);
4. Problema noului calendar;
5. Impedimente la căsătorie;
6. Readaptarea rânduielilor bisericeşti cu privire la post;
7. Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină;
8. Ortodoxia şi mişcarea ecumenică;
9. Biserica Ortodoxă şi pacea, libertatea, frăţietatea şi iubirea între popoare,
precum şi înlăturarea discriminării rasiale.
Din nefericire însă, aşa cum s-a constatat până acum, modalitatea de luare a
deciziilor, conform principiului unanimităţii, ca şi punctele de vedere divergente cu
privire la problemele discutate, determină o întârziere regretabilă pentru reuniunea
acestui for panortodox.
În anul 2009 s-a reluat procesul pregătirii Sfântului Sinod, prin adoptarea
Regulamentului de funcţionare al Adunărilor episcopale locale, în diferite zone ale lumii,
fapt benefic pentru rezolvarea chestiunii Diasporei. În februarie 2011 a avut loc la
Centrul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy o nouă întrunire a Comisiei inter-ortodoxe
pregătitoare, la care s-au reluat temele modalităţii acordării autocefaliei şi a Dipticelor în
Biserică, fără însă a se găsi o soluţie care să întrunească unanimitatea. În cadrul întrunirii
întâistătătorilor Patriarhiilor vechi apostolice (Constantinopolul, Alexandria, Antiohia,
Ierusalimul) şi Bisericii Ciprului, desfăşurată la începutul lunii septembrie 2011 la
Constantinopol, s-a ajuns la concluzia că trebuie grăbită pregătirea Sinodului, prin
revizuirea prevederilor statutului pentru organizarea Sfântului şi Marelui Sinod, în ceea
ce priveşte modalitatea luării deciziilor.
Trebuie amintit aici rolul deosebit de important al actualului patriarh ecumenic
Bartolomeu I (care la 2 noiembrie 2011 a împlinit 20 de ani de la întronizare) în

12
pregătirile şi impulsurile date în ultimii ani, pentru întrunirea Sfântului Sinod al
Ortodoxiei.
Întrucât toate temele propuse spre dezbatere sunt deosebit de importante pentru
mărturia şi misiunea Bisericii Ortodoxe astăzi, este de neapărată trebuinţă convocarea cât
mai urgentă a Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei.

13
Cursul III
Misiunea ortodoxă şi aspectele ei

Misiunea ortodoxă se exprimă prin trimiterea Bisericii în lume, în vederea

propovăduirii Evangheliei şi a integrării oamenilor în împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată
prin lucrarea lui Hristos şi inaugurată ca anticipare în Biserică, în momentul pogorârii
Sfântului Duh. Împărăţia lui Dumnezeu se va manifesta în plenitudine, la cea de a doua
venire a lui Hristos Domnul, întru slavă.
Misiunea ortodoxă îşi are punctul de plecare în comuniunea veşnică dintre
Persoanele Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul, în Sfântul Duh, către
întreaga lume. Astfel, misiunea e participarea la trimiterea Fiului şi Sfântului Duh în
lume, care revelează comuniunea lui Dumnezeu şi-i face pe cei ce doresc, să fie părtaşi
acesteia.
Vocaţia misionară a Bisericii ţine şi de caracterul ei apostolic. Biserica Ortodoxă
e apostolică, nu numai pentru că se prevalează de originea apostolică în timp, ci şi pentru
că posedă instituţii şi slujiri apostolice, fără de care Biserica nu se poate identifica (ex.
hirotonia, ca transmitere a firului de aur al succesiunii apostolice).
Misiunea Bisericii nu numai că ţine de latura sa apostolică, căci ea se află şi în
dinamism perpetuu, pentru că Biserica evoluează în timp, din punct de vedere istoric. La
rândul ei, misiunea apostolilor e legată de relaţia de trimitere dintre cele trei Persoane ale
Sfintei Treimi. Pe acest temei, misiunea Bisericii e actuală în permanenţă, întrucât
Biserica este datoare, nu numai de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, ci şi de a ţine
cont de contextul istoric în care Biserica lui Hristos se manifestă în timp.
Coordonatele esenţiale ale misiunii ortodoxe, conform imperativului misionar din
Evanghelia de la Matei, sunt :
- evanghelizarea (propovăduirea Evangheliei): „Mergând învăţaţi …” (Matei 28,
19);
- încorporarea sacramentală a tuturor, în timpul eclesial lui Hristos. De aici rezultă
îndemnul de a stărui permanent în dreapta credinţă, sfinţenie, mărturie şi slujire.
Biserica e astfel prelungirea în timp a activităţii mesianice a lui Iisus Hristos, care
a venit în lume „pentru ca lumea viaţă să aibă şi încă din belşug” (Ioan 10, 10).

14
 Pe planul activităţii concrete, laturile prin care se manifestă misiunea Bisericii au
în comun aşa-numitul program misionar paulin, care nu e altceva decât o expunere pe
scurt a îndemnurilor date de Biserică creştinilor, pentru ca aceştia să ajungă la mântuirea
sufletului. Pornind de aici, se poate spune că zicerea apostolului, potrivit căruia „tot omul
trebuie să ajungă la vârsta plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 12), poate fi considerat un
document misionar în miniatură.

Evanghelizarea sau propovăduirea Evangheliei

Termenul „evanghelizare” semnifică transmiterea cuvântului lui Dumnezeu sau
propovăduirea Sfintei Scripturi în Biserică. Evanghelizarea din punct de vedere ortodox
este o exigenţă esenţială a misiunii Bisericii, care se realizează după învăţătura
Mântuitorului Iisus Hristos, conform dorinţei Acestuia. Sfântul Apostol Pavel îl îndemna
pe Timotei: „propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă,
îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Timotei 4, 2).
Din procesul evanghelizării nu pote fi exclusă parohia, căci evanghelizarea sau
propovăduirea cuvântului, este o activitate vitală pentru viaţa parohială şi pentru viaţa
creştină în esenţa ei. În învăţătura pe care le-o dă ucenicilor Săi, Domnul Iisus Hristos
zice : „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a
trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”(Ioan 5,
24). Evanghelizarea constă deci în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie
făcută după dreptarul Bisericii, ea fiind o condiţie datorită căreia oamenii ajung la
mântuire şi la cunoaşterea adevărului. Dacă Mântuitorul Hristos condiţionează
dobândirea vieţii veşnice de ascultarea şi păzirea cuvântului Său, la fel condiţionează
viaţa veşnică de primirea Trupului şi Sângelui Său: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu, are viaţă în sine însuşi” (Ioan 23, 2). Astfel, propovăduirea cuvântului lui
Dumnezeu nu se face decât în concordanţă cu adevărul de credinţă şi cu Taina Pocăinţei,
respectiv Euharistiei, căci numai cel care a ascultat cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta
Scriptură, apoi tâlcuirea acestuia în cadrul omiliei, respectiv a mărturisit credinţa, poate
să primească Trupul şi Sângele Domnului. În acest sens, conţinutul rugăciunii citită de
slujitor în Sfântul Altar, înaintea citirii Sfintei Evanghelii, este relevant: „Străluceşte în

15
inimile noastre Iubitorule de oameni, lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii Tale şi
deschide ochii gândului nostru, spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”.
Conform Sfântului Petru Damaschinul, lucrarea de evanghelizare presupune
metode misionare îndreptate către toate culturile şi clasele sociale, dar în acelaşi timp,
râvnă şi răbdare. Râvnă pentru că prin propovăduirea cuvântului nu se urmăreşte numai
transmiterea de idei şi informaţii, ci se transmite însuşi mesajul de mântuire adresat de
Hristos tuturor oamenilor şi răbdare pentru că este nevoie de timp spre a construi trupul
lui Hristos în inimile celor credincioşi. Acelaşi sfânt părinte insistă asupra trăirii mistice a
cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie: „Hristos Însuşi S-a ascuns în Evanghelie
şi cel ce vrea Să-L afle pe El, trebuie să vândă mai întâi toate averile sale şi să cumpere
Evanghelia, ca nu numai să-L poată afla pe El din citire, ci şi să-L primească în sine, prin
urmarea vieţuirii Lui în lume”.
Evanghelia sau propovăduirea cuvântului se extinde ca misiune a Bisericii şi în
afara parohiei, către creştinii netrăitori în duhul creştinesc, dar şi către necreştini. Acest
aspect reprezintă o parte a misiunii externe a Bisericii, dar care azi nu mai are atât sensul
de convertire la creştinism, cât cel de a da o mărturie activă şi substanţială în lume,
privitor la credinţa cea adevărată. Prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, întreaga
lume e chemată la o nouă viaţă, în şi cu Hristos, spre Împărăţia cerurilor. Evanghelia
însemnează proclamarea acestei Împărăţii, enunţarea prin cuvânt şi faptă a iconomiei pe
care Dumnezeu o are cu lumea.
Slujirea cuvântului, predicarea explicită a Evangheliei, dar şi catehizarea, sunt
obligaţii de căpătâi ale Bisericii. Când slujitorii Bisericii împlinesc acestea, ei trebuie să
se gândească la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi
este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!”( I
Corinteni 9, 16).

Mărturia
În accepţiunea generală, martorul este cel care este de faţă, cunoaşte adevărul şi îl
afirmă sau nu, care asistă la o întâmplare sau eveniment. După Legea veche, după care se
guvernau şi iudeii din timpul Mântuitorului, adevărul stătea în mărturia a doi sau trei
martori. Sfânta Scriptură ne vorbeşte deopotrivă despre mărturisitorii adevărului şi despre

16
martorii mincinoşi. La învierea Mântuitorului au fost martori care L-au văzut înviat şi
care au spus transmis apoi acest adevăr (femeile mironosiţe, sfinţii apostoli şi alţii cărora
Mântuitorul li s-a arătat timp de 40 de zile după înviere), după cum au fost şi dintre aceia
care, deşi au fost martori direcţi ai Învierii (străjerii) şi indirecţi (cei ce L-au dat pe Iisus
la moarte), care au refuzat să mărturisească acest adevăr. Cei care au fost martori ai
adevărului, au devenit apoi mărturisitori ai lui Hristos Cel Înviat, nu numai prin cuvânt, ci
şi prin faptă. Apostolii sunt cei dintâi martori ai Bisericii şi cei dintâi propovăduitori ai
faptelor lui Iisus Hristos, după cum se spune în cartea Faptele Apostolilor: „Dumnezeu a
înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi îi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 32).
Mărturisirea publică a lui Iisus cel înviat, este făcută de către apostoli, pentru ca
lumea să creadă şi pentru ca Biserica să se întărească. Sfântul Apostol Petru se numeşte
pe sine a fi împreună preot şi martor al patimilor lui Hristos şi „părtaş al măririi ce se va
descoperi” (I Petru 5,1). Sfinţii Apostoli sunt aşadar împreună - lucrători în via
încredinţată de Hristos Domnul. Mărturia lor, ca şi a întregii Biserici, este o condiţie a
credinţei: „Am crezut şi de aceea am vorbit, şi noi credem, de aceea vorbim” (II
Corinteni 4, 13). Mărturisirea se referă la Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, care a
venit în lume pentru a aduce vestea cea bună a mântuirii, a pătimit, a murit şi apoi a
înviat.
Mărturie intensă a credinţei, cu preţul vieţii, au dat mai întâi martirii din primele
veacuri, dar şi toţi cei care de-a lungul timpului au suferit moarte pentru credinţa în
Hristos, între care amintim pe noii martiri din perioada comunist – atee, despre care s-a
spus că ar trebui canonizaţi.
Mărturisirea se referă, pentru creştini de acum, la împlinirea şi desăvârşirea vieţii
creştine prin Sfintele Taine, cultul Bisericii, rugăciunea, spiritualitatea, diaconia şi
exemplul vieţii personale. Împlinirea mărturisirii în această lume se face pornind de la
cuvintele Mântuitorului: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea, şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Prin aceasta se înţelege nu numai
renunţarea la toate, pentru Hristos şi pentru Împărăţie, în sensul propriu al îndemnului,
dar şi la lepădarea de păcat, renunţarea la tot ceea ce nu este conform învăţăturii
Mântuitorului şi la asumarea tuturor încercărilor vieţii, pentru Hristos şi pentru Împărăţia

17
cea care va să fie. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul enunţa că „a fi martir
astăzi înseamnă a muri faţă de păcat şi a învia la o viaţă nouă în şi cu Hristos”.

Diaconia sau slujirea aproapelui

În cadrul misiunii Bisericii, diaconia sau slujirea aproapelui reprezintă o
componentă esenţială, conform principiului enunţat de fostul episcop al Oradiei, Vasile
Coman: „Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor”. În Biserica Ortodoxă, filantropia îşi
are rădăcinile atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfinţii Părinţi. În toate slujbele Bisericii se
aminteşte, nu de puţine ori, că Dumnezeu este „Dumnezeul milei, al îndurărilor şi al
iubirii de oameni”. El a iubit neamul omenesc atât de mult, încât pe Fiul Său Unul-născut
L-a dat ca jertfă de răscumpărare pentru mântuirea oamenilor. Diaconia este sarcină,
funcţie primită prin împuternicire şi exercitată cu responsabilitate. În Sfânta Scriptură
slujirile sunt multe, dar toate sunt făcute pentru şi în numele lui Iisus Hristos. Acesta
Însuşi a venit în lume ca să slujească şi nu pentru ca să I se slujească. El este Cel care a
slujit la masa cinei celei de taină pe ucenicii Săi şi Cel care nu a lăsat să-i fie spălate
picioarele, ci Însuşi a făcut aceasta pentru ucenicii Săi: „şi Iisus chemându-i la Sine le-a
zis : Ştiţi că cei ce se socotesc conducători ai neamurilor, domnesc peste ele şi cei mai
mari ai lor le stăpânesc, dar între voi să nu fie aşa, ci cel ce va vrea să fie mare între voi
să fie slujitorul vostru şi cel ce va vrea să fie întâi între voi, să fie slujitorul vostru”
(Marcu 12, 44).
Hristos Domnul are o slujire arhierească concretizată prin aceea că El îşi dă viaţa
pentru mântuirea oamenilor şi slujeşte ca răscumpărător, ca veşnic arhiereu, care
permanent oferă spre mâncare şi băutură, Trupul şi Sângele Său, fără de care nimeni nu
poate avea viaţa veşnică. Slujirea Mântuitorului Iisus Hristos este în deplină concordanţă
cu infinita sa iubire de oameni. El este Păstorul cel bun, care-şi dă viaţa pentru oile sale şi
care face acest lucru din iubire nemărginită. Referitor la teologia iubirii, pr. prof. Ioan Ică
(Sibiu) spunea că termenii „slujitor, slujire, a sluji”, care sunt des întâlniţi în Noul
Testament, îşi au punctul de plecare în slujirea Mântuitorului Iisus Hristos, slujirea fiind
în esenţă hristocentrică.
A predica vestea cea bună înseamnă a fi solidari cu toţi cei care au nevoie de milă
şi ajutor de la Dumnezeu. Fără preocuparea pentru cei în nevoi, misiunea Bisericii ar fi

18
pusă în discuţie, aceasta nu pentru că Biserica ar avea mijloacele pentru eradicarea
sărăciei şi altor probleme sociale, ci pentru motivul că Dumnezeu pe care Îl
propovăduieşte Biserica este Unul care S-a sărăcit pe Sine pentru ca noi să ne îmbogăţim
cu sărăcia Lui, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel.
În cuprinsul sfintelor Evanghelii, Mântuitorul se referă de mai multe ori în pilde
sau pe faţă, atât la faptele milei trupeşti, cât şi la opoziţia sărăcie - bogăţie. Aşa de pildă,
în Evanghelia după Luca se spune că „cel ce are două haine, să dea şi celui ce nu are”
(Luca 3, 11). În descrierea pe care Mântuitorul o face cu privire la înfricoşata judecată,
spune că toţi vor fi întrebaţi ce au făcut cu privire la faptele milei trupeşti. Celor care nu
au împlinit aceste fapte, Dreptul judecător le va spune: „duceţi-vă de la Mine
blestemaţilor (...) că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dat
să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în
temniţă şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25, 42-43).
Diaconia cuprinde, în cadrul Teologiei ortodoxe, următoarele aspecte: 1. vocaţia
diaconiei (se află în însăşi fiinţa Bisericii şi conform acesteia, toţi credincioşii trebuie să
fie slujitori ai lui Dumnezeu, dar şi ai aproapelui). Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea
că „cei ce sunt împreună trup al lui Hristos, sunt dependenţi de capul lor şi unii de alţii,
pentru că trebuie să fie permanent orientaţi unii spre alţii”. 2. Iisus Hristos este modelul
adevăratei slujiri faţă de Dumnezeu şi faţă de cei credincioşi. În acest sens spunea şi
Domnul Hristos: „iată Eu sunt între voi ca unul care slujeşte” (Luca 22, 27). Această
slujire însă nu încetează după învierea Sa din morţi, ci se continuă de-a dreapta Tatălui,
urmând a se desăvârşi la Parusie, „când se va vedea arătarea lui în toată puterea Sa şi a
Împărăţiei Lui, El atunci se va încinge, va ruga pe slujitorii Săi să se aşeze la masă şi
venind alături, le va sluji” (Luca 12, 37). 3. Slujirea creştină este continuarea şi
realizarea slujirii Mântuitorului Iisus Hristos. Biserica slujeşte în lume nu pentru că
urmează lumii sau se identifică cu lumea, ci pentru că ea trebuie să fie ascultătoare slujirii
lui Hristos faţă de lume. Conform viziunii teologice a pr. prof. Ion Bria, slujirea înseamnă
solidaritate cu toţi oamenii, pentru transfigurarea societăţii, în lupta pentru binele
comunităţii. Slujirea nu poate fi desprinsă de evanghelizare şi de mărturie, căci şi prin
aceasta se manifestă misiunea Bisericii lui Hristos în lume.

19
 Pastoraţia
Misiunea este inseparabilă de pastoraţie, adică de „zidirea a trupului lui Hristos -
Biserica” (cf. Efeseni 4, 12). Pastoraţia (de la pasco-ere = a hrăni) înseamnă acţiunea de a
oferi o hrană, de a păstori sau de a întreţine prin mâncare, nu de a conduce sau de a
guverna. Când Iisus Hristos îi spune Apostolului Petru: „Paşte oile mele” (Ioan, 21, 16-
18), îi încredinţează anume sarcina de păstor, în sensul de săvârşitor al Euharistiei, care
este hrana şi băutura Bisericii (Ioan 6, 51-58). De altfel, Iisus Hristos Se numeşte pe Sine
„Păstorul cel bun”, întrucât Îşi pune viaţa pentru oile Sale (Ioan 10, 11). Tot aşa, preotul
este „păstor”, în calitatea lui de săvârşitor al Tainei Euharistiei, actualizând şi restituind
actul prin care Hristos Însuşi S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii. Preotul face pastoraţie
propriu-zisă, mai ales prin lucrarea de împărtăşire a Sfintelor Taine, care constituie
„hrana” Bisericii.
Pastoraţia Bisericii trebuie să se îndrepte atât spre aspectul vieţii personale a
creştinului, cât şi spre întreaga obşte creştină, chemată la desăvârşire.
Anul Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. Anul 2011 a fost dedicat în
Patriarhia Română, Sfântului Botez şi Sfintei Cununii, un prilej deosebit de a învăţa mai
multe despre aceste două Sfinte Taine ale Bisericii. Anul omagial dedicat acestor Sfinte
Taine este menit să amplifice cunoştinţele liturgice, pastorale şi misionare ale clerului şi
ale tuturor membrilor Bisericii, referitoare la importanţa Botezului şi Cununiei în viaţa
Bisericii şi a creştinului ortodox.
La sesiunea de primăvară a conferinţelor pastoral-misionare s-a discutat mai cu
seamă despre semnificaţiile teologice şi duhovniceşti ale celor două Sfinte Taine,
apelându-se la mărturia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a teologiei contemporane, dar şi
despre unele practici neortodoxe şi abateri liturgice în oficierea Botezului şi Cununiei.
Această perspectivă trebuie întregită prin abordarea unor probleme de pastoraţie şi
misiune, cum ar fi: (1) modul de prezentare la orele de Religie şi în programele
catehetice a Tainelor Botezului şi Cununiei, (2) copiii ca dar şi binecuvântare pentru
familia creştină şi (3) problema familiilor mixte, din punct de vedere interconfesional şi
interreligios (botezul copiilor în familiile mixte).
Sub aspect teologic şi duhovnicesc, Botezul şi Cununia sunt Taine de iniţiere în
credinţa şi viaţa creştină. Biserica este familia spirituală a celor botezaţi în numele

20
Preasfintei Treimi, iar cei care se unesc în iubire şi devin o nouă familie creştină prin
Taina Sfântă a Cununiei formează Biserica mică sau Biserica de acasă, icoană spirituală
a iubirii lui Hristos faţă de Biserica Sa.
Cunoaşterea învăţăturii ortodoxe despre Botez şi Cununie este înlesnită printr-o
cercetare atentă şi frecventă a rânduielilor liturgice a celor două Sfinte Taine, a
mărturiilor biblice şi gândirii patristice cu privire la ele. Totodată, pe lângă descoperirea
semnificaţiilor spirituale profunde şi multiple ale acestor Sfinte Taine, există şi nevoia
săvârşirii lor corecte şi asumării lor ca lucrări sfinţitoare şi mântuitoare ale harului
Preasfintei Treimi în viaţa Bisericii.
De aceea, o atenţie deosebită trebuie acordată astăzi săvârşirii corecte şi complete
a slujbelor acestor Sfinte Taine. Graba şi lipsa de atenţie, efecte nefaste ale rutinei în
slujirea liturgică, obişnuinţa cu „greşelile devenite tradiţie” şi delăsarea spirituală, produs
al secularizării conştiinţei şi vieţii creştine astăzi, reprezintă cauze majore ale devierilor şi
carenţelor liturgice. În acest sens, sunt necesare cunoaşterea temeinică a slujbelor acestor
Sfinte Taine după tipicul ortodox, clar şi temeinic prezentat în cărţile de cult (Molitfelnic
şi Aghiasmatar). Apoi, pe lângă atenţia sporită acordată săvârşirii corecte a acestor Sfinte
Taine trebuie şi multă perseverenţa în prezentarea, pe înţelesul celor care participă la
slujbe, a semnificaţiei Botezului şi Cununiei pentru viaţa acestora şi pentru viaţa
Bisericii în general.
Din nefericire, se constată, încă, în rândul unora dintre clerici un deficit de
cunoaştere teologică şi duhovnicească a ritualului sacru, o superficialitate cronică în
slujirea liturgică şi o păgubitoare neglijenţă pastorală, privind pregătirea credincioşilor
pentru primirea şi asumarea Botezului şi a Cununiei. La toate acestea se adaugă şi
slăbirea responsabilităţii naşilor, ca părinţi spirituali faţă de viaţa duhovnicească a
finilor. Pe de altă parte, totuşi, există şi mulţi preoţi care se pregătesc constant pentru a
înţelege mai bine şi a săvârşi mai corect şi mai frumos aceste Sfinte Taine. Ei trebuie
evidenţiaţi ca fiind exemple de urmat.
De aceea, este important de reamintit semnificaţiile teologice şi duhovniceşti ale
acestor două Sfinte Taine ale Bisericii, de a observa şi corija practicile eronate privind
săvârşirea lor, precum şi de a îndemna la o mai bună pregătire pentru primirea lor ca
daruri şi lucrări sfinte şi sfinţitoare în viaţa creştinului şi a Bisericii.

21
 Generalităţi
De la începuturile creştinismului, misiunea Bisericii s-a angajat în două mari
direcţii : misiunea ad intra sau internă, prin care Biserica s-a preocupat de cei botezaţi,
organizând viaţa internă, liturgică şi socială a comunităţii creştine şi misiunea ad extra,
externă, prin care Biserica a propovăduit Evanghelia celor din afară, a intrat la cei
netăiaţi-împrejur şi a mâncat cu ei (Fapte 11, 3). Astfel, Biserica apare atât ca o
comunitate euharistică - poporul lui Dumnezeu deja răscumpărat, care se adună să
comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind o viaţă nouă în Duhul
Sfânt -, cât şi ca o comunitate apostolică misionară, care are conştiinţa unei trimiteri
speciale la cei necredincioşi: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor acelaşi dar ca şi nouă,
acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L opresc pe Dumnezeu
?” (Fapte 11, 17). Istoria Bisericii primare este o mărturie nedezminţită în această
privinţă.
Aşadar, Biserica are două braţe cu care actualizează iconomia mântuirii: cel
pastoral, constituind disciplina ei internă, euharistică şi cel misionar, constituind proiectul
ei apostolic, de a răspândi Evanghelia. Pentru „zidirea Bisericii” (Efeseni 4, 12), aceste
două braţe sunt indispensabile. A săvârşi Euharistia în vederea hrănirii poporului lui
Dumnezeu şi a propovăduirii Evanghelia în vederea convertirii tuturor popoarelor, sunt
două cerinţe care au caracter de porunci dumnezeieşti (Efeseni 3, 7-8).

22
Cursul IV
Misiune şi pastoraţie. Deschiderea Bisericii către lume (I)

1. Preliminarii
Valoarea misiunii clericale este dublată de asocierea ei cu o pastoraţie eficientă.
Hristos îşi alege apostolii spre a deveni „pescari de oameni” şi le conferă, în plus, o
putere pentru a reuşi în răspândirea dreaptă a cuvântului Evangheliei: harul Sfântului
Duh.
De-a lungul istoriei Bisericii, membrii ierarhiei sacramentale au semănat cuvântul
lui Dumnezeu (Luca 8, 5) şi nu s-au sfiit să mărturisească adevărul. Au polemizat cu
păgânii, cu ateii şi ereticii de toate categoriile şi au suferit până la martiriu. Au apărat
apoi predaniile transmise, fie prin viu grai (II Tesaloniceni 2,15), fie prin textul Scripturii.
De aceea ei au fost şi sunt următorii întreitei slujiri a Mântuitorului Iisus Hristos:
- chemarea de profet: se continuă prin misiunea didactică a membrilor ierarhiei:
cateheze publice şi individuale, predici, omilii şi discursuri ocazionale, dialoguri
duhovniceşti cu păstoriţii, dar şi cu toţi cei interesaţi. O predică vie este clericul care, prin
ţinuta sa şi a familiei sale, impune respect şi preţuire;
- demnitatea de împărat: se continuă prin misiunea pastorală a membrilor
ierarhiei, care trebuie să-i conducă pe credincioşi pe calea mântuirii. Fiecare cleric trebuie
să fie următor al Păstorului celui bun (Ioan 10, 11), să se impună ca lider spiritual al
comunităţii, ca vector la care se raportează enoriaşii, călăuziţi cu blândeţe, sobrietate şi
distincţie ;
- slujirea de arhiereu: se continuă prin misiunea sacerdotală sau sacramentală a
membrilor ierarhiei.
2. Repere misionare la nivel eparhial
La nivelul eparhiei, modelul emblematic misionar trebuie să fie, fără îndoială,
episcopul locului. El deţine atât deplinătatea harului slujirii preoţeşti (fiind pe cea mai
înaltă treaptă a ierarhiei), cât şi plenitudinea lucrării pastorale, în calitate de conducător
spiritual al comunităţii.
Chiriarhul determină activ viaţa Bisericii, prin contactul nemijlocit cu preoţii şi
credincioşii. Canonic, este prevăzută necesitatea vizitării periodice a tuturor unităţilor de

23
cult afiliate centrului său eparhial (protopopiate, mănăstiri, parohii, schituri, capele,
paraclise). Vizitele canonice sunt prilejuri de a cunoaşte realităţile de la faţa locului,
intervenind acolo unde este cazul prin forţa cuvântului, aplicând, după caz, măsuri
canonice cu acrivie sau acordând dispense. Slujirile ierarhului la praznice, hramuri sau
numai Duminici de peste an, sunt ocazii de sărbătoare a parohiei, când de obicei se adună
mai mulţi credincioşi la biserică decât de obicei.
Episcopul aplică în eparhia sa măsurile, ordinele şi regulamentele statutare
hotărâte de Sfântul Sinod, din care face parte de drept. Sfântul Sinod este autoritatea
supremă a Bisericii, care se pronunţă şi în chestiunile de ordin pastoral-misionar, trasând
direcţiile de activitate în acest domeniu.
Chiriarhul este promotorul ecumenismului local, întreţinând în teritoriul păstorit,
bune relaţii cu conducătorii celorlalte culte recunoscute de Stat.
3. Repere misionare la nivel protopopesc
La nivelul protopopiatelor, se pot observa următoarele direcţii ale misiunii:
- coordonarea activităţilor misionare desfăşurate în parohii, încurajarea şi
sprijinirea lor, remedierea deficienţelor;
- organizarea unor acţiuni specifice: întâlniri dese cu preoţii, conferinţe,
simpozioane, mese rotunde, cercuri misionare (formate din parohii învecinate);
- cunoaşterea fenomenului sectar, intervenţii prompte de sprijinire a preoţilor şi
credincioşilor în atitudinile antisectare.
4. Repere misionare la nivel parohial
Preotul – model misionar urmăreşte mântuirea sa şi a păstoriţilor săi – obiectiv
primordial, realizabil prin:
- o viaţă creştină autentică, exemplară, fără abateri morale, impedimente canonice,
vicii sau alte prilejuri de scandalizare a opiniei publice;
- o slujire plină de trăire duhovnicească, lipsită de teatralisme, manifestări
folclorice sau, mai grav, forme de magie cu cele sfinte;
- o continuă pregătire teologică şi intelectuală continuă, spre a fi, cu adevărat,
„lumină a lumii şi sare a pământului” (Matei 5, 13-14). De un real folos pentru continua
pregătire teologică, sunt cursurile pentru obţinerea gradelor preoţeşti, devenite obligatorii
pentru clericii din Patriarhia Română;

24
 - un discurs elevat, elegant, adaptat momentului şi auditoriului şi o bună
capacitate spre dialog;
- respectul faţă de dogmele, rânduielile şi canoanele Bisericii şi respingerea fermă
a oricăror tentative „înnoitoare” în plan tipiconal, liturgic şi canonic;
- practicarea filantropiei creştine şi a tuturor virtuţilor (exemplul personal);
orientarea spre împlinirea poruncii iubirii aproapelui, condamnarea egoismului şi a
înavuţirii pe seama credincioşilor simpli. Se interzice cu desăvârşire condiţionarea plăţii,
pentru săvârşirea unor slujbe religioase;
- efectuarea de vizite pastorale la domiciliul credincioşilor, pentru a se interesa de
starea lor duhovnicească şi materială, nu numai cu ocazia vizitelor prilejuite de sfinţirea
caselor la Bobotează, Crăciun, Paşti, ş.a.m.d.;
- îndrumarea fiilor şi fiicelor duhovniceşti cu competenţă şi răbdare.
Familia preotului are o mare importanţă pentru misiune. În acest sens, ar trebui
să se analizeze periodic, de către forurile ierarhice bisericeşti, impactul misionar pe care-l
realizează membrii familiei preotului. Pericolul este smintirea credincioşilor, iar
consecinţele pot fi imprevizibile. De aceea se recomandă:
- participarea activă a membrilor familiei preotului la viaţa bisericii, o participare
la sfintele slujbe, implicarea în organizarea acţiunilor specifice prin comitetul parohial;
- preoteasa trebuie să fie un exemplu pentru femeile din parohie, iar copiii
preotului, exemple pentru tinerii bisericii;
- desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă
membrilor familiei preotului, căci în mod indirect şi preotul este asociat acestora. Mai
ales când rezultatele financiare conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către
comunitate devine o perspectivă certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat).
Relaţiile dintre preoţii aceleiaşi parohii trebuie să se bazeze pe dragoste
creştinească şi respect reciproc. În acest caz se impun:
- respectarea coordonatelor teritoriale impuse de Chiriarh (sectoarele parohiale).
Prin colegialitate, se pot efectua anumite servicii şi în alte sectoare, cu acordul preotului
deservent de sector;
- tactul şi diplomaţia în cazul unor eventuale diferenţe de opinie între preoţi. În
niciun caz nu se va proceda la antrenarea credincioşilor în aplanarea situaţiei – care,

25
inevitabil, se împart astfel în tabere – ci se va apela la mediere din partea forurilor
ierarhic superioare (întâi la protopopiat, apoi la centrul eparhial) ;
- împărţirea frăţească a unor beneficii rezultate din împreuna slujire: prinoase,
bunuri mobile şi imobile, precum şi gestionarea echilibrată a fondurilor privind
întreţinerea acestora.
Administrarea sfântului lăcaş, a caselor parohiale şi a altor edificii este de
neapărată trebuinţă pentru o misiune eficientă a Bisericii. Acestea sunt o adevărată
„oglindă” a preotului (preoţilor). Întreţinerea lor presupune:
- respectul pentru sacru, oglindit în grija faţă de păstrarea celor sfinte, evlavia faţă
de sfinţenia altarului şi a obiectelor din el;
- ordinea şi curăţenia exemplare;
- respingerea oricărei forme de kitsch interior (flori din plastic, picturi în culori
stridente, tablouri sau cruci de factură pietistă – Sfânta familie, îngerul păzitor al copiilor,
sfânta inimă, ş.a.), dar şi exterior (ex. beculeţe colorate, ş.a.), în toate împrejurările, dar
mai ales la monumentele istorice vechi;
- iluminare, sonorizare, sistem antiefracţie – discrete şi cu bun simţ;
- îngrijirea curţilor, aleilor, gardurilor, a hotelor pentru lumănări, a toaletelor
publice;
- curăţenia cimitirelor, aranjarea mormintelor, eliminarea construcţiilor amplasate
ilegal, verificarea permanentă a probităţii morale a angajaţilor;
- buna gospodărire a caselor parohiale şi anexelor acestora;
- o bună comunicare cu enoriaşii, printr-un avizier prin care să se transmită date
esenţiale privind programul slujbelor, contactarea preoţilor şi toate evenimentele
desfăşurate în parohie. Ar fi de dorit şi publicarea unui buletin parohial care să fie oferit
gratuit credincioşilor.
Concluzionând, misiunea Bisericii nu este un abstract, nici vreo teorie, ci ea ţine
în concret şi de implicarea continuă, „cu timp şi fără timp”, a slujitorilor Bisericii, pentru
slujirea neîncetată, adusă lui Dumnezeu şi oamenilor.

26
Cursul V
Misiune şi pastoraţie. Deschiderea Bisericii către lume (II)

5. Slujirea misionară în situaţii speciale: penitenciar, spital, armată, cimitir

a) Slujirea în penitenciar
Pentru slujirea pastoral-misionară în penitenciar se va avea în vedere, în primul
rând, conştientizarea stării de păcătoşenie, de condamnare a păcatului, dar nu şi a
păcătosului. Taina Spovedaniei şi Taina Euharistiei sunt de maximă importanţă în acest
mediu, de aceea preotul trebuie să fie foarte bine pregătit duhovniceşte. Pe lângă slujbele
obişnuite săvârşite cu regularitate, se va stărui pentru implicarea deţinuţilor în activităţi
misionare precum: cor, publicaţii religioase, momente festive cu diferite ocazii (Sfinţii
Petru şi Pavel sunt ocrotitorii penitenciarelor din ţara noastră).
b) Slujirea în spital
Prezenţa activă a preotului în spital, printre pacienţi şi medici, este de mare folos
duhovnicesc. În spitale se impun oficierea cu regularitate a Sfintei Liturghii şi a Tainei
Sfântului Maslu, a Tainei Spovedaniei şi a Tainei Euharistiei în biserici, capele de spital
şi după nevoi, în amfiteatre sau alte spaţii amenajate corespunzător.
Sunt eficiente de asemenea unoaşterea temeinică şi tratarea permanentă prin
dialoguri, cateheze şi predici, a unor teme precum: atitudinea creştină faţă de boală,
problema suferinţei: cauze şi remedii, învăţătura creştină despre moarte, teologia bolii ş.a.
În cadrul acestora, preotul va stărui şi pentru denunţarea unor practici medicale imorale:
pruncuciderea de orice fel (inclusiv în „starea embrionară”), eutanasia, a operaţiilor de
schimbare de sex etc.
c) Slujirea în armată
Cu privire la prezenţa activă a preoţilor în cadrul Armatei Române, se impune o
participare strictă în câmpul misionar încredinţat. Sunt de asemenea de urmărit :
- o cunoaşterea bună a aplicaţiilor solicitate, pregătirea unor teme specifice şi
prezentarea lor la instrucţii, îmbinând latura teoretică cu creşterea duhovnicească;
- iniţierea de dialoguri vii, constructive, cu ceilalţi militari (în funcţie de grad,
vârstă, pregătire);

27
 - stăpânirea cunoştinţelor doctrinare privind necesitatea apărării vieţii, a patriei, a
credinţei neamului, precum şi semnificaţia cinstirii drapelului, imnului naţional şi
importanţa jurământului militar. Trebuiesc cunoscute şi combătute toate doctrinele eretice
privitoare la aceste aspecte ;
- denunţarea practicilor imorale, a abuzurilor şi atrocităţilor.
d) Slujirea în cimitir
Cimitirul nu trebuie privit ca pe o feudă proprie, iar slujirea misionară de aici nu
se rezumă la „taxarea” celor aflaţi în necaz, transformând cultul morţilor într-un fel de
prestare de servicii. Oamenii trebuie încurajaţi să cultive relaţii de filiaţie duhovnicească
faţă de bisericile de enorie de care aparţin, ei având îndatorirea morală să participe la
viaţa parohiei din care fac parte. De aceea, se va respecta întotdeauna principiul teritorial
parohial, chiar dacă la înmormântare sunt invitaţi şi alţi preoţi, întrucât altfel nu se va
împlini cerinţa ca cei morţi să figureze în registrul matricol al decedaţilor. Atitudinea
preoţilor în cimitir trebuie să fie sobră şi distinsă, iar ţinuta îngrijită.
6. Misiunea monahilor, astăzi
Înstrăinarea de lume, în general, nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de
receptivitate la problemele acesteia. Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea
Bisericii, întrucât se prezintă ca o cale directă spre îndumnezeirea după har a omului.
Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă de către cei competenţi, care se află deja pe
calea către dobândirea ei. Iată câteva dintre acestea:
- mistica ortodoxă sau frumuseţea trăirii în Hristos, experimentată de monahi,
poate fi împărtăşită şi celorlalţi creştini, ca deschidere către rugăciune, post, asceză,
meditaţie şi înfrânare. Mai mult sau mai puţin, omul simte nevoia unei înaintări în plan
spiritual, având convingerea că mănăstirile sunt locuri de rugăciune neîncetată şi de
practicare a virtuţilor, motive pentru care se îndreaptă de multe ori spre slujbele din
cadrul aşezămintelor monahale;
- mănăstirile sunt de obicei vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi
centre ale rugăciunii permanente. Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej
misionar;
- duhovnicii îmbunătăţiţi ai mănăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora.

28
 7. Misiunea credincioşilor: apostolatul social
a) Preliminarii: necesitatea misiunii „preoţiei universale”
Laicii sunt „poporul lui Dumnezeu” (de la gr. laos = popor): seminţie aleasă,
preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit, pe care l-a chemat Dumnezeu din
întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9). Vocaţia laicilor pentru slujire îşi relevă
cel mai înalt conţinut în participarea la Sfânta Liturghie (prezenţa lor activă e absolut
necesară). Aceştia sunt purtători ai harului şi următori poruncii de a-L vesti pe Hristos
celorlalţi oameni, pentru a veni la cunoştinţa Evangheliei mântuirii. Ei trăiesc „inevitabila
tensiune între existenţa în lume şi neapartenenţa la lume”.
Misiunea permanentă a laicilor se constituie în ceea ce Biserica a recunoscut în
limbajul teologic contemporan : „liturghia de după Liturghie ”. Acest concept misionar a
fost introdus în circulaţie de către Părintele prof. Ion Bria şi se traduce prin datoria
credincioşilor de a trăi în viaţa cotidiană experienţa lui Iisus Hristos Cel împărtăşit
euharistic, de a deveni lumină a lumii şi de a se comporta în orice împrejurare a vieţii
potrivit învăţăturii Lui. „Liturghia de după Liturghie ” este unul dintre cele mai
importante concepte misionare ortodoxe, care subliniază că misiunea preotului şi
credincioşilor continuă şi după momentul concedierii de la Sfânta Liturghie: „cu pace să
ieşim”, care nu este doar o trimitere formală, acasă, ci o impunere de mărturisire a lui
Hristos euharistic în lume, acasă, în familie, de către preot şi de către fiecare creştin în
parte.
b) Misiunea organelor parohiale
Adunarea parohială
Este formată din toţi creştinii parohiei, bărbaţi şi femei, botezaţi şi maturi, având
deci fiecare drept de vot. Aceasta fixează cele mai importante strategii privind misiunea
parohiei şi dezvoltarea ei, alegând totodată, consiliul şi comitetul parohial.
Consiliul parohial
Este format din preoţi, cântăreţi, paraclisieri şi un număr de 7 – 11 bărbaţi
credincioşi. Consiliul parohial execută dispoziţiile Adunării parohiale şi conduce toate
activităţile misionare şi administrative ale parohiei. Misionar vorbind, este important de
reţinut recomandarea ca la alegerea membrilor consiliului să fie reprezentate, pe cât

29
posibil, categoriile socio – profesionale existente şi cele de vârstă. A fi membru în
consiliul parohial este o cinste de care ar trebui să se bucure numai creştinii practicanţi,
care să fie modele de trăire creştină în comunitate.
Comitetul parohial
Este format din preoţi şi femeile din parohie, care au o prezenţă activă la biserică.
Comitetul se implică în slujirea caritativă în parohie, organizarea diferitelor evenimente
(Paşte, Crăciun, hramuri), îngrijirea sfântului lăcaş şi a altor edificii parohiale.
Angajaţii laici (cântăreţ, îngrijitor etc.)
Reprezintă, la rândul lor, parohia, deci trebuie să fie modele de moralitate
creştină, distincţie, evlavie şi sobrietate. Aceştia ar fi bine să nu se antreneze în discuţii
calomniatoare la adresa Bisericii, precum şi în polarizarea credincioşilor în nuclee de
interese. De aceea, se vor selecta numai candidaţii morali şi fără vicii.
c) Profesorii de Religie
Au un rol extrem de important în transmiterea şi apărarea dreptei credinţe. De ei
depinde formarea generaţiilor care vin, ca slujitori şi buni credincioşi ataşaţi Bisericii.
Pentru eficientizarea acestei formări sunt necesare:
- formarea unor cadre didactice bine pregătite, spre a face faţă unui învăţământ
religios de tip formativ;
- aplicarea din timp în timp a unor îmbunătăţiri ale programelor analitice şi
manualelor;
- preponderenţa studierii temelor misionare şi de actualitate;
- fixarea unor criterii de evaluare flexibile şi dinamice, spre încurajarea studiului
şi receptivităţii materiei Religie în rândul elevilor;
- o colaborare permanentă cu parohia, spre a-i face pe elevi să înţeleagă rostul
preotului în viaţa lor şi semnificaţiile participării acestora la actul liturgic.
8. Tinerii şi implicarea lor misionară
Este de neapărată trebuinţă polarizarea tineretului activ în parohii, în cadrul unui
grup sau comitet special, aflat sub directa îndrumare a preoţilor. Tinerii pot fi implicaţi în
acţiuni misionare: organizarea de acţiuni cultural – religioase, cateheze (vezi detaliile
proiectului catehetic naţional Hristos împărtăşit copiilor), întâlniri cu personalităţi ale
vieţii religioase, excursii, tabere şi pelerinaje, cor, filantropie creştină, editarea unui

30
buletin parohial sau a unor broşuri religioase, construirea şi susţinerea unui site pe
internet al parohiei, buna gospodărire a sfântului lăcaş şi a altor spaţii sau edificii
aparţinând Bisericii. Pentru tineri se mai pot organiza: serbări speciale, manifestări sau
competiţii sportive, alte jocuri şi concursuri. Pentru cei mici, se pot amenaja spaţii de
joacă şi leagăne, chiar în spaţiile adiacente locaşului de cult. La nivel eparhial, este
indicat să se organizeze periodic întâlniri reprezentantive ale tinerilor de la toate parohiile
din eparhie.
9. Actualitatea misionară a mass-mediei
a) Mass-media Bisericii
Din anul 2007, odată cu întronizarea actualului patriarh, Preafericitul Părinte
Patriarh Daniel, Biserica noastră şi-a sporit şi întărit prezenţa în societate, ajngând până
în casele credincioşilor, prin înfiinţarea primei televiziuni ortodoxe naţionale din lume
(TRINITAS TV), prin extinderea frecveţelor postului de radio TRINITAS în toate zonele
ţării, prin crearea la Bucureşti a agenţiei de presă BASILICA şi prin cuprinderea tuturor
parohiilor în aria de distribuţie a cotidianului ZIARUL LUMINA.
La nivelul Arhiepiscopiei Timişoarei s-a înfiinţat un birou de presă (2005), a
continuat apariţia revistei mitropolitane „Altarul Banatului”, a publicaţiei eparhiale
„Învierea” şi a Calendarului almanah, care ajung la toate parohiile şi mănăstirile din
cuprinsul eparhiei.
b) Relaţia Bisericii cu mass-media laică
Aceasta este de asemenea foarte importantă pentru misiune, întrucât este cunoscut
impactul publicitar asupra conştiinţei oamenilor. Publicitatea poate fi însă de două feluri:
a) publicitate pozitivă: mediatizarea unor evenimente religioase, sărbători,
inaugurarea unor edificii religioase, implicarea Bisericii în societate şi în filantropie,
participarea Bisericii la viaţa culturală, răspunsurile Bisericii la provocări de natură
politică, economică etc. Dinamica acestor prezentări trebuie să contureze imaginea unei
Biserici vii, puternice şi implicate în rostuirea vieţii omului contemporan.
b) publicitate negativă: mediatizarea unor ştiri denigratoare (adevărate sau false)
la adresa Bisericii sau slujitorilor ei. Fenomenul a luat amploare, este alarmant şi trebuie
tratat cu toată răspunderea. Posibile cauze pot fi: secularizarea şi ateismul omului
postmodern, autosuficient, precum şi asaltul mediatic denigrator al opozanţilor

31
Ortodoxiei: grupări, culte şi secte. Remediile ar putea consta în interdicţia dată clericilor
şi monahilor de a apărea în mass-media, fără acordul ierarhului locului; cunoaşterea
fenomenelor negative şi rezolvarea lor, înainte ca ele să devină scandal de presă;
aplicarea unor sancţiuni canonice faţă de membrii Bisericii divulgaţi de presă ca având
abateri, iar în cazul unor acuzaţii nefondate, Biserica să ia atitudine cu fermitate,
demascând minciuna, calomnia şi alte infracţiuni de presă.

32
 BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ

1. Ion Bria, Ph. Chauson, J. Gadille, M. Spindler, Dictionnaire

oecumenique de missiologie, Cerf, Labor et Fides, Paris, Geneva, 2003;
2. Preot prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1.
Premise teologice, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;
3. Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2. Exigenţe, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;
4. Idem, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2002;
5. Idem, Teologie şi Biserică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2008;
6. Preot Ion Bria, “Spre plinirea Evangheliei”. Dincolo de apărarea
Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002;
7. Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură şi în istorie, coordonator Ioan
Chirilă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006;
8. Mihai Himcinschi, Misiune şi dialog. Ontologia misionară a Bisericii
din perspectiva dialogului inter-religios, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;
9. Idem, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în
societatea actuală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
10. Idem, Misionarismul vieţii ecleziale, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2008;
11. Gheorghios Mettalinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, Editura
Deisis, Sibiu, 2004;
12. Misiune şi responsabilitate creştină, Coordonator †Nifon Mihăiţă, ASA,
Bucureşti, 2007;
13. Preot Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1998;
14. Preot Marius Florescu, Sfântul Duh şi misiunea Bisericii, în rev. “Altarul
Banatului”, nr. 10-12, 2009;

33
 15. Idem, Anevoioasă pregătire a Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei, în
rev. “Altarul Banatului”, nr. 4-6, 2011;
16. Preot Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
17. Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005;
18. Pr. prof. dr. Ion Bria, Martyria - Mission. The Witness of the Orthodox
Churches, WCC Publications, Geneva, 1980;
19. Idem, Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi
mărturiei creştine astăzi, Ed. Athena, Bucureşti,1996;
20. Idem, Spre plinirea Evangheliei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002;
21. Idem, Dicţionar de Teologie ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1981;
22. Pr. prof. dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Editura Patmos, Cluj-
Napoca, 2002;
23. Colectiv de autori, Cum trăim Ortodoxia astăzi?, Editura Sophia,
Bucureşti, 2010;
24. Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania,
Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003;
25. Marius Florescu, Provocări ale Ortodoxiei, Editura Eurostampa,
Timişoara, 2004;
26. Mitropolit Nicolae Corneanu, Quo vadis? Studii, note şi comentarii
teologice, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990;
27. Ioan Ică jr., G. Marani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente,
documente. analize, perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002;
28. His Beatitude Daniel, Patriarch of the Romanian Orthodox Church,
Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Ed.
Basilica, Bucureşti, 2008;
29. The Orthodox Churches in a Pluralistic World. An Ecumenical
Conversation, WCC Publications, Geneva, 2004;

34
 30. Episcop prof. dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină. Curs pentru uzul
Facultăţii de Teologie, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005;
31. Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, Misiologie ortodoxă, vol. I, Ed. Panfilius,
Iaşi, 2002.
32. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Editura
Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996;
33. Idem, Biserica slujitoare, Editura Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986;
34. Ierotei Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox, ca viaţă
profetică, apostolică şi martirică, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2005;
35. Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Editura Sophia,
Bucureşti, 2001;
36. Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, Educaţia religioasă. Învăţături
pentru copii şi tineri, Editura Sophia, Bucureşti, 2002;
37. Dr. Damaskinos Papandreou, Mitropolitul Elveţiei, Sfântul şi Marele
Sinod al Ortodoxiei. Tematică şi lucrări pregătitoare, Editura Trinitas, Iaşi, 1998;
38. Mitropolit Nicolae Corneanu, Credinţă şi viaţă, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2001;
39. Preot prof. univ. dr. Petru Rezuş, Teologia ortodoxă contemporană,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1989;
40. Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist,
Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007;
41. Preot dr. Liviu Stan, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939;
42. Enciclopedia Ortodoxiei româneşti, Editura Institutului biblic şi de
misiune ortodoxă, Bucureşti, 2010;
43. Preot dr. Constantin Coman, Biblia în Biserică. Eseuri pe teme biblice,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2007;
44. Arhim. prof. Vasile Prescure, În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe,
Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006;
45. Maica Magdalena, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă,
Editura Deisis, Sibiu, 2002;

35
 46. Mitropolit Nicolae Corneanu, Pe baricadele presei bisericeşti, vol. I şi II,
Editura Învierea, Timişoara, 2000;
47. Veaceslav Goreanu, Viaţa – dar divin. Omul în faţa provocărilor lumii
contemporane, Editura Iulian, Chişinău, 2006;
48. Ieromonah Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei
Rubliov sau “Celălalt Paraclet”, Editura Deisis, Sibiu, 1996;
49. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Credinţă pentru fapte
bune. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2010, Editura Basilica, Bucureşti, 2011.

36