Protestantismul

Revoluţia franceză din 1789 a avut profunde implicaţii asupra protestantismului, care s-a
dezvoltat potrivit raţionalismului şi subiectivismului, atât în plan doctrinar, cât şi organizatoric.
Raţionalismul – curent în teoria cunoaşterii care consideră raţiunea ca singurul izvor al
cunoaşterii autentice şi certe.
Subiectivismul – curent filosofic care neagă existenţa lumii exterioare, reducând
realitatea la conştiinţa pe care subiectul o are despre aceasta.
Promovarea unor noi şcoli şi curente teologice a dus la fărâmiţarea internă a
protestantismului şi la apariţia numeroaselor denominaţiuni neoprotestante.
Datorită liberalismului permanentei confruntări de idei, există în protestantism o continuă
schimbare.
Protestantismul se caracterizează printr-o luptă permanentă între conservatorism şi
liberalism, între principiile luteranismului, calvinismului tradiţional şi modernist, între teologie şi
filosofie. S-a ajuns astfel ca unii renumiţi reprezentanţi ai şcolilor teologice protestante să nege
însăşi existenţa creştinismului ca religie revelată. Gândirea filosofică predominantă în unele
sisteme şi curente teologice protestante a cauzat relativizarea credinţei şi slăbirea evlaviei, încât
nu se mai poate face distincţie între ceea ce aparţine revelaţiei şi teologiei creştine şi ceea ce ţine
de domeniul filosofic.
Ceea ce a dezbinat cel mai mult protestantismul a fost orientarea teologică. Influenţa
iluminismului asupra societăţii şi a liberalismului asupra intelectualităţii i-a determinat pe unii
teologi, în frunte cu Klaus Harms (1855) să afirme că esenţa protestantismului nu constă în
teologie şi predică, ci în săvârşirea tainelor şi evlavia creştină.
Cu timpul, au apărut diferite confederaţii – Societatea Gustav Adolf (1832), pentru
ajutorarea Comunităţilor sărace din statele unde lutheranismul era minoritar. Pentru a contracara
catolicismul, s-a înfiinţat, la Londra, Alianţa Evanghelică Anglicano-lutherano-calvină (1864),
iar, în Germania, Federaţia Evanghelică (1887).
Din 1903, funcţiona la Berlin Comitetul Bisericii Evanghelice, de care s-a folosit, după
1933, Hitler, pentru a supune politicii sale de partid toate grupările protestante şi neoprotestante.
Gruparea prohitleristă – Creştinii germani, urmărea purificarea Bisericii şi credinţei
evanghelice de reminiscenţele iudaice, însă această aberaţie nu se înscria în spiritul Evangheliei
lui Hristos.
Biserica mărturisitoare ca grupare protestantă de centru s-a ridicat împotriva acestei
grupări religioase extremiste – Creştini germani.
 După cel de-al doilea război mondial, protestantismul german a cunoscut o perioadă de
mare înflorire cu toate că din punct de vedere organizatoric şi teologic, lutheranii erau mult mai
divizaţi decât calvinii.