Domnia lui Iustinian (527-565) – apogeul Imperiului romano-bizantin

La începutul secolului al VI-lea Imperiul și-a revenit de pe urma șocului produs de

marile invazii. Politica riguroasă dusă de împăratul Anastasie adusese statului prosperitate
financiară. Astfel s-au creat condiții care îi vor permite lui Iustinian să-și îndrepte atenția spre
Occidentul roman.

1. Opera interioară a lui Iustinian

Iustinian (527-565), nepot al lui Iustin I (518-527) ajunge la putere într-un context relativ
favorabil. Două fapte importante pe plan intern marchează primii ani ai lungii sale domnii:
 opera juridică cunoscută începând din sec al XII-lea sub denumirea de Corpus
Juris Civilis;
 reluarea violenței urbane prin declanșarea unei revolte la Constantinopol – Nika
(13-19 ianuarie 532) – datorită refuzului prefectului de a amnistia doi ucigași.
Corpus Juris Civilis reprezintă încoronarea și punerea la punct definitivă a legislației
anterioare. Datorită imperfecțiunilor întâlnite în Codex Theodosianus și a abundenței legislative
din vremea împăraților din a doua jumătate a secolului al V-lea (Leon, Zenon și Anastasius) se
impunea o operă legislativă de sinteză.
La 13 februarie 528, Iustinian a numit o comisie formată din 7 membri în frunte cu
Trebonian, având misiunea de a reuni într-un cod toate constituțiile (legile) imperiale în vigoare
– de la Hadrian (117-138) și până în secolul al VI-lea – și de a elimina elementele care nu mai
corespundeau cerințelor timpului. Demersul lui Iustinian s-a concretizat pe 7 aprilie 529 când a
apărut lucrarea Codex Iustinianus.
La 16 decembrie 533 a fost publicată lucrarea Pandecte sau Digeste care codifica
lucrările de interpretare a legilor (jurisprudența romană) ale juriștilor romani din sec II-III.
La 21 noiembrie 533 a apărut Institutiones - Institutele, un manual elementar de drept
alcătuit după modelul manualelor de drept clasic din primele trei secole imperiale și pus la
îndemâna studenților în drept, care prezenta un material selecționat din Codex Iustinianus și
Digeste, fiind împărțit în 4 cărți. La 16 noiembrie 534 va fi publicată o nouă ediție îmbogățită a
lui Codex Iustinianus (în 12 cărți) care cuprindea și legile promulgate de Iustinian în cuprinsul
celor cinci ani scurși de la apariția lui Codex Iustinianus (529). Acest nouă ediție a codexului lui
Iustinian va apărea sub numele de Codex repetitae praeselectionis.
Legile curente, promulgate între 535 și 565 au fost codificate într-o culegere de legi
numită Novellae (Legi noi). Această culegere de legi (Novelele) cuprinde 154 de legi redactate
în marea lor majoritate în limba greacă. De exemplu Novella XI ne vorbește de arhiepiscopia
Iustiniana Prima întemeiată de Iustinian în 535 și care avea în subordine două episcopii din
Banat Litterata și Recidiva. Recidiva a fost identificată cu Arcidava (Vărădia), iar Litterata cu
Lederata (Palanca Nouă) în fața orașului Novae la Dunarea de Jos, iar după alți istorici în fața
cetății Singidunum în Banat.
Toate lucrările juridice publicate pe vremea lui Iustinian au primit începând cu secolul al
XII-lea denumirea de Corpus Juris Civilis din partea juriștilor Universității din Bologna. Părți
întregi din acestă legislație tratau despre biserică, disciplină și morală, accentuând concepția
bizantină și medievală cu privire la biserică și societate. Chiar dacă principalele direcții ale
legislatiei urmăreau principii deja stabilite de Constantin cel Mare și Teodosie I, contribuția lui
Iustinian ramane una esențială. De exemplu Novelele 6 și 123 reprezintă un fel de constituție a
bisericii imperiale. Aceste texte depășeau cadrul strict al legislației canonice existente,
promulgate la sinoadele ecumenice și legiferau în domenii despre care sinoadele nu aminteau
nimic. Iustinian interzicea hirotonia ca episcopi a celor care aveau soții sau copii sau formula
faimosul sistem al pentarhiei, conform căruia Biserica Universală trebuia condusă de cinci
patriarhii: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Deci termenul pentarhie
însemna o conducere colegială asigurată de Biserică la nivel universal, prin concertul celor cinci
patriarhate majore ale Bisericii primare. Însă acest sistem nu a funcționat în mod real niciodată,
schisma monofizită eliminând de la început influența Alexandriei și Antiohiei. Mai degrabă,
putem vorbi în Orient de o supremație a Constantinopolului, de facto și o autoritate redusă a
celorlalte patriarhate ortodoxe.
Între 13-19 ianuarie 532, Iustinian a trebuit să facă față unei teribile revolte cunoscută sub
numele de Nika !(Învinge!, Victorie !). Revolta a fost provocată de abuzurile înalților demnitari
imperiali, între care prefectul Ioan de Capadocia și de politica lui Iustinian de sprijinire a
aristocrației senatoriale care se afla în fruntea demei albaștrilor. Mișcarea cuprinde masele
populare din capitală, indiferent de orientarea lor politică, sub conducerea demei verzilor, care
ocupă hipodromul și lansând acuzații la adresa împăratului îl proclamă împărat pe Hypatius,
nepotul lui Anastasie. Aclamațile scoase de cele două facțiuni (albaștri și verzi) se amestecă cu
strigătele de victorie – de unde și numele revoltei Nika - și cu lamentațiile și revendicările care
impuneau destituirea prefectului Ioan de Capadocia. Depășit de situație, Iustinian se gândește să
fugă, însă convins de Teodora el renunță la acestă idee și în cele din urmă revolta este înăbușită
cu ajutorul trupelor generalului Belizarie cantonate în afara zidurilor Constantinopolului.
Trebuie să menționăm că o parte din populatia capitalei era organizată în facțiuni care
inițial îndeplineau rolul unor cluburi însărcinate cu organizarea curselor în hipodrom. Astfel
existau doua facțiuni sau deme: verzii și albaștrii. Pentru asigurarea ordinii și apărării zidurilor
cele două facțiuni dispuneau de așa numitele miliții, 900 de oameni pentru albaștri și 1500 pentru
verzi. Între albaștri și verzi confruntările erau frecvente. În plus, între ei aveau loc și dezbateri
religioase, verzii fiind monofiziți iar albaștri calcedonieni. Chiar dacă disputele între ei erau
frecvente, cele două partide se aliază în 532 sub deviza Nika !

2. Reforme administrative
Între anii 535-536, Iustinian întreprinde o amplă reformă administrativă. Măsurile sale au
fost dictate și de tulburările provocate de răscoala Nika precum și de presiunile tot mai mari din
partea populațiilor migratoare sau ale perșilor. Împăratul era nemulțumit de faptul că funcționarii
și guvernatorii de provincii erau corupți, se dădeau la abuzuri și neglijențe grave. În acest sens
Iustinian ia o serie de măsuri cuprinse în Novelele 8 și 17 din 535. Astfel se suprima obiceiul de
a se cumpăra funcția de guvernator pentru o anumită sumă de bani, urmând ca cel care înaintase
suma să-și recupereze banii ulterior prin asuprirea populatiei. Împăratul i-a obligat de asemenea
pe funcționari să jure în modul cel mai solemn că n-au plătit pentru funcțiile lor nimănui o sumă
de bani. Unele dintre provincii au fost unificate și puse sub conducerea unui guvernator
militar(dux). La Constantinopol Iustinian a lărgit atribuțiile șefului poliției (praefectus vigilum)
care a luat numele de praetor plebis și a creat postul de quaestor, cu misiunea de a se ocupa de
mulțimea vizitatorilor care veneau în număr mare în capitală. Iustinian a grupat provinciile
Scythia și Moesia (cu resurse economice reduse) cu provinciile maritime Cipru și Insulele Mării
Egee, care au fost puse sub comanda unui quaestor. Sediul acestui comandament pare să fi fost
la Odessos sau Tomis.

3. Politica externă a lui Iustinian

Politica externă a lui Iustinian este animată de dorința reconstituiri Imperiului Roman de
odinioară. Pentru a avea libertate de mișcare în vest, el rezolvă chestiunea perșilor în Orient prin
pacea din 532. În baza tratatului cu Chosroe I (531-579) în 532 se încheia pacea eternă cu perșii.
Bizanțul se obliga să plătească aprox. 11000 de livre de aur în schimbul apărării de către perși a
Caucazului. În 540, Chosroe încalcă tratatul de pace încheiat în 532; el invadează Siria distruge
Antiohia cucerind mai multe orașe. În nord perșii invadează Armenia, Iberia și ocupă regiunea
Lazica pe malul răsăritean al Marii Negre (Lazica era o regiune strategică în răsăritul Mării
Negre care permitea trecerea triburilor nord-caucaziene spre sud și bara accesul de la Marea
Neagră la perși care caută să o sustragă de sub controlul bizantin). Pentru a rezolva noua
situație Iustinian acceptă mărirea tributului, obținând un armistițiu de 5 ani. În sfârsit, în 562
Iustinian a încheiat cu perși un tratat de pace pe 50 de ani tributul a fost ridicat la 30.000 de
solidi, oferiți de către bizantini în schimbul eliberării de către perși a Lazicăi. Acești bani erau
oferiți pentru apărarea Caucazului împotriva barbarilor din nord. Victoriile perșilor în Orient
marcau începutul expansiunii regatului persan spre apus.
În 533, Belizarie cucerește Africa din mâna vandalilor conduși de Gelimer. Teritoriile
regatului vandal revin Imperiului bizantin. În 534 în nordul Africii este organizată o prefectură a
pretoriului care cuprindea 6 provincii,inclusiv Sardinia. Băștinașii mauri duc lupte de gherilă
împotriva stăpânirii bizantine. În 548, ordinea a fost pe deplin restabilită în Africa de nord de
către strategul bizantin Ioan Troglita care-i înfrânge pe rebeli. Exceptând vestul Marocului,
Africa de nord era din nou romană.
În 535 generalul Belizarie începe recucerirea Italiei din mâna ostrogoților. Generalul
Belizarie cucerește Roma și Ravenna (capitala regatului ostrogot), reușind sa-l facă prizonier pe
Vitiges,conducătorul ostrogoților. În 552, generalul Narses va obține o victorie decisivă
împotriva ostrogoților la Busta Galorum. În 554, Iustinian restabilea autoritatea Bizanțului
asupra Italiei prin legea Pragmatica sanctio. Documentul Pragmatica Sancțiune restabilea
administrația romană și pacea în peninsulă, tulburată de șase decenii de tiranie barbară.
Între 550-554 profitând de un conflict intern în Regatul vizigot din Spania Iustinian
trimite trupe pe mare care cuceresc sud-estul Spaniei, cu orașele Cartagina Nouă, Malaga și
Cordoba. Chiar dacă Iustinian a recucerit doar o parte a vechiului imperiu roman, el a reușit să
transforme Marea Mediterană într-un lac roman. În Orient apar noi amenințări perșii, hunii și
slavii pe care Iustinian îi va ține la distanță printr-o abilă diplomație.

4. Politica Imperiului la Dunărea de Jos

Încă din timpul lui Iustin I, anții (triburi slave așezate temporar în sudul Moldovei și
nord-estul Munteniei) au pătruns în dreapta Dunării dar au fost învinși. Cu toate că Iustinian și-a
concentrat eforturile militare în apusul Europei și la granița de Răsărit a imperiului Bizantin el n-a
abandonat nici frontiera Dunări de Jos. În 529 cete de slavini, în alianță cu bulgarii pătrund în
imperiu dar sunt respinși de către armata imperială, comandată de către generalul Mundus, numit
în același an magister militum per Italiam. În 530 Chilbudios un ofițer de origine slavă numit de
Iustinian magister militum per Traciam și pus să păzească Istrul reușește în doar 3 ani să-i alunge
pe huno-bulgari și pe sclavini din dioceza Traciei. Cu această ocazie au fost recucerite mai multe
puncte strategice din Oltenia, Muntenia și Banat între care Drobeta, Sucidava, Turris (Turnu
Măgurele), Constantiniana, Lideratta (Lederata). Bizantinii și-au extins autoritatea în stânga
Dunării, pe o bună parte din teritoriul fostei provincii Dacia.
În Peninsula Balcanică au alternat la intervale scurte de timp perioadele de pace și de
război. În timpul lui Iustinian ultima invazie de mari proporții în această zonă au fost cele ale
kutrigurilor, o ramură a hunilor conduși de Zabergan În 559 kutrigurii au tranversat Istrul
ajungând până sub zidurile Constantinopolului, unde au fost înfrânși de generalul Belizarie.
Între 558-562 și-au facut apariția la Dunărea de jos o altă populație nomadă (avarii)
originari din Mongolia, în frunte cu Baian. Împăratul i-a așezat pe aceștia cu statut de foederati
pe linia Dunarii,la granița Imperiului.
Iustinian a continuat opera de întărire a limesului dunărean începută de Anastasius.
Procopius de Cezareea menționează un număr de 40 de așezări fortificate de Iustinian: Sucidava,
Axiopolis, Troesmis, Noviodunum, Aegissus, Ulmetum, Constantiana Dafnae, Tomis, Callatis.

5. Politica religioasă a lui Iustinian

La venirea pe tron a lui Iustinian (527), Imperiul se confrunta cu o mulţime de fracţiuni
religioase care ameninţau unitatea lui; cele două mari categorii de creştini erau ortodocşii sau
calcedonienii şi monofiziţii sau anticalcedonienii, divizaţi, la rândul lor, în mai multe grupări; la
aceştia se adăugau grupuri de aderenţi la vechile erezii condamnate de Biserică: donatiştii,
arienii, macedonienii, montaniştii, nestorienii, origeniştii şi alţii; în afara denominaţiunilor
creştine existau iudei, samarineni şi păgâni.

Simfonia bizantină. Iustinian şi Biserica

Varietatea de concepţii, dar, mai ales, rivalitatea dintre aceste fracţiuni religioase creau
mari probleme pentru Imperiu.
Împăratul Iustinian, care era un împărat creştin, apărător al credinţei ortodoxe, stabilită de
sinoadele ecumenice, a militat pentru respectarea acestei credinţe în întreg Imperiul.
Iustinian I este primul ideolog al Imperiului creştin; împăratul nu a făcut, niciodată,
distincţie între tradiţia politică romană şi creştinism; considerându-se împărat roman, el se
autointitula şi împărat creştin; concepţia sa îşi avea originea în unitatea indisolubilă dintre
Imperiu şi religia creştină.
Iustinian se considera slujitorul şi executantul voinţei lui Dumnezeu, iar Imperiul era
văzut ca instrument al planului divin privind lumea; Imperiul era plasat sub semnul Sfintei cruci,
iar misiunea sa era apărarea creştinismului şi răspândirea sa printre oameni.
Iustinian este considerat inventatorul simfoniei bizantine (symphonia) – armonie / unire /
bună înţelegere /, termen prin care se defineşte raportul dintre Biserică şi stat.
Teoria sa, autentic ortodoxă, privind raportul dintre Biserică şi stat este exprimată în
Novela VI: ,,Sacerdoţiul şi Imperiul (sacerdotium et imperium) sunt două daruri preţioase pe
care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor din dragostea sa nemărginită. Sacerdoţiul priveşte lucrurile
divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare şi le guvernează; şi unul şi celălalt provin din
acelaşi principiu, dirijând cursul vieţii umane”.
La rândul său, Imperiul prelua asupra sa grija păstrării dogmelor bisericeşti şi a
demnităţii sacerdotale; clerul, în armonie cu Imperiul, orienta întreaga viaţă publică spre
Dumnezeu.
,,Binele Bisericii constituie forţa Imperiului”. Aceste cuvinte ale lui Iustinian reprezintă
cheia teoriei sale; el acceptă distincţia dintre autoritatea imperială şi cea spirituală, considerând-o
pe aceasta din urmă drept purtătoare de adevăr.
Iustinian admitea că Imperiul şi sacerdoţiul au funcţii diferite, dar totul este subordonat
binelui Imperiului, puterii şi prosperităţii sale, ca valoare ultimă şi absolută.

Politica de reconciliere cu Roma şi ruptura cu Orientul

Iustinian I a continuat, cu şi mai mare zel, politica religioasă procalcedoniană inaugurată
de Iustin I, fiind convins de faptul că unitatea de credinţă asigură unitatea Imperiului.
Prin edictul din 527, Iustinian mărturisea credinţa ortodoxă şi condamna pe Nestorie,
Eutihie şi Apollinarie; fiecare credincios era dator să respingă orice erezie şi să mărturisească
învăţătura Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, aşa cum a fost stabilită de cele 4 sinoade
ecumenice.
De asemenea, împăratul a luat măsuri împotriva cultelor păgâne şi a evreilor, cărora le va
cere să folosească, în cultul lor, textul în limba greacă al Septuagintei; măsurile împotriva
păgânilor au culminat cu închiderea, de către Iustinian, a Universităţii din Atena în 529, un ultim
bastion al păgânismului în Orient.
Victoriile militare ale lui Iustinian în Occident au creat premisele restaurării Ortodoxiei;
după cucerirea Italiei (554), împăratul a emis aşa-numita Pragmatica sanctio, prin care se
restabilea autoritatea bizantină asupra Italiei; astfel, se restabileau în zonă şi drepturile Bisericii
Ortodoxe.
În Occident, Iustinian a încercat să promoveze o politică religioasă de reconciliere cu
Roma; de fapt, această politică religioasă de reconciliere cu Roma făcea parte din proiectul său,
mai amplu, de restaurare a Imperiului în apusul Europei.

Atitudinea lui Iustinian faţă de monofiziţi

În Orient, împăratul se va confrunta cu gruparea monofizită (anticalcedoniană); în Egipt,
Biserica era, în întregime, în mâinile monofiziţilor; Biserica Antiohiei avea în frunte pe Sever de
Antiohia, ,,creierul” teologiei monofizite.
 În 531, Iustinian a schimbat în mod radical politica sa faţă de monofiziţi. El a renunţat la
politica dură a Curţii imperiale faţă de ei, adoptând o politică de compromis. Astfel, Iustinian a
încercat să-i câştige pe monofiziţi pentru ideile Calcedonului, prin convingere sau prin unele
concesii.
Mulţi istorici pun această schimbare de atitudine a împăratului pe influenţa exercitată
asupra sa de către împărăteasa Teodora, o susţinătoare convinsă a monofiziţilor. Împărăteasa
Teodora s-a afirmat încă de la începutul domniei sale ca o susținătoare a monofiziților,
înțelegând probabil mai bine importanța provinciilor orientale pentru imperiu. Nu se știe dacă
atitudinile divergente ale lui Iustinian, susținător al deciziilor adoptate la sinodul de la Calcedon
și teolog a cărui învățătură este strict ortodoxă și ale împărătesei Teodora, favorabilă
monofiziților, reflectă strict convingerile lor personale sau răspund necesității de a stabili un
echilibru între ortodocși și monofiziți. Mulți istorici vorbesc de o repartizare a rolurilor între soţ
şi soţie. Susţinerea Ortodoxiei de către Iustinian şi a monofiziţilor de către Teodora ar fi fost, de
fapt, o manevră politică destinată apărării unităţii Imperiului, permiţând celor două grupări să se
sprijine pe puterea imperială. Istoricul Evagrie Scolasticul ne relatează că Iustinian era de partea
celor care susțineau două naturi în Hristos, iar Teodora de partea celor ce susțineau o singură
natură. Acest lucru nu excludea bunele raporturi dintre ei căci, afirmă Evagrie „în problemele de
credință uneori părinții se deosebesc de copii, bărbații de soțiile lor”. El presupune chiar că ar fi
existat o învoială secretă între ei în acest sens, dar tot el adaugă că „ceea ce este sigur este faptul
că ei nu au cedat niciodată unul pentru altul în această privință: Iustinian a apărat întotdeauna
Sinodul de la Calcedon, în timp ce Teodora i-a protejat mereu pe monofiziți”. Cu toate acestea,
Iustinian nu putea ignora ameninţările impuse de această divizare religioasă, în spatele căreia
stătea separatismul de tip naţionalist.
Astfel, problema religioasă cea mai delicată rămânea, acum, cea a monofiziţilor.
Deşi anticalcedonienii perseverau în erezia lor, împăratul nu a renunţat la ideea găsirii
unei soluţii de împăcare; astfel, la sfârşitul anului 532 şi începutul anului 533, el a convocat o
conferinţă religioasă la Constantinopol, pentru a se discuta cu privire la diferenţele doctrinare
dintre ortodocşi şi anticalcedonieni.
La conferinţă participă câte 6 episcopi din ambele tabere – 6 calcedonieni şi 6 monofiziţi
moderaţi, care elaborează o formulă de credinţă pe care împăratul o promulgă în 533 şi pentru
care obţine şi aprobarea papei Ioan II în 534 (Ioan II, 533-535). În această formulă de credinţă nu
se vorbea de o singură fire sau de două firi în persoana lui Hristos, ci doar de Mântuitorul care
s-a întrupat, s-a făcut om, a fost răstignit şi este una dintre persoanele Sfintei Treimi, de o fiinţă
cu ele; această formulă nu a satisfăcut nici pe calcedonieni, nici pe monofiziţii moderaţi, aşa că
în 536 vine la Roma papa Agapet (535-536), succesorul lui Ioan al II-lea şi îl convinge pe
Iustinian să renunţe la formula adoptată, deoarece nu era ortodoxă; patriarhul Antim (535-536),
care fusese unul dintre autorii formulei, este depus din scaun şi reîncepe persecuţia împotriva
monofiziţilor.
Cu timpul, prigoana a slăbit, iar monofiziţii au făcut noi progrese, mai ales datorită
influenţei pe care o capătă nişte călugări învăţaţi, Domiţian şi, mai ales, Teodor Askidas,
partizani ai origenismului, pe lângă Teodora şi Iustinian.
Partida antiorigeniștilor a reușit să-l câștige de partea lor pe patriarhul Mina al
Constantinopolului și pe însuși împăratul Iustinian I pe care l-au convins asupra pericolului
promovării origenismului. Astfel, în 543, pentru a curma disputele între origenişti şi
antiorigenişti, împăratul Iustinian a compus un tratat teologic, prin care condamna nouă
propoziţii din scrierile lui Origen. Totodată, împăratul Iustinian i-a trimis acest tratat-edict
patriarhului Mina, cerându-i condamnarea lui Origen într-un sinod. Tot în 543 s-a ținut acest
sinod local la Constantinopol, care a luat act de tratatul împăratului şi l-a aprobat; astfel, numele
lui Origen era trecut printre eretici. Problematica origenistă urma să fie dezbătută la sinodul
ecumenic ce avea să se desfășoare la Constantinopol pentru discutarea Celor trei capitole.
În 543, îndată după condamnarea origenismului, împăratul Iustinian a promulgat un nou
edict prin care condamnă Cele trei Capitole. Cel care l-a convins pe împărat să condamne cele
trei capitole a fost episcopul necalcedonian și origenist Teodor Askidas (devenit arhiepiscopul
Cezareei Capadociei). Acesta din urmă i-a sugerat împăratului că această condamnare ar asigura
revenirea necalcedonienilor la Ortodoxie. În realitate, Teodor Askidas urmărea alinarea durerii
provocate de condamnarea origenismului al cărui aprig susținător s-a dovedit a fi. Mai mult decât
atât, Origen era considerat în acea perioadă părintele monofizismului. De aceea, acest edict
imperial de condamnare a celor trei capitole este considerat opera necalcedonienilor și
origeniștilor. În realitate, autorul acestui edict este împăratul Iustinian I care urmărea eliminarea
tuturor ereziilor și refacerea unității bisericești. În scrisoarea adresată clerului occidental,
împăratul preciza că a condamnat cele trei capitole nu pentru a da satisfacție anticalcedonienilor,
ci pentru că acestea conțin erori care reintroduc nestorianismul în Biserică.
Astfel, în 544, Iustinian a fost convins să dea un edict teologic prin care erau condamnate
cele 3 capitole, adică persoana şi opera lui Teodor de Mopsuertia, scrierile lui Teodoret de Cyr
contra Sfântului Chiril şi contra sinodului de la Efes şi Scrisoarea lui Ileas de Edessa, adresată –
în 433 – lui Maris, episcop de Ardasir; în schimb, monofiziţii au promis că se vor împăca cu
ortodocşii.
Patriarhii şi majoritatea ierarhilor răsăriteni s-au opus dorinţei împăratului; în Occident,
edictul a fost privit, în general, defavorabil; o opoziţie violentă a izbucnit contra edictului în
Iliria, Italia, Africa şi Gallia.
 Papa Vigilius (537-555) a fost adus cu forţa la Constantinopol în 547 şi a fost convins de
Iustinian şi Teodora să adere la semnarea celor 3 capitole, ceea ce Vigiliu a şi făcut; ecoul produs
în Occident a fost negativ, ceea ce l-a determinat pe Vigilius să retracteze cele afirmate mai
înainte.
În vara anului 551, Iustinian, îndemnat de Teodor Askidas, publică un nou edict,
cunoscut sub numele de Mărturisirea de credinţă a împăratului Iustinian împotriva celor
3 Capitole; noul edict provoacă o confuzie şi mai mare, îngreunând împăcarea, lucru sesizat şi de
împărat, care va convoca, în 553, Sinodul V ecumenic.

La 5 mai 553, sub președenția patriarhului Eutihie al Constantinopolului, în absența papei

Vigilius și în prezența a 150 de episcopi printre care doar 8 occidentali, s-a deschis la
Constantinopol Sinodul al V-lea Ecumenic. Patriarhatele orientale erau reprezentate de
Apolinarie al Alexandriei, Domnus al Antiohiei și trei delegați ai patriarhului Eutihie l
Ierusalimului.
Papa Vigiliu, invitat special să se prezinte la sinod, motivând că este bolnav şi că va
răspunde în scris, trimite un memoriu, numit Constitutum, prin care, exceptând un număr mai
mare din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, declară cele 3 capitole ortodoxe, ameninţând cu
anatema pe oricine le va condamna.
Participanţii la acest sinod nu au ţinut seama de protestul Papei şi au condamnat cele
3 capitole, iar Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie sau Origen au fost, din nou, anatemizaţi. Prin
condamnarea lui Origen, reprezenrant de seamă a școlii și teologiei alexandrine de care făceau
caz anticalcedonienii, se urmărea distrugerea rezistenței acestora și triumful hristologiei
calcedoniene în întreg Imperiul. În ședința a opta din 2 iunie, sinodul a formulat și aprobat cele
14 anatematisme. Era confirmată condamnarea lui Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie,
Eutihie și Origen, îmreună cu Didim cel Orb și Evagrie Ponticul pentru că cei doi au aderat la
apocatastaza origenistă. În legătură cu Cele Trei Capitole, sinodul preciza următoarele:
Anatemizăm așadar, Cele Trei Capitole amintite, adică pe nelegiuitul Teodor de Mopsuestia cu
scrierile sale blestemate, ceea ce a scris nepios Teodoret și Scrisoarea nelegiuită atribuită lui
Ibas, apoi pe apărătorii acestora, care au scris sau scriu în apărarea lor sau pretind că susțin o
cauză dreaptă, ori au apărat sau încearcă să apere nelegiuirea lor cu numele Sfinților Părinți
sau a Sfântului Sinod de la Calcedon.
Până la urmă, şi papa a acceptat hotărârile sinodului.
Credincioşii din Milan, ca şi episcopii şi clericii din nordul Italiei, Istria, Veneţia,
Dalmaţia, Gallia şi Africa au refuzat să intre în legătură cu Papa care i-a urmat lui Vigiliu,
Pelagiu (556-561), care fusese şi el de acord cu hotărârile Sinodului V Ecumenic.
 Opoziţia episcopilor din Veneţia şi Istria contra Sinodului V este cunoscută sub numele
de schisma istro-veneţiană şi a durat până în 607 d. Hr., când episcopii veneţieni şi istrieni s-au
împăcat cu Roma.
Formula călugărilor sciți referitoare la Mântuitorul Iisus Hristos – Unul din Treime a
pătimit cu trupul – a fost adoptată definitiv la Sinodul al V-lea Ecumenic. Ea a fost socotită de
către împăratul Iustinian I ca profund ortodoxă. Acum se face precizarea că Sfânta Treime
rămâne Sfântă Treime chiar dacă Unul din Ea a pătimit în trup căci El n-a pătimit în ființa Sa
divină. Ceva din formula teopashită a călugărilor sciți se păstrează, datorită lui Iustinian I, în
antifonul II liturgic: „Unul Născut…”.