DOMNIA ÎMPĂRATULUI CONSTANS AL II-LEA (641-668)

După moartea împăratului Heraclius (11 februarie 641), prin testament, el a lăsat
moștenire Imperiul celor doi fii ai săi: Constantin al III-lea (28 ani), din prima căsătorie cu
Evdochia și Heracleonas (15 ani) din a doua căsătorie cu Martina. Cei doi frați vitregi, urmând
voința expresă a tatălui lor, urmau să guverneze imperiul în comun și cu egală autoritate; acesta
este unul dintre exemplele cele mai clare de suveranitate colectivă pe care le-a cunoscut istoria
imperială romano-bizantină. Pentru a-i garanta Martinei o influență directă asupra treburilor
guvernării, Heraclius stipulase în testamentul său ca ea să fie considerată de către cei doi
suverani ca mamă și împărăteasă. Poporul i-a acceptat fără dificultate pe cei doi fii ai lui
Heraclius, în calitate de coîmpărați și suverani; în schimb, el nu a vrut să audă deloc de o
asociere la tron a Martinei și a respins-o sub pretextul că o femeie nu putea să reprezinte
Imperiul roman, nici să primească ambasadorii străini. Martina a trebuit să se retragă, însă ea nu
a renunțat la putere. Constantin al III-lea a murit la 25 mai 641 în urma unei boli de plămâni,
după ce domnise doar trei luni. El l-a depus din scaunul patriarhal al Constantinopolului pe
patriarhul Pir (638-641), sperând astfel să înlăture monotelismul. Însă zvonurile răspândesc
versiunea asasinării sale de către Martina și patriarhul Pyrrhus (638-641 d. Hr), care preiau
puterea în numele lui Heracleonas și promovează o politică monotelită militantă, devenind
impopulari în cler, armată, senat și popor care-l doreau împărat pe fiul lui Constantin al III-lea.
Martina l-a reașezat pe patriarhul Pyrrhus pe scaunul patriarhal din Constantinopol. În urma
revoltei generalului armean Valentin Arsakidas, fiul minor de 11 ani al lui Constantin al III-lea
este încoronat în septembrie coîmpărat cu numele de Constans al II-lea (641-668) alături de
Heracleonas. În septembrie 641, patriarhul Pyrrhus a plecat de pe scaunul patriarhal și s-a
refugiat în Africa, fiind înlocuit de către Pavel al II-lea (641-653). În urma unei revolte generale
în noiembrie 641 Martina și Heracleonas sunt arestați și exilași în insula Rhodos. Puterea este
preluată în numele minorului Constans al II-lea de Valentin Arsakidas, care-și căsătorește fiica
Fausta cu Constans al II-lea. Valentin va fi ucis în timpul unei revolte populare în 644 d. Hr..
1. Politica externă
Perioada domniei sale este foarte dificilă. Balcanii erau pierduți. În Orient Imperiul mai
stăpânea doar Asia Mică, și aceasta amenințată de raidurile devastatoare ale lui Muawija, care
pregătea deja visul său, cucerirea Constantinopolului. În septembri 642 Alexandria este cucerită
de către arabi și astfel se încheie cucerirea Egiptului. O ultimă tentativă de recucerire a Egiptului

62
a eșuat câțiva ani mai târziu pentru imperiu datorită alianței dintre arabi și monofiziții egipteni
(februarie 646). În 647, arabii cuceresc Cezareea Capadociei, avansând în Asia Mică. Ei
construiesc o flotă cu care în 649 d. Hr. atacă Ciprul. Ulterior vor invada și insulele Rhodos
(654), Cos și Creta (655).
În 658, împăratul Constant al II-lea a făcut o campanie în regiunea balcanică ocupată de
către slavi. Constans al II-lea a impus suveranitatea bizantină asupra slavilor din Macedonia. De
pe vremea lui Mauricius, aceasta a fost prima campanie pe care împăratul a lansat-o împotrivs
slavilor. Cu această ocazie, Constant al II-lea a transplantat un mare număr de slavi în Asia Mică.
După expediția sa în Balcani, Constans al II-lea și-a îndreptat atenția spre posesiunile
imperiale din Africa de Nord. Disputele religioase avea consecințe nefaste în Africa de Nord,
care era cea mai expusă provincie, după cucerirea Egiptului de către arabi. Animozitatea
monofiziților sirieni și egipteni împotriva Bizanțului facilitase cucerirea provinciilor orientale de
către arabi. Ura populației ortodoxe din Occident față de Bizanț risca să-i pregătească o soartă
asemănătoare Africii latine. În acest moment Africa de nord era citadela luptei ortodoxe
împotriva monotelismului. De mulți ani Maxim Mărturisitorul era șeful opoziție i ortodoxe și
celmai remarcabil teolog al timpului care își desfășura activitatea ăn Africa de Nord. Fără
îndoială că la îndemnul lui Maxim s-au organizat sinoade în 646 d. Hr., în mai multe orașe nord-
africane care vor condamna unanim ca eretică învățătura monotelită favorizată și susținută de
către statul bizantin. Trei sinoade africane au condamnat Ekthesis-ul monotelit al lui Heraclius.
Această opoziție față de puterea imperială bizantină nu a întârziat să ia o turnură politică extrem
de primejdioasă. Exarhul Africii de Nord Grigorie s-a revoltat împotriva împăratului, găsind
sprijin nu doar la populația imperială nord-africană, ci și la triburile maure vecine. De asemenea,
Grigorie s-a proclamat el însuși împărat, probabil cu intenția de a restabili Imperiul Roman de
Apus desființat în 476 d. Hr.. Arabii vor scăpa conducerea bizantină de primejdiile care ar fi
putut să rezulte din această revoltă. În 647, după cucerirea Egiptului, arabii vor lansa un atac
neașteptat împotriva exarhatului Africii de Nord; uzurpatorul Grigorie își va găsi moartea în
luptele cu arabii de la Sufetula. După victorie, arabii au jefuit Sufetula, reședința lui Grigorie și
s-au retras, pretinzând în schimb un tribut consistent. Exarhatul Cartaginei va rămâne în
continuare în stăpânirea Imperiului Bizantin.
Evenimentele care tocmai s-au derulat în Africa de Nord au reprezentat un serios
avertisment pentru autoritățile bizantine; de asemenea, ele și-au găsit un puternic ecou la Roma.
Împăratul Constant al II-lea și-a dat seama de necesitatea unei reconcilieri religioase între
ortodoxi și monoteliți. În căutarea unei soluții de compromis, împăratul a promulgat în 648 d. Hr.
faimosul său decret Typos. Decretul Typos interzicea sub cele mai aspre sancțiuni ale legilor de
stat, discuțiile de orice fel cu privire la una sau două lucrări, respectiv la una sau două voințe în

63
persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel se ajungea, în privința problemei lucrărilor și
voințelor în același punct, la fel ca un secol și jumătate mai devreme în privința problemei firilor
după promulgarea Henotikon-ului lui Zenon. La fel ca și Henotikon-ul, Typos-ul lui Constant al
II-lea nu a reușit să furnizeze o bază de unire, deoarece el era la fel de incapabil să-i satisfacă pe
partizanii convinși ai ortodoxiei și pe monoteliții convinși. Între 5 și 31 octombrie 649 d. Hr.,
papa Martin I a convocat sinodul de la Lateran, unde Typos-ul a fost condamnat.
În 662, împăratul Constans al II-lea a părăsit Constantinopolul, stabilindu-se în Sicilia la
Syracusa unde își va avea reședința până la sfârșitul vieții. Aici va cădea victimă unui complot în
15 septembrie 668.

2. Elaborarea și conținutul decretului Typos

Edictul teologic Ekthesis nu a rezolvat disputele religioase dintre ortodocși și
necalcedonieni. Mai mult, noua erezie monotelită a produs noi dificultăți în Orient și a contribuit
la agravarea agitației religioase în provinciile orientale, favorizând astfel expansiunea arabă, așa
cum în primele decenii ale secolului al VII-lea dezbinarea dintre calcedonieni și monofiziți a
facilitat expansiunea perșilor în teritoriile orientale ale Bizanțului. După moartea împăratului
Heraclius (11 februarie 641), Biserica a rămas dezbinată din cauza ereziei monotelite, iar
provinciile orientale au fost cucerite de către arabi.
Împăratul Constans al II-lea și noul patriarh Pavel al II-lea au reluat legăturile cu Biserica
Romei, mărturisind credința ortodoxă fără să mai amintească de Ecthesis-ul lui Heraclie. Însă
când papa Teodor (642-649) l-a recunoscut pe Pir ca patriarh canonic al Constantinopolului,
patriarhul Pavel al II-lea i-a adresat o scrisoare sinodală cu conținut monotelit prin 646-647. El
afirma că, de vreme ce există o singură persoană a lui Hristos, rezultă că Hristos are o singură
voință, pentru a evita contradicția sau diversitatea voințelor în Hristos. Trupul unit cu Cuvântul
posedă voință divină, fiind condus și impulsionat de aceasta, fără elan propriu.
În aceste condiții, conflictul dintre Roma și Constantinopol a reizbugnit. În 648,
împăratul Constans al II-lea a emis un nou edict dogmatic numit Typos (Normă) care anula
Ecthesis-ul lui Heraclie și prevedea următoarele: „Hotărâm ca de acum înainte supușii noștri,
care mărturisesc credința creștină ortodoxă nealterată și aparțin bisericii universale și apostolice,
să nu aibă libertatea de a mai provoca certuri sau revolte legate de expresiile o voință sau o
lucrare, două voințe sau două lucrări (…). Cine încalcă acest ordin, va fi propus mai ales
judecății înfricoșătoare a atotputernicului Dumnezeu și va cunoaște mânia împărătească. Dacă
este episcop sau cleric să fie depus din treapta episcopală sau clericală. Dacă sunt călugări să fie
scoși din mănăstire și alungați din locul acela. Dacă au funcții sau demnități de stat sau ranguri
militare să fie deposedați de ele. Dacă sunt persoane particulare și aparțin aristocrației să fie

64
deposedați de averile lor. Dacă aparțin celor de jos să fie aduși la dreapta cugetare nu numai prin
pedepse corporale ci și prin exil îndelungat. Prin aceasta toți, cuprinși de frica lui Dumnezeu și
teama față de pedeapsă care cu dreptate îi amenință, să păstreze netulburată pacea Sfintei Biserici
a lui Dumnezeu”. Așadar, prin publicarea noului edict s-au interzis, sub cele mai aspre sancțiuni
ale legilor de stat, discuțiile de orice fel cu privire la una sau două lucrări, respectiv la una sau
două voințe în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
În ansamblul lui, Typos-ul părea un edict cu totul inofensiv, având drept scop eliminarea
divergențelor dogmatice din sânul Bisericii. Însă, în realitate edictul dogmatic emis de Constans
al II-lea nu a satisfăcut nici pe ortodocșii convinși, nici pe adevărații monoteliți, producând o și
mai mare dezbinare în Biserică. Typos-ul a fost semnat de către patriarhii din Orient dar nu a fost
acceptat (a fost respins) de către papa Teodor care l-a excomunicat pe patriarhul Pavel al II-lea al
Constantinopolului la sfârșitul anului 648. Totuși se spera într-o aplanare a conflictului dintre
Roma și Constantinopol; de aceea, nu s-a acordat prea mare importanță excomunicării
patriarhului Pavel al II-lea. În scurtă vreme, conflictul dintre cele două Biserici s-a acutizat, când
apocrisiarii papei de la Constantinopol au fost arestați, bătuți și exilați pentru că au respins textul
Typos-ului. În replică, noul papă Martin I (649-655) a convocat un sinod care s-a desfășurat între
5-31 octombrie 649, în Biserica Mântuitorului din palatul Lateran din Roma. Sinodul de la
Lateran a emis 20 de anatematisme care condamnau monoenergismul și monotelismul,
respingând Ecthesis-ul și Typos-ul. Din considerente politice, numele autorilor celor două edicte
dogmatice n-au fost menționate, fiind anatemizați doar episcopul Teodor de Faran, patriarhii
Serghie, Pir și Pavel al II-lea ai Constantinopolului. Participanții la sinod au declarat că în
persoana Mîntuitorului Iisus Hristos sunt două firi unite, care nu se confundă, două voințe
naturale, divină și umană și două lucrări naturale, divină și umană în perfectă armonie.

3. Imperiul și papalitatea: de la solidaritate la ruptură

Publicarea Typos-ului care avea drept scop eliminarea divergențelor dogmatice a produs
o și mai mare dezbinare în Biserică. Papa Teodor I (642-649 d. Hr.) l-a excomunicat pe
patriarhul Pavel al II-lea al Constantinopolului la sfârșitul anului 648. Toată lumea spera într-o
aplanare a conflictului, motiv pentru care nu s-a acordat prea mare importanță excomunicării lui
Pavel al II-lea. Este important să precizăm că papa Teodor I era un grec originar din Ierusalim
care s-a format în cercul de călugări al lui Sofronie și a lui Ștefan din Dor. Din însărcinarea
Romei, apocrisiarii papali de la Constantinopol au respins în mod oficial Typos-ul. Astfel, ei au
devenit primele victime ale sancțiunilor stipulate în document. Apocrisiarul diacon Martin
(viitorul papă) fuge la Roma, însă apocrisiarul preot Anastasie este arestat și exilat la Trapezunt,
iar ucenicii săi Euprepie și Teodor au fost arestați și exilați la Chersones în Crimeea. De

65
asemenea, altarul din capela reședinței lor – palatul Placidia – a fost demolat. Roma a ripostat în
mod dur. La 5 iulie 649 d. Hr., papa Martin I (649-655 d. Hr.) a urcat pe scaunul papal fără să
ceară confirmarea din partea exarhului Ravennei și a basileului bizantin. Martin I care, la rândul
său, a îndeplinit la Constantinopol funcția de apocrisiar al împăratului (funcționar însărcinat să
transmită rescriptele imperiale) a convocat un sinod care s-a ținut în biserica Mântuitorului din
palatul Lateran din Roma între 5 și 31 octombrie 649 d. Hr.. La sinodul de la Lateran au
participat 105 episcopi, italieni și africani la care se adaugă câțiva monahi exilați, printre care se
afla cu siguranță și Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sinodul de la Latran a fost în întregime sub
influența teologică greacă. Acest sinod s-a adăugat la sinoadele locale organizate în Africa (în
Numidia, Byzacium, Mauretania și Cartagina), Gallia și Cipru pentru condamnarea
monotelismului. Papa Martin I a convocat sinodul fără consimțământul împăratului și astfel a
încălcat interdicția Typos-ului lui Constant al II-lea.
La sinodul de la Lateran au fost elaborate 20 de anatematisme. Sinodalii au reluat
definiția hristologică de la Chalcedon și au inserat în ea afirmația despre cele două voințe și două
lucrări unite în persoana unică a lui Hristos, care corespundeau celor două firi ale Mântuitorului.
Lucrările sunt unite pentru că unul și același este lucrătorul sau subiectul operant. Această
doctrină se regăsește în două canoane care au fost emise acum; canonul 10 prevedea: „Dacă
cineva nu mărturisește, după Sfinții Părinți, într-un sens propriu și adevărat, două voințe strâns
unite într-un singur și același Hristos Dumnezeu, dumnezeiască și omenească, deoarece, prin una
și cealaltă dintre naturile sale, el a voit în mod firesc mântuirea noastră, să fie condamnat”;
canonul 11 stipula: „Dacă cineva, nu mărturisește, după Sfinții Părinți, într-un sens propriu și
adevărat, două lucrări strâns unite într-un singur și același Hristos Dumnezeu, dumnezeiască și
omenească, deoarece, prin una și cealaltă dintre naturile sale, el a lucrat în mod firesc mântuirea
noastră, să fie condamnat”. În plus, în canonul 15, expresia lucrare teandrică nu este acceptabilă
decât dacă are sensul de unire adevărată a celor două lucrări, dumnezeiască și omenească.
Canonul 18 îi anatemizează ca eretici, pe patriarhii monoteliți Serghie, Pavel al II-lea și Pir,
precum și Ekthesis-ul lui Heraclius și Typos-ul lui Constant al II-lea, însă nu și pe papa
Honorius. Așadar, sinodul de la Lateran a condamnat monotelismul, monoenergismul și pe
promotorii lor, dogmatizând dioenergismul și diotelismul hristologic. Teologia Sfântului Maxim
și-a pus amprenta în mod evident asupra actelor și canoanelor dogmatice ale sinodului de la
Lateran care au fost redactate în greacă de însuși Maxim. Se pare că tot Sfântul Maxim a adus
actele Sinodului de la Lateran la Constantinopol. Papa Martin I a adresat o enciclică tuturor
episcopilor și întregului cler al Bisericii creștine prin care a făcut cunoscute hotărârile sinodului;
de asemenea, o traducere în limba greacă a actelor sinodului a fost trimisă împăratului Constant
al II-lea, însoțită de o scrisoare foarte condescendentă.

66
 Deoarece sinodul de la Lateran a respins decretul imperial Typos și măsurile abuzive ale
împăratului Constant al II-lea, acesta din urmă a trecut imediat la represalii. Basileul bizantin i-a
ordonat lui Olimpius, exarhul de Ravenna, să-l aresteze pe papa Martin I și să obțină semnăturile
episcopilor italieni în favoarea Typos-ului. Ajuns la Roma, Olimpius a profitat de disprețul
Romei față de Constantinopol și în loc să-și îndeplinească misiunea s-a lăsat proclamat șef
politic al Italiei pe care astfel o scotea de sub dominația bizantină. Politica religioasă a statului
bizantin în Italia, ca și în Africa de nord a dus la revolta celei mai înalte autorități locale
împotriva puterii centrale de la Constantinopol. Bizanțul nu a luat măsuri împotriva lui Olimpius,
a cărui rebeliune a fost de scurtă durată, luând sfârșit odată cu moartea inițiatorului ei în 652.
Motivul pentru care Bizanțul nu a reprimat revolta lui Olimpius este faptul că bizantinii erau
ocupați atunci în Orient cu stoparea expansiunii arabe; ei s-au confruntat pentru prima dată cu
flota arabă a lui Muawija care a lansat prima expediție navală asupra insulei Cipru.
La 17 iunie 653 d. Hr., noul exarh de Ravenna, Theodor Kalliopas a intrat cu armata în
Roma, l-a arestat pe papa Martin I și, după o captivitate de un an și trei luni, l-a adus la
Constantinopol. Lui Martin i s-a intentat un proces, fiindu-i fixate două capete de acuzare. Din
punct de vedere teologic, el era acuzat că a acceptat adaosul Filioque în Simbolul de credință
niceo-constantinopolitan, încălcând astfel canonul 7 aprobat la Sinodul al III-lea ecumenic de la
Efes care interzicea orice adaos sau modificare la acest simbol. Din punct de vedere politic,
Martin era acuzat de înaltă trădare, pentru că l-a sprijinit pe uzurpatorul Olimpius. Dimpotrivă,
problema religioasă a rămas cu totul în planul secund. Papa Martin I a încercat să aducă în
dezbatere Typos-ul însă nu a fost ascultat de judecători. De aceea, papa Martin a fost condamnat
la moarte. În urma intervenției patriarhului Pavel al II-lea, care era pe moarte, pedeapsa cu
moartea i s-a comutat în exil. Martin I a fost exilat la Chersones în Crimeea, unde a murit ca
martir la 16 septembrie 655 d. Hr..
În iunie 654 legații papali obțin aprobarea sfințirii Papei Eugeniu I (654-657), fără
recunoașterea Typosului în schimbul acceptării scrisorii Sinodika a patriarhului Petru. În august
654, Eugeniu I, constrâns de popor, respinge Sinodika a patriarhului Petru și se lasă sfințit fără
consimțământul împăratului. La moartea papei Eugeniu (2 iunie 657) pe tronul Sfântului Petru a
urcat Vitalian (657-672). Pe baza ambiguă a unor compromisuri dogmatice și canonice tacite se
ajunge la o reconciliere și la normalizarea relațiilor bisericești dintre Roma și Constantinopol
care reiau astfeșl comuniunea întreruptă din 641. Această reconciliere cu Roma era importantă
pentru Imperiul Bizantin, deoarece consolida poziţia împăratului în Italia.

4. Reacția ortodoxă față de decretul Typos

După moartea patriarhului Sofronie al Ierusalimului, discipolul său, Sfântul Maxim
Mărturisitorul s-a angajat într-o luptă deschisă împotriva monotelismului, pe care l-a combătut
67
cu vigoare, susținând mărturisirea necondiționată a diotelismului, drept criteriu al dreptei
credințe.
Maxim Mărturisitorul s-a născut în satul Hesfin din ținutul palestinian Golan, situat în
nord-estul Galileii. El se trăgea dintr-o familie modestă, fiind botezat sub numele de Moschion
de către preotul Martyrios. După moartea părinților săi, preotul Martyrios l-a dus pe Moschion,
în vârstă de 10 ani, în Lavra Veche – centrul rezistenței față de origenismul palestinian din
secolul al VI-lea – unde el a devenit monah, luând numele de Maxim. Egumenul Pantoleon l-a
inițiat pe tânărul Maxim în învățăturile lui Origen. Prin inteligența sa subtilă, tânărul Maxim i-a
atras atenția venerabilului monah Sofronie – viitorul patriarh al Ierusalimului – aflat pentru o
vreme în Vechea Lavră. Ulterior, Sofronie l-a luat pe Maxim drept consilier teologic în acțiunile
sale. Maxim și-a desăvârșit educația teologică sub îndrumarea Sfântului Sofronie.
Prin 610/613 d. Hr., Maxim a ajuns la mănăstirea Maicii Domnului din Chrysopolis
(Skutari), refugiindu-se aici din Palestina, după ce această provincie a fost invadată de către
perși. În Viața greacă se relatează că Maxim ar fi fost secretar al împăratului Heraclius între 610-
613 d. Hr.. Prin 613/614, el a renunțat la postul de secretar imperial și a intrat monah (ulterior
egumen) în mănăstirea din Chrysopolis. Se pare că prin intermediul ucenicului său Anastasie
Monahul, secretarul împărătesei Martina, Maxim și-a făcut relații la palatul imperial. El avea o
relație de prietenie cu eunucul Ioan Cubicularul, camerist al dormitorului imperial, fapt dovedit
de vasta corespondență pe care a avut-o cu acesta din urmă.
Prin 626 d. Hr., Sfântul Maxim s-a refugiat în Africa de nord, unde și-a redactat cele mai
importante tratate teologice și duhovnicești. Aici, el va deveni consilier teologic al prefecților
Africii Petru, Gheorghe și ulterior Grigorie. În Africa, Sfântul Maxim a devenit Mărturisitorul de
neclintit al dreptei credințe și tenorul teologiei bizantine. În anul 632 d. Hr., Maxim se afla la
Cartagina, unde a asistat îngrozit la botezul forțat al evreilor din ordinul împăratului Heraclius,
măsură de represalii luată de împărat împotriva evreilor datorită colaborării lor cu perșii în
timpul ocupației persane a provinciilor răsăritene ale Imperiului bizantin.
La îndemnul și inițiativa Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfântul Sofronie, devenit deja
patriarh al Ierusalimului, a încercat să se reconcilieze cu patriarhia din Constantinopol angajată
deja de zece ani în susținerea unei politici unioniste cu monofiziții din Imperiu pe baza formulei
monoenergiste (ulterior monotelite) împotriva căreia Sfântul Sofronie protestase deja, atât în 633
cât și prin Sinodikon-ul său din 634. Acum, Sfântul Sofronie dorea să aplaneze tensiunile dintre
ierarhia palestiniană și cea constantinopolitană printr-un sinod convocat pe teren neutru, în
Cipru. Viața siriacă ne descrie pe larg lucrările acestui sinod convocat în 634/635 de Arcadie,
arhiepiscopul Ciprului la inițiativa patriarhului Sofronie. Acest sinod care a discutat problema
monotelismului s-a încheiat cu un eșec pentru Sofronie și Maxim Mărturisitorul.

68
 După ce arabii au invadat Siria și Palestina, Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a refugiat în
Africa de nord (de unde era originar ucenicul său Anastasie) și ulterior la Roma, reușind să
determine rezistența bisericească și revolta politică a acestor provincii împotriva autorităților de
la Constantinopol. În Africa, Sfântul Maxim Mărturisitorul va începe fățiș lupta împotriva ereziei
monotelite susținută de patriarhia din Constantinopol. Prin 640/641 d. Hr., Maxim Mărturisitorul
îl sprijină pe exarhul Africii, Gheorghe, care promova o politică ferm antimonofizită. De aceea,
în vara anului 641 d. Hr., exarhul Gheorghe (628-641 d. Hr.) este revocat din funcție pentru
atitudinea sa ferm antimonofizită fiind înlocuit cu exarhul Grigorie.
În anul 645 d. Hr., la Cartagina, Sfântul Maxim Mărturisitorul a avut o dispută teologică
publică pe tema monotelismului cu fostul patriarh Pir al Constantinopolului, în prezența
exarhului Grigorie și a mai multor episcopi. Sfântul Maxim a ieșit victorios din această dispută,
combătând cu vehemență monotelismul și monoenergismul. În 646 d. Hr., după disputa cu fostul
patriarh Pir, Sfântul Maxim va pleca împreună cu acesta la Roma unde va rămâne (până în
653/655 d. Hr.) la mănăstirea refugiaților palestinieni Sfântul Savva (Cellae Novae) de pe colina
Aventin. În acest moment Africa de Nord devenise citadela luptei ortodoxe împotriva
monotelismului. Fără îndoială că la îndemnul lui Maxim s-au organizat sinoade în 646 d. Hr., în
mai multe orașe nord-africane care vor condamna unanim ca eretică învățătura monotelită
favorizată și susținută de către statul bizantin. Trei sinoade africane au condamnat Ekthesis-ul
monotelit al lui Heraclius. Această opoziție față de puterea imperială bizantină nu a întârziat să ia
o turnură politică extrem de primejdioasă. Exarhul Africii de Nord Grigorie s-a revoltat
împotriva împăratului, găsind sprijin nu doar la populația imperială nord-africană, ci și la
triburile maure vecine. De asemenea, Grigorie s-a proclamat el însuși împărat, probabil cu
intenția de a restabili Imperiul Roman de Apus desființat în 476 d. Hr.. Arabii vor scăpa
conducerea bizantină de primejdiile care ar fi putut să rezulte din această revoltă. În 647, după
cucerirea Egiptului, arabii vor lansa un atac neașteptat împotriva exarhatului Africii de Nord;
uzurpatorul Grigorie își va găsi moartea în luptele cu arabii de la Sufetula. După victorie, arabii
au jefuit Sufetula, reședința lui Grigorie și s-au retras, pretinzând în schimb un tribut consistent.
Exarhatul Cartaginei va rămâne în continuare în stăpânirea Imperiului Bizantin. În finalul
Tomosului dogmatic către Ștefan al Dorei, redactat prin 646-647, Sfântul Maxim insistă din nou
asupra necesității imperioase a mărturisirii de credință ortodoxe: „Cine dintre cei ce simt în orice
fel pe Dumnezeu și atârnă de slava Lui atotluminoasă, de la care, prin care și spre care este
mântuirea celor care-L mărturisesc în chip binecinstitor ar alege să lase credința ortodoxă predată
nouă de la început prin cuvintele dumnezeiești [ale Scripturii] și Părinții cei dumnezeiești și să
prefere inovația recentă, împotriva căreia, ca și a oricărei alteia inventate împotriva rațiunii bine-
cinstitoare de cei care gândesc astfel, s-a pronunțat blestemul sinodal aprobat al Sfinților Părinți

69
adunați la Chalcedon, decât numai cel care, împovărându-I viața, a preferat slavei care vine de la
Dumnezeu înstrăinarea de El”.
Evenimentele care tocmai s-au derulat în Africa de Nord au reprezentat un serios
avertisment pentru autoritățile bizantine; de asemenea, ele și-au găsit un puternic ecou la Roma.
Împăratul Constant al II-lea și-a dat seama de necesitatea unei reconcilieri religioase între
ortodoxi și monoteliți. În căutarea unei soluții de compromis, împăratul a promulgat în 648 d. Hr.
faimosul său decret Typos. Decretul Typos interzicea sub cele mai aspre sancțiuni ale legilor de
stat, discuțiile de orice fel cu privire la una sau două lucrări, respectiv la una sau două voințe în
persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel se ajungea, în privința problemei lucrărilor și
voințelor în același punct, la fel ca un secol și jumătate mai devreme în privința problemei firilor
după promulgarea Henotikon-ului lui Zenon. La fel ca și Henotikon-ul, Typos-ul lui Constant al
II-lea nu a reușit să furnizeze o bază de unire, deoarece el era la fel de incapabil să-i satisfacă pe
partizanii convinși ai ortodoxiei și pe monoteliții convinși. Între 5 și 31 octombrie 649 d. Hr.,
papa Martin I a convocat sinodul de la Lateran, unde Typos-ul a fost condamnat. Se pare că
Sfântul Maxim a adus la Constantinopol actele sinodului Lateran. Stabilit în palatul Placidia,
Sfântul Maxim se bucură de oarecare libertate de acțiune, deoarece împăratul Constant al II-lea
se afla în campanie în Armenia. Acuzat de nestorianism de un sinod local, Sfântul Maxim
Mărturisitorul este închis într-o mănăstire de maici pe care le convertește însă la diotelism. Întors
din Armenia în 653 d. Hr., unde a încercat să împiedice printr-o unire religioasă desprinderea
Armeniei de imperiu, Constant al II-lea s-a decis să lichideze opoziția împotriva Typos-ului.
Maicile care au fost convertite la diotelism de către Sfântul Maxim au fost arse pe rug.
La scurtă vreme după condamnarea papei Martin I, Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost
arestat și la fel ca Martin I el a fost audiat de către senat la Constantinopol. În 655 d. Hr., a
început la Constantinopol din ordinul lui Constant al II-lea primul proces politic al Sfântului
Maxim. În audierea de la palatul imperial, maxim a fost acuzat că el însuși a predat arabilor
întreg Răsăritul; de asemenea, el a fost învinuit de complicitate la rebeliunea exarhului Grigorie
al Africii și de faptul că nu a recunoscut Typos-ul lui Constant al II-lea. Primul lucru care i s-a
reproșat lui Maxim a fost însă faptul de a nu fi creștin adevărat, fiindcă îl urăște pe împăratul
Constant al II-lea: „Cum poți fi creștin, dacă-l urăști pe împărat?”. Maxim a răspuns că nu-l
urăște pe împărat, dar nu poate să nu iubească adevărul. Or prevederile Typos-ului impus de
împărat sunt în contradicție cu Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, și cu dogmele
primelor cinci Sinoade Ecumenice și ale Sinodului de la Lateran. Prin forma sa, Typos-ul este o
imixtiune imperială inacceptabilă în dogmele de credință. Împăratul nu este și preot și doar
Biserica are autoritatea de a formula, în sinoadele proprii, învățătura de credință. Cu alte cuvinte,
Maxim a enunțat principiul că împăratul este un laic și nu are nici un drept să ia decizii în

70
materie de credință, aceasta fiind treaba exclusivă a Bisericii. Maxim îi acuză pe teologii
imperiali de inconsecvență: acordul de la Alexandria (633 d. Hr.), care susținea în Hristos două
naturi dar o singură lucrare, a fost anulat de Ekthesis (638), care interzicea să se vorbească de
una sau două lucrări în Hristos, ci doar de o singură voință, iar Ehthesis-ul a fost anulat de Typos
(647) care a interzis să se vorbească atât de una cât și de două voințe sau lucrări în Hristos.
Tăcerea impusă de Typos duce la desființarea dogmelor, unica bază reală de unire a Bisericilor.
Afirmarea a două voințe și două lucrări în Hristos este obligatorie, fiindcă absența lor duce la
desființarea celor două naturi, divină și umană, din care, în care și care e Hristos. Sfântul
Maxim afirmă că Typos-ul este inacceptabil și de aceea a fost pe bună dreptate anatemizat – doar
el, edictul, nu și persoana împăratului – de Sinodul Lateran și papa Martin I care este persecutat
pe nedrept. Singura soluție este ca împăratul să se disocieze de Typos, așa cum a făcut-o la
sfârșitul vieții și Heraclie de Ekthesis și să accepte poziția dogmatică deja formulată la Roma în
649 d. Hr.. Chiar dacă apocrisiarii papei Eugeniu – ales în august 654 în locul lui Martin I
condamnat la exil – vor intra în comuniune cu cei din Constantinopol, nici îngerii din cer nu
trebuie ascultați dacă ar propovădui altă Evanghelie. Refuzând să cedeze, cei doi bătrâni monahi
au fost trimiși în exil: Maxim la Bizya, iar Anastasie Monahul la Perberis (ambele forturi în
Tracia).
În august 656, Sfântul Maxim a fost vizita la Bizya de o delegație condusă de episcopul
Teodosie al cezareei Bithyniei cu care are o lungă discuție teologică. Acum s-a făcut o nouă
încercare de a-l determina pe Maxim să admită monotelismul. Întrebat de ce nu stă în comuniune
cu Biserica Constantinopolului, Maxim spune că din cauza inovațiilor dogmatice proclamate aici
începând din 633 prin proclamarea monoenergismului teologic. Trecerea sub tăcere a celor două
voințe și lucrări în Iisus Hristos – așa cum prevede Typos-ul – echivalează cu desființarea sau
inexistența lor. Sub pretextul păcii se ajunge astfel la apostazie, precursoarea lui Antihrist, și care
nu poate fi evitată decât prin mărturisirea explicită a adevărului. Basileul și patriarhul nu au
decât o singură cale canonică de a ieși din impas, și anume prin smerenie, imitând pogorârea lui
Hristos și să scrie Romei primind credința ei. Teodosie s-a declarat convins de cele pe care i le-a
spus Maxim și chiar s-a oferit să meargă împreună cu Maxim la Roma să-l convingă pe împărat
de adevărul spuselor lui Maxim, cu toate că nu credea că împăratul îi va acorda iertarea acestuia.
Episcopul Teodor și Sfântul Maxim se despart îmbrățișându-se, după care Maxim este transferat
într-o mănăstire de lângă Rhegium, în imediata vecinătate a Constantinopolului, în așteptarea
hotărârii împăratului. În septembrie 656, delegația revine cu mesajul lui Constant al II-lea care-i
cere lui Maxim, în schimbul unor onoruri imperiale la Sfânta Sofia să adere la Typos ca astfel să
se refacă unitatea imperiului. Maxim a refuzat încă o dată propunerea împăratului, pentru că

71
tăcerea edictului, spunea el, este erezie sau apostazie. El este bătut și amenințat că va avea soarta
papei artin fiind trimis în exil la Perberis.
La Perberis, Sfântul Maxim a fost vizitat la 18 aprilie 658 de trimișii patriarhului Petru
(654-666 d. Hr.) care l-a anunțat că prin noul papă Vitalian (ales în iunie 657) Biserica Romei a
restabilit comuniunea cu Biserica Constantinopolului. Patriarhul Petru l-a invitat pe Maxim să se
asocieze și el reconcilierii tuturor patriarhiilor făcută pe baza unei formule de credință de
compromis, potrivit căreia în Hristos ar exista o singură lucrare (din pricina unirii lor) cât și
două lucrări (din pricina diferenței lor). În scrisoarea sa către Anastasie Monahul din 19 aprilie
658 – adevărat testament spiritual al lui Maxim – el denunță această hristologie ambiguă
acceptată în mod tacit de către Roma. Din oportunism politic, Roma trecea sub tăcere atât
Sinodul Lateran, cât și Typos-ul și intra în comuniune cu Constantinopolul heterodox,
sacrificându-l pe Maxim, așa cum îl abandonase anterior și pe papa Martin I, alegându-i un
succesor în persoana papei Eugeniu. În mai-iunie 662, Maxim, Anastasie Apocrisiarul și
Anastasie Monahul au fost aduși la Constantinopol unde au fost judecați și anatemizați de un
sinod monotelit care i-a predat autorităților civile spre pedepsire. Acest sinod a aprobat și
mărturisirea de credință formulată anterior de patriarhul Petru al Constantinopolului. Cei trei
monahi au fost flagelați și mutilași în mod barbar, smulgându-li-se limba și tăindu-li-se mâna
dreaptă, iar după ce au fost plimbați în derâdere prin oraș, au fost exilați pe viață în Lazica,
situată între munții Caucaz la nord și râurile Rioni și Kodori la sud și aflată sub protectorat
bizantin. Sfântul maxim Mărturisitorul a murit în 13 august 662 în castrul Schemaris.
Spre sfârșitul domniei împăratului Constant al II-lea se observă o diminuare a
monotelismului și reluarea relațiilor dintre Roma și Constantinopol, însă criza este departe de a fi
rezolvată. Patriarhii Toma al II-lea (667-669), Ioan al V-lea (669-675) și Constantin I (675-677)
ai Constantinopolului nu au mai susținut monotelismul. Spre sfârșitul domniei lui Constans al II-
lea se constată diminuarea monotelismului și reluarea relațiilor dintre Roma și Constantinopol,
ceea nu a însemnat rezolvarea definitivă și sigură a crizei.
În istoria Bizanțului, secolul al VII-lea iese în evidență prin conflictul de autoritate care a
opus Imperiul și Biserica imperială de la Constantinopol gata să sacrifice prin compromis
integritatea dogmei de dragul realizării unirii și a păcii sociale a Imperiului grav scindat de
schisma dintre chalcedonieni și nechalcedonieni.

72