CONSTANTIN AL XI-LEA PALEOLOGUL (1449-1453)

Constantin al XI-lea Dragases era fiul împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-
1425) și al împărătesei Elena. După mama sa (fiica principelui sârb Constantin Dragaș), el se
trăgea (descindea) din familia princiară sârbă a Dragașilor, originară din Macedonia orientală.
Acest fapt este sugerat de numele său Dragases, pe care împăratul l-a purtat întotdeauna cu
mândrie, la fel de bine ca și numele Paleologul al tatălui său.
Constantin Dragases și-a început cariera ca guvernator al despotatului Moreei (situat în
Pelopones) alături de frații săi Teodor și Toma. Despotatul de Moreea cu capitala la Mistra a fost
creat în 1348 de către împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino. În 1384, Moreea a trecut în
stăpânirea familiei domnitoare a Paleologilor. Sub dinastia Paleologilor, despotatul Moreei a
devenit unul dintre polii rezistenței grecești împotriva expansiunii otomane și principalul focar
de afirmare al noilor tendințe naționale elenice (sentimentului național elenic).
Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a murit la 31 octombrie 1448. Fiind lipsit de
urmași, el a lăsat tronul Bizanțului fratelui său, Constantin Dragases. Acesta din urmă, susținut
de către mama sa, Elena și cu acordul fraților săi a fost încoronat ca împărat al Bizanțului la 6
ianuarie 1449 la Mistra de unde a revenit la Constantinopol. Titlul de împărat al romanilor i-a
fost conferit lui Constantin al XI-lea într-o ceremonie civilă, probabil în palatul despoților din
Moreea. Din acest motiv, cronicarul Ducas subliniază că el n-a fost încoronat niciodată ca
împărat, exprimându-și convingerea că Ioan al VIII-lea Paleologul a fost ultimul împărat
bizantin. În cazul lui Constantin Paleologul ritualul bisericesc al încoronării împăratului de către
patriarh n-a fost celebrat niciodată. Încoronarea lui de către patriarhul Grigore al III-lea – un
susținător militant al unirii cu Biserica Romei – în catedrala Sfânta Sofia ar fi putut stârni revolta
antiunioniștilor. De altfel, în 1450 patriarhii răsăriteni s-au întâlnit într-un sinod la
Constantinopol, hotărând depunerea patriarhului unionist Grigore al III-lea și înlocuirea lui cu
patriarhul Atanasie al II-lea. Proclamarea ca împărat al lui Constantin al XI-lea s-a făcut cu
acordul suzeranului său sultanul Murad al II-lea.
Constantin al XI-lea a ajuns pe tronul Bizanțului într-un moment critic pentru statul
bizantin care era fărâmițat din punct de vedere teritorial în mai multe despotate și slăbit din punct
de vedere financiar și militar. Asupra Constantinopolului plana amenințarea otomană, după ce
turcii au pus stăpânire pe toate teritoriile din jurul capitalei bizantine.
Primul act al domniei lui Constantin al XI-lea Paleologul l-a constituit încheierea unui
nou armistițiu cu sultanul Murad al II-lea, care l-a acceptat în continuare ca vasal al său. După
moartea lui Murad (în februarie 1451), conducerea Imperiului otoman a fost preluată de fiul

82
acestuia Mahomed al II-lea (1451-1481). Încercările basileului bizantin de a păstra și cu
Mahomed bunele relații pe care le-a avut cu tatăl său, sultanul Murad au fost inutile.
Încă de la începutul domniei sale, Mahomed al II-lea a început pregătirile diplomatice și
militare pentru cucerirea capitalei bizantine. Constantinopolul era râvnit de către tânărul sultan
pentru strălucirea și bogăția sa, dar mai ales pentru faptul că se afla în inima teritoriului otoman,
despărțind posesiunile europene ale turcilor de posesiunile lor asiatice. Încă din primăvara anului
1452, Mahomed a început pregătirile militare premergătoare asediului. Pentru a putea controla
capitala bizantină, Mahomed a construit în imediata sa apropiere, pe țărmul european al
strâmtorii Bosfor, fortăreața Rumeli-Hisar. În fața ei, pe malul opus se afla fortăreața Anadolu-
Hisar construită de către sultanul Baiazid cu 35 de ani în urmă. Astfel, Mohamed putea controla
traficul pe mare prin strâmtoarea Bosfor. Nici o corabie nu putea intra în port fără să fie
verificată de turci. În felul acesta, Constantinopolul putea fi supus unei blocade pe uscat și pe
mare. De asemenea, Mahomed și-a înzestrat armata cu o artilerie remarcabilă și a construit cea
mai puternică flotă pe care turcii o avuseseră până atunci. Pe teren diplomatic, sultanul
Mahomed și-a neutralizat adversarii, încheind tratate avantajoase cu Iancu de Hunedoara și cu
Veneția (1451-1452). Totodată, el a întreprins acțiuni de diversiune în Moreea ce urmăreau să
împiedice pe despoții din Pelopones să intervină în sprijinul basileului bizantin (vara lui 1452-
aprilie 1453).
Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul, înțelegând intențiile sultanului, spera să
primească ajutor din partea puterilor apusene și a papei. El nu era un apărător fanatic al unirii
Bisericilor încheiată la Florența la 6 iulie 1439, însă era convins că recunoașterea unirii
florentine de către bizantini era prima condiție ca Bizanțul să obțină ajutorul creștinătății
apusene. În schimb, antiunioniștii socoteau că acesta era un argument materialist josnic. Era
limpede pentru ei – cum spusese Ioan Eugenicu (fratele mitropolitului Marcu Eugenicu al
Efesului) – că împăratul și dregătorii săi ar fi făcut mai bine să creadă în Dumnezeu decât să-și
agațe speranțele de salvarea din partea latinilor. Cei care-și trădaseră credința părinților de dragul
răsplăților matariale, aveau să piardă în mod sigur, binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu.
În cele din urmă Constantin al XI-lea Paleologul s-a decis să proclame unirea Bisericilor
încheiată la sinodul de la Florența. Decizia neașteptată a împăratului a stârnit un val de proteste
din partea clerului și credincioșilor care se împotriveau unirii florentine. În fruntea partidei
antiunioniste se afla Gheorghe Scholarios (numit după tunderea în monahism Ghenadie
Scholarios), primul patriarh ecumenic al Constantinopolului sub viitoarea stăpânire otomană.
Gheorghe Scholarios a fost ucenicul (discipolul) mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului.
După moartea acestuia din urmă, Gheorghe Scholarios a preluat conducerea partidei
antiunioniste, condamnând în termeni duri unirea florentină.

83
 La 1 octombrie 1452 a sosit la Constantinopol cardinalul Isidor, fost mitropolit al
Kievului și al întregii Rusii, în calitate de delegat al papei Nicolae al V-lea. Datorită presiunii
exercitate de papalitate prin cardinalul Isidor și a atacului iminent al turcilor, împăratul
Constantin al XI-lea a proclamat oficial unirea florentină în catedrala Sfânta Sofia, în cadrul unei
Liturghii solemne oficiată de un sobor impresionant de preoți (300 de persoane) alături de
patriarhul Grigorie al III-lea și cardinalul Isidor.
Proclamarea unirii florentine a produs mare nemulțumire și agitație în Constantinopol.
Marele duce Luca Notara a redat sentimentul de disperare și ură a populației capitalei față de
latini, rostind memorabilele cuvinte: „Mai bine să vedem domnind în mijlocul orașului turbanul
turcesc, decât tiara latinilor”. Indiferent dacă grecii ar fi acceptat sau nu unirea cu Biserica
Romei, Apusul nu urmărea salvarea Bizanțului. Viitorul (destinul) imperiului fusese decis de
multă vreme de forțele politice externe. Bizanțul care a ajuns în urma cuceririlor turcești doar un
oraș-stat depindea acum mai mult de deciziile sultanului decât de cele ale suveranilor apuseni.
Singurul ajutor militar din Apus a venit din partea Genovei care a trimis la Constantinopol două
corăbii bine echipate pentru război și 700 de oameni sub comanda lui Giovanni Giustiniani
Longo. La acestea s-au adăugat două vase venețiene ancorate în apele bizantine care au ajutat
efectiv la apărarea capitalei.
Asediul Constantinopolului a început la 7 aprilie 1453. Împăratul Constantin Dragases s-
a aflat în fruntea rezistenței, încurajând luptătorii și populația civilă. Când a văzut că zidurile
cetății dinspre uscat se prăbușeau sub loviturile artileriei turcești, Constantin a trimis un mesaj
sultanului, rugându-l să se retragă și să facă pace. Împăratul propunea să-i plătească și un tribut,
orice sumă ar fi cerut Mahomed. În schimb, sultanul i-a oferit basileului printr-un ultimatum
viața și stăpânirea Moreei, sub suzeranitate otomană, însă Constantin i-a respins cu demnitate
oferta. În 28 mai, ziua de dinaintea confruntării finale, la Constantinopol s-a oficiat ultima Sfântă
Liturghie în catedrala Sfânta Sofia, ocazie cu care s-au împărtășit toți în frunte cu împăratul,
indiferent că erau greci sau latini. Printre cei care săvârșeau Liturghia se afla și cardinalul Isidor
pe care mulți credincioși l-au stigmatizat ca trădător și eretic. La 29 mai 1453, în urma atacului
general declanșat de Mahomed, turcii au cucerit Constantinopolul. Sursele istorice afirmă că
împăratul Constantin al XI-lea a murit eroic în luptă alături de soldații săi, fără ca trupul său să
fie găsit. Rezistența și moartea eroică a ultimului basileu bizantin, Constantin al XI-lea
Paleologul Dragases, se află la originea cântecelor și legendelor populare grecești despre învierea
împăratului și renașterea Bizanțului pe care mulți dintre creștinii vorbitori de greacă din
generațiile de mai târziu au ajuns să-l asimileze cu națiunea greacă. Simțământul (conștiința)
național elenic care avea să se întărească de-a lungul veacurilor de dominație otomană s-a
conturat puțin înainte de căderea Constantinopolului, când Ioan Arghiropoulos l-a descris pe

84
Constantin Dragases ca fiind cel mai mare dintre împărați și acum, printr-o întâmplare fericită,
împărat al elenilor.
„Împăratul fără de moarte” a devenit un simbol al speranțelor și aspirațiilor națiunii
elene, care avea să triumfe într-o bună zi, pe ruinele Imperiului otoman.

85