-Lucrare de seminar-

Biserica Romano-Catolică în secolele XIX-XX.

Conciliile de la Vatican

Pr.lect.univ.dr.Dorinel Dani

Student: Băițan Alexandru Ionuț

Baia mare 2021

 Cuprins

Cuprins.............................................................................................................................................2
Introducere.......................................................................................................................................3
1. Biserica Romano-Catolică în secolele XIX-XX......................................................................4
1.1. Catolicismul în Franța.......................................................................................................4
1.2. Catolicismul în Germania.................................................................................................4
a) Problema căsătoriei mixte.................................................................................................4
b) Problema învăţământului sau lupta pentru cultură – Kulturkampf...................................4
1.3. Catolicismul în alte ţări.................................................................................................4
2. Conciliul I Vatican...................................................................................................................4
3. Conciliul II Vatican..................................................................................................................4
Concluzie.........................................................................................................................................4
Bibliografie..................................................................................................................................4
 Introducere

Trei momente mai importante sînt în istoria Bisericii romano-catolice din Italia după anul
1815, adică după căderea a doua a lui Napoleon Bonaparte (1804—1814) : unirea politică a
Italiei, în 1859 ; lupta pentru desfiinţarea Statului papal, în 1870 ; reînfiinţarea Statului pap al,
la 11 februarie 1929. Papalitatea şi unitatea Italiei, cum era natural, în Italia raportirile dintre
Stat şi Biserică au luat un caracter deosebit, ca în nici o a ltă ţară, din pricină că
papalitatea avea interese ce se încrucişau cu ale Statului italian. După căderea a doua a lui
Napoleon, în 1815, papa primea înapoi posesiunile şi privilegiile cu ajutorul puterilor
străine, al Rusiei şi Turciei. Poporul, însă, nu mai putea suporta starea d e asuprire
socială şi de fărâmiţare politică în care trăise atîtea Italia.

Desfiinţarea Statului papal Se cunoaşte că Statul papal a luat fiinţă sub papa Ştefan
II (752—757), în urma cuceririi regatului longobarzilor din Italia centrală, în 754—755, de
către armata regelui francezilor, Pepin cel Scurt (741—768),care dărui acest teritoriu papei
sub denumirea de Patrimoniu Sancti Petri, cunoscut şi sub numele de Republica Romanorum,
stat care a durat pînă în anul 1870

Reînfiinţarea Statului papal. Prin Convenţia de la Quirinal, din 11 februarie 1929,

papa Pius XI a încheiat cu Statul italian un acord prin care dictatorul fascist de atunci, B.
Mussolini, recunoaşte suveranitatea noului Stat al Vaticanului, sub denumirea de Cittă del
Vaticano,unul dintre cele mai mici state din lume, avînd un teritoriu de abia 44 ha. S-
au lăsat totuşi noului stat toate prerogativele unui stat laic, anume : teritoriu, putere
organizată, armată, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici sub denumirea de «nunţi
apostolici», oficiu poştal propriu, monedă proprie, radio, televiziune, cale ferată ş.a 1.

1. Biserica Romano-Catolică în secolele XIX-XX

1
Pr.prof. Ioan RĂMUREANU, Pr.prof. Milan ȘESAN, Pr.prof. Teodor BODOGAE, Istorie Bisericească
Universală, pentru institutele teologice, vol II (1054-1982), tipărită cu binecuvantarea preafericitului părinte Teoctist
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, editura institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române-
Bucuresti 1993,pp 341-342.
 1.1. Catolicismul în Franța

Primele conflicte pe care le-a avut Statul papal cu Franţa, după Revoluţia
franceză din 1789, au fost cele de sub Napoleon Bonaparte Papa Pius al Vl-lea (1775-
1799) a murit în exil în Franţa, la 29 august .799. Succesorul său, papa Pius VII (1800—
1823), a fost dus în captivitate la Fontainebleau, lîngă Paris, în 1812, unde a fost silit să
semneze, în 813, un nou concordat cu Napoleon, prin care se desfiinţa Statul papal,
iar papa recunoştea că scaunul se va muta în Franţa. Dar, după domnia de 100 zile a
«tiranului» (20 martie—29 iunie 1815), papa se întoarce la Roma, în 1815, inaugurînd,
odată cu reînfiinţarea ordinului , politica de restaurare, care voia înlăturarea principiilor
revoluționare şi revenirea la vechiul concordat încheiat cu Franţa în 1516, prin care
se recunoştea regilor francezi dreptul de numire a clericilor, d ar se asigura mînă
liberă papei în toate celelalte probleme 2 .

Instabilitatea politică din Franţa nu a oferit Bisericii condiţii normale de acţionare;

revoluţia din 1830 a adus în locul dinastiei de Bourbon un rege burghez – Ludovic Filip (1830-
1848) care a demisionat în 1848, când a fost instaurată a doua Republică franceză (1848-1852).
În 1852, Napoleon III (1852-1870) reinstaurează monarhia; imperiul rezistă până la 2 septembrie
1870, când Germania a câştigat războiul împotriva Franţei, prin bătălia de la Sedan; a fost
instaurată a treia Republică franceză (1870-10 iunie 1940). După încheierea celui de al doilea
război mondial, a fost instaurată a IV-a Republică franceză (16 februarie 1947), înlocuită la 8
ianuarie 1959 de a V-a Republică. Primul preşedinte al Franţei a fost Charles de Gaulle (1959-
1969)3.

În 1873, s-a interzis universităţilor catolice să mai acorde titluri academice; începând din
martie 1880, au fost desfiinţate toate şcolile şi grupările iezuite; celelalte congregaţii au fost
obligate ca în termen de 3 luni să-şi obţină autorizaţie de funcţionare; au fost desfiinţate posturile

2
Ibidem p 342
3
Daniel Simeria, Bisericiile apusene în secolele XIX-XX, p3.
de preoţi militari şi confesori din spitale, s-a liberalizat divorţul, s-a introdus practica incinerării;
în tribunale nu se depunea jurământul pe Sfânta Cruce şi repaosul duminical a fost desfiinţat.

În cele din urmă, prin legea lui Emile Combes (1921), din 9 decembrie 1905, Biserica
romano-catolică din Franţa a fost separată de stat. Legea mai prevedea: desfiinţarea tuturor
congregaţiilor religioase, interzicerea religiei în şcoli, secularizarea averilor bisericeşti. Ea a fost
combătută cu vehemenţă de papa Pius X (1903-1914), iar, în unele regiuni, credincioşii catolici
s-au revoltat, reuşind să-şi menţină în folosinţă vechile Biserici, pe baza drepturilor de asociere.
Legea a rămas însă în vigoare până azi. În ciuda anticlericalismului şi a liberalismului
revoluţionar, catolicismul s-a menţinut în Franţa şi a cunoscut chiar perioade de înflorire datorită
organizării riguroase şi pietăţii poporului francez4.

1.2. Catolicismul în Germania

Istoria Bisericii Romano-Catolică din Germania începe încă din secolul al IV-lea. De-a
lungul timpului au existat numeroși sfinți și episcopi germani de o mare importanță, inclusiv opt
papi: Bonifaciu al II-lea, Grigore al V-lea, Damasus al II-lea, Clement al II-lea, Leon al IX-
lea, Ștefan al IX-lea, Victor al II-lea și Benedict al XVI-lea. În ceea ce privește organizarea
bisericii germane, ea este structurată în douăzecișișapte de episcopii, dintre care șapte sunt
arhiepiscopii. De asemenea, mai există și Ordinariatul Militar al Germaniei pentru soldații
romano-catolici, ordinariat condus de un episcop militar aflat sub directa jurisdicție a Sfântului
Scaun. Există de asemenea Exarhatul Apostolic din Germania și Scandinavia, care cuprinde
credincioșii catolici de alte naționalități, majoritatea lor fiind ucraineni5.

Revoluţia franceză a avut un puternic impact şi asupra Bisericii germane, ducând la

secularizarea bisericii, mai ales în urma măsurilor luate de Napoleon I. După căderea acestuia,
Biserica şi-a consolidat poziţia considerabil, prin încheierea concordatelor cu statul german.

4
Ibidem p4
5
Wikipedia, Biserica Romano- Catolica din Germania, accesat la data de 05.03.2021, la ora 14:34,
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Romano-Catolic%C4%83_din_Germania
 a) Problema căsătoriei mixte

Încă din 1803, s-a încercat reglementarea problemei căsătoriei mixte, de către guvernul
Prusiei, pe baza principiului – copiii urmează religia tatălui.

Papa Pius VIII (1829-1830) a cerut preoţilor catolici, în 1830, să nu mai oficieze
căsătoriile mixte, dacă soţii nu-şi dau în prealabil consimţământul pentru creşterea copiilor în
credinţa catolică. Pentru că taina căsătoriei constă în declaraţia mirilor de a trăi împreună,
episcopii germani vor permite preoţilor să oficieze căsătorii mixte, chiar dacă soţul protestant nu
consimţea la declaraţia cerută de Papă. În 1835, episcopul Clement August von Droste-
Vischering de Köln şi Martin von Dunin de Gnesen-Poseu au interzis oficierea acestor căsătorii
mixte. Ei au fost întemniţaţi din ordinul guvernului, însă noul rege al Prusiei, Friedrich Wilhelm
IV (1840-1861) i-a eliberat, reluând relaţiile cu Roma, şi astfel conflictul s-a stins, în 1840.

b) Problema învăţământului sau lupta pentru cultură – Kulturkampf

Tot ca rezultat al spiritului liberal, s-a declanşat, în Germania, mişcarea de etatizare, care
viza viaţa și instituţiile bisericeşti. Mişcarea de etatizare a fost susţinută în Germania. Expresia
Kulturkampf, folosită pentru prima dată de deputatul liberal R. Virchov, la 17 ianuarie 1873, a
devenit denumirea oficială a mişcării etatiste promovată de legea alcătuită de ministrul cultelor
A. Falk şi aprobată de parlamentul german, la 11 şi 14 mai 1873. Această lege promulga
controlul statului asupra întregii vieţi bisericeşti (formarea clerului, numirea şi depunerea
preoţilor, excomunicarea credincioşilor). Aplicarea acestei legi a avut urmări grave: au fost
arestaţi preoţi şi episcopi, a fost sistată salarizarea clerului. S-a creat o situaţie generală similară
disputei pentru investitură, faţă de care Bismarck s-a arătat intransigent, declarând: „Noi nu
mergem la Canossa”, prin care făcea aluzie la gestul lui Henric IV (1056- 1106). Papa Pius IX
(1847-1878) a cerut clerului german, sub ameninţarea excomunicării, să slujească intereselor
bisericeşti, rămânând în dependenţă faţă de Roma6.

1.3. Catolicismul în alte ţări

6
Ibidem pp4-5-6
 În Imperiul Austriac, s-a păstrat, într-o anumită măsură, independenţa faţă de
catolicism, încă de pe timpul împăratu lui Iosif II (1780—1790). Din 1780, după
moartea mamei sale, IV Tereza (1740—1780), Iosif II a restrîns prin lege autoritatea în
Imperiul austriac, subordonînd Biserica autorităţii stat acţiune cunoscută în istorie
sub numele de josefism sau josefinism

Prin actul din 1784, Iosif II a acordat toleranţă religioasă şi politice şi

necatolicilor, fapt care a agitat cercurile catolice.

Prerogativele statului austriac în materie de religie s-au făcut pînă tîrziu, chiar şi
în timpul împăratului Francisc Iosif I (1848 care mai aplica încă «placetum, regiurn» la
numiri bisericeşti.

Din 1867, de cînd a început dualismul austro-ungar, Imperiul aus triac s-a numit
Imperiul austro-ungar, care şi-a încetat existenţi 1918, după primul război mondial
(1914—1918) 7.

2. Conciliul I Vatican

Conciliul I Vatican (1839-1870) reprezintă un eveniment major în viaţa Bisericii

Catolice, care, prin proclamarea dogmelor primatului şi a infailibilităţii papale, a atins apogeul
dezvoltării sale. Conciliul a stârnit discuţii aprinse, soldate cu o nouă scindare în sânul Bisericii
Catolice prin formarea Bisericii Vechilor Catolici, şi a deteriorat relaţiile cu ortodocşii. Pe de altă
parte, Conciliul trebuie analizat şi din perspectiva contextului politico-religios existent în
Europa, după Revoluţia Franceză, şi amplificat de celelalte revoluţii din prima jumătate a
secolului XIX. Dorinţa de emancipare naţională şi de independenţă statală a diferitelor naţiuni
din Europa se opunea centralismului şi absolutismului promovat de marile imperii. Catolicismul
a trebuit să facă faţă acestor idealuri naţionale ale popoarelor europene. După 1848, s-au emis tot
mai multe legi care garantau: libertatea de conştiinţă, egalitatea confesională şi consfinţeau
7
Pr.prof. Ioan RĂMUREANU, Pr.prof. Milan ȘESAN, Pr.prof. Teodor BODOGAE, Istorie Bisericească
Universală, pentru institutele teologice, vol II (1054-1982), tipărită cu binecuvantarea preafericitului părinte Teoctist
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, editura institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române-
Bucuresti 1993,p347.
separarea bisericii de stat. Deşi tolerate de Vatican, aceste reglementări contraveneau dreptului
canonic roman. La acestea se adaugă o puternică tendinţă de laicizare, îndeosebi în spaţiul
german, care a contribuit la profilarea unui curent anti-papal manifestat şi în Italia. În anul 1870,
trupele lui Garibaldi au ocupat Roma şi au desfiinţat statul papal. Prin Legea Garanţiilor, din 15
mai 1871, se asigura papei inviolabilitatea persoanei şi o rentă anuală de 3.225.000 de franci, iar
ca reşedinţă, Palatul Lateran.

Intuind probabil schimbarea care va urma în Italia, papa Pius IX (1846-1878) a

proclamat, la 8 decembrie 1854, fără convocarea Sinodului, , învăţătură combătută de teologii
Bernard de Clairvan (1153) şi Toma d’Aquino (1274). Această dogmă, instituită fără consultarea
prealabilă a sinodului, crea premisele dogmatizării infailibilităţii papei. Dogma susținea că
Fecioara Maria s-a născut fără păcatul strămoșesc. Petri Sede (6 ianuarie 1848), în care el cerea
ortodocşilor să intre în comuniune cu Sfântul Scaun al lui Petru, care este temelia adevăratei
Biserici a lui Hristos. La această provocare, patriarhii răsăriteni şi sinoadele Bisericilor lor au
răspuns, la 6 mai 1848, precizând că primatul papal este înţeles în consens cu cele stabilite de
Sinoadele ecumenice, iar ceea ce li se cere de către pontiful roman, consideră „nelegiuit şi
pierzător de suflet”8.

3. Conciliul II Vatican

După Vatican I, clerul şi credincioşii catolici credeau că nu se va mai impune organizarea

unui nou sinod general, dată fiind autoritatea dobândită de papă, în 1870. De aceea, convocarea
Conciliului general, anunţată de papa Ioan XXIII, la 25 ianuarie 1959, a constituit o adevărată
surpriză pentru toată lumea creştină. În 29 iunie 1959, papa preciza că „scopul principal al
Conciliului va consta în promovarea dezvoltării credinţei catolice, reînnoirea morală a vieţii 12
creştine, a credincioşilor, adaptarea disciplinei bisericeşti la necesităţile şi metodele timpului
nostru”. Într-un cuvânt, scopul Conciliului era aducerea la zi a structurilor, orientărilor,
limbajului şi a formelor de acţiune ale catolicismului9.

8
Tema 11, Conciliul Vatican I, p1
9
Daniel Simeria, Bisericiile apusene în secolele XIX-XX, pp 11-12.
 Conciliile au avut mereu o influență decisivă, determinată şi corectă asupra legislației
Bisericii, dar ceea ce s-a petrecut cu conciliul Vatican II nu are precedent. Relevanța este cu atât
mai semnificativă şi pregnantă cu cât o analiză sumară a Conciliului ne descoperă un fapt destul
de puțin frecvent în istoria conciliilor: conciliul Vatican II nu a publicat documente cu o
pregnantă dimensiune disciplinară, aşa cum au făcut spre exemplu conciliile anterioare, Lateran
IV, şi cu atât mai mult Trento. Părinții conciliari au exclus în mod intenționat acele scheme
elaborate de Comisiile pregătitoare care aveau un clar caracter disciplinar şi normativ, lăsând ca
aceste teme să fie mai profund analizate într-o etapă succesivă. Aşa de exemplu, teme cum ar fi
consiliul preoțesc, expresie vitală a comuniunii preoțeşti, şi multe altele, au fost intenționat
omise, pentru a fi mai apoi clarificate de comisii specializate.

Cu toate acestea, mai mult decât conciliile precedente, conciliul Vatican II a influențat
profund legislația canonică. Rămâne singular în istoria Bisericii momentul anunțării desfăşurării
unui conciliu ecumenic: la data de 25 ianuarie 1959 papa Ioan XXIII anunța în bazilica San
Paolo, desfăşurarea unui conciliu, care - departe de a fi disciplinar - dorea reîntinerirea Bisericii
şi raportarea acesteia la noile mutații socio-culturale ale lumii. Odată cu anunțarea desfăşurării
conciliului, papa anunța şi revizuirea Codului de drept canonic. Chiar dacă se referea la
actualizarea disciplinei canonice aplicate doar în ambient latin, papa subînțelegea uniformizarea
disciplinei şi la nivelul viitoarei legislații orientale, care ținând cont de specificitatea
comunităților orientale catolice, se adapta totuşi la principiile generale de drept ale Bisericii
Catolice în ansamblul ei. Acest lucru este cu atât mai clar cu cât la scurt timp de la anunțarea
noului conciliu, acelaşi papă instituie o comisie pontificală pentru revizuirea legislației canonice
din 191710.

Concluzie

10
Studia Theologica III, Incidența conciliului Vatican II asupra Codex Ecclesiarum Orientalum, p150
 Prin noua dogmă a primatului şi infailibilităţii papale s-a schimbat şi
deformat întreaga eclesiologie şi constituţie a Bisericii în dauna unitaţii
creştinismului, atît de dorită de toate Bisericile din lume.
Plenitudinea puterii supreme o are acum, în Biserica romano
catolică, numai papa, iar episcopii şi preoţii sunt delegaţii lui.

Bibliografie

1. Pr.prof. Ioan RĂMUREANU, Pr.prof. Milan ȘESAN, Pr.prof. Teodor BODOGAE,

Istorie Bisericească Universală, pentru institutele teologice, vol II (1054-1982),
tipărită cu binecuvantarea preafericitului părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, editura institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române-
Bucuresti 1993.

2. Daniel Simeria, Bisericiile apusene în secolele XIX-XX.

3. Wikipedia, Biserica Romano- Catolică din Germania, accesat la data de 05.03.2021, la ora
14:34, https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Romano-Catolic%C4%83_din_Germania.

4. Tema 11, Conciliul Vatican I.

5. Studia Theologica III, Incidența conciliului Vatican II asupra Codex Ecclesiarum
Orientalum.