Anafora euharistică şi Crez la Sfântul Vasile cel Mare

Anul Crezului Ortodox şi al Autocefaliei Româneşti

arhid. Ioan I. ICĂ jr

Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (330-379)

„Secolul de aur“ al creştinismului patristic răsăritean a stat sub semnul luptei

pentru apărarea şi impunerea în faţa diverselor erezii a adevăratei înţelegeri a
tainei Dumnezeului Bisericii creştine ca Sfântă Treime, comuniune de iubire
desăvârşită a Trei Persoane de aceeaşi fiinţă. Această învăţătură a fost
formulată dogmatic de Biserica Ortodoxă la primele ei două Sinoade
Ecumenice de la Niceea în 325 şi de la Constantinopol în 381 prin cele două
simboluri de credinţă devenite normative pentru întreaga Biserică şi liturgic
în anaforalele vasiliană şi hrisostomică.

Ierarhii Atanasie şi Vasile, teologii Crezului ortodox

În spatele fiecăruia din aceste monumente ale credinţei ortodoxe stau însă
persoanele harismatice, teologhisirea fermă şi subtilă, precum şi luptele de o viaţă
a doi sfinţi episcopi exemplari - ambii cinstiţi pe drept cuvânt cu supranumele de
„cel Mare“ -: Atanasie al Alexandriei Egiptului şi Vasile al Cezareei Capadociei.
Primului îi datorăm învăţătura trinitară exprimată de „consubstanţialitatea“ sau
„deofiinţimea“ Fiului cel veşnic cu Tatăl său veşnic ca Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, din Crezul niceean. Celui de-al doilea
îi datorăm învăţătura trinitară despre Duhul Sfânt, „Domnul de viaţă făcătorul“,
Cel „coadorat şi coslăvit împreună cu Tatăl“ din simbolul constantinopolitan.
Pentru a exprima misterul divinităţii Fiului veşnic al Tatălui, marele ierarh
alexandrin şi Sinodul de la Niceea au ales un termen filosofic (homousios;
consubstantialis) inevitabil şi providenţial, dar care avea să genereze nesfârşite
discuţii. Mai prudent, marele episcop capadocian a preferat să sugereze divinitatea
Duhului veşnic al Tatălui prin evocarea venerării sale liturgice
(symproskynoumenon kai syndoxazomenon; coadoratur et conglorificatur) în
Biserică. Iar Sinodul de la Constantinopol, întrunit în vara anului 381, a ales să-şi
însuşească această viziune liturgică despre divinitatea Duhului Sfânt, veritabil
testament teologic al Sfântului Vasile mutat la Domnul cu 18 luni înainte, pe 1
ianuarie 379, epuizat de asceză, de eforturi pastorale neprecupeţite şi de lupta
imensă pentru apărarea Ortodoxiei.

Simbolul de credinţă constantinopolitan este însă doar o parte a testamentului

teologic al Marelui Vasile pentru Biserica Ortodoxă universală. Cealaltă parte a lui
o reprezintă Anaforaua euharistică transmisă sub numele său şi care constituie un
măreţ comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credinţă.

Anaforaua euharistică a Sfântului Vasile, măreţ comentariu biblic-liturgic al

Simbolului de credinţă

Simbolul trinitar şi Anaforaua vasiliană se oglindesc reciproc şi se explică astfel

cel mai bine unul prin celălalt - în conformitate cu principiul fundamental al
teologiei vasiliene care este o liturgică dogmatică şi o dogmatică liturgică.

Anaforaua euharistică vasiliană este, dincolo de aceste semnificaţii, pentru

slujitorii sfintelor altare ale Bisericii Ortodoxe, un document în acelaşi timp
familiar şi enigmatic. Orice preot cunoaşte Anaforaua euharistică vasiliană, pe care
tipicul actual îl obligă s-o rostească de zece ori pe an. Familiare oricărui preot şi, în
acest caz, şi oricărui credincios ortodox le sunt apoi cele trei cutremurătoare
„Molitfe ale Sfântului Vasile cel Mare pentru cei ce pătimesc de la diavol şi pentru
toată neputinţa, care se citesc şi în ziua Sfântului Vasile“, pe 1 ianuarie .

Singurul contact nemijlocit al membrilor Bisericii Ortodoxe cu gândirea şi

cuvântul direct al Sfântului Vasile rămâne deci cel liturgic: dacă în cazul
credincioşilor simpli el se limitează eventual la Molitfe, pentru preoţi, el se reduce
adeseori doar la Anaforaua euharistică vasiliană din Liturghier.

Textul anaforalei vasiliene respectă un plan fundamental:

O laudă (doxologia) a Bisericii adusă lui Dumnezeu cel Unul în Treime unită cu
lauda îngerilor adusă Celui de trei ori sfânt se transformă într-o mulţumire
(eucharistia) adusă iconomiei mântuirii realizate de Hristos prin patima Sa
anticipată la Cina cea de Taină, rememorată (anamnesis) împreună cu principalele
momente ale iconomiei mântuitoare în actul ofrandei Darurilor euharistice. Peste
acestea e invocată (epiklesis) venirea Duhului Care să le transforme şi să realizeze
prin Biserică plinirea împărăţiei eshatologice, şi tot peste Darurile acum sfinţite
Biserica se roagă pentru toţi membrii adormiţi şi pentru cei care fac parte din
comuniunea ei, şi îi cere lui Dumnezeu să-şi aducă aminte de toţi care slăvesc
„preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh“.
Începută cu lauda Treimii, anaforaua se încheie circular cu doxologia trinitară a
Bisericii „pline de Treime“ (potrivit expresiei lui Evagrie Ponticul).

Comun cu cel al anaforalei hrisostomiene, acest plan trinitar este mult dezvoltat şi
amplificat în anaforaua vasiliană printr-o savant orchestrată retorică alcătuită dintr-
o subtilă ţesătură de expresii şi teme scripturistice. Lauda adusă Treimii începe prin
a evoca pe Dumnezeu Creatorul, Domnul cerului şi al pământului, Care şade pe
tronul slavei, pe Fiul ca Chip (Eikon) al Bunătăţii Tatălui, primă Concentrare a
Adevărului Vieţii, Sfinţeniei şi Puterii lui Dumnezeu, şi prin Care aceleaşi însuşiri
ca Duh Sfânt, izvor al Bunătăţii, Înfierii, Adevărului, Vieţii, Sfinţeniei şi Puterii
divine se comunică întregii creaturi raţionale, însufleţind lauda îngerilor care cântă
lui Dumnezeu de Trei ori Sfânt. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu se manifestă
în crearea omului din ţărână ca chip (eikon) al lui Dumnezeu şi aşezarea lui în rai
cu promisiunea vieţii veşnice în schimbul păzirii poruncilor; în loc de aceasta,
neascultarea l-a izgonit din rai supunându-l şarpelui şi morţii. Cu toate acestea, Cel
Bun n-a uitat făptura Sa şi i-a trimis prooroci, i-a dat drept ajutor Legea şi drept
păzitori pe îngeri, la plinirea vremii grăind cu noi prin Însuşi Fiul Său. Mulţumirea
pentru iconomia mântuirii este şi ea amplificată sub forma a două dezvoltări
biblice: una priveşte Persoana divină a Fiului, Creator şi Icoană a Tatălui Care,
golindu-Se pe Sine, S-a întrupat şi S-a făcut asemenea nouă, născut din Fecioară şi
sub lege, ca să osândească păcatul şi să câştige învierea în Trupul Său; cealaltă
dezvoltare detaliază conţinutul actelor mântuitoare ale lui Hristos prin predică,
cruce, pogorâre la iad, înviere, înălţare la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui până la
a doua venire ca judecător: descoperirea şi cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu şi
Tată, sfinţirea prin apă şi prin Duh ca popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt
şi deschiderea pentru orice trup a căii spre înviere. Ca aduceri aminte
(hypomnemata) de Patima Sa mântuitoare, Hristos a lăsat Darurile euharistice pe
care Biserica le pune înainte, imitând porunca şi gesturile Lui la Cina cea de Taină
asupra pâinii şi a vinului, a căror împărţire devine vestire a morţii şi mărturisire a
Învierii Lui. Rememorarea tuturor momentelor iconomiei mântuirii în actul
ofrandei totale prin intermediul Darurilor e urmată de o invocare (epicleză) în
acelaşi timp amplificată şi cu particularităţi vasiliene specifice: cu conştiinţa
păcătoşeniei şi îndrăznind în mila Tatălui, Biserica se apropie de sfântul jertfelnic,
pe care a pus înainte Darurile care închipuie (antitypa) Trupul şi Sângele lui
Hristos, şi cere de la Tatăl să vină Duhul Lui Sfânt „peste noi şi peste aceste Daruri
puse înainte“, pe care să le binecuvânteze, sfinţească şi arate (anadexai) în mod
real Trupul şi Sângele lui Hristos. Împărtăşirea cu acestea are drept scop unirea
întreolaltă a credincioşilor prin Acelaşi Duh Sfânt şi câştigarea milei şi harului lui
Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, începând cu patriarhii, profeţii Vechiului
Testament, continuând cu apostolii, martirii, dascălii şi toţi cei adormiţi în credinţă.
Cu aceasta, anaforaua trece într-o vastă pomenire a membrilor întregii Biserici
nevăzute şi văzute, începând cu Maica Domnului şi toţi sfinţii, cu cei adormiţi în
nădejdea învierii şi cu toate categoriile care alcătuiesc corpul Bisericii universale şi
locale: cei ce aduc daruri, asceţi, conducători, slujitori, poporul de faţă, familii,
demonizaţi, călători, văduve, orfani, robiţi, întemniţaţi, iarăşi tot poporul, oraşul şi
satul, izbăvire de răzvrătire şi calamităţi, episcopul locului, episcopat, preoţime,
diaconime. Ultimul mănunchi de cereri globale, meteorologice, agricole şi
ecleziale, şi cererea primirii tuturor ca fii ai luminii şi ai zilei în împărăţia
eshatologică sunt urmate apoi de doxologia trinitară finală („Şi ne dă nouă cu o
gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta“) a preacinstitului nume al Tatălui, al Fiului şi
al Sfântului Duh.

Simbolul constantinopolitan, mărturisire prin excelenţă liturgică

Revenind acum la Simbolul niceo-constantinopolitan, se impune rememorarea

câtorva aspecte uitate sau mai puţin conştientizate în utilizarea lui liturgică. Unul ar
fi acela că textul original este la persoana întâi plural, el începând cu verbul
„Credem…“ (Pisteuomen…), ceea ce evidenţiază din capul locului o
funcţionalitate comunitar-liturgică, euharistică. Prin aceasta, Simbolul niceo-
constantinopolitan se deosebeşte de Crezul obişnuit. Recitat la persoana întâi
singular (Credo…), acesta îşi trădează originea în mărturisirea apologetică
individuală şi funcţionalitatea baptismală.

Sunt desigur şi câteva diferenţe, dar care nu trebuie supralicitate. Spre deosebire de
credinţa Sinodului de la Niceea, formulată ca un ekthesis sau expunere oficială
într-un decret solemn a credinţei unor episcopi, Sinodul constantinopolitan din 381
a revenit la symbolon, cu alte cuvinte la o mărturisire prin excelenţă liturgică şi,
cum arată clar pluralul, una euharistică. Limbajul speculativ şi polemic de la
Niceea (ousia, hypostasis) e evitat în favoarea celui pozitiv, biblic şi doxologic,
arătând conştiinţa faptului că locul de revelare şi de recunoaştere a prezenţei
Dumnezeului-Treime este Liturghia euharistică. Schimbarea de ton este confirmată
de statistică: Simbolul constantinopolitan din 381 nu poate fi caracterizat drept o
versiune modificată a Ekthesis-ului nicean din 325, ci mai degrabă drept o versiune
lărgită a Crezului Roman. Apelativul de Simbol niceo-constantinopolitan exprimă
nu atât o realitate istorică şi textuală, cât judecata de receptare şi de valoare asupra
celor două mărturisiri din secolul al IV-lea, formulată în 451 de Sinodul al IV-lea
Ecumenic de la Chalcedon. Aici Simbolul de la Constantinopol apare ca o
confirmare şi o asigurare a credinţei de la Niceea, căreia în teorie i se recunoaşte
suficienţa proclamată la Efes în 431, dar nu ca o absolutizare definitivă care să
excludă orice explicări şi dezvoltări ulterioare. Există o credinţă unică exprimată
cu egală autoritate de ambele Crezuri, ultimul fiind de preferat ca unul mai complet
şi mai explicit. Iniţial, accentul a fost pus pe „credinţa“ de la Niceea, explicată de
Simbolul de la Constantinopol, ca începând din secolul al VI-lea Simbolul
constantinopolitan să fie considerat versiunea completată şi ameliorată a
„credinţei“ niceene, ulterior diferenţele dintre cele două mărturisiri estompându-se
până acolo încât Simbolul constantinopolitan să ajungă să fie cunoscut drept
Crezul de la Niceea. În Răsărit, Simbolul constantinopolitan s-a impus treptat, dar
sigur, drept Crez baptismal unic. În 533, Iustinian a sancţionat Simbolul
constantinopolitan drept normativ pentru creştinii din tot Imperiul romano-
bizantin. Odată cu recucerirea bizantină a Italiei de la ostrogoţii arieni şi pentru a
contracara arianismul goţilor, Biserica Romei şi alte câteva Biserici din Occident
au acceptat şi ele Simbolul constantinopolitan drept Crez baptismal pentru
cateheza de iniţiere creştină.

Funcţia mărturisitoare publică a Anaforalei este preluată din secolul al VI-lea

de Crez

Inovaţia revoluţionară a venit însă ceva mai devreme în Răsărit, unde Simbolul
constantinopolitan devine şi Crez recitat solemn în cadrul Liturghiei euharistice
înainte de anafora. Pe lângă motivaţia misionară, introducerea recitării Crezului în
cadrul Liturghiei euharistice mai are o explicaţie. Ea este legată de mutaţia
generalizată în secolul al VI-lea - în ciuda legislaţiei contrare a lui Iustinian din
546 şi 565 - în modul săvârşirii Euharistiei: piesa centrală a Liturghiei, marea
rugăciune euharistică sau anaforaua, începe să fie citită de protos cu glas scăzut
(mystikõs) într-un altar izolat de credincioşi prin grilajuri şi perdele. În loc de o
rugăciune a întregii comunităţi, cum arată pluralul ei, ea se metamorfozează într-o
rugăciune sacerdotală, rolul ei comunitar fiind luat acum de cântări devenite un
comentariu muzical al Liturghiei pentru credincioşi. Pentru a suplini funcţia
mărturisitoare şi didactică unică a anaforalei - adevărata mărturisire de credinţă a
Bisericii - scufundate în tăcere, s-a introdus în Liturghie recitarea rezumatului de
origine baptismală al acestei credinţe cuprins în Simbolul constantinopolitan.
Introdusă prima dată la Antiohia în 484 de patriarhul monofizit Petru Fullo, iar la
Constantinopol în 511 tot de monofiziţi, iar în 518 şi de ortodocşii chalcedonieni -
fiecare comunitate dorind să-şi reafirme prin aceasta fidelitatea faţă de primele
Sinoade Ecumenice - această practică a fost oficializată în 568 de împăratul Iustin
II, care a dat ordin ca Simbolul constantinopolitan să fie cântat în toate bisericile
din imperiu.

Anaforaua, mijloc de realizare a comuniunii credincioşilor

Iniţial, după Intrarea Mare episcopul sau preotul aşeza darurile pe altar şi rostea
rugăciunea de depunere (rugăciune din finalul proscomidiei de azi), după care
iniţia dialogul cu credincioşii care prefaţa marea rugăciune euharistică sau
anaforaua. Aceasta era rostită de episcop sau de protoprezbiter cu glas tare în auzul
întregii comunităţi, întreruptă doar de intervenţiile şi reacţiile poporului şi de
îndemnurile diaconilor. Anaforaua constituia în acelaşi timp mărturisirea de
credinţă solemnă a comunităţii şi răspunsul ei de laudă, evocare şi invocare a lui
Dumnezeu pentru creaţie, mântuire şi Liturghie concentrate în ofranda euharistică;
transformată în prezenţa tainică a lui Hristos Cel răstignit şi preamărit, şi acceptată
ca sacrificiu ispăşitor suprem pentru întreaga Biserică văzută şi nevăzută
comemorată deasupra lui, aceasta era oferită apoi spre cuminecare credincioşilor
nu atât ca premiu pentru evlavia lor individuală, ci ca mijloc de realizare şi
manifestare văzută a comuniunii lor corporative ca Biserică catholică deplină şi
anticipare a împărăţiei eshatologice a Sfintei Treimi.

Această înţelegere şi practică apostolică a Liturghiei posibilă în cazul comunităţilor

mici, structurate în jurul unor elite spirituale de vocaţie, ale Bisericii minoritare din
primele secole n-a mai fost cu putinţă în comunităţile amestecate din marile oraşe
cosmopolite ale Imperiului Roman târziu. Succesul cantitativ al Bisericii de mase
fusese obţinut cu preţul relaxării exigenţelor spirituale şi al căderii dramatice a
calităţii vieţii creştine urbane. Iar măsurile luate pentru a stopa acest declin interior
al unei Biserici în aparenţă înfloritoare şi triumfătoare au agravat criza în loc să o
remedieze.

Criza convertirii conştiinţelor şi renunţarea la cuminecarea euharistică

regulată
Acceptarea tacită a cuminecării ocazionale de marile sărbători sau chiar anuale, de
Paşte, împotriva căreia protestează deja Sfântul Ioan Hrisostom († 407), şi
generalizarea pentru laici a simplei asistenţe la Liturghie fără împărtăşire era o
recunoaştere nemărturisită a eşecului convertirii conştiinţelor individuale, iar
soluţiile crizei de fapt au adâncit-o. Fiindcă Liturghia euharistică s-a dedublat
practic în două rituri paralele: rugăciunile, în frunte cu anaforaua, riturile
euharistice şi cuminecarea clericilor se sacerdotalizează devenind privilegiu, drept
şi obligaţie a clericilor curaţi şi sfinţi şi se scufundă ca o atlantidă într-un ocean de
tăcere, consumându-se după perdelele protectoare dincolo de privirile şi auzul
impure ale laicilor profani şi ţinuţi la distanţă; acestora din urmă li se rezervă, pe
lângă câteva „ecfonise“, o dramaturgie rituală dezvoltată şi o extindere a
elementului coral-muzical: cântările şi riturile perceptibile devin un comentariu
aproximativ al misterului liturgic, o liturghie estetico-didactică de substituţie
pentru uzul laicilor, un spectacol vizual-muzical-dramatic care inundă practic toată
celebrarea. Celebrarea comunitară de la un capăt la altul a unui Cuvânt evocat,
convocat şi cuminecat care era Liturghia apostolică, devine acum spectacol de
imagini, lumini şi sunet într-o bazilică devenită în acelaşi timp teatru sacru antic şi
templu vechi-testamentar. Nici novelele autoritarului împărat jurist Iustinian (123
din 1 martie 546 şi 137 din 26 martie 565), care impun expres episcopilor rostirea
cu voce tare (meta phones) a rugăciunii euharistice şi a celei baptismale, n-au
reuşit să împiedice scufundarea inexorabilă a acestor continente euhologice în
oceanul recitării „secrete“ (mystikõs), cu glas scăzut, cum apar în secolul al VIII-
lea în Barberini gr. 336, cel mai vechi codice liturgic grecesc păstrat. Odată cu
anaforaua aluneca însă în uitare sub aluviunile unei inflaţii de elemente secundare
întreaga teologie şi ecleziologie apostolică şi patristică, esenţialul credinţei creştine
dintotdeauna - sinteza canonului biblic, dogmatic şi liturgic al Bisericii Ortodoxe.

Când oare vor avea oare şi simplii credincioşi ortodocşi bucuria de a se întâlni
nemijlocit cu Sfântul Vasile şi în pacea cerească a Liturghiei sale, nu doar în
cumplitul război cu demonii invocat în Molitfe, ascultându-i maiestuoasa Anafora
rostită cu glas înţeles?