Nota ( Parintele Staniloae la Sf.

Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cereasca,

pag. 64)

Toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea Lui pe

măsura lor. Acesta e sensul existenţei. Dumnezeu este izvorul existenţei
tuturor, pentru că e bun şi atotputernic, dar El e mai presus de existenţă, El
este izvorul vieţii tuturor, fiind mai presus de viaţă, El este izvorul raţiunii şi
înţelegerii tuturor, fiind mai presus de raţiune şi de înţelegere. Se afirma
transcendenţa lui Dumnezeu faţă de toate cele ce există, care au şi viaţă şi
cugetare prin El. E respinsă orice continuitate panteistâ de existenţe, de
viaţă, de raţiune şi înţelegere între El şi lume. De aceea aceasta nu poate fi
decât din nimic, dacă ea este prin El, dar nu din fiinţa lui şi nici din alta care
nu mai poate fi alăturea de a Lui, odată ce este infinit; căci, dacă ar avea
nevoie de altceva pentru crearea lumii, ar fi limitat.
Acesta e marele paradox: lumea nu e din fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui şi totuşi
este prin El. E o trecere de la El la ea, dar nu o prelungire a fiinţei, vieţii,
raţiunii, înţelegerii Lui. E o trecere prin puterea voită de El. Dă fiinţă lumii,
dar El rămâne mai presus de fiinţa ei, adică de ceea ce cunoaştem noi ca
fiinţă, dă viaţă unora din lume, dar nu din viaţa lui, El rămânând mai presus
de ce trăim noi ca viaţa proprie; îi dă raţiune şi înţelegere, dar El rămâne mai
presus de ceea ce cunoaştem noi ca raţiune şi înţelegere. Şi, totuşi, nu putem
cugeta existenţa lumii, viaţa şi raţiunea unor fiinţe din ea, fără fiinţa, viaţa şi
raţiunea Lui mai presus de fiinţă, viaţă şi raţiune.

Dionisie Areopagitul ne prezintă viziunea întregului univers creat, nevăzut şi

văzut, înaintând spre Dumnezeu, atras de El, dar răspunzând acestei
atracţii printr-un urcuş solidar ierarhic - liturgic. E o viziune cosmică
ascendentă a creaţiei universale.
Pentru această înaintare continuă în lumina şi iubirea Lui a făcut
Dumnezeu universul sau pentru veşnica lui indurnnezeire. Nu 1-a făcut de la
început în maxima apropriere de El, pentru ca să-i dea şi lui prilejul şi
bucuria sa facă această înaintare mânat de dorinţă şi cu libertatea lui - mai
precis a îngerilor şi a oamenilor - şi nu-1 putea face de la început ca pe
Sine: un univers al dumnezeilor infiniti. Sf. Maxim Mărturisitorul a preluat
această viziune vorbind de liturghia cosmică şi spunând că Dumnezeu
Cuvântul a creat pe om pentru a-1 îndumnezei şi pentru aceasta El se face
axa lucrătoare în istorie, conducand-o spre veşnicia îndumnezeită
(Răspunsuri către Taladie, 22 )
( Parintele Staniloae )

Sf. Maxim Marturisitorul – A treia suta a capetelor despre dragoste

21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte

şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe
Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu
cum se cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi cele făcute de El,
cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu şi cele făcute de El.

22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în fiinţa Sa cea

fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Sa, prin
care şi în care a făcut toate.224 Dar Sfintele Puteri îl cunosc
pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra
participării; iar cele făcute de El prin perceperea aspectelor
şi sensurilor din ele.

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea

primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la
Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit
celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a
pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de

Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea
Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi
fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta
cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte,
cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice
contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostază
proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin,

păzesc şi izbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu,
pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa
raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea.
Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică
bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce
este El prin
fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea
se spune de ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după
chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu
e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea
Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har.
Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu;
dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea
Lui.

26. Toată firea raţională şi mintală se împarte în două:

adică în firea îngerească şi în firea omenească. Şi toată
firea îngerească se împarte iarăşi în două grupe generale şi
în două feluri de voinţe generale; într-una sfântă şi întruna
păcătoasă; adică în Sfintele Puteri şi în dracii necuraţi.
Firea omenească însă se împarte numai în două feluri de
voinţe generale: evlavioase şi necuvioase.

27. Dumnezeu, ca cel ce este însăşi existenţa, însăşi

bunătatea şi însăşi înţelepciunea, mai adevărat vorbind
chiar şi deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu.
Dar făpturile, care toate au existenţa în participare şi har,
iar cele raţionale şi mintale, şi capacitatea de bunătate şi
înţelepciune, au ceva contrariu. Şi anume existenţei lor li
se opune neexistenţa, iar capacităţii de bunătate şi
înţelepciune răutatea şi neştiinţa. Deci ca ele să existe
de-a pururi sau să nu existe, stă în puterea Celui ce le-a
făcut; dar ca să participe la bunătatea şi la înţelepciunea
Lui, sau ca să nu participe, stă în voia fiinţelor raţionale.

28. Elinii, spunând că fiinţa lucrărilor există împreună

cu Dumnezeu din veci şi că numai calităţile din jurul
fiinţei le au de la El, susţineau că fiinţa nu are nimic
contrariu şi contradicţia este numai între calităţi. Noi însă
zicem că numai fiinţa dumnezeiască nu are nimic
contrariu, ca fiind veşnică şi infinită şi dăruind şi altora
veşnicia. Fiinţa lucrurilor, însă, are contrară ei neexistenţa.
Deci stă în puterea Celui ce este cu adevărat ca ea să existe
de-a pururi sau să nu existe. Dar fiindcă Lui nu-i pare rău
de darurile Sale, ea va exista veşnic şi va fi susţinută prin
puterea Lui atotţiitoare, chiar dacă are nimicul contrariu ei,
cum s-a zis, ca una ce a fost adusă la existenţă din
neexistenţă şi stă în voia Lui ca ea să fie sau să nu fie.

29. Precum răul este lipsa binelui şi neştiinţa lipsa

cunoştinţei, tot aşa şi neexistenţă este lipsa existenţei; dar
nu a existenţei celei adevărate şi proprii, căci aceea nu are
nimic contrariu, ci a celei ce există prin împărtăşire de
existenţa cea adevărată. Lipsa celor dintâi atârnă de voinţa
făpturilor; a celei de-a doua atârnă de voinţa Făcătorului,
care vrea însă, pentru bunătatea Sa, ca făpturile să existe
veşnic şi veşnic să aibă parte de binefacerile Lui.

30. Dintre făpturi unele sunt raţionale şi mintale şi

capabile de cele contrare, ca de pildă de virtute şi păcat, de
cunoştinţă şi neştiinţă; altele sunt corpuri de diferite soiuri,
constătătoare din elemente contrarii, adică din pământ, aer,
foc şi apă. Cele dintâi sunt cu totul netrupeşti şi
nemateriale, chiar dacă unele din ele sunt legate de trupuri;
cele de al doilea sunt alcătuite numai din materie şi formă.

31. Toate trupurile sunt după fire inerte; ele sunt

mişcate de suflet. Unele de suflet raţional, altele de suflet
neraţional, şi iarăşi altele de suflet fără simţire.

32. Dintre puterile sufleteşti, una hrăneşte şi susţine

creşterea, şi alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este
raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc
plantele. Fiinţele neraţionale, pe lângă aceasta, se mai
împărtăşesc şi de a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea
două, şi de a treia. Primele două puteri sunt supuse
stricăciunii, a treia se dovedeşte nestricăcioasă şi
nemuritoare.

33. Sfintele Puteri, comunicându-şi una alteia lumina,

precum o comunică şi firii omeneşti, împărtăşesc sau din
virtutea lor, sau din cunoştinţa care este în ele. Împărtăşind
din virtute, adică dintr-o bunătate ce imită bunătatea
dumnezeiască, îşi fac bine atât lor înseşi cât şi una alteia şi
celor mai prejos de ele, devenind toate deiforme. Iar
împărtăşind din cunoştinţă, dau sau ceva mai înalt spre
Dumnezeu , sau ceva mai adânc despre corpuri, sau ceva
mai cu de-amănuntul despre fiinţele netrupeşti, sau ceva
mai limpede despre Providenţă sau ceva mai lămurit
despre Judecată.

34. Necurăţia minţii constă întâi în a avea o cunoştinţă

mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din cele universale
(zic acestea despre mintea omenească, căci îngerului îi e
propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare);
al treilea, în a avea gânduri pătimaşe ; iar al patrulea,
în a consimţi cu păcatul.

35. Necurăţia sufletului constă în a nu lucra după fire

Căci din aceasta se nasc în minte gândurile pătimaşe.
Şi lucrează după fire atunci când puterile ei pătimitoare,
(pasionale), adică iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în
întâlnirea cu lucrurile şi cu înţelesurile (chipurile) lor.

36. Necurăţia trupului este păcatul cu fapta.