Sf.

Maxim Marturisitorul : Filocalia 2, a treia suta a capetelor despre

dragoste, 23-29

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea
lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit
celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de

bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi
fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar
cele făcute de El le cunoaşte, cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice (
Scolie : Inţelepciune artistică numeşte nu pe cea câştigată prin învăţătură, ci pe
cea prin care a făcut Dumnezeu toate.) contemplată în făpturi, care este simplă şi
fără ipostază proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt,
le-a impărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă
fiinţa raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea.
Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi
înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să
ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s-a făcut după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după
chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este
fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept
după har.
Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei
înţelepţi sunt după asemănarea Lui.

26. Toată firea raţională şi mintală se împarte în două: adică în firea îngerească şi
în firea omenească. Şi toată firea îngerească se împarte iarăşi în două grupe
generale şi în două feluri de voinţe generale; într-una sfântă şi întruna păcătoasă;
adică în Sfintele Puteri şi în dracii necuraţi.
Firea omenească însă se împarte numai în două feluri de voinţe generale:
evlavioase şi necuvioase.

27. Dumnezeu, ca cel ce este însăşi existenţa, însăşi bunătatea şi însăşi

înţelepciunea, mai adevărat vorbind chiar şi deasupra tuturor acestora, nu are nimic
contrariu. Dar făpturile, care toate au existenţa în participare şi har, iar cele
raţionale şi mintale, şi capacitatea de bunătate şi
înţelepciune, au ceva contrariu. Şi anume existenţei lor li se opune neexistenţa, iar
capacităţii de bunătate şi înţelepciune răutatea şi neştiinţa.

( Par. Staniloae :Făpturile au chiar în ele o virtualitatea contrară. Existenţa lor e

ameninţată de neant, bunătatea lor de răutate, Sâmburele lor, luat în el însuşi, este
"nimicnicia" (Nichtigkeit, cum îi spune Heidegger). În Dumnezeu nu e nici o
virtualitate contrară. Existenţa Lui nu e ameninţată de non-existenţă, nici
bunătatea de răutate. Căci atunci cine l-ar ajuta să rărnână în existenţă, cum ajută
El făpturile, sau ce-ar fi dacă ar înceta să fie bun?)
Deci ca ele să existe de-a pururi sau să nu existe, stă în puterea Celui ce le-a făcut;
dar ca să participe la bunătatea şi la înţelepciunea Lui, sau ca să nu participe, stă în
voia fiinţelor raţionale.

28. Elinii, spunând că fiinţa lucrărilor există împreună cu Dumnezeu din veci şi că
numai calităţile din jurul fiinţei le au de la El, susţineau că fiinţa nu are nimic
contrariu şi contradicţia este numai între calităţi. Noi însă zicem că numai fiinţa
dumnezeiască nu are nimic contrariu, ca fiind veşnică şi infinită şi dăruind şi altora
veşnicia. Fiinţa lucrurilor, însă, are contrară ei neexistenţa. Deci stă în puterea
Celui ce este cu adevărat ca ea să existe de-a pururi sau să nu existe. Dar fiindcă
Lui nu-i pare rău de darurile Sale, ea va exista veşnic şi va fi susţinută prin
puterea Lui atotţiitoare, chiar dacă are nimicul contrariu ei, cum s-a zis, ca una ce a
fost adusă la existenţă din neexistenţă şi stă în voia Lui ca ea să fie sau să nu fie.

29. Precum răul este lipsa binelui şi neştiinţa lipsa cunoştinţei, tot aşa şi neexistenţă
este lipsa existenţei; dar nu a existenţei celei adevărate şi proprii, căci aceea nu are
nimic contrariu, ci a celei ce există prin împărtăşire de existenţa cea adevărată.
Lipsa celor dintâi atârnă de voinţa
făpturilor; a celei de-a doua atârnă de voinţa Făcătorului, care vrea însă, pentru
bunătatea Sa, ca făpturile să existe veşnic şi veşnic să aibă parte de binefacerile
Lui.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cuvânt în Duminica Vameşului şi a Fariseului

( ca pilda de reflectie asupra modului de a folosi liber darul existentei )

Luca 18

10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt
vameş.
11. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu
sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş.
12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.
13. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi
bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela.
Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va
înălţa.

Pe vameş şi pe fariseu îi înfăţişează acum ochilor noştri sfânta Biserică. Şi cine n-

ar dori să se învrednicească de fericita soartă a celui dintâi şi să scape de amara
osândă a celui de-al doilea? Păcătoşi suntem, şi poate chiar iubitori de păcat: dar
este, oare, cineva care ar vrea să piară în păcatele sale? Veniţi, deci, să învăţăm de
la vameş cum, în ciuda păcatelor noastre, să scăpăm de soarta celor osândiţi şi să
atragem milostivul cuvânt de îndreptăţire al Domnului.
Vameşul nu cutează să îşi ridice ochii către cer: îi e ruşine; ruşinea acoperă faţa
sufletului său. Vameşul se bate în piept: el îşi dă seama că este vrednic de toate
pedepsele pentru voia cea rea a inimii sale. El însă nu fuge de la Dumnezeu şi nu
se deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci chiar către Acela pe Care L-a jignit şi Care
este gata să-1 pedepsească după dreptate, chiar către Acela se întoarce cu bună
nădejde şi strigă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Deci să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să
ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei - sau al nepărtinitoarei dreptăţi a
lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă - să răsune cu toată puterea; însă pe
lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt
tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul, trebuie să
faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept; dar el încă dinainte
de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu gândurile minţii sale. Aşadar intră în
tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi îngrijeşte-te să sfărâmi prin ele inima
ta cea învârtoşată. Inalţă-te la cer, coboară-te în cele mai dedesubt; priveşte-te pe
tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice
pentru rănirea, ciocane pentru înmuierea inimii tale împietrite.
Adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu faţă de tine şi ruşinează-te.
Adu-ţi aminte de judecata Lui cea dreaptă şi teme-te.
Adu-ţi aminte că sfârşitul e aproape şi grăbeşte-te să II milostiveşti pe Cel ce
hotărăşte soarta ta fără să Se căiască.

Spune-ţi: „Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai ales,
răscumpărându-te - prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu Trupul şi
Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în toată veşnicia; de
câte ori, căzut fiind, te-a ridicat, bolnav fiind cu duhul te-a tămăduit, de câte ori
nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea iubirii Sale, de câte ori ţi-a
dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi întru plinirea sfintelor Lui
porunci!
- Tu ai dispreţuit toate acestea; toată purtarea de grijă pentru tine a fost
degeaba; ai aruncat în urmă toate milele lui Dumnezeu faţă de tine. Dumnezeu
te ţine în dreapta Sa. El e aproape şi vede toate mişcările inimii tale.
Tu ţi-ai îngăduit să te împreunezi înaintea feţei Lui cu gândurile viclene, cele
potrivnice Lui. Tu te-ai aprins de patimi, care sunt urâciune pentru El. Tu ai
săvârşit înaintea feţei Lui prin faptă păcatul zămislit lăuntric, care-L jigneşte. Tu
ai ştiut că este rău ce faci, şi nu te-ai ferit.
Puteai să nu voieşti păcatul - şi ai poftit. După ce ai poftit, puteai să nu
săvârşeşti cu fapta - şi ai făcut. Nimeni nu te-a silit. Voia ta rea a domnit în tine
şi te-a tras pe căi rele. Păcatul atrage prin dulceaţă, iar apoi chinuie prin
amărăciune făcătoare de stricăciune.
Şi iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi apăsarea
unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea unei crengi
uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi acesta încă nu-i
sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este văpaia ce arde şi nu
mistuie".
Aceste cugetări şi altele asemenea lor să le sălăşluieşti în sufletul tău, păcătosule, şi
înduplecă-1 să dobândească ruşine şi scârbă faţă de păcat şi de starea sa păcătoasă,
să simtă supărare asupra relei sale voi şi teamă pentru soarta sa veşnică. Acestor
simţăminte să le dai naştere - iar mai departe să nu mergi, şi să nu te arunci în
prăpastia întristării şi deznădejdii.
De la Dumnezeu nu fugi: unde să fugi de El?! El te ţine în legăturile fiinţării, şi
nimicul nu te va înghiţi chiar dacă ai vrea. Aşadar fugi la El şi îndreaptă-te spre
sânul milostivirii Lui, ca să cazi acolo. încă trăieşti pe pământ. Dătătorul de viaţă
prelungeşte viaţa ta de aici ca prin această prelungire a milei să te atragă la El. El
încă îţi mai dăruieşte răstimp de viaţă, aşteptând să laşi în cele din urmă păcatul şi
să te întorci la El. Tu eşti smochinul care a mai fost lăsat un an în grădina celor ce
trăiesc pe pământ. Deci înţelepţeşte-te, ca să te foloseşti cum se cuvine de acest
dar.
Evreii aveau cetăţi de scăpare. Cei ce se ascundeau în ele scăpau de loviturile
răzbunării. Pentru păcătos, cetatea de scăpare e pocăinţa. Acolo să alergi şi să te
ascunzi de sabia dreptăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi, Care e gata să lovească,
îţi va arăta această scăpare şi te va chema la ea.
Pentru mântuirea de potop a fost deschisă o singură uşă: cea a arcei. Singura uşă a
mântuirii de potopul păcatului e uşa pocăinţei. Ascultă - se cântă: „Uşile
pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!" Mergi! Ele sunt deschise, şi o
mână dinăuntru este întinsă pentru a te primi. Priveşte - toţi au intrat! Afară,
tâlharul ce s-a mărturisit se apropie şi primeşte ca moştenire raiul; vine curva
împovărată de păcate şi nimiceşte prin lacrimi zapisul; Zaheu se pocăieşte înaintea
Domnului şi e îndreptăţit; Petru plânge şi e primit - iar David e de mult acolo. Şi
toată casa este plină de păcătoşi îndreptăţiţi. însuşi Stăpânul casei, prietenos, îi
bagă înăuntru pe toţi cei ce s-au pocăit, şi pe cei înstrăinaţi de El îi face apropiaţi ai
Săi prin pocăinţă.
Insufleţeşte-te, deci! Apropie-te şi tu şi, stând în apropierea vameşului, strigă
folosind cuvintele lui: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Şi vei fi, fără îndoială, miluit şi mântuit, dacă vei ajunge să smulgi fără făţărnicie
din inima ta aceeaşi tânguire de pocăinţă.
Cel care 1-a îndreptăţit pe vameş te va îndreptăţi şi pe tine, de te vei ridica la
aceeaşi bună aşezare lăuntrică.
Cel ce a zis: „Când suspinând vei chema, atunci te vei mântui" te va mântui şi pe
tine, dacă şi tu vei suspina şi vei chema cu aceeaşi putere.
Cel ce cheamă la Sine pe cei osteniţi şi împovăraţi ca să-i odihnească te va odihni
şi pe tine atunci când, simţind povara păcatelor tale, vei alerga la El căutând
odihnă de mustrările conştiinţei.

De aceeaşi bună aşezare lăuntrică a vameşului şi de milostivirea dăruită de sus a

îndreptăţirii, pe care el a primit-o pentru această aşezare, să ne învrednicească
Domnul şi pe noi, păcătoşii, pe toţi! Amin!

24 ianuarie 1865
Psalmul 36

( ca pilda de reflectie asupra modului de a folosi liber darul existentei )

1. Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea.

2. Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece.
3. Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi hrăneşte-te cu
bogăţia lui.
4. Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale.
5. Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini.
6. Şi va scoate ca lumina dreptatea ta şi judecata ca lumina de amiază.
7. Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea
sa, după omul care face nelegiuirea.
8. Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti.
9. Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor
moşteni pământul.
10. Şi încă puţin şi nu va mai fi păcătosul şi vei căuta locul lui şi nu-l vei afla.
11. Iar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta de mulţimea păcii.
12. Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui, cu dinţii săi.
13. Iar Domnul va râde de el, că mai înainte vede că va veni ziua lui.
14. Sabia au scos păcătoşii, întins-au arcul lor ca să doboare pe sărac şi pe
sărman, ca să junghie pe cei drepţi la inimă.
15. Sabia lor să intre în inima lor şi arcurile lor să se frângă.
16. Mai bun este puţinul celui drept, decât bogăţia multă a păcătoşilor.
17. Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar Domnul întăreşte pe cei drepţi.
18. Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană şi moştenirea lor în veac va fi.
19. Nu se vor ruşina în vremea cea rea şi în zilele de foamete se vor sătura.
20. Că păcătoşii vor pieri, iar vrăjmaşii Domnului, îndată ce s-au mărit şi s-au
înălţat, s-au stins, ca fumul au pierit.
21. Împrumută păcătosul şi nu dă înapoi, iar dreptul se îndură şi dă.
22. Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul, iar cei ce-L
blesteamă pe El, de tot vor pieri.
23. De la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea lui o va voi foarte.
24. Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui.
25. Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici
seminţia lui cerând pâine;
26. Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi.
27. Fereşte-te de rău şi fă binele şi vei trăi în veacul veacului.
28. Că Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; în veac vor
fi păziţi. Iar cei fără de lege vor fi izgoniţi şi seminţia necredincioşilor va fi
stârpită.
29. Iar drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el.
30. Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată.
31. Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui.
32. Pândeşte păcătosul pe cel drept şi caută să-l omoare pe el;
33. Iar Domnul nu-l va lăsa pe el, în mâinile lui, nici nu-l va osândi, când se va
judeca cu el.
34. Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea Lui! Şi te va învăţa pe tine ca să
moşteneşti pământul; când vor pieri păcătoşii vei vedea.
35. Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului.
36. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui.
37. Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace.
38. Iar cei fără de lege vor pieri deodată şi urmaşii necredincioşilor vor fi
stârpiţi.
39. Iar mântuirea drepţilor de la Domnul, că apărătorul lor este în vreme de
necaz.
40. Şi-i va ajuta pe ei Domnul şi-i va izbăvi pe ei şi-i va scoate pe ei din mâna
păcătoşilor şi-i va mântui pe ei că au nădăjduit în El.