11.

Minunea – lucrarea lui Dumnezeu prin energia nezidită

Am vorbit mai înainte despre cuvântul lui Dumnezeu, care este energia Sa
necreată, şi despre legătura care există între cuvântul lui Dumnezeu şi minuni. În
continuare este necesar să spunem câteva cuvinte şi despre minunile săvârşite de
Hristos, adică să analizăm valoarea şi caracterul lor teologic.
Unii afirmă că minunile reprezintă suspendarea legilor naturii. Prin aceasta, ei
înţeleg că, atunci când a creat lumea, Dumnezeu a pus în ea legi naturale, iar în
momentul în care se petrece o minune, legile fireşti se suspendă. Acest punct de
vedere nu este valabil din perspectivă teologică.
Mai întâi, trebuie să menţionăm faptul că Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne-au lăsat
două dogme fundamentale despre crearea lumii şi despre legătura lui Dumnezeu cu
ea. Prima spune că lumea a fost creată din nimic, iar cealaltă, că Dumnezeu
conduce lumea nu prin mijloace zidite, ci prin energia Sa nezidită. Aceasta
înseamnă că nu există legi naturale care guvernează zidirea, adică Dumnezeu nu a
creat lumea ca mai apoi să o lase la voia întâmplării, ci El însuşi, personal, o
conduce prin energia Sa necreată, adică prin harul ţinător şi proniator. Înăuntrul
zidirii nu există legi naturale, ci raţiuni duhovniceşti, care sunt dumnezeiasca
lucrare. Dacă nu vedem lucrurile în acest fel, atunci Îl înstrăinăm pe Dumnezeu de
lume sau spunem că El este Cel care are nevoie de noi.
Însuşi Hristos a spus în mod repetat că Tatal Ceresc lucrează, hrănind păsările
cerului, împodobind pământul (Matei 6, 26-28) şi interesându-Se de toate. Acolo
unde există anumite lucruri care se repetă în mod natural, acest lucru nu se
datorează vreunei legi naturale, ci fidelităţii sfintei pronii. Cu alte cuvinte, voia lui
Dumnezeu este ca să lucreze mereu în acest fel.
Prin urmare, minunile nu reprezintă negarea legilor naturale, pentru că ar fi ca şi
cum Dumnezeu S-ar suspenda pe Sine Însuşi. Dacă de obicei Dumnezeu lucrează
într-un anumit fel, în clipa în care este săvârşită minunea, El lucrează în chip
diferit. Aşadar, este vorba despre o intervenţie personală a lui Dumnezeu în lume,
cum de altfel se petrece mereu, însă de fiecare dată, se face în mod diferit.
Vorbind despre minunile săvârşite Hristos, dar pe care le fac şi oamenii uniţi cu El,
trebuie să analizăm două elemente.
Mai întâi, trebuie să spunem că, deoarece Hristos era Dumnezeu desăvârşit şi om
desăvârşit, iar firea omenească pe care a luat-o de la Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu s-a îndumnezeit din prima clipă a zamislirii, El ar fi putut să facă
minuni în orice moment şi chiar de la început. Însă El nu a săvârşit minuni de mic
pentru că oamenii nu ar mai fi crezut că este om. De altfel, acesta este şi motivul
pentru care Hristos S-a supus zămislirii, purtării în pântece timp de nouă luni,
naşterii, alăptării şi, în general, trecerii fireşti a timpului, iar pentru a-Şi începe
lucrarea, a aşteptat vârsta maturităţii bărbatului. Aşadar, toate aceste lucruri au fost
făcute pentru ca taina iconomiei să fie primită (Sfântul Ioan Gură de Aur).
În al doilea rând, minunile săvârşite de sfinţi sunt mişcări ale harului sfânt care
lucrează în ei. Sfinţii sunt sălaş al Dumnezeului Treimic, iar prin aceştia,
Dumnezeu face minuni. Unii oameni cred că darul de a face minuni este cea mai
înaltă fericire, necunoscând faptul că există alte daruri mult mai înalte decât acesta,
dar care sunt tainice şi, prin urmare, rămân de neînţeles (Sfântul Ioan Scărarul).
Renaşterea sufletului omenesc, curăţirea, iluminarea şi îndumnezeirea, vederea
luminii necreate, teologia ca dar sunt mult mai înalte decât facerea de minuni. În
cazul sfinţilor, minunea are acelaşi rol pe care îl avea şi în timpul vieţuirii lui
Hristos pe pământ. La Hristos, minunea-semn era o întărire a faptului că El este
Mântuitorul oamenilor, iar în cazul sfinţilor, facerea de minuni este semn că ei sunt
vas al Dumnezeului Treimic. De aceea, sfintele moaşte care au un miros plăcut şi
care fac minuni sunt semn că omul acela este sfânt. Din păcate, în epoca noastră,
criteriile sfinţeniei nu se mai păstrează şi astfel se ajunge la a se considera că orice
om bun este un sfânt. Un om bun a fost şi fariseul din parabolă, dar el nu a avut
harul lui Dumnezeu.
Hierotheos Vlachos-Hristos-Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu;Sofia;Injumatatirea
Cincizecimii.docx