Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Facultatea de Teologie ,,Sfântul Andrei Șaguna”

Lucrare de Seminar
,,Patriarhul Justinian”

Profesor îndrumător

Dr. Boicu Dragoș Studenți

Maica Miriam

Aslau Sebastian

Costandache Andrei

Sibiu 2019
 Contexul istoric până la venirea Patriarhului Justinian

Unii au avut privilegiul unic de a-l cunoaște personal: îndrumători, colaboratori,

împreună-slujitori, ucenici. Cei mai multi, și în special elevii și studenții teologi, l-au cunoscut
prin intermediul cărților de istorie bisericească. Cei care însă au fost rânduiți de Dumnezeu să fie
membrii ai universului secolului XX poartă bucuria mărturisirii faptului că sunt contemporanii
unui mare conducător, luptător și apărător al Bisericii, care a marcat jertfelnic istoria timpului
său. Acest mare om a fost părintele patriarh Justinian Marina (botezat Ioan) care în îndelugata sa
activitate de 29 de ani (1948-1977) a condus Biserica Ortodoxă Română.

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944

(frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), desprinderea de puterile
Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și
vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin
intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului
român Frederic Nanu, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de
menținere a țării printre Puterile Axei. Actul de la 23 august 1944 a fost programat sub auspiciile
regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-
democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri
superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța
cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat
război Germaniei și Ungariei Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii,
Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior
semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalitățile politice de
guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300
milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță
din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României, în timp
ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii
Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23
august 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele
Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe
teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul
războiului.

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost

însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni
comuniști și cu ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a
obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să
acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând,

2
la 31 august, în București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de
aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea
înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat
eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

În privința regimului comunist din România, o analiză instituțională și politică a

intervalului ce urmează loviturii de stat regale din 23 august 1944 este esențială. Acest pseudo-
sistem democratic a fost un fel de laborator în care Partidul Comunist din România și autoritatea
sovietică de ocupație au experimentat aplicarea unui scenariu al ingineriei totalitare.

Între lovitura de stat din 23 august, care restabilea regimul de democrație parlamentară și
proclamarea unei Republici Populare, odată cu forțarea abdicării Regelui Mihai I, pe 30
decembrie 1947, tranziția este una de la o formă de conducere monarhică-constituțională la o
formă de conducere stalinistă. Astfel spus, perioada anilor 1945-1948, a prefațat era stalinistă,
inaugurată prin alungarea regelui, înfăptuită prin voința Partidului Comunist Român, care și-a
dovedit rostul de unealtă a Kremlinului, în acțiunea acestuia de a impune prin forță, un regim
social politic de tip sovietic.

Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și puterea politică la începutul erei comuniste,
au fost analizate și prezentate diferit. Unii autori vorbesc despre pozitivitatea acestor relații, în
timp ce alții acuză o înțelegere între Biserica Neamului Românesc și regimul trecător comunist,
aducând argumente din tradiția bizantină acreditând ideea existenței unei doctrine de supunere.

Reprezentanții puterii temporare au căutat să-și subordoneze Biserica, în vederea

realizării unor interese trecătoare, mai mult egoiste și de grup iar nu în interesul umanității. Ceea
ce s-a petrecut în domeniul religios, în perioada comunistă, nu poate fi înțeles fără o scurtă
privire asupra realităților bisericești din România de dinainte de 1944, deoarece regimul
comunist a știut să se folosească cu abilitate în interes propriu, de toate slăbiciunile și conflictele
existente.

În acest sens, regimul comunist, instaurat la 6 martie 1945, considera, potrivit modelului
sovietic, că asumarea controlului Bisericii va putea mobiliza poporul spre culmile realizărilor
socialiste. Pericolul unui astefel de control a fost prevestit de mari valori și personalități ale
Bisericii Ortodoxe Române, precum: Mitropolitul Nicolae Bălan, Teodor M. Popescu, Ioan Gh.
Savin.

Modelul sovietic era al unui Stat persecutor. Persecuțiile din perioada primelor secole
creștine ar fi avut o intensitate redusă în raport cu ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică sau
în țările unde s-a infiltrat regimul comunist.

Noua putere instaurată în România a căutat să păstreze imaginea unei perfecte înțelegeri
între ea și Biserica Ortodoxă. În realitate ea a căutat să acapareze întregul Sinod al Bisericii
Ortodoxe și să facă din Biserică o anexă a aparatului ei propagandistic. În scopul menținerii

3
mitului colaborării perfecte dintre statul comunist și Biserica Ortodoxă, cei aflați la putere s-au
folosit de metode eficiente în atingerea scopurilor urmărite.

Aceste metode au fost: pensionare forțată a ierarhilor, desființarea de eparhii, dirijarea

alegerilor bisericești și validarea noilor membrii în Adunările Eparhiale numai cu acordul
Ministerului Cultelor. Comuniștii au profitat din plin de experiența negativă a Bisericii Ortodoxe
în timpul regimurilor anterioare, când autonomia acesteia a suferit din cauza amestecului
partidelor politice în sfera conducerii bisericești, prin demiterea ierarhilor incomozi, presiuni
asupra Sinodului și acuzații de încălcare a canoanelor. În privința anexării Bisericii propriilor
interese politice, liderii democrației populare au avut ce învăța de la maiștrii lor din vechiul
regim pe care i-au și întrecut sub toate aspectele.1

Pentru impunerea ordinelor de la Moscova și atragerea poporului la structurile politice

care ascultau de dispoziiile comuniste, exponenții noilor idei politice au dorit pătrundere unor
oameni noi, cu vederi progresiste, în toate instituțiile de stat, inclusiv în Biserică. Motivul oficial
era acela de înlocuire a oamenilor vechi, care fuseseră in timpul regimului antonescian, prin
decretul-lege, privind purificarea administrației publice publicat la 9 octombrie 1944. Considerați
fasciști, hitleriști sau legionari, oamenii vechi trebuiau schimbați, pentru a face loc celor care,
într-un fel sau altul făcuseră dovada obedienței față de partidul comunist.

Însă, toate acestea au fost posibile numai cu ajutorul unor preoți care din oportunism,
aveau să treacă de partea noii orientări politice, care se impunea pe plan politic tot mai mult. Mai
exact este vorba despre acei preoți democrați care aveau să se organizeze, la 12 aprilie 1945, în
Uniunea Preoților Democrați, sub conducerea preotului reorientat Constantin Burducea –
ministrul Cultelor în guvernul Groza, ridiculizat de către contemporani cu distihul: ,,Când cu
steaua, când cu crucea, cum face popa Burducea”.

Numărul membrilor acestei organizații a fost foarte mic, mulți abandonând curând
activitatea în această organizație. A existat totodată și o puternică opoziție din partea preoților
neimplicați în politică, dar care aveau sentimente anticomuniste. Treptat, preoții democrați aveau
să activeze și prin alte anexe ale Partidului Comunist: Asociația Română pentru strângerea
legăturilor cu Uniunea Sovietică, Uniunea Patrioților, Apărarea Patriotică, etc. iar după
instaurarea regimului de democrație populară au activat în sindicate.

Locul prelaților reacționari și ,,rupți de mase”, adevărați ,,boieri bisericești”, trebuia

ocupat de reprezentanții clerului inferior, ,,mai apropiați de popor” – preoții ,,democrați”. Iar
acest lucru s-a și produs, evident, prin încălcarea flagrantă a unei Constituții în vigoare și prin
cunoscuta fraudă electorală de la 19 noiembrie 1946. Ierarhiei ortodoxe i se reproșa că în trecut
s-a pus în slujba clasei conducătoare și că, sub influența ei, ,,Biserica slujea nu iubirea, mila și
umanitatea, ci ura șovină și instinctele primare”.

1
George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în ,,Arhivele Totalitarismului”, nr.1-2,
2004, p.16, apud Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina, ed Cetatea de Scaun, 2016, p.50-51;

4
 Cel mai cunoscut preot ajuns deputat a fost fără îndoială Gala Galaction, care se alătura
altor nume mari ale culturii române prezente în Parlament: Mihail Sadoveanu, George Călinescu,
George Enescu. Dintr-n fragment al jurnalului său, de astă data fără prea multe ambiguități,
reiese că nu a acceptat candidatura dintr-un oportunism politic, ci din alte motive, care țin de
șantajul moral la care a fost supus: ,,Sunt și eu candidat – fără voia mea – în județul Vâlcea. Ce
păcat! De unde până aici,nimeni nu mă blestemase, în acest județ, azi o să curgă injuriile. Ce caut
eu în această lume care vrea să se reformeze fără de Hristos și fără de smerenia creștină? Unde d
Dumnezeu să cad jos din căruța electorală! De ce am primit – după destulă indispoziție – să
rămân pe lista Blocului Partidelor Democratice? Fiindcă m-au rugat cei ce înlesniseră fiicelor
mele plecarea în Italia... O de n-ar fi fost copii mei! Sărmane Macedonski: <<Sunt laș! Am trei
copii!>> Ce voi face eu în Parlament, în cazul nenorocit al reușitei electorale? Cum voi lua în
piept greutăâile, răspunderile situației și obrăznicia așa-zișilor opozanți? Și cum mă voi
solidariza eu cu cei ce nu cred în Hristos, deși pot fi sincer democrați (când s-ar întâmpla să fie).
Câte și câte întrebări, câte și câte problem care ni se arată, acum, dizgrațioase și rău venite! Se
zice că voi reprezenta, în viitorul Parlament, Biserica Ortodoxă… Ce ironie!... o Biserică al cărei
șef este monstruosul Nicodim! O Biserică pentru care aștept despărțirea de stat! (…) Poate că
Mântuitorul vrea să fie mărturisit și slăvit prin cel mai nevrednic al Său servitor, într-o adunare
politică democrată, dar fără Dumnezeu! Fie voia Lui!2 Preoții deputați nu au reușit - și nici nu
puteau – să influențeze în bine legile sau alte documente care treceau prin Parlament.

Tentativele guvernului Groza de a utilize Biserica în scopuri politice, electorale, s-au

vădit imediat după rezolvarea crizei politice prin includerea în cabinet a doi reprezentanți ai
opoziției (PNȚ și PNL). Patriarhul Nicodim a încercat să păstreze o anumită neutralitate a
Bisericii, lucru care reiese și din nota nr.27 a SSI: ,,În ziua de 24 ianuarie a.c [1946], după
oficierea Te-Deum-ului,în Catedrala Patriarhală, cu prilejul zilei de 24 ianuarie, patriarhul
Nicodim a slujit dar n-a mers în fața Bisericii pentru ca să asiste, cu oficialitatea, la defilare
trupei, ci a rămas în altar. Directorul ceremonialului, din Președenția Consiliului de Miniștrii, dl
Mircescu, văzând că patriarhul nu apare, a mers în altar și l-a invitat, dar el tot n-a venit. De
asemenea, clericii, care au slujit la Te-Deum au fost opriți de patriarch de a apare în fața bisericii,
astfel că împreună cu șeful lor au rămas în altar, de unde au plecat după ce defilarea a luat sfârșit.
Clericii au rămas mirați de acest gest al patriarhului”3.

În parallel, serviciile special căutau motive pentru a-l incrimina pe patriarh. O notă din 23
februarie 1946 susținea că patriarhul Nicodim a înființat doua orfelinate pentru copii, orfani de
războiu: pentru băieți la mânăstrirea Cernica, iar pentru fete la mânăstrirea Țigănești. La fiecare
din aceste orfelinate sunt câteva zeci de copii. Cum procurarea alimentelor necesare acestor copii
se face greu, patriarhul s-a adresat ministerului aprovizionării, cu rugămintea de a-I procura
unele alimente și i s-au dat. Ele însă nu au ajuns la destinație. Astfel că în Palatul Patriarhal se

2
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu communist, ed Curtea Veche, București 2005, p.114-
155
3
Ibidem

5
află depozitate: 10.000 kg zahăr în cutii a 25 kg, 300 l ulei superior, 3 vagoane cu grâu, în timp
ce copiii orfani duc o viață mizeră.”4

Existau însă motive mai serioase pentru ,,incriminarea” ierarhului. Îmbunătățirea

relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Romano-Catolică, la care a contribuit mult
nunțiul apostolic la București, Andrea Cassulo a fost considerată, la nivelul servicilor special,
drept o încercare de constituire a unui front comun împotriva Patriarhiei de la Moscova.
Contactele Patriarhului Nicodim cu prelați catolici ,,reacționari” și ,,antidemocrați” nu puteau fi
înregistrate decât cu iritare sau, cel puțin cu neplăcută surprindere de către autoritățile comuniste.
După întâlnirile de la începutul anului 1946 dintre Nicodim și demnitari romano-catolici,
contacte care indicau o orientare cel puțin în aparență, a BOR, spre Apus, în unele medii
ortodoxe s-a aflat că guvernul ar dori să acorde o atenție specială Bisericii majoritare, gest ce s-
ar putea concretiza prin schimbarea patriarhului Nicodim și crearea unui ,,corp diplomatic
bisericesc”, menit probabil să reorienteze Biserica spre Răsărit, adică spre o politică de
privilegiere a raporturilor cu Patriarhia Rusă.

Patriarhul Nicodim Munteanu și Sfântul Sinod aveau o poziție din ce în ce mai șubredă.
Membrii ai ,,Comitetului”, identificat în anul 1946 de autoritățile polițienești în proximitatea
patriarhului erau șicanați sau chiar îndepărtați din funcții cum a fost cazul arhimandritului
Melchisedec Dumitru; de asemenea, asupra profesorului I.D.Ștefănescu plana pericolul de a fi
arestat în orice moment. Potrivit arhim. Petroniu Tănase, un procuror l-a avertizat în anul 1947,
probabil în primăvară pe patriarhul Nicodim: ,,Înalt Prea Sfințite, stăpânirea a emis mandate de
arestare a profesorului Ștefănescu, care vă sfătuiește să nu dați aviz favorabil pentru proiectul de
lege de la Palat.” Patriarhul ar fi ripostat: ,,Niciun amestec nu are profesorul Ștefănescu în treaba
aceasta; este treaba Bisericii, pe mine să mă aresteze!”

Presiunile asupra Bisericii, precum și valul de pensionări și retrageri din funcții, au

alimentat din nou, zvonurile privin suprimarea slarizării de la bugetul statului, a clerului.
Siguranța Craiova, într-un raport din 16 septembrie 1947, către DSS, semnala că ,,starea de
spririt a preoților din orașul Caracal și județul Romanați este nemulțumitoare din cauza
zvonurilor ce se ventilează, că în curând vor fi scoși din buget, trebuind să trăiască numai din
veniturile de la epitrahil. Astfel, în ziua de 8 septembrie 1947, în orașul Balș, pe stradă, s-au
întâlnit preoții parohi din Balș, Lucian Celăreanu și Alexandru Petrulian, primul apolitic, iar al
doilea membru PNL-Tătărescu, preotul Lucian Celăreanu, întrebând pe celălalt dacă este
adevărat că preoții vor fi scoși din buget începând cu exercițiul financiar 1948/949, cel de-al
doilea răspunzându-I că este posibil. Această probleă preocupă pe toți preoții spunând că nu va fi
posibil să trăiască numai din veniturile rezultate din contribuția benevolă a enoriașilor. Cazul a
fost semnalat Ministerului Cultelor în scopul de a-I sancționa pe preoții care vehiculau astfel de
știri.

4
Ibidem

6
 Deși timid, guvernanții făceau primii pași în sensul diminuării rolului bisericii în
instituțiile de caritate, de asistență social și spitalicești,. Dezacordurile între patriarhul Nicodim și
puterea politică s-au vădit și în legătură cu organizarea Așezămintelor Brâncovenești, organism
întemeiat în anul 1835 pe baza Testamentului bănesei Safta Brâncoveanu, cu scopul de a se
ocupa de operele de sănătate și de ocrotire.5Încă de la început s-a stabilit că de supravegherea
așezămintelor va răspunde mitropolitul țării – în 1947 patriarhul României – iar conducerea lor
va fi asigurată de doi epitropi. În calitatea de efor al Așezămintelor patriarhul Nicodim Munteanu
îi desemna pe cei doi epitropi prevăzuți în Testamentul Saftei Brâncoveanu. Conflictul s-a
acutizat în vara anului 1947, după ce în Parlament a fost depus un proiect de lege care consacra
controlul guvernului asupra Așezămintelor Brâncovenești prin numirea unui epitrop de către
Ministerul Sănătății. Articolul 1 al Proiectului de lege pentru organizarea conducerii Epitropiei
Așezămintelor prevedea că această instituție de utilitate public va avea în frunte trei epitropi:
unul ca reprezentat al Ministerului Sănătății și doi epitropi testamentari. Deși actul normative
stipula că ultimii doi se numesc ,,la propunerea patriahului țării, după ce mai întâi au fost
desemnați în condițiunile Testamentului din octombrie 1835 al bânesei Safta Brâncoveanu”,
acești epitropi urmau să aibă un rol pur decorative deoarece, fără primul epitrop, numit de
Ministerul Sănătății, nu se putea adopta nicio decizie.

Guvernul Groza, prin ministerul de resort trimite o adresă către cultele religioase din țară,
prin care le cere să transmită credincioșilor următoarea informare: ,,Guvernul Român nu are
niciun gând neprietenesc față de Biserică și este hotărât să sprijine din toate puterile Biserica
Românească și deplina libertate a cultelor”.6

Prezența liderilor comuniști la ceremonii și activități inițiate de clerul Bisericii Ortodoxe

făcea parte dintr-un plan bine elaborat prin care se încerca anularea impresiei de persecutor al
religiei de care se bucura Partidul Comunist. Conștienți de impactul religiei în evoluția
comportamentului social, comuniștii urmăreau, prin mesaje subliminale, să ajungă la marea masă
a credincioșilor.

Așadar, primul ministru Petru Groza elaborează cele mai multe aprecieri referitoare la
religie și Biserică în perioada anilor 1945-1947. Propaganda comunistă a speculat faptul că
președintele Consiliului de Miniștri era fiul unui preot ortodox din Ardeal.

Sfârșitul anului 1947 determină insă, o schimbare majoră în atitudinea guvernului Petru
Groza față de Biserică. Astfel până în noiembrie 1947 autoritățile guvernamentale au fost
preocupate de crearea unei imagini pozitive prin declarații și măsuri favorabile față de toate
cultele religioase (în special față de Biserica Ortodoxă). După această dată, guvernul Groza
renunță la atitutinea de curtuoazie afișată față de cultele religioase, operând diferențieri între
acestea sau chiar în interiorul aceluiași cult. Noua abordare este caracteristică logicii războiului
rece, ceea ce înseamnă că împărțirea lumii în două tabere are corespondent și în politica
5
ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosarul nr 57/1947, f.4 și urm.
6
A.C.E.I, Fond Cancelarie, Dosar nr 3/1946, nenumerotat.

7
religioasă promovată de guvernul român. De acum înainte, intrarea României în sfera de
influență sovietică este o certitudine, fapt ce favorizează înlăturarea ultimului obstacol din calea
instaurării unui regim totalitar de tip comunist și anume abdicarea forțată a regelui Mihai.

În consecință, în perioada anilor 1945-1947 are loc atragerea ierarhiei ortodoxe prin
mijloace fine de manipulare în scenariul pregătit de comuniști pentru subordonarea statutului și a
societății românești.

8
 Repere asupra vieții și activității din Vâlcea a preotului Ioan
Marina (1901-1945)

Patriarhul Justinian Marina s-a născut pe valea însorită și legendară a Cernei, în satul
Suiești, comuna Cermegești, în prag de secol nou, la 22 februarie 1901. Provenea dintr-o familie
simplă de țărani, tatăl Marin-Ilie Marina, iar mama Elena. Mama sa era descendentă a unor vechi
generații de preoți, participanți direcți la marile evenimente ale timpului. În această casă modestă
a părinților săi, a avut prilejul să respire ,,duhul unui creștinism puternic, întemeiat pe faptele
iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui…”7

Era ,,coborâtor dintr-o familie care inmănunchează virtuțile alese ale țăranului nostrum,
apărător al gliei și credinței strămoșești, prin tatăl său, și al unei vechi familii de preoți prin
mama sa”. Zestrea moștenită de la părinți s-a îmbogățit pe parcursul vieții adâncind și lărgind
principalele trăsături ale personalității sale: credința curată în Dumnezeu, în dragostea de neam și
omenia ridicată la rang de virtute creștină.8

Cursurile primare le urmează la școala din satul vecin – Stănești (6 km de satul natal) – în
perioada 1908-1914. După terminarea școlii primare ,,ascultând chemarea sufletului său și
îndemnurile calde și pline de dragoste ale mamei” pașii săi se îndreaptă spre o instituție de
învățământ cu caracter religios – Seminarul Teologic ,,Sfântul Nicolae”, din Râmnicu-Vâlcea.
Tot ce acumulase în inima sa, de la familia sa evlavioasă despre credința ortodoxă, tot ceea ce
învățase la orele de la școala primară din Stănești, devine realitate, astfel încât îi descid noi
orizonturi pentru cunoaștere.

În seminar se distinge prin calități aparte – inteligența, disciplina, dorința de a citi cât mai
mult, îmbogățindu-si astfel orizontul cunoașterii pentru viața și cariera sa nobilă de preot. În
perioada studiilor seminariale 1915-1923, ,,a pășit vânjos pe drumul credinței și neamului”,
agonisind un bogat bagaj de cunoștințe. Viitorul preot și învățător Ioan Marina, a vut o mare
șansă de a avea dascăli cu o activitate deosebită, precum: preotul Gheorghe Niculescu, viitorul
episcope Ghenadie de la Buzău, Petre Partenie fost director al seminarului, scriitor talentat,
Toma G. Bulat professor de istorie și geografie, cu valoroase lucrări de specialitate și mulți alții
care au fost elite ale Teologiei și culturii românești.

În iunie 1923, tânărul Ioan s-a prezentat la examenul de absolvire al Seminarului

râmnicean. Comisia de absolvire a avut ca președinte pe marele profesor Ioan Mihălcescu, de la

7
Mircea Păcurariu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, în ,,Mitropolia Olteniei, an XXV, nr.5-8, mai august
1973, p.495 apud Pr.Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina, ed Cetatea de Scaun, 2016, p. 64-65.
8
Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina un apostol al Bisericii și al neamului românesc, în ,,Almanah
Bisericesc”, ed Sfânta Arhiepiscopie a Bucureștilor, 2001, p.62

9
Facultatea de Teologie din București, care mai târziu a devenit Mitropolit al Moldovei. În același
an obține și diploma de învățător, în urma susținerii examenului de absolvire al Școlii Normale
din Râmnicu-Vâlcea. La 1 septembrie 1923, este repartizat ca învățător la școala din satul
Glăvile – Olteanca de pe valea Pesceanei. Tânărul învățător Ioan Marina s-a căsătorit cu
Lucreția Popescu, fiica Gheorghiței și a lui Pavel Popescu – preot, în comuna doljană Braloștița.
La 14 octombrie 1924, la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva a fost hirotonit preot paroh în
Catedrala Episcopiei din Râmnic, pe seama parohiei din Băbeni-Bistrița. Actul solemn a fost
oficiat de către episcopul Vartolomeu Stănescu. În această, vatră străveche, tânărul preot Ioan
Marina a desfășurat timp de 8 ani, o prestigioasă activitate religioasă, culturală și social,
localitatea Băbeni devenind o veritabilă așezare de lumină și înțelepciune. În anul 1925 s-a
înscris la Facultatea de teologie din București pe care a frecventat-o până la finalizarea acesteia
în 1929 când spre sfârșitul anului (17 decembrie) preotul Ioan Marina a susținut tema de
licență: ,,Despre monahism și mânăstirea Govora”. Lucrarea a fost prezentată în cadrul catedrei
de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Pr. Prof. Nicolae M. Popescu.

În primii doi ani ai păstoririi sale de la Băbeni (1924 – 1926), Ioan Marina a reușit în mod
deosebit să îmbine slujirea de invățător cu cea de preot, dovedind calități alese de adevărat
apostol și luminător. În vara anului 1928 a avut loc evaluarea totala a tuturor lucrărilor effectuate
de preotul paroh Ioan Marina, în primii patru anu de păstorire, la cele trei biserici care alcătuiesc
parohia sa, evidențiindu-se activitatea rodnică desfășurată de el pe aceste meleaguri. Tânărul
preot Ioan Marina, pe fondul situației politice incerte existente în țară, a sesizat la Băbeni
anumite nereguli și mai ales nemulțumiri în rândul țărănimii, în privința comportamentului dur
desfășurat de moșieri, adepți ai PNL. În privința aceasta, aducându-și aminte de această situație
existent atunci, Patriarhul Justinian avea să afirme că ,,Tatăl meu în timp de 7 ani, a fost arestat
de 42 ori. El era președintele unei bănci populare pe vreo patru commune și biata mamă, când se
apropiau alegerile, îi pregătea bagajul, căci știa că vine plutonierul major Dincă - șeful postului
de jandarmi din Lădești - să-l aresteze”.

În acest context, preotul Marina a ales să desfășoare o carieră politică, precizând că: ,,Eu
însumi la Băbeni, indignat de această teroare pe care o exercitau liberalii în timpul alegerilor și
văzând exploatarea la care membrii acestui partid, mari moșieri, supuneau țărănimea, m-am
înscris la PNȚ - considerat singurul partid politic cinstit care se bucură de încrederea atât a
poporului cât și a Coroanei, venind la putere pentru prima dată prin voința poporului, iar a doua
oară chemați de Coroană.

În liniștea parohiei Băbeni, a rămas până la 1 noiembrie 1932, când episcopul

Vartolomeu Stănescu l-a numit professor și director al Seminarului teologic din Râmnicu-
Vâlcea. Tot atunci a fost detașat ca preot la catedrala episcopală. A preluat conducerea
Seminarului ,,Sfântul Nicolae”, într-un moment dificil, când acesta era pe cale a se desființa din
cauza datoriilor mari pe care le avea către diferiți furnizori. Pentru salvarea Seminarului,
Patriarhul relatează după trecerea anilor despre momentele grele prin care a fost nevoit să treacă

10
afirmând că ,,vremuri grele au fost și pentru Seminar și nopți întregi n-am dormit pentru a-l
salva.

În același timp, s-a dovedit nu numai gospodar încercat, ci și minunat profesor, neîntrecut
duhovnic și adevărat părinte pentru elevii săi. Prin chibzuință a reușit să achite datoriile din
trecut ale Seminarului, dar să și micșoreze simțitor taxele elevului. Numai după un an, însă
din ,,pricina amestecului partidelor politice”, părintele profesor și director Ioan Marina hotărăște
ca la 1 septembrie 1933 să-și dea demisia, fiind numit în aceeași zi, la cerea sa, preot paroh la
biserica ,,Sfântul Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea. În această privință, episcopul Vartolomeu
scoate în evidență toate ,,elementele reale”, privitoare la numirea preotului Ioan Marina în
parohia sus numită. În calitate de președinte al căminului cultural ,,Constantin Brâncoveanul”,
preotul Ioan Marina, a organizat săptămânal conferințe publice, la care erau invitate personalități
de seamă ale culturii române, profesori universitari, conferențiari și asistenți de la universitatea
din Cluj, precum: Nicolae Iorga, preotul Gala Glaction, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu,
Tudor Arghezi, etc.

Încă din 1935, Ioan Marina a făcut parte din Comitetul Național Antifascist, astfel
încât, ,,în viforul celui de-Al Doilea Război Mondial, el a luat atitudine fățișă împotriva
fascismului și a dictaturii militare fasciste instaurate atunci în țara noastră. În același an, în viața
preotului Ioan, a avut loc un moment dramatic. La data de 16 noiembrie 1935, a decedat soția
Lucreția rămânând văduv și cu doi copii: un băiat Ovidiu și o fată Silvia, îndeplinind și rolul de
mamă. Cei doi copii au crescut în condiții deosebite, Ovidiu urmând cursurile Facultății de
Medicina din Moscova, devenind medic military, însă nu a practicat medicina, iar Silvia a studiat
în același domeniu, însă la Iași, dar a funcționat doar ca asistentă medicală.

Prin urmare, după o îndelungată activitate desfășurată în cadrul Partidului Țărănesc, în

anul 1944 îl găsim pe preotul Ioan Marina în fruntea acestuia. Încă din același an, numele
preotului Ioan Marina a fost vehiculat în mediile bisericești drept un posibil candidat pentru
ocuparea unui scaun Episcopal. Fără a fi un teolog de vârf, el avea o bună pregătire intelectuală
și experiență în slujirea altarului. Ceea ce l-a remarcat a fost capacitatea organizatorică
excepțională, aspect dovedit prin numeroasele inițiative pe care le-a avut, în nume propriu sau
împreună cu mentorul său, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului.

Relația dintre preotul Marina și chiriarhul său este puțin cunoscută și cercetată, dar dacă
comparăm activitatea lui Justinian în perioada patriarhatului cu proiectele inițiate de vlădica
Vartolomeu în perioada interbelică, observăm o continuitate de spirit. Mai precis, este vorba de
implementarea valorilor creștinismului social și de o transformare a structurilor instituționale,
astfel încât să se dezvolte ceea ce în perioada interbelica se numea ,,Biserica Vie”.

Capacitățile de lider și organizator ale preotului Marina au fost remarcate și de partidele

politice, care au încercat să le atragă de partea lor: Ioan Marina a urmat o politică de stânga,

11
fiind membru al PNȚ și un apropiat al lui Ion Mihalache, dar în același timp a întreținut relații
bune cu toate celelalte grupări politice, casa sa devenind un centru al vieții politice vâlcene.

Încrederea oamenilor politici s-a tradus în numeroasele recomandări făcute către

structurile politice centrale de a accepta alegerea lui Ioan Marina în funcția de episcop-vicar în
Moldova. Prin urmare este explicabil de ce, în momentul în care s-a căutat o soluție pentru
adăpostirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, evadat din lagărul de la Târgu Jiu, s-a optat pentru
aducerea acestuia în casa preotului. Practice toți liderii politici au considerat această soluție ca
fiind cea mai potrivită. Nu se cunoaște ce s-a pretrecut efectiv când Gheorghiu a fost găzduit în
casa preotului, dar este cert că din acel moment liderul communist va dovedi o încredere
nestrămutată în preotul vâlcean.

Documentele sugerează că Ioan a fost o persoană agreată de regim, fapt care a făcut ca
puterea să nu se opună alegerii sale ca arhiereu vicar în 1945. Pe de altă parte, el a fost dorit în
Moldova de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, care avea nevoie de un arhiereu-vicar tânăr și
dinamic, care să ajute la refacerea unui teritoriu devastate de război.

Anul 1945, este pragul ce va marca un nou început în viața și activitatea preotului Ioan
Marina. Un mare profesor de istorie bisericească, făcând referire la chipul preotului Marina,
aprecia că ,,a fost o adevărată piatră de hotar în viața preotului Ioan Marina, căci prin voia lui
Dumnezeu Care toate le rânduiește, spre binele Bisericii Sale, a fost chemat spre alte rosturi
bisericești”.9

9
Mircea Păcurariu, op. cit, p.410

12
 Activitatea în treapta ierarhică de arhiereu în Moldova (1945-1948)

Mitropolitul Ioan Mihălcescu îl cunoștea pe preotul Marina din perioada când a activat ca
locțiitor al episcopiei Râmnicului apreciindu-i foarte mult calitățile organizatorice.

În privința ascensiunii preotului Marina în treptele superioare ale Bisericii, unii afirmă că
Justinian dintr-un simplu preot de țară a fost înscăunat mitropolit al Moldovei și Sucevei și apoi,
la scurt timp numit patriarh, a stârnit stupoarea clericilor și credincioșilor, însă această alegere
rapidă, surpinzătoare și neobișnuită s-a dovedit a fi în timp lucrarea lui Dumnezeu de apărare a
Bisericii. Pe de altă parte, afirmația făcută de fostul mitropolit al Ardealului, Antonie
Plămădeală, contemporanul său, justifică ascensiunea patriarhului ca fiind ,,legală”, mărturisind
că deși Justinian ,,a fost printre cei susținuți de guvern la vremea aceea ca să ajungă în scaunul de
patriarh, după ce trecuse, aș zice legal, printr-o alegere de episcop, mai întâi alegere de vicar la
Iași și apoi alegere de mitropolit la Iași”, totuși ,, nu venea din simplu preot de mir sau dintr-un
laic oarecare, venea din cler. Prin urmare, nu e așa cum circula legenda că era un oarecare popă
de țară. Nu era simplu să fi fost directorul unui Seminar ca cel din Râmnicu Vâlcea.”

Referitor la acest aspect se găsesc în arhivele Mitropoliei de la Iași și ale Patriarhiei de la

București documente legate de propunerea Mitropolitului de atunci al Moldovei, Irineu
Mihălcescu, ca preotul iconom stavrofor Ioan Marina să devină vicar la Iași. Un prim document
îl constituie scrisoarea mitropolitului Irineu cu nr 738/ 15 martie 1945 adresată ministrului
Cultelor. Mitropolitul Irineu argumentează faptul că Ioan Marina ,,este singurul om pe care-l
socotește capabil să facă față situației în care se găsește Sf. Mitropolie a Moldovei.” Mitropolitul
evidențiază situația special în care se găsea eparhia Moldovei, destul de precară, cauzată de
,,dezorganizarea economic și administrativă după trecerea frontului peste ținuturile acestei
Eparhii.” Acestea au fost motivele pentru care Irineu M. a dorit să scoată în evidență
necesitatea ,,absolută” și urgența numirii lui Ioan Marina ca vicar la Iași, alegerea lui datorându-
se unei bune cunosteri a acestuia. Irineu M. se adresa ministrului Culteor, preotul Constantin
Burducea, într-un mod aproape insistent, exprimându-și încrederea că acesta va satisface
favorabil cerea.

Sfântul Sinod întrunit în ședința din 30 iulie 1945 ,,cu unanimitate de voturi” hotărăște:

1.Aprobă trecerea postului vacant de arhiereu de la fosta Mitropolie a Olteniei la

Mitropolia Moldovei;

2.Ia act de numire PC. Pr. Ioan Marina de la parohia Sfântul Gheorghe din orașul R.
Vâlcea și acordă rangul ierarhic de arhiereu vicar cu titlul de vasluianul;

3.Se vor face formalitățile necesare pentru obținerea Înaltului Decret Regal de confirmare
după care ÎPS Irineu al Moldovei îl va sfinți în arhiereu potrivit rânduielilor canonice

13
 La 11 august 1945, la Mânăstirea Cetățuia, preotul Ioan devenea monahul Justinian
mărturisind atunci, că cei 10 ani de la decesul soției sale i-a petrecut ,,mai mult printre călugări”.
A doua zi, monahul Justinian a fost hirotonit ca arhiereu la Catedrala Mitropolitană din Iași.

Urmează răspunsul scris al candidatului: ,,…răspund cu multă smerenie și frică de

Dumnezeu acestei arhierești și părintești chemări și primesc cu supunere și bucurie sfântă și
greaua sarcină a arhieriei”. În cuvântarea ținută Justinian afima: ,,Acolo unde este îndoială eu să
samăn credință! Acolo unde este întristare, eu să samăn bucurie! Acolo unde este disperare, eu să
samăn nădejde! Acolo unde este ceartă, eu să samăn pace! Acolo unde este ură, eu să samăn
iubire! Acolo unde este întuneric, eu să samăn lumină!”.

Presa vremii a marcat acest eveniment cu mult entuziasm evidențiindu-I importanța

pentru publicul larg, mai ales cel din capitala Moldovei.

Un alt moment mai puțin cunoscut din viața noului ierarh Justinian este încercarea
patriarhului Nicodim de a-l trimite la Episcopia ortodoxă din America în calitate de arhiereu al
românilor ortodocși de acolo. În acest sens, în demnitatea de arhiereu vicar, Justinian Vasluianul
a ales să rămână în țară, angajându-se într-o lucrare complexă pe tărâm social, administrativ,
pastoral și cultural. Moldova suferise mult în timpul și după ce-l de-al Doilea Război Mondial. În
această parte a României se găseau peste 35.000 de copii orfani. Dintre aceștia o parte au fost
preluați de orfelinate, iar ceilalți au fost luați de către rude mai puțin sau mau mult apropiate,
cunoscuți sau simpli credincioși. În această perioadă fiecare parohie a devenit un centru de
asistență în care erau găzduiți mulți dintre copiii orfani. În paralel, au funcționat atat la orașe cât
și la sate cantine pentru elevi și studenți, conduse și întreținute de parohii. În timpul secetei din
anul 1946, Justinian a făcut apel la celelalte eparhii din țară pentru a trimite alimente în Moldova.

Grija ierarhului față de cei sărmani l-a determinat să ajute și spitalele din Iași, care se
aflau în mare lipsă, trimițându-le lemne din rezervele Mitropoliei, iar hrana bolnavilor le-a
asigurat-o de la preoții din jurul Iașilor.

Având în vedere situația grea în care se găsea Mitropolia de la Iași, arhiereul Justinian și-
a îndreptat atenția asupra ,,secției economice” pentru că ,,de acolo izvorăsc posibilitățile
materiale. Reconstrucția ,,nu se face prin cuvântări cu stil pompos ci prin cheltuieli masie”. De
aceea ,,chivernisirea banului public și controlul sever al tuturor surselor de venituri” erau cele
mai importante obiective de realizat. În acest sens, Justinian a trecut la schimbări de personal
astfel încât după un timp s-a constatat că ,,de la un buget de 100 de mil. în 1945, s-a alcătuit în
1946 un buget de un miliard” care a contribuit substanțial la refacerea eparhiei.10

În plan spiritual ,,aducea ramuri de măslin, simbolul păcii, dar și sabia autorității”, iar în
plan social enunțase principiul că ,,în opera de reconstrucție nu va folosi și nici nu va permite
cuiva din subordine, să întrebuințeze, cuvintele nu se poate”. Așadar, încă de la începutul
activității sale ,,lucrurile se prezentau lămurite”.
10
Pr.Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina, ed.Cetatea de Scaun, 2016, p. 98

14
 Arhiereul Justinian și-a îndreptat atenția și asupra profesorilor punând la dispoziția
acestora si a familiilor lor găzduire la mânăstirile montane, pentru recreere. Toate acestea erau
gratuite, însă profesorii erau obligați să țină conferințe.

Arhiereul vicar Justinian a fost preocupat în mod deosebit și de cultură. Astfel o

valoroasă realizare pe tărâm cultural a constituit-o organizarea unor ,,Universități libere” la
Mânăstirile Văratec și Agapia, unele în cursul verii, unde peste 40 de profesori universitari,
conferențiari și asistenți de la instituțiile de învățământ superior din Iași au ținut prelegeri atât
pentru monahiile de aici, cât și pentru vizitatorii celor două mari mânăstiri moldave. De
asemenea, în strânsă colaborare cu oficiul universității din Iași, arhiereul Justinian a organizat
tabere studențești la Cetatea Neamțului cu studenții Facultății de Istorie care au făcut importante
săpături și cercetări stiințifice și la Târgu Neamț cu studenții Academiei de la Arte Frumoase.

La 30 mai 1947 Guvernul de atunci promulgă ,,Legea pensionării clerului”, care prin
articolul 7 decide următoarele: ,,Arhiereii vicari, episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții BOR
deveniți improprii funcției lor, din cauza unor invalidități fizice sau de altă natură, vor fi puși în
retragere la cererea Ministerului Cultelor, în urma avizului forurilor superioare ale BOR”.
Așadar, pentru ierarhia ortodoxă, actul legislativ de la 30 mai 1947 semnifică intervenția
autorităților statale într-o problemă internă de natură canonică, iar aplicarea ei a dus la retragerea
in luna iunie a aceluiași an, a ierarhului Irineu Mihălcescu.

Prin decretul regal nr 1734 din 16 august 1947 publicat în Monitorul Oficial din 26
august 1947 a fost primită și aprobată de regele Mihai, demisia Mitropolitului Irineu
Mihălcescu ,,din funcțiunea și demnitatea de Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei.
Arhiereul Vicar Justinian primește delegație de Locotenent de Arhiepiscop al Iașilor având
dreptul și îndatorirea ca în această demnitate să conducă eparhia ,,într-o colaborare armonioasă
cu Prea Sfințitul Arhiereu Vicar Valerie Botoșăneanul”.

În ziua de 19 noiembrie 1947 Colegiul Electoral s-a întrunit sub președenția

mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului (desemnat de patriarhul Nicodim, suferind fiinde, se
afla într-o perioadă de refacere, la mânăstirea Neamț) având ca ordine de zi alegerea noului
mitropolit al Moldovei. După deschiderea oficială si explicația cuvenită cu privire la votare –
citirea articolului 118 din Statutul pentru organizarea BOR are loc votarea propriu-zisă: 172
pentru PS Justinian, un vot anulat, 6 voturi pentru PS Popovici, 37 pentru PS Iosif.

La 22 decembrie 1947 are loc la București solemnitatea tradițională privind decernarea

arhiereului Justinian a cârjei de arhipăstor al Mitropoliei Moldovei la care au participat pe lângă
membrii Guvernului și delegați reprezentativi ai Iașilor. La 28 decembrie, capitala Moldovei,
orașul Iași se pregătește de mare sărbătoare privin solemnitatea instalării Ierarhului Justinian ca
mitropolit al Moldovei. Marea zi istorică debutează cu primirea la gara din Iași a înaltului ierarh.
În sunetele clopotelor, impresionantul alai care însoțește pe mitropolitul Moldovei, se deplasează
spre Catedrala Mitropolitană unde se va săvârși Sfânta Liturghie și slujba tradițională de Te-

15
Deum. Preotul Gheorghe Vintilescu, în calitate de director al Sfântului Sinod, citește Gramata de
Investitură urmând ca Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian să rostească decretul de numire din
partea autorităților de stat.

În privința Arhiereului Justinian, încă de când a fost ales să conducă Mitropolia

Moldovei, în cuvântările sale rostite cu prilejul investiturii, era nevoit să strecoare, pe lângă
învățăturile fundamentale ale BOR, argumentate cu texte scripturistice, și aprecieri la adresa
regimului care oricum în concepția sa erau formale. Pe de altă parte Justinian va stăpâni
deopotrivă trăsăturile discursului comunist cât și ale celui bisericesc, reușind astfel să se facă
înțeles în amândouă părțile. Punând alături un discurs de-al său cu cel aparținând autorităților,
unii mai puțin avizați l-ar acuza pe Justinian de comunizarea Bisericii.

Totuși aspectul esențial al predicii Mitropolitului și peste puțin timp a Patriarhului

Justinian, privește promovarea adevărurilor creștine și utilitatea Bisericii în orice timp istoric și
în orice societate, mai ales pe planul vieții morale; el a contrazis ideea marxistă că religia este o
iluzie care trebuie denunțată.11 Punerea în centrul cuvântărilor sale a chipului lui Iisus Hristos
exclude o comunizare a Bisericii în însăși esența învățăturii ei. Ideea implicării profunde a
Bisericii în viața socială, exprimată adesea în predici și pastorale, dincolo de simpla desfășurare a
cultului religios, este foarte importantă pentru o Biserică. De asemenea, Justinian preconizează în
cuvântările sale, păstrarea tradiției bizantine, a colaborării Stat-Biserică, dar aceasta din urmă
trebuie să se bucure de mai multă autonomie.

11
George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, ed.Nemira, București 2005, p.94

16
 Alegerea și întronizarea Patriarhului Justinian

Numirea preotului Ioan Marina pentru postul vacant de vicar administrativ la Mitropolia
Moldovei și Sucevei, a fost făcută de mitropolitul Irineu Mihălescu la data de 29 martie 1945.
Tot mai târziu la propunerea aceluiași mitropolit, preotul Ioan Marina era propus ca Arhiereu-
Vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei la data de 30 iulie 1945. După doar doi ani de
Arhiereu-Vicar, Justinian Marina a fost numit locțiitor de Mitropolit al Moldovei la 16 august
1947, în urma retragerii din scaunul de mitropolit a Mitropolitului Irineu Mihălescu. Marele
Colegiu Electoral la data de 19 noiembrie 1947 îl alege pe Justinian ca Mitropolit al Moldovei și
Sucevei.

Numirea Arhiereului Vicar Justinian Vasluianul ca locțiitor de Mitropolit al Moldovei și apoi

alegerea sa ca mitropolit în locul rămas vacant sunt totuși momente care s-au întâmplat destul de
rapid și au stârnit la rândul lor comentarii și interpretări.Mai ales când acestora s-a adăugat și
promovarea sa ca Locțiitor de patriarh odată cu moartea Patriarhului Nicodim la data de 27
februarie 1948.Chiar unii dintre membrii Sfântului Sinod, doritori la scaunul de patriarh, l-au
numit pe Justinian Marina ca fiind ,,omul regimului” sau ,,Patriarhul Roșu”.

Deși auzise aceste vorbe Patriarhul Justinian nu a fost influențat de acestea și a primit cu cea
mai mare responsabilitate sarcinile pe care i se încredințase, conștient fiind că postura de
Locțiitor de Patriarh îi va aduce multe probleme, dar avea și marea responsabilitate de a alege
noul Patriarh al Bisericii Române.

La data de 24 mai 1948 a fost convocat și s-a întrunit Colegiul Electoral pentru alegerea
urmașului în scaunul patriarhal, lucrările desfășurându-se în Palatul Adunării Naționale. Ziua a
început cu oficierea slujbei Tedeum-ului în Catedrala Patriarhală unde au participat membrii
Prezidiului Marii Adunări Naționale, ai Guvernului, miniștri, deputați, senatori, ierarhi.
Ceremonie la care oamenii de rând nu au avut acces. La ora 11, în palatul Marii Adunări
Naționale, s-au deschis lucrările Colegiului Electoral sub președenția lui Justinian Marina. La
această ședință potrivit datelor au participat un număr de 428 de membrii cu drept de vot.

Sedința a fost deschisă de către Locțiitorul de patriarh Justinian Marina, în care a prezentat
personalitatea fostului Patriarh Nicodim Munteanu. Apoi cuvântul a fost luat de către ministru de
cult Stanciu Stoian în care a spus:

,,Biserica Ortodoxă Română a mai avut de ales în trecut, un șir de mitropoliți primați. A
mai ales apoi și doi patriarhi. Cu toate acestea, alegerea de azi se deosebește profund de
alegerile care au desemnat pe vechii conducători ai Bisericii. Patriarhul de azi nu mai
trebuie să semene cu cei din trecut... Nouă nu ne este indiferent daca mișcarea ecumenistă
vrea să remorcheze Ortodoxia ... Dimpreună cu celelalte Biserici ortodoxe și în primul
rând cu Biserica Rusă, Biserica Ortodoxă Română poate să contribuie la crearea pe plan

17
 religios, a unei solidarizări sufletești care poate servi pacea în mod efectiv... Patriarhul
cel nou trebuie să fie și al Bisericii, dar trebuie să fie și al poporului, cu aspirațiile lui de
azi. El trebuie să-și păstorească turma ce i se încredințează, dar prin Biserică trebuie să
ajute poporul, să ajute la dezvoltarea democrației populare și a libertăților populare”12

Din cuvăntul ministrului Cultelor reiese atitudinea pe care trebuie să o aibă noul Patriarh și
aspirațiile spre care trebuie să tindă. Astfel a avut loc desfășurarea votării, care a fost prezidată
de Mitropolitul Nicolae Bălan. În urma votului, cu un număr de 383 de voturi Mitropolitul
Justinian al Moldovei era desemnat ca noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Celelalte 44
de voturi au fost îndreptate spre Mitropolitul Nicolae Bălan, Episcopul Nicolae Popovici,
Episcopul Chesarie Păunescu și Episcopul Emilian Antal.Noul Patriarh Justinian a răspuns
alegerii și proclamării ca patriarh, mulțumind Colegiului Electoral.

În data de 5 iunie Sfântul Sinod în ședința special a semnat gramata patriarhală de înscăunare
și au fost prezentați oaspeții de peste hotare sosiți la Patriarhia Română. Duminică în ziua de 6
iunie, a avut loc solemnitatea înmânării cârjei patriarhale în Palatul Marii Adunări Nationale de
catre Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, prof Dr. Constantin Parhon, în prezența
membrilor Prezidiului, a membrilor Guvernului, a corpului diplomatic, înalți dregători, civili și
militari, reprezentanți ai instituțiilor de stat și bisericești.

După momentul înmânării cârjei, întreg alaiul ieșind din aula Marii Adunări Naționale într-o
procesiune impresionantă, coborând pe dealul Patriarhiei, s-au îndreptat către Biserica ,,Sfântul
Spiridon-Nou” unde urma să aibă loc slujba și ceremonia instalării canonice.

Slujba de întronizare a fost oficiată de Mitropolitul Nicolae Bălan, Mitropolitul Banatului

Vasile și Arhiepiscopul Firmilian al Olteniei. În numele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a vorbit Mitropolitul Nicolae Bălan, felicitând pe noul Patriarh și asigurându-l de tot
sprijinul ierarhilor din Sfântul Sinod. Apoi cuvântul a fost luat de delegația din partea Bisericii
ruse unde au adresat cuvinte de felicitări și urări de îndelungată păstorire, după care a urmat
cuvântul Mitropolitului Chiril de Plovdiv, în numele delegației ortodoxe a Bulgariei, subliniind
soarta comună a celor doua Biserici Bulgară și Română

Din cuvântul noului Patriarh, trebuie să remarcăm grija pentru preoți îndemnându-i să se
abțină de la orice comentariu politic, căci de politică se va ocupa el. Privind asupra situatiei din
Transilvania, i-a îndemnat pe greco-catolici să revină la Biserica-Mamă, dorind refacerea unității
Bisericii Ortodoxe din Transilvania spre a fi ,, o turmă și un păstor”. Această chemare a produs o
adâncă impresie în inimile tuturor participanților la ceremonia întronizării noului Patriarh.

După întronizare, întregul alai a pornit către Palatul Patriarhal, unde a avut loc un polihroniu,
urmat de agapa tradițională.
12
Diac.Gheorghe Moisescu, Alegerea, înmânarea cârjei și instalarea Înalt Prea Sfințitului Justinian, în rev. Biserica
Ortodoxă Română 1948 nr.5-8, p. 215-219 apud Pr. Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian-mârturii, fapte și
adevăr, E.I.B.M.B.O.R 2005

18
 Patriarhul Justinian alături de românii din afara
hotarelor țării

În decursul timpului, din sânul Biserici Ortodoxe Române s-au desprins din diferite motive, o
masă mare de români care s-au statornicit în alte părți ale lumii, ducând cu ei credința,
obiceiurile și limba română și formând ceea ce se numește astăzi diaspora. Acolo unde s-au
stabilit, acești fii credincioși au simțiti nevoia să păstreze legătura spirituală cu Bisericile lor din
țară, iar Biserica Ortodoxă Română a trebuit să poarte de grijă acestora. Din timpuriu, în funcție
de numărul credincioșilor și de condițiile pe care le-au avut în țările de adopție, fii diasporei s-au
organizat în parohii, protopopiate, eparhii după modelul Bisericii mame.

Prezenta și existența românilor în afara hotarelor țării a fost determinată mai cu seamă de
împrejurări istorice,mai vechi sau mai noi, prin care a trecut țara noastră, precum și de cele două
războaie mondiale. Datorită stăpânirii hasburgice și după constituirea granițelor românești în
partea de apus a țării , au rămas afară o seamă de parohii românești în Ungaria, care au constituit
Vicariatul ortodox român cu sediul la Gyula și o seamă de parohii ortodoxe române în Banatul
Sârbesc care au format Vicariatul ortodox român din Jugoslavia cu sediul la Vârșeț. Pe
continentul american, românii au ajuns între cele doua războaie mondiale, reușind să organizeze
mai multe parohii și chiar o eparhie. În multe țări din apusul Europei, diaspora românească este
însă de factură nouă, în timpul și mai ales dupa cel de al doilea razboi mondial.

Aceasta era situația românlor din jurul granițelor țării și a celor care formau diaspora
românească la venirea Patriarhului Justinian Marina. O perioadă grea deoarece nici spațiul
politic nu permitea o desfășurare bună de activitate. Datorită al doilea război mondial ,,episcopul
românilor din America, Policarp Morusca, a venit în țară la începutul celui de al doilea război
mondial, nu i s-a mai permis să se întoarcă la păstoriții săi, deoarece România, aliată cu
Germania și Italia, era împotriva Americii, Angliei și Franței. Sfera de influență politică dupa
anul 1944 și stăpânirea sovietică instalată la noi a determinat Biserica Ortodoxă să întreruptă
păstrarea relațiilor sale canonice cu românii ortodocși din America și Canada care erau
constituiți într-o eparhie, cu cei de la Paris, unde avea formată o parohie cu biserică
propietatea românească13.”

Patriarhul Justianian a luat măsuri pentru noile condiții politice și pentru a fi alături de
românii din diaspora, a avut grijă ca în articolul 6 din Statutul pentru organizarea și funcționarea
Bisericii Ortodoxe Române, se prevedea că:

13
Pr. Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian-mărturii, fapte și adevăr, E.I.B.M.B.O.R București 2005

19
 ,,Asistența religioasă, organizarea bisericească, cum și trimiterea de conducători pentru
românii ortodocși de peste hotare, se reglementează de Patriarhia Română cu aprobarea
Guvernului”14

Totuși va avea probleme și de depăsit sistemul comunist care profitau căci în articolul se
precizează că asistența religioasă se face ,,cu aprobarea guvernului” ceea ce impunea controlul
statului pentru orice acțiune. Această prevedere nu va dispărea total decât în anul 1990, când
Sfântul Sinod a eliminat din Statut această restricție.

Câteva amănunte despre fiecare diasporă

Episcopia Ortodoxă din America

Aceasta a luat înființare în anul 1929, dar recunoașterea canonică a avut loc în anul 1935.
Întemeietorul acesteia fiind episcopul Policarp Morușca. Românii au păstrat relații cu Biserica
Mama și s-au organizat după modelul acesteia în parohii, protopiate. Odată cu nepermiterea
întoarcerii episcopului Policarp Morușca, românii au așteptat toată vremea întoarcerea acestuia.

Odată cu moartea episcopului Policarp, Patriarhul Justianian în anul 1950 a hirotonit episcop
pe Andrei Moldovan. O parte din românii ortodocși nu l-au recunoscut pe acesta ca fiind
episcop. Aceștia și-au organizat o episcopie românească nouă, ocupând sediul de la Vatra a
primei Episcopii, punând în frunte acestea pe episcopul Valerian Trifa. Bineînțeles că relații
dintre cele doua eparhii nu au fost bune, singura care a păstrat legătura cu Episcopia Mamă a fost
cea condusă de Andrei Moldovan. Odată cu moartea lui Andrei Moldovan, a urmat o nouă
perioadă de criză deoarece oamenii nu acceptau un ierarh din România căci Biserica Ortodoxă
Română slujea regimului comunist. În urma insistențelor Patriarhului Justinian, a fost organizat
un Congres Episcopiei în care a fost ales ca episcop Victorin Ursache( superiorul Așezămintelor
românești din Ierusalim). Acesta a condus episcopia până în anul 2001, reușind să păstreze
relații canonice foarte bune cu Biserica Mamă. Parohiile românești s-au organizat școli
duminicale pentru copii, unde învățau cunoștințe religioase, noțiuni despre istoria și geografia
României, în limba română și cultura românească. Revigorarea acestei episcopii se datorează în
mare măsură spiritului organizatoric al Patriarhului Justinian, al preoților și colaboratorilor din
țară pe care i-a trimis, dintre care se enumeră Bartolomeu Anania, viitor mitropolit al Clujului.

Diaspora Ortodoxă Română din Franța

Comunitatea de români din Franța era constituită sub forma unei parohii, în orașul Paris,
luând înființare în anul 1853. Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, cu sediul ei
administrativ sunt recunoscute ca propietate a statului român încă din anul 1885. Parohia a

14
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, București, E.I.B.M.B.O.R apud Pr.
Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian-mărturii, fapte și adevăr, E.I.B.M.B.O.R București 2005

20
devenit centrul religios al românilor aflați aici și la slujirea ei s-au succedat mai mulți preoți
trimiși din țară.

După cel de al doilea război mondial și după instaurarea în țară a regimului comunist,
Bisericii Ortodoxe Române nu i s-a mai dat dreptul de jurisdicție asupra comunității ortodoxe
române din Paris. În această situație, statul Francez a acordat dreptul de administrării parohiei și
a sediului acesteia alte biserici străine.

,,Urmarea stăruințelor Patriarhului Justianian, în anul 1972, Episcopul Teofil Ionescu a

revenit sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române împreună cu Episcopia Ortodoxă
Română pentru Europa Centrală și Occidentală. Sfântul Sinod i-a acordat episcopului
Teofil Ionescu rangul de Arhiepiscop, iar Episcopia a fost înălțată și ea la rangul de
Arhiepiscopie. Sub jurisdicția acesteia au fost puse parohiile ortodoxe române din țările
Europei Centrale și Occidentale.”15

Așezământul Românesc din Ierusalim

Dealungul istoriei, voievozii și ierarhi au donat multe avuții către Ierusalim, dar niciodată
aceștia nu au reușit să organizeze un loc pentru românii care vin acolo în vizită la Locurile
Sfinte, un loc unde aceștia să aducă lui Dumnezeu laude și mulțumiri în limba română. Abia în
anul 1910, a fost cumpărat de către Biserica Română un teren pentru ridicarea unei biserici, dar
s-a păstrat doar la stadiul de teren.

În anul 1927 cu ocaziei vizitei Patriarhului Miron Cristea la Locurile Sfinte s-a hotărât
ridicarea a două biserici, una în Ierusalim pentru închinătorii care vin l Mormântul Mântuitorului
și alta la Iordan pe malul râului unde s-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos. În anul 1935 s-a
pus piatra de temelie a viitoarei biserici și așezământului românesc de la Ierusalim, de o delegatie
formată din Episcopul Romanului, Lucian Triteanul, în prezența unui număr de 150 de pelerini
români. Ridicată în stil brâncovenesc, lucrarile s-au încheiat în anul 1938, dar din cauza
razboiului israelo-arab din 1948, sfințirea a întârziat până în vremea Patriarhului Justinian.

Patriarhul Justinian a început restaurarea asezământului care suferise stricăciuni în timpul

războiului. Biserica a primit o catapeteasmă sculptată în lemn de stejar și locașul fiind pictat de
pictorul Gheorghe Popescu și Niculina Dona, pictată în stil bizantin, în tehnica frescă, tradițional
artei românești de o valoare unică în Ierusalim. Asemenea și așezământul a fost înzestrat cu
mobilier din țară, camerele pentru oaspeți fiind foarte primitoare. Acesta poate fi considerat cea
mai frumoasă reprezentanță ortodoxă la Locurile Sfinte, datorită strădaniei Patriarhului Justinian.
Ca superior al așezământului și reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhul

15
Pr. Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian-mărturii, fapte și adevăr, E.I.B.M.B.O.R București 2005

21
Ierusalimului, a fost trimis Arhimandritul Lucian Florea, ajuns în cele din urmă Arhiepiscop al
Tomisului16

Prima canonizare de sfinți români

Patriarhul Justinian a dorit ca în mandatul său de patriarh să canonizeze oamenii sfinți ai țării
noastre. El era convins că ,,sfinții reprezintă lucrarea lui Dumnezeu prin fețele umane accesibile
nouă ca și sfinții români ne apropie de Dumnezeu nu numai prin fețele umane îndeobște, ci și ca
fețe răsărite din poporul nostru și familiare lui, care au săvârșit fapte bune și au suferit
mucenicie în împrejurările când au trăit.”17

Astfel sub cordonarea sa alături de preoții profesori și ierarhi au început cercetările între anii
1950 și 1955 pentru cea dintăi canonizare solemnă în Biserica Ortodoxa Română. La data de 28
februarie 1950 la ședința Sfantului Sinod s-au luat hotărârile de a canoniza pe urmării sfinți cu
cinstire locală: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica,
Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Ardealului, Sfântul Ierarh și Mărturisitor
Sava Brancovici, Mitropolitul Ardealului, Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara,
Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion Sarai și Sfântul Mucenic Oprea Miclăuș.

Tot în această ședință au fost luate următoarele hotărâri:

,, Episcopiile în cuprinsul cărora se face venerarea acestor sfinți vor înainta Sfântului
Sinod sinaxare, troparele și slujbele întocmite în cinstea lor, pentru pregătirea actelor de
canonizare solemnă.

Întrucât în afară de acești sfinți canonizați cu cinstire locală, în Biserica Ortodoxă

Română mai există și alți mucenici, mărturisitori și cuvioși ai Neamului Românesc care
sunt cinstiți în evlavia credincioșilor noștri, dar care nu sunt canonizați încă, să se
continuie studierea și cercetarea și asupra acestora de către comisie[…] la timpul potrivit
să se facă propuneri.”18

Tot în această ședintă sinodală, Sfântul Sinod a hotărât cinstirea în toată Biserica Românească
a următorilor sfinți cu moaște în țara noastră: Sfânta Muceniță Filofteia, Cuviosul Nicodim cel
Sfințit de la Tismana, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Cuviosul Grigorie
Decapolitul, Cuvioasa Parascheva de la Iași și Cuviosul Dimitrie cel Nou. Patriarhul Justinian a
16
Ibidem.
17
Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, Sfinții români și apărători ai Legii Strămoșești,
București 1987 apud Pr. Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian-mărturii, fapte și adevăr, E.I.B.M.B.O.R București
2005
18
Sumarul şedinţelor I-a şi II a ale Sfântului Sinod din 28 februarie 1950 în rev Biserica Ortodoxă Română, nr.3-6
1950 apud Pr. Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian-mărturii, fapte și adevăr, E.I.B.M.B.O.R București 2005

22
mai făcut un apel la întreaga Biserică Ortodoxă Română să îl cinstească pe Sfântul Ioan
Românul sau Valahul care a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică la anul 1662.

Aceast act de canonizare a sfinților români a fost socotit de Sfântul Sinod ca o manifestare de
autocefalie.

,,Potrivit tradiției canonice, acest act a fost adus de Patriarhul României la cunoștință
tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, cu rugămintea de a cunoaște această hotărâre și a găsi o
cale ca și ele să-i înscrie în rândurile sfinților, așa cum se proceadează în Ortodoxie din cele
mai vechi timpuri când comunitățile bisericești țineau evidența sfinților locali își întocmeau
cataloage cu sfinți și trimiteau reciproc listele sau cataloagele respective.”19

Împreună cu Sfântul Sinod, Patriarhul Justinian a ales ca proclamarea solemnă a canonizării

Sfinților români să aibă loc cu prilejul aniversării unui moment important în viața Bisericii
noastre, când pot participa ierarhi și reprezentați ai Bisericilor surori, în semn de manifestare a
solidarității ortodoxe. În anul 1955 se implineau 70 de ani de la obținea Autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române, prin Tomosul acordat de Patriarhia Ecumenică în anul 1885. Patriarhul
Justinian a găsit de cuviință ca acest mare eveniment să fie organizat în anul 1955 la data de 10
octombrie. 20

,,Patriarhul Ecumenic Atenagoras transmitea bucuria și consensul membrilor Sfântului

Sinod al Patriarhiei Ecumenice cu privire la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române despre canonizarea unor sfinți români.21”

La canonizarea sfinților românii au participat delegații ai Bisericilor Ortodoxe

surori:,,Mitropolitul Atenagoras al Tiatirelor, delegați din partea Patriarhiei Ecumenice;
Mitropolitul Grigorie al Leningradului, ca reprezentat al delegației Bisericii Ortodoxe Ruse;
Patriarhul Chiril al Bulgariei, Mitropolitul Hrisostom de Filipi, Neapole și Tasos, ca delegați ai
Bisericii Ortodoxe a Greciei, toți aceștia semnând documentele oficiale ale Sfântului Sinod
privind proclamarea solemnă a canonizării sfinților români.

În cuvântul său cu prilejul ședinței solemne, Patriarhul Justinian mărturisea:,,un pământ în

trupul căruia au fost rânduite atâtea sfinte comori de credință în Dumnezeu și neînfricată tărie a
Evangheliei și un popor aplecat prin temperament spre cele cerești și spre viața de dincolo de
moarte, nu se putea sp nu se înscrie în Sinaxarul Ortodoxiei nume de cuvioși și mucenici,
mărturisitori ai adevărului evanghelic, pietre din capul unghiului ale Bisericii noastre
străbune.”22
19
Ibidem.
20
Ibidem.
21
Justinian Patriarhul, Cuvânt rostit la Ședința solemnă a Sf. Sinod din 10 octombrie 1955, în revista Biserica
Ortodoxă Română apud Pr. Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian-mărturii, fapte și adevăr, E.I.B.M.B.O.R București
2005
22
Justinian Patriarhul, Cuvânt rostit la Ședința solemnă a Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955,în rev B.O.R 1955
nr. 11-12

23
 Acest semnat dat de Patriarhul Justinian a adus un îndemn și pentru alte Bisericii Ortodoxe
surori de a canonize la rândul lor sfinți din țara lor. În data de 31 mai 1955 Patriarhia
Ecumenică canonizează pe Sfântul Nicodim Aghioritul, Biserica Rusă va canoniza în data de
1962 pe Sfântul Ioan Rusu, Biserica Bulgară va canonize pe Sfântul Paisie de la Hilandar și pe
Sfântul Sofronie de la Vrața în anul 1964.

Teologii și cercetătorii au început studiile pentru canonizarea și altor personalități ale

ortodoxe române, printre care amintim Voievodul Constantin Brâncoveanul, Domnitorul Ștefan
cel Mare. Timpul și conducerea nu a mai permis și canonizarea acestora, fiind canonizați abia în
anul 1992, alături de alți sfinți români, când conducerea comunistă a fost îndepărtată de la
conducere, în vremea Patriarhului Teoctist.

Patriarhul Justinian și decretul 410

24
 O primă acțiune împotriva Bisericii, a fost în anul 1945 când Guvernul a vrut să desființeze
Mitropolia Olteniei, în acest fel scoțând din joc pe mitropolitul Nifon Criveanu, considerat de
regim un om anticomunist și periculos pentru regimul care tocmai se instalase. Apoi au urmat
eliminări din rândurile preoților, pentru ca asftel regimul comunist să dezbine clerul ortodox. Cu
doi ani mai târziu aceștia s-au implementat în Sfântul Sinod și au pregătit aplicarea legii nr.
166/1947 în care erau scoși la pensie, episcopi trecuți de vârsta de 70 de ani.,,Urmâtoarele
modificări în angrenajul ierarhic ortodox s-au consumat imediat după adoptarea noului Statut
al Bisericii Ortodoxe Române, atunci când comuniști au desființat instituția arhieriei.(arhiereii
vicari de la București, Sibiu,Suceava și Roman și-au pierdut posturile).[…] După acest act a
urmat cel al desființări unor eparhii, cum a fost cea a Bucovinei în septembrie 1948 și a
comasării Maramureșului cu Suceava.[…] Tot în anul 1950 s-a înregistrat scoaterea din scaun
a episcopului Nicolae Popovici al Oradei, pe care patriarhul Justinian nu a dorit-o din motiv că
astfel se spărgea unitatea Sfântului Sinod.”23

Gheorghiu-Dej a înțeles că pentru consolidarea poziției sale este nevoie de un nou val de
represiune. În cazul preoțimii ortodoxe, în noaptea praznicului ,,Adormirea Maicii Domnului”
din anul 1952 printr-un simplu ordin de cabinet al ministrului Afacerilor Interne(ord. 490) sute
de clerici care avuseseră funcții de decizie în instituțiile Bisericii au fost reținuți, anchetați și
trimiși la Canal, în înjoitoarea a ,,brigadă a hoților”24

Monahismul este considerat de comuniști un pericol, astfel în concepția lor aceștia trebuiau
compromiși, iar mănăstirile desființate, astfel încât să nu mai existe focare de mysticism și
pelerinaje ale dreptcredincioșilor. ,,Așa a fost în cazul mănăstirii Vladimirești care a reprezentat
un important pilon al anticomunismului, în cadru Bisericii Ortodoxe Române. Intervenția în
forță a Securității în anul 1955 s-a consumat numai după ce, timp de mulți ani, acest așezământ
căutat de credincioșii ortodocși, fusese protejat de către patriarhul Justinian. Experiența de la
Vladimirești a convins autoritățiile Statului că se confruntau cu o veritabilă armată neagră a
călugărilor și a călugăriților, pe care patriarhul Justinian Marina o susținea și proteja ca pe un
bun de mare preț al Bisericii.25

Autoritățile comuniste preconizau, printre altele, scoaterea din mănăstiri a tuturor călugărilor
care au suferit condamnări sau arestări politice și închiderea unor mănăstiri ,,găsite
necorespunzătoare pentru monahism. Mai mult reprezentatul Departamentului Cultelor venea cu
un proiect nou de regulament al mănăstirilor ortodoxe care interzicea categoriile de monahi

23
G. Enache, Amestecul puterii politice… , passim apud Adrian Nicolae Petcu, Paul Brusanowski, ,,Biserica
Ortodoxă Română în anii regimului communist”, în revista Studii Teologicie Seria III an 2009
24
Constantin Voicescu, Oameni ai Bisericii în rezistența anticomunistă din munții și codrii României, Renașterea
1995, Nr 11 apud Adrian Nicolae Petcu, Paul Brusanowski, ,,Biserica Ortodoxă Română în anii regimului
communist”, în revista Studii Teologicie Seria III an 2009
25
Adrian Nicolae Petcu, Paul Brusanowski, ,,Biserica Ortodoxă Română în anii regimului communist”, în revista
Studii Teologicie Seria III an 2009

25
prevăzute mai sus, plus cea privitoare la elementele contra-revoluționare precum și cei ce sunt
cunoscuți cu manifestări dușmănoase la adresa regimului.26

Cu toată opoziția manifestată de patriarhul Justinian, monahismul a cunoscut o severă

diminuare, ca urmare a aplicării de la o eparhie la alta a Decretului 410, adoptat de către Marea
Adunare Națională în anul 1959. Această transformare profundă a monahismului ortodox era a
doua în istoria Bisericii, după cea provocată în timpul domniei lui Cuza.27

Din cauza opoziției manifestate în problema monahismului, patriarhul Justinian a cunoscut un

scurt domiciliu obligatoriu la Dragoslavele și două încercări de otrăvire orchestrate de autorități,
potrivit spuse de marele duhovnic Pr. Cleopa Ilie. Astfel de metode au fost aplicare și
mitropolitului Sebastian Rus al Moldovei, finul lui Petru Groza.28

Chiar și după acest tratament din partea autorităților patriarhul nu a abandonat cauza
monahismului în Biserica, refuzând categoric aplicarea decretului 410 în eparhia pe care o
conducea în mod direct. Ba mai mult a ridicat moralul monahilor și monahiilor, spunându-le că
scoaterea lor din mănăstiri este o măsură temporară, un exemplu în acest sens fiind transformarea
mănăstirii Hurezi în stavropighie patriarhală.29

Totuși Biserica a cunoscut în această perioadă o înflorire spirituală. Ajunși în temniță clericii
vor găsi aici un nou teren misionar care va oferii foarte mulți sfinți.

Sfârșitul Patriarhului Justinian

26
Adrian Nicolae Petcu, Chestiunea monahală în RPR
27
Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor și considerații privitoare la acestea,
Ed. Harisma, București 1994 apud Adrian Nicolae Petcu, Paul Brusanowski, ,,Biserica Ortodoxă Română în anii
regimului communist”, în revista Studii Teologicie Seria III an 2009
28
Nicolae Grebenea, Întâlnirea cu distinsul arhimandrit Ilie Cleopa, Telegraful român nr.25-26, 1992 apud Adrian
Nicolae Petcu, Paul Brusanowski, ,,Biserica Ortodoxă Română în anii regimului communist”, în revista Studii
Teologicie Seria III an 2009
29
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură”, Bucureşti 2001
apud Adrian Nicolae Petcu, Paul Brusanowski, ,,Biserica Ortodoxă Română în anii regimului communist”, în revista
Studii Teologicie Seria III an 2009

26
 Anul 1977, a fost considerat un an foarte greu pentru România, datorită cutremurului care a
distrus foarte multe blocuri în București și unele Biserici fiind avariate .

Anul 1977 era anul 77 al Patriarhului Justinian din viață și 29-lea an de patriarhat. Însă
puterile Patriarhului Justinian au slăbit mai de mult, deoarece el se aștepta la un sfărșit apropiat.
Motivul pentru care și-a făcut la Mănastirea Radu Vodă locul de veci.

Lupta cu greutățile vieții ca preot, responsabilitatea creșterii și educării celor doi copii ca
preot văduv, apoi alegerea la numai vârsta de 47 de ani ca Arhiereu la Mitropolia Moldovei și
apoi ca Patriarh al României în condițiile grele pentru Biserică și Țară i-au sporit suferința și i-a
provocat o stare de oboseală. În anul 1976 acesta se retrage la mănăstirea din Dragoslavele, unde
a putut să se odihnească pentru un timp.

Deși obosit, slăbit și cu puterile trupești împuținate, Patriarhul Justinian și-a continua
activitatea în ianuarie 1977, primind vizita Episcopului Vechi Catolic Gherhardus Anselmus van
Kleef al Diocezei de Harlem din Oland.30

După această vizită a urmat o perioadă de suferință, spitalizare și tratament la Spitalul Elias
din Capitală. Aici l-a surprins devastatorul cutremur din 4 martie 1977. Pe timpul spitalizării,
Mitropolitul Iustin al Moldovei îl suplinea pe Patriarh, din încredințarea sa în problemele
importante ale Patriarhiei și colaboratorii apropiați care îl vizitau la spital aveau poruncă să-l
cruțe și să nu-i să nu îi spună pagubele și suferințele pe care cutremurul le cauzase multora dintre
biserici și așezămintele bisericești.31

Părintele Constantin Pârvu, consilier al Patriarhului Justinian, fiind internat în aceea perioadă
cu Patriarhul Justinian spunea că ,, doctorul arhimandritul Irineu Chiorbeja, colegul meu de
teologie, care vizita pe Patriarhul Justinian la Spitalul Elias, trecea în vizită și pe la mine și imi
spunea cu regret că Patriarhul se apropie de sfârșit, care poate surpevini oricând.”32

În seara zilei de 26 martie Patriarhul Justinian a fost externat și era așteptat de un grup de
colaboratori la Patriarhiei, dintre care se număra și Mitropolitul Iustin. În automobilul care îl
ducea la Palat acesta era însoțit de către un doctor la Spitalul Elias și de fiul său Ovidiu Marina.
Moartea Patriarhului Justinian a survenit pe neașteptate, acesta observând în drum spre reședință
dezastre produse de cutremurul din Capitală . Intrebându-se ,, ce s-a întâmplat cu bisericile
mele?”, în acel moment făcând un infart, medicul care îl soțea ordănând să se întoarcă la spital.
Însă nu s-a mai putut salva și s-a constat că Patriarhul Justinian murise.

Patriarhul Justinian Marina a fost condus pe ultimul drum la data de 31 mai 1977, fiind
prezenți reprezentați ale Bisericilor Ortodoxe surori, alături de reprezentați ai statului. În ziua de
31 mai a fost organizată o ședință solemn în cinstea Patriarhului Justinian, apoi alaiul împreună
30
Revista Biserica Ortodoxă Română, 1977 Nr. 4- Contactele cu ecumenismul local apud Pr. Constantin Pârvu,
Patriarhul Justinian-mărturii, fapte și adevăr, E.I.B.M.B.O.R 2005 București
31
Pr. Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian-mărturii, fapte și adevăr, E.I.B.M.B.O.R 2005 București
32
Ibidem.

27
cu trupul neînsuflețit al Patriarhului a mers în procesiune până la mănăstirea Radu Vodă unde a
fost așezat.

,,Patriarhul Justinian Marina a fost înâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române timp de aproape
trei decenii( 24 mai 1948-26 martie 1977) în perioada celei mai aprige prigoniri a Bisericii de
către regimul communist ateu, instalat la putere în România după luna martie 1945. Cu mult
curaj și echilibru, diplomație și tenacitate, el a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice
ale puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe camuflate uneori sub un discurs favorabil
pentru liderii comuniști.S-a opus din răsputeri abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în viața
Bisericii și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție nepuntincioasă, tolerată și
discreditată în aceleși timp cun un rol nesemnificativ în societate...”33

Bibliografie

33
Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în prologul cărții Justinian Marina, mărturii, fapte și adevăr,
București 2017( Pr. Constanin Pârvu)

28
1.George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor Bisericii
Ortodoxe Române, în Arhivele totalitarismului, nr1-2 /2004

2.Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, ed.

Curtea Veche, București 2005

3. Mircea Păcurariu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, în ,,Mitropolia

Olteniei, an XXV, nr.5-8, mai august 1973

4. Pr.Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina, ed.Cetatea de Scaun, 2016,

5. George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană,

ed.Nemira, București 2005

6. Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina un apostol al Bisericii și al

neamului românesc, în ,,Almanah Bisericesc”, ed Sfânta Arhiepiscopie a
Bucureștilor, 2001

7. Pr Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian – mărturii, fapte și adevăr,

E.I.B.M.B.O.R. București 2005

8. Adrian Nicolae Petcu, Paul Brusanowski, Biserica Ortodoxă Română în anii

regimului comunist, în revista Studii Teologice, Seria III, an 2009

29