Maria Eduard Ștefan, anul IV

OPT POVEȚE CĂTRE PREOȚI SPRE NEÎNCETATĂ LUARE AMINTE

Circulă prin țară în mai multe traduceri o faimoasă poezie a lui Rudyard Kippling
intitulată ,,IF”, în traducere românească ,,Dacă”.

În anii comunismului, în care închisorile erau pline de intelectuali, de scriitori, de

studenți, această poezie venea, după rugăciune, ca un întăritor care le-a dat multora forță să
reziste în ciuda tuturor persecuțiilor, a brutalităților, a dezumanizării, a disperării mai ales. Cei
mai mulți o știau pe de rost. Nu știu care a fost traducerea cea mai bună. Am acum în față o
traducere a lui Corneliu Coposu. Dacă sub raport artistic textul românesc a cunoscut variante
unele mai reușite decât altele, de la o traducere la alta, conținutul de idei s-a păstrat în toate.

Iată textul ei:

DACĂ...

Dacă te poți stăpâni, când norodul din jur se frământă,

Brav înfruntând insolentul reproș, cu liniște sfântă,
Dacă îți păstrezi în virtute, credința și-ncaleci sfiala,
Când se îndoiește de tine mulțimea, și-i ierți în duala…

Dacă aștepți cu nădejde și nu te răpune-așteptarea,4

Dacă minciunii, stăpână pe lume, îi spulberi chemarea,
Dacă asaltul mâniei te lasă senin, fără ură,
Dacă pășești peste dorul de-a fi cel dintâi, cu măsură…

Dacă te leagănă visul, dar stărui stăpân peste vise

Dacă din gânduri mărețe, renunți să-ți faci țeluri prezise,
Dacă cuvântul-izvor de ispite și cruntul dezastru,
Nu-s pentru tine opreliști, nici vâsle în drumul spre astru…

Dacă suporți să auzi, despre spusele tale cinstite,

Gânduri felene, scornite de răi, pentru gloate smintite,
Dacă din opera ta s-au ales doar ruine și spații,
Singur, cu scule stricate, de poți s-o refaci, din fundații…

Dacă pierzând, într-o clipă de risc pe o șansă, avutul,

Poți să începi, de la capăt, uitând în tăcere trecutul,
Ferm adunând o răbdare, întregul pe lungă durată,
Fără să sufli o vorbă, de pierderea grea îndurată…
Dacă superb, prin voință forțezi, când îți vine sorocul,
Inima, capul, tăria, să nu își astâmpere jocul
Gol de puterea vieții, urmându-ți destinul spre ținte,
Tare, cu vrerea din tine, ce-ți spune mereu înainte! ...

Dacă mulțimilor poți să vorbești, cu deprinderi egale,

Dacă constant îți păstrezi modestia, și-n cercuri regale
Dacă ești nevulnerabil, la prieteni, la cei cu pornire,
Dacă pe toți îi stimezi îndeajuns, însă nu peste fire…

Dacă momentul cumplit al prăpădului crâncen și mare

Calm vei putea să-l asemenea, în timp, c-un minut oarecare,
Lumea cu tot ce cuprinde va fi stăpânită de tine,
Tu, peste toți vei răzbate: om al puterii depline!
(,, România liberă”, 14 nov. 1995)

Am știut-o și eu pe de rost, în altă traducere, versiunea Jilava.

Cred că această poezie mi-a inspirat, în anii de pastorație de la Sibiu, câteva pagini
de ,,Îndrumări pastorale”, evident nu în versuri, dar în stilul acestei poezii a lui Rudyard
Kippling, cunoscutul autor al ,,Cărții junglei”.

1. Să fii bun, când toți în jurul tău sunt răi. Și să fii bun mai ales când toți sunt răi
chiar cu tine. Căci dacă ar fi răi numai cu alții, ai putea fi indiferent. Sau ai putea trece de
partea lor. Sau te-ai putea indigna, rămânând totuși comod în fața conflictelor.

Dar când ar fi răi și cu tine, și mai ales atunci, tu să fii bun.

Bun în principiu și bun în fapt, cu toți.

E ușor? E greu? E posibil? E imposibil? E drept? Disputa interioară ar putea începe

mai ales de aici: E drept?

N-aș fi printre cei care s-ar grăbi cu răspunsul, deși el pare știut dinainte. E drept să fii
bun cu cei răi, fiindcă așa ne-a îndrumat Mântuitorul să facem. Și atunci, de ce zic eu, care
știu răspunsul, că nu m-a grăbi să îl dau? Pentru că, în sinea mea, n-aș vrea să dau un
răspuns ,, din carte”. Mi-aș da timp pentru o mai îndelungată reflecție.
 Totul în mine- aceasta e judecata comună- mi-ar spune că nu e echitabil să faci bine
celui ce îți face rău. Că cel care face răul, trebuie să fie pedepsit. Mi s-ar părea chiar că n-aș
putea fi deloc bun cu cei răi.

Dar, în cazul acesta, de ce Mântuitorul a zis ,, Iartă-i Doamne”? Desigur pentru că

soluția nu e în a plăti răul cu rău. Când dreptatea cauzează un rău celui căruia i-o administrezi,
ea nu mai este dreptate, ci este rău.

Așadar, răul care te-a pus în situația de a răspunde cu dreptate la rău, pedepsindu-l, de
fapt te-a transformat și pe tine într-un făcător de rău. Într-un om care îl face pe altul să sufere.
Poate pe drept, dar suferă! Îl doare. Durerea lui nu alină durerea ta.

Cred că așa se înțelege acel: ,, Nu întoarceți nimănui rău pentru rău” ( Rom. 12, 17; I
Tes.5, 15; I Petru 3,19). Mai simplu încă: nu faceți și voi răul, ca și cei ce vi l-a făcut vouă.
Intrați în aceeași categorie cu ei, dacă faceți ca dânșii. Înseamnă aceasta că trebuie să lăsăm
nedreptatea și răul să domnească, să nu fie oprite, să nu fie pedepsite?

Nu. În cele de mai sus e vorba de cauzele personale și de reacția noastră personală.
Noi nu putem face dreptate fără să facem și rău, la rândul nostru.

Pentru rânduiala morală din lume, pentru reglementarea vieții în societate, cauzele care
privesc răul făcut cuiva se judecă de către judecători cărora inculpatul nu le-a făcut nimic.

Judecătorul, așadar- cel puțin așa ar trebui să fie- judecă după norme prestabilite,
valabile obiectiv, pentru toți făcătorii de rău, ei fiind interesați doar de încadrarea exactă a
culpei, apoi de măsurarea ei, de circumstanțe și de orice le mai îngăduie legea. Când trec prin
toate aceste etape cu judecată limpede și imparțială, ei pedepsesc cu conștiința că nu fac rău.
Ba chiar dimpotrivă: că fac bine. Ei reglementează conviețuirea în societate. Și Vechiul și
Noul Testament admit existența judecătorilor. Dreptatea făcută de dânșii e rânduită de
Dumnezeu: ,, Prin mine cârmuiesc dregătorii și mai marii sunt judecătorii pământului” ( Prov.
8, 16). Mântuitorul însuși s-a supus judecății. Ba chiar unei judecăți nedrepte. Iată de ce
intervine din nou o problemă. Toți judecătorii sunt drepți? Ar trebui să fie. Mântuitorul însă
vorbește și de judecători ,,nedrepți”. (Luca 18, 1-8). Aceștia fac rău. Intră în categoria
făcătorilor de rele, deci chiar în categoria celor care sunt chemați să-i judece. Pe aceștia
Mântuitorul îi condamnă. Și condamnându-i introduce- desigur nu numai în cazul în speță din
Luca 18, 1-8 – o reglementare definitivă a cauzelor, a litigiilor dintre oameni, a răului ce
trebuie să cadă sub pedeapsă: această reglementare finală e Judecata lui Dumnezeu.
Dumnezeu va face dreptatea ultimă. Tot cuvântul rău, nefolositor, va cădea sub judecată
(Matei 12, 36), căci toți ne vom înfățișa înaintea ,, scaunului de judecată a lui Hristos ” ( II
Cor. 5, 10).

Iată de ce, acum putem spune: în cauzele strict personale e drept să lăsăm orice
judecată lui Dumnezeu. Astfel riscăm să cădem în postura judecătorului nedrept. Fiindcă noi
nu avem măsura judecății dumnezeiești, drepte. Din mânie, din răzbunare, căutând să ne
facem noi înșine dreptate, putem deveni făcători de rău, chiar când credem că doar jucăm sau
pedepsim răul. Unii chiar se laudă că și-au reglementat disputele, că au plătit răul ce li s-a
făcut, ,, cu vârf și îndesat”! Victima devine astfel călăul! Și, pentru că a fost victimă, nu e mai
puțin călău! Putem face aceasta? E greu, e ușor? E foarte greu. Dar așa e porunca. Măcar să
încercăm. Aceasta e calea pe care se nasc Sfinții.

Acum aș repeta, socotind sfatul cât de cât demonstrat: Sa fii bun, când toți din jurul
tău sunt răi. Și mai ales când sunt răi chiar cu tine!

Pentru un alt îndemn, biblic și el, care decurge din acesta, cred că nu mai este nevoie
de o demonstrație specială:

2. Să fii iertător când totul te îndeamnă să nu ierți! Ce simplu pare acest sfat la
vedere! Ce ușor îi iertăm pe cei care nu ne—au greșit nouă! Și ne declarăm atât de ușor de
acord cu iertarea. Când însă ni se prezintă o situație în care noi suntem victima, dintr-odată
apar dificultățile. Cum să iert? Doar mi-a greșit. M-a defăimat. Mi-a furat. etc. și etc. Și din
nou: e drept să iert!

Tot ceea ce e teoretic admiteam înainte, acum, în practică, nu mai putem admite.

Dar dacă am schimba o clipă rolurile? Să fim noi cel care a făcut răul. Ce am dori de la
cel căruia i l-am făcut? Să ne pedepsească, sau să ne ierte? E ușor de răspuns. Aici, în
asemenea cazuri, se aplică Legea de aur a creștinismului: ,, Ce vreți să vă facă vouă oamenii,
aceea să le faceți și voi lor.” ( Matei 7, 12; Luca 6, 31). Să ne verificăm întotdeauna prin
această Lege și nu vom greși niciodată.

Dar preotul în scaunul spovedaniei ce face? Iartă sau pedepsește? Iartă. Dar dă și
canon de pocăință. Și canon de îndreptare, de echilibrare a celui ce a greșit. De pildă dacă a
furat, să restituie ceea ce a furat. Dar la spovedanie nu se trimite nici pe eșafod, nici la
închisoare. Iată ceva ce trebuie să ne dea de meditat.
 Și acum, și câteva cuvinte de învățătură anume către preoți ca penitenți ei înșiși. Mulți
preoți cred că nu mai au nevoie de astfel de cuvinte, de vreme ce au devenit ei înșiși
învățători, adică investiți cu darul și cu știința de a-i învăța pe alții. Aceștia nu au decât ca,
cetind, să se verifice și să-și spună: pe toate acestea le știu, pe toate acestea le fac! Sau: nu le
fac chiar pe toate. Oricum întâi, să se judece drept și pe el însuși.

De fapt, nu voi schița un portret complet, ci voi încerca să ofer doar câteva, două, trei
criterii de verificare. Dacă cumva se vor găsi și unii care să zică: e bine că ierarhul ne aduce
aminte de unele îndatoriri, voi fi mulțumit că n-am grăit doar în pustiu. Desigur, în teorie, toți
știu de toate. Dar în practica?

3. Preotul să nu uit nici o clipă că e sacerdot. Suntem sub ochii dușmănoși ai multor
creștini de ultimă oră, fie că-s prefăcuți, fățarnici și atei, fie că-s fanatici, fie că-s neîmpliniți
în cultura teologică și în simțămintele cu care noi venim din adânc de două milenii creștine, ca
români și ortodocși. Oricum ar fi, aceștia au un numitor comun: ne dușmănesc. În general sunt
sectarii care resping preoția. Nu ne îngăduie să fim cum suntem și cum vrem și ne simțim bine
să fim. Nu ne place vorba lui Eminescu:

Iar noi locului ne ținem

Cum am fost, așa rămânem!

Ei ar vrea să ne facă să fim altfel. Nu ai locului.

Nu ne putem lupta altfel cu unii ca aceștia, decât fiind preoți autentici, și creștini
autentici. Unul dintre neiubitorii Ortodoxiei, dușman deschis al preoției, spunea zilele trecute
într-o emisiune televizată, că e o rușine că poporul a ajuns la zicala: ,, Să faci ce zi ce popa,
nu ce face popa.” P. 126