Generalități[modificare | modificare sursă]

Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au

desăvârșit ruptura definitivă dintre cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri
ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc.). Această ruptură
a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.
Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică) condusă de Papă și
una oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de Patriarhul Constantinopolului. Din această
perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două Biserici. Fiecare dintre ele va încerca
să-și extindă aria de influență și să mărească numărul credincioșilor aflați sub ascultarea sa.
De asemenea, Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către bisericile
ortodoxe drept șef onorific, simbolic, al ortodoxiei. Este binecunoscută poziția de „Primul dintre
egali” pe care o are față de celelalte biserici autocefale aflate în deplină comuniune liturgică.

Schisma[modificare | modificare sursă]

Catalizatori[modificare | modificare sursă]
Tensiunile dintre est și vest au avut mai multe cauze:

 Leon al III-lea Isauricul a interzis venerarea icoanelor în secolul al VIII-lea. Această abordare a
primit numele de iconoclasm, și a provocat tensiuni puternice în Imperiul Bizantin, fiind respinsă
complet de papi;
 Inserarea în Apus a Clauzei Filioque în Crezul de la Niceea;
 Dispute în Balcani, Italia de sud și Sicilia, asupra cui avea jurisdicție în acele zone (biserica
apuseană sau cea răsăriteană);
 Titlul Patriarhului Constantinopolului de patriarh ecumenic, înțeles la Roma ca patriarh universal,
și, deci, disputat;
 Dispute asupra faptului că patriarhul Romei, papa, ar trebui să aibă o mai mare autoritate decât
ceilalți patriarhi;
 Conceptul cezaropapismului, o concentrare a puterii religioase și politice în mâinile aceleiași
persoane;
 După ascensiunea islamului, slăbirea relativă a influenței patriarhilor Antiohiei, Ierusalimului și
Alexandriei a dus la polarizarea politicii interne a Bisericii între Roma și Constantinopol;
 Anumite practici liturgice din Occident care erau considerate inovații nedorite în Orient, de
exemplu, folosirea pâinii nedospite pentru euharistie;
 Celibatul între preoții din Occident, obligatoriu, față de cel din Orient, unde oamenii căsătoriți
aveau, totuși, acces la funcții bisericești;
 Practica în Răsărit a Isihasmului , rugăciunea sincronizată cu ritmul respirator;