Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Facultatea de Teologie ,,Sfântul Andrei Șaguna”

Lucrare de Seminar
,,Geneza Decretului 410/1959”

Profesor îndrumător

Dr. Boicu Dragoș Studenți

Monahia Veronica

Maria Eduard Stefan

Chiril Popovici

Sibiu 2019

0
 Introducere

Creșterea și formarea călugărilor a rămas o prioritate a Bisericii, în vreme ce

puterea seculară a contestat acest tip de viețuire având drept pretext abuzurile și
neregulile înregistrate în mănăstiri. Încă din perioada împăratului Constantin al V-lea au
fost luate măsuri împotriva monahismului: a fost interzis celibatul, călugării au fost
izgoniți din mănăstiri, iar acestea au fost transformate în hanuri, cazărmi sau grajduri1.
Până la jumătatea deceniului al șaselea al sec. XX majoritatea sectoarelor în care
Biserica reprezenta o forță au fost anihilate și doar monahismul românesc rămăsese
singurul sector neatins încă atât de puternic, fiind privit ca o oază în marele deșert al
loviturilor primite de Biserică. Era firesc faptul ca regimul de factură sovietică să nu se
oprească la jumătatea drumului, mai ales că Securitatea începuse de mult timp să
evalueze viața din mănăstiri și chiar să aresteze o parte din monahii și monahiile a căror
activitate constituia un afront la adresa statului

Cauzele care au condus la adoptarea Decretului 410/1959

Mănăstirile au intrat în atenția Securității încă din 1948, motivele fiind două: 1)
pericolul care îl puteau reprezenta din punct de vedere politic – sprijinirea mișcării de
rezistență anticomunistă, adăpostirea de persoane ostile regimului - ; 2) cel spiritual,
mănăstirile constituind adevărate centre de menținere a credinței autentice, ceea ce nu
putea fi acceptat de un regim politic ateu. Astfel, autoritățile au elaborat un document ce
prevedea închiderea mănăstirilor și scoaterea călugărilor din aceste centre de rezistență
spirituală, fiind adoptat Decretul 410/28 octombrie 1959, cauzele principale fiind cele
două fenomene ”Rugul Aprins” și „Vladimirești„ care scoteau în evidență tot mai mult
potențialul și atracția pe care o exercita viața spirituală intensă. Aceste două fenomene au
avut înțelepciunea de a constitui un front comun pentru a revigora trăirea ortodoxă
autentică și pentru a se îmbogăți de darurile culturii ortodoxe române. În cadrul grupului
”Rugului Aprins” se discutau, în mod inevitabil, și probleme privind situația politică a
României. Comuniștii nu au putut fi indiferenți față de această mișcare care avea o tentă
profund mistică și culturală, ceea ce o făcea suspectă pentru autorități. În ceea ce privește
fenomenul ”Vladimirești” acesta era considerat un alt centru de răspândire a
misticismului religios care conform notelor informative ale vremii, strângea în jurul său
prin pelerinaje ”mii de credincioși stăpâniți de <dușmănie și nesupunere> față de regimul
comunist”. Alături de aceste acuzații, conducerea mănăstirii mai era învinuită de faptul că
ar fi acordat sprijin material și moral mai multor persoane urmărite de Securitate.2

Prevederile Decretului

La sfârșitul anului 1958, Departamentul Cultelor a elaborat un nou regulament al

mănăstirilor în care se prevedea că se exclud de la intrarea în monahism următoarele
categorii de persoane: persoane minore, persoane care nu au minimum 7 clase
elementare, persoanele care au săvârșit abateri de la regulile monahale, cele care au
1
Gabriel Alexe ”Cauzele iconoclasmului bizantin”
2
Pr. Drd. Ioan Șarpe – „Prigoana monahismului românesc în timpul regimului comunist – o încercare de
recontextualizare„ , Revista Teologică 1/2016, Mitropolia Ardealului, ed. Andreiana

1
suferit condamnări de drept comun, ”elemente contrarevoluționare”, precum și cei
cunoscuți cu ”manifestări dușmănoase” la adresa regimului comunist. În cadrul ședinței
Sf. Sinod al BOR din 15 dec. 1958, Dumitru Dogaru, secretarul general al
Departamentului Cultelor, a comunicat prevederile noului regulament cerând ca acestea
să fie aplicate.
În fața presiunilor autorităților, ierarhii s-au declarat ”în principiu de acord” cu
aceste măsuri. Însă, această atitudine a fost, de fapt, o amânare pentru a se căuta soluții de
rezolvare a problemei. Astfel, regulamentul a intrat în vigoare ”tacit”, abia la 4 aprilie
1959. Așadar, în urma verificărilor Securității trebuiau să plece din mănăstiri aproximativ
3000 de viețuitori. Patriarhul Iustinian a fost sigurul ierarh care a refuzat categoric să
accepte proiectul propus de reprezentantul Departamentului Cultelor.
Opoziția monahilor și a unora dintre ierarhi a făcut ca până la 1 noiembrie 1959
„doar„ 1200 de călugări să părăsească mănăstirile. Având în vedere faptul că numărul
călugărilor continua să fie mare, la data de 28 oct 1959 a fost emis Decretul 410 al
Prezidiului Marii Adunări Naționale, care completa Decretul nr. 177/1948 pentru regimul
general al cultelor religioase, astfel, era introdus articolul 71 care prevedea că pot intra în
monahism acele persoane care au studii teologice, dar și persoane fără studii teologice,
dar care îndeplinesc următoarele condiții: bărbații să aibă peste 55 de ani și femeile peste
50 de ani „dacă renunță la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătoriți și dacă
nu au obligații pe baza Codului familiei„.
La 1 ianuarie 1959, în România existau 224 de mănăstiri ortodoxe, iar în urma
Decretului au fost inventariate 194 de mănăstiri. În final, Securitatea estima că a reușit să
desființeze 92 de mănăstiri. După aplicarea Decretului 410 au fost arestați și condamnați
sau trimiși cu domiciliu obligatoriu acele persoane care au refuzat să renunțe la stilul de
viață monahal deși fuseseră excluse din mănăstire. Toți trebuiau să-și asume cât mai
vizibil condiția laică. Era interzisă purtarea veșmintelor monahale, a întâlnirilor fostelor
soboare sau frecventarea clădirii fostei mănăstiri. Minorii au fost încredințați părinților,
iar adulții erau încurajați să se căsătorească.
Prin grija patriarhului Iustinian mulți dintre monahi aveau calificări în diverse
meserii continuându-și, astfel, activitatea în întreprinderile și cooperativele comuniste. O
categorie aparte de monahi era reprezentată de cei care aveau proprietate în cadrul
mănăstirii. Aceștia fie au refuzat să plece, continuând să viețuiască în cadrul mănăstirii,
fie au preferat să-și demoleze casele. Situația cea mai grea au avut-o monahii în vârstă
care au fost scoși din mănăstire sub pretextul neștiinței de carte. Mulți nu aveau unde să
se îndrepte, iar pentru ei s-au făcut eforturi serioase pentru a rămâne în mănăstiri. În fapt,
majoritatea călugărilor care au fost scoși din mănăstiri au continuat să ducă, și în lume, în
mod discret, o viață monahală exemplară, așteptând momentul să poată reveni la vechile
vetre de sihăstrie.

Atitudinea patriarhului Iustinian față de Decretul 410

Principala opoziție față de prevederile decretului ”a manifestat-o patriarhul BOR

Iustinian Marina. El a întreprins o serie de manevre și acțiuni pentru compromiterea
hotărârii luate, astfel: față de alți conducători ai Bisericii și călugări cu care a venit în
contact, Patriarhul Iustinian și-a manifestat deschis intenția de a nu recunoaște hotărârea
Sinodului, explicând-o ca fiind o măsură a statului și nu a Bisericii, contravenind

2
regulilor canonice. Pe unii călugări care urmau să plece din monahism i-a îndemnat să
facă cereri pentru a rămâne mai departe în mănăstiri, cereri pe care le-a aprobat personal;
sub pretextul înființării unor ateliere bisericești a căutat să concentreze un grup de
călugărițe care urmau să iasă din monahism la mănăstirea Dealul, care la acea dată nu
mai era locuită de călugări; folosindu-se de faptul că unele călugărițe dintre cele care
urmau să fie scoase din monahism erau proprietarele unora din încăperile mănăstirilor
respective, patriarhul Iustinian le-a indicat să rămână pe mai departe în locuințele lor„ 3.
De asemenea, patriarhul s-a folosit de statutul de monument istoric al unor mănăstiri,
menținând în acestea viețuitori sub pretextul îngrijirii și punerii în valoare a obiectivelor
istorice.

Efecte și urmări

Aplicarea prevederilor Decretului 410 a durat mai mulți ani. În 1963 când
problema monahală a fost rezolvată, autoritățile estimau că au mai rămas în mănăstiri
doar 2000 de monahi. Ceea ce s-a spus mai puțin a fost faptul că procesul de revenire a
început imediat după aplicarea decretului. Biserica a folosit orice oportunitate pentru a-i
reintegra pe cei alungați din mănăstiri, majoritatea covârșitoare a lor păstrându-și și în
lume stilul de viață monahal. Acest lucru contrazice flagrant afirmațiile regimului
comunist privind ”oportunismul”, ”decadența” și ”ignoranța” celor care apucaseră calea
mănăstirii și demonstrează vitalitatea, autenticitatea și bazele sănătoase ale monahismului
ortodox din acei ani.

Concluzii

Prevederile Decretului 410 au reprezentat o lovitură grea pentru monahismul

românesc, reprezentând încă de la adoptare o prevedere neconstituțională raportat chiar la
Constituția din anul 1952 care garanta libertatea și autonomia cultelor. El este o dovadă a
îngrădirii libertății de credință pe care o impunea regimul comunist ca politică de stat.
Abrogarea prin Legea 172/2002 a Decretului nr. 410/1959 din cauza demersurilor
repetate ale patriarhului Teoctist este o consecință firească a inaplicabilității sale după
1990 și o recunoaștere oficială a caracterului său arbitrar și abuziv.4

3
Ziarul ”Lumina”, nov. 2009
4
www.basilica.ro

3
 BIBLIOGRAFIE

1. Pr. Drd. Ioan Șarpe – „Prigoana monahismului românesc în timpul regimului

comunist – o încercare de recontextualizare„, Revista Teologică 1/2016, Mitropolia
Ardealului, ed. Andreiana, pag. 159-178
2. Ziarul „Lumina„, nov. 2009
3. www.basilica.ro