-Lucrare de seminar-

Biserica Ortodoxă română pe vremea Domnitorului Alexandru Ioan

Cuza

Pr.lect.univ.dr. Dorinel Dani

Student: Băițan Alexandru Ionuț

Baia mare 2021

 Introducere

După revoluția din 1848 un eveniment de seamă în istoria țării noastre a fost
unirea din 1859 a celor două principate Moldova și Muntenia într-un singur stat
România punânduse bazele statului român modern.

La realizarea unirii din 1859 și-au adus contribuția și slujitori ai bisericii

ortodoxe din Muntenia și Moldova. Cei doi mitropoliți de atunci Nifon Rusescu al
Țării Românești și Sofronie Miclescu al Moldovei au fost președinți ai divanurilor
ad-hoc din 1857 în care s-a cerut unirea celor două principate precum și președinți
ai adunărilor elective care au ales pe Cuza ca domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859
și apoi al Țării Românești pe 24 ianuarie 1859.

După realizarea unirii principatelor române în viața bisericească au avut loc

o seamă de reforme care au dus la schimbări profunde în viața bisericii din noul
stat România. Primele schimbări s-au produs în însăși ierarhia bisericească. În
urma unirii existau două scaune mitropolitane la București și Iași fiecare cu
eparhiile sufragane Râmnic, Buzău, Argeș și Roman și Huși. La 19 iunie 1859
guvernul a numit pe arhimandritul Dionisie Romanov ca locțiitor de episcop la
Buzău. În noiembrie 1864 printr-un decret domnesc s-a înființat episcopia Dunării
de Jos încredințată arhiereului Melchisedec Ștefănescu ca locțiitor. Până în 1865
majoritatea scaunelor vlădicești erau ocupate de locțiitori excepție făcând scaunul
mitropolitan din București și cel episcopal de la Râmnic. În 1859 guvernul a
hotărât trecerea în administrarea ministerului cultelor a averii unor mănăstiri
neînchinate: Neamț, Secu, Agapia, Văratic, etc1.

1
Curs Istoria Bisericii Ortodexe române, p 65
Primele schimbări în viața Bisericească

Realizarea marelui act al unirii Principatelor, prin alegerea lui Alexandru

Ioan Cuza ca donmitor în Moldova (5 Ianuarie 1859) și în Țara Românească (24
Ianuarie 1859) a deschis calea unor prefaceri profunde în viața politică, socială,
economică și culturală a statului național român modern. Cum era și firesc, au avut
loc o seama de reforme și în Biserică absolut necesare în acele vremuri care au dus
la schimbări, uneori chiar și tulburări în mersul vieții Bisericești din noul stat.

Așa cum până la unire, cele două principate formau două țări separate, tot
așa și Biserica era alcătuită în două unitati canonice de sine stătătoare, cu
organizația și ierarhia lor aparte.

O prima masură luată de guvernul lui Alexandru Ioan Cuza, a fost numirea
arhimandritului Dionisie Romano ca locțiitor de epscop la Buzău în locul lui
Filotei Mitropolitul i-a refuzat însă hirotonia întru arhiereu acest act săvărșindu-se
abia către sfârsitul anului 1862 la Iași. Măsuri și mai energetice și de înțeles
general Bisericesc s-au luat însa în Moldova. Astfel în vara anului 1859 averile
mănăstirilor chinoviale, Neamț, Secu, Agapia , Văratec și Vorona au fost tecute în
administrarea Ministerului Cultelor. Totodată s-au desfințat atelierele mănăstirești,
s-au luat tipografiile de la Neamț și de la Mitropolie s-au instituit comitete
administrative pe lângă egumeni, întocmindu-se bugete pentru fiecare mănăstire.

La 16 august 1860 printr-o adorantă domnească s-au desfințat mănăstirile

Dorjlești si Zagavia precum și 31 de schituri din Moldova. Viețuitorii lor au fost
asezate la alte mănăstiri Bisericile au fost prefăcute în Biserici de mir, iar în
clădirile din jur s-au înfințat scoli sătesti, iar în a doua, asezăminte de asistența
socială. Măsuri asemănătoare s-au luat și în Țara Românească unde mai multe
mănăstiri și schituri au devenit Biserici de mir, iar în clădirile lor s-au școli și
asezăminte de asisțentă socială2.

În fața acestor schimbări mitropolitul Sofronie și-a ridicat glasul în mai

multe rânduri. Urmarea acestor protește a fost înlîturarea sa din scaunul
mitropolitan. Încă în ziua de 23 august 1860 cu prilejul receptiției care avut loc
după întoarcerea lui Alexandru Ioan Cuza de la Constantinopol domnitirul a
adresat mitropolitului în public o aspra mustrare învinuindu-l de nesupunerea
clerului înalt față de măsurile luate de guvern în această epocă de tranziție de
împotrivirea sa la pedepsirea unor călugări nevrednici de chemarea lor de refuzul
de a participa la serbarea zilei onomastice a Domnului de abuzul despărțirilor
făcute de Dicasteria mitropoliei.

În urma acestor grave învinuiri la 7 noiembrie 1860 mitropolitul Sofronie a

fost suspendat din funcțiile sale și trimis în surghiun în mănăstirea Slatina. Se
instituia totodată un complet de judecată alcatuit din 12 arhierei din ambele
Principate, pentru judecarea acestor ilegalități. Ca locțiitor de mitropolit a fost
numit arhiereul Meletie Racoviță Sardeon, înlocuit la scurt timp cu Chesarie
Răsmeriță Sinadon care a cârmuit mitropolia până în 7 mai 1863. Suspendarea
mitropolitului Sofronie a dus la caderea guvernului Kogalniceanu (17 ianuarie
1971). În ziua următoare Sofronie a facut Paretisis din scaunul cel ocupase. Noul
guvern a fost condus de Anastasie Panu a propus să se primească demisia
mitropolitului și să înceteze orice proces sau urmărire din partea guvernului ceea
ce domnul a acceptat3.

2
Pr.prof Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe române, volumul 3, tiparita cu binecuvantarea Preafericitului
parinte Iustin patriarhul Bisericii ortodoxe române, editura institutului Biblic si de misiune al BOR Bucrrești- 1981,
pp 113-114.
3
Ibidem p115.
Secularizarea averilor mănăstirești

Dacă aceste măsuri ale Guvernului lui Alexandru Ioan Cuza au dat naștere la
unele nemulțumiri și tulburări, în schimb, o altă lege a sa a fost de mare folos țării
și Bisericii. Este vorba de secularizarea averilor mănăstiresti Se știe că din cauza
situației grele în care se aflau Bisericile Ortodoxe de limbă greacă din Imperiul
Otoman, domnii români au început, încă din secolul al XVI-lea, să închine unele
din locașurile ridicate și înzestrate de ei mănăstirilor din Muntele Athos și Muntele
Sinai sau Patriarhiei din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, precum
și altor așezăminte ortodoxe din Răsărit. O parte din veniturile acestor mănăstiri
era deci hărăzită pentru întreținerea și ajutorarea clerului grec din Răsărit. Cu
timpul, din cauza nepăsării și lăcomiei călugărilor greci, dar mai ales a egumenilor,
care aveau în administrare mănăstirile închinate, acestea au ajuns într-o stare
deplorabilă. Din aceste motive, în cursul secolului al XIX-lea, s-au încercat în mai
multe rânduri măsuri de îndreptare, dar fără succes. Problema a putut fi rezolvată
definitiv, abia în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, în tot cursul
anului 1863 s-au luat diferite măsuri împotriva egumenilor și călugărilor greci:
interzicerea săvârșirii slujbelor în grecește, cu excepția a trei biserici în toată țara,
destituiri de egumeni acuzați de felurite abateri, interzicerea tăierii pădurilor
mănăstirești, dispoziția ca încasarea veniturilor mănăstirilor să o facă statul. Se
înțelege că în fața atâtor măsuri energice, care loveau grav în interesele bănești ale
Locurilor Sfinte, acestea nu puteau rămâne nepăsătoare. Dar toate protestele lor au
rămas fără nici o urmare. La 13/25 decembrie 1863, Guvernul lui Cuza, condus de
Mihail Kogălniceanu, ministru al Cultelor fiind scriitorul Dimitrie Bolintineanu, a
depus în Camera Deputaților un proiect, prin care se hotăra secularizarea tuturor
averilor mănăstirești, fie închinate, fie neînchinate. Proiectul a fost admis cu mare
entuziasm în aceeași zi. Prin aceeași lege, egumenii greci mai erau indatorați să
restituie statului toate obiectele de artă și documentele mănăstirior.

În felul acesta a intrat în patrimoniu statului un sfert din întreg teritoriul țării,
stăpânit până atunci în cea mai mare parte de străini. Legea secularizării a produs o
mulțumire generală în întreaga țară, înlăturându-se stăpânirea și abuzurile unor
străini, reușindu-se ca în anul următor să se facă împroprietărirea țăranilor clăcași.
Trebuie amintit că prin reforma agrară din 1864 s-au dat și bisericilor parohiale
câte 8,5 ha de pământ, acolo unde era cu putință4.

Reformele religioase ale lui Al. I. Cuza

Pe lângă reformarea învăţământului teologic şi secularizarea averilor

mănăstireşti care avea ca scop reforma agrară, voievodul unirii a luat şi alte măsuri,
câteodată dure, alteori foarte oportune pentru acea vreme. O primă măsură
privitoare la viaţa eclesiastică din Principate în perioada la care ne referim, „de astă
dată bună şi demnă de toată lauda”5 , a fost şi hotărârea ca slujbele din bisericile
ortodoxe din România să se facă numai în limba vorbită de popor5.

La 15 martie 1863, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Christian Tell,

a înaintat Consiliului de miniştri un referat în care se semnalau unele nereguli
referitoare la limba folosită în cultul Bisericii Ortodoxe Române. În foarte multe

4
4Marius Constantin Popescu, Biserica-Ortodoxa-R-Din-Timpul-Lui-Cuza.

5Ovidiu Iacob, Reformele religioase ale lui Alexandru Ioan Cuza, p2

5
biserici, mai ales în mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, limba utilizată în cult
era cea grecească. Istoricul A.D. Xenopol spunea despre această chestiune:„una din
cele mai mari ruşini şi înjosiri a Ţărilor Române era întrebuinţarea limbii greceşti
în săvârşirea cultului. De mult se protestase contra acestui abuz, dar nimeni nu
îndrăznise până atunci să-l dezrădăcineze.

După două zile, la 21 martie 1863, mitropolia a comunicat egumenilor şi

protoiereilor hotărârea ca slujbele să se săvârşească numai în limba română. La fel
au procedat şi episcopiile de Buzău şi de la Huşi12. Aceleaşi ordine referitoare „la
toate bisericile şi mănăstirile” le dădea şi locotenentul de mitropolit al Moldovei,
Calinic Miclescu. În îndeplinirea dispoziţiilor chiriarhiei, protopopii trebuiau să fie
„cu de aproape priveghere” şi să semnaleze „cea mai mică abatere”. Porunca
ierarhului a fost dusă la îndeplinire, protoiereii înştiinţându-i pe preoţi despre
îndatorirea de a se supune hotărârii domneşti referitoare la folosirea limbii române
în cultul bisericesc6.

6
Ibidem p3
 Concluzie

Analizând legile care reglementau problemele bisericești date de domnitorul

Alexandru Ioan Cuza, constatăm că ele erau foarte progresiste pentru acel timp,
fiind cerute de însăși schimbările adânci petrecute în viața țării. Numirea ierarhilor
prin decret nu era ceva nou, căci în trecut au fost cazuri când domnii țării puneau în
scaunele vlădicești pe cei care îi considerau vrednici. Legea pentru obligativitatea
limbii române în toate bisericile țării, grija pentru seminarii și pentru starea
materială a clerului, înființarea noii Episcopii a Dunării de Jos, arată că domnul
Unirii avea cele mai bune sentimente față de Biserică. În ce privește secularizarea
averilor mănăstirești, aceasta se înscrie prin marile înfăptuiri ale domniei lui
Alexandru Ioan Cuza, cu urmări binefăcătoare și pentru Biserică, dar mai ales
pentru țară și cetățenii ei.

Bibliografie

1. Curs Istoria Bisericii Ortodexe române.

2. Pr.prof Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe române, volumul 3,
tiparita cu binecuvantarea Preafericitului parinte Iustin patriarhul Bisericii
ortodoxe române, editura institutului Biblic si de misiune al BOR București-
1981
3 Marius Constantin Popescu, Biserica-Ortodoxa-R-Din-Timpul-Lui-Cuza.
4 Ovidiu Iacob, Reformele religioase ale lui Alexandru Ioan Cuza.