Legislaţia bisericească a Principatelor Unite în

vremea lui Al. I. Cuza (1859-1866)

Preot drd. IULIAN PETRESCU’

Realizarea marelui act al Unirii Principatelor, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
ca domn în Moldova (5/17 ianuarie 1859) şi în Ţara Românească (24 ianuarie/5
februarie 1859), a deschis calea unor schimbări profunde în viata politică, socială,
economică şi culturală a statului naţional român modern.
Această însemnată dată din istoria ţării noastre a găsit în fiecare principat
românesc câte o Biserică de sine stătătoare, cu organizarea şi ierarhia ei aparte. In
Ţara Românească, pe lângă Mitropolia Ungrovlahiei, cu sediul la Bucureşti, mai
erau episcopiile de Râmnic, Buzău şi Argeş, iar în Moldova, în afară de Mitropolia
din Iaşi erau episcopiile de Roman şi Huşi. 2
Chiar în anul alegerii sale, Al.I. Cuza şi guvernul din Moldova, condus de
Mihail Kogălniceanu, pe motiv de proastă chivemisire, a dispus luarea averilor
câtorva din mănăstirile moldoveneşti. Spre constatarea unor astfel de neregularităţi,
în vara anului 1859, o comisie special înfiinţată a cercetat mănăstirile: Agapia,
Adam, Neamţ, Secu, Văratec şi Vorona, cărora le-a inventariat toate bunurile.
Constatările făcute au fost defavorabile pentru conducerile lor. 3 Din această pricină
li s-au luat unele din bunuri, precum şi actele şi lucrurile privitoare la administrarea
bisericească a averilor, li s-au desfiinţat atelierele, li s-au vândut vitele, stupii, li s-a
instituit pe lângă egumen câte un comitet administrativ, li s-au făcut şi li s- au trecut
în buget state “în marginile strictului necesar" şi li s-au pus proprietăţile sub
administrarea Ministerului Cultelor ca şi a celorlalte mănăstiri. 4 Aceasta a
reprezentat un preludiu al secularizării de mai târziu.
în septembrie 1859, mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu a scris
domnitorului, protestând împotriva “actului arbitrar al guvernului', care, prin luarea
averilor mănăstirilor “vătăma drepturi bisericeşti".

' Doctorand, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

1
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.III. Bucureşti 1994, p. 109.
2
Nicolae Dobrescu, Studii de istoria Bisericii Române contemporane, voi I, Istoria Bisericii din România
(1850-1895), Bucureşti 1905, p. 99.
3
Pr. Niculae Şerbănescu, 150 de ani de la naşterea lui <4. /. Cuza., în B.O.R.,1970, nr3-4. p. 355.

Nicolae Dobrescu, op.cit. p. 100.

177
 Scrisoarea i-a fost înapoiată prin Ministerul Cultelor, care, totodată, l-a şi avertizat
că dacă nu se va “mărgini cu aceasta", domnitorul îl va trata ”ca pe un călugăr de
rând'.5 în martie 1860, el şi-a îndreptat protestul către Adunarea ţării, căreia, plin de
amărăciune, îi va arăta toate încălcările pe care guvernul le-a săvârşit treburilor
bisericeşti. Nici această acţiune nu a avut rezultatul dorit.
La 16 august 1860, prin ordonanţă domnească, s-au desfiinţat Mănăstirile
Doljeşti şi Zagavia, precum şi alte 31 de schituri moldoveneşti. Vieţuitorii acestor
mănăstiri şi schituri, socotiţi că sunt “călăgăriţi în contra canoanelor" şi că au “o
purtare abătută de la morală', au fost duşi în alte mănăstiri, iar bisericile şi
acareturile din jurul acestora au devenit biserici de mir şi respectiv “ospicii pentru
cerşetori invalizi (■■■), şcoale săteşti sau asemenea aşezăminte de folos obştesc".6
Două luni mai târziu, pe 19 octombrie 1860, Cuza Vodă a promulgat legea "relativă
la tacsa de transmitere asupra proprietăţilor aşezămintelor publice", prin care se
prevedea, printre altele, perceperea “pe seama guvemuluC', a unei taxe de 10 % pe
an asupra venitului net al “proprietăţilor nemişcătoarei...]ale mitropoliţilor,
episcopilor mănăstirilor închinate şi neînchinate cu metoaşele lor, al chinoviilor,
mănăstirilor şi bisericilor de sub diferite tutele (...), al seminariilor, precum şi al
oricărui alt aşezământ de binefacere”.7 La început aceasta măsură s-a aplicat numai
în Moldova. Prin legea din 31 martie 1862, efectele au fost extinse la proprietăţil e
din “ambele părţi ale Principatelor Unite"?
Tinzându-se “la desăvârşirea sechestrare a averilor bisericeşti, administrate
de Ministerul Cultelor" al cărui venit se aduna la Casa Centrală, în acelaşi an, 1860,
printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 19 octombrie, votat de Adunare şi
întărit de domnitor, Casa Centrală s-a “întrunit cu Casa Ministerului de Finanţe", şi
s-a hotărât ca venitul mănăstiresc să intre direct în vistieria ţării. 9
în faţa unor astfel de măsuri, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a
continuat să protesteze. Acest lucru l-a silit pe domnitor să-şi impună autoritatea,
făcându-1 pe înaltul ierarh să înţeleagă că “dacă în treburile bisericeşti el este
suveran”, în “cele lumeşti, nu poate fi decât ascultător şi supus".10 Cu prilejul
recepţiei de pe data de 23 octombrie 1860,

5
lbidem, p. 101.
6
Nicolae Dobrescu, op.cit., p. 100.
7
Niculae Şerbănescu, op.cit., p. 356.
s
Ioan M. Bujoreanu, Collefiune de legiuirile României vechi şi noi. Bucureşti, 1873, p. 1251.

5
Monitorul Oficial, nr. 252 din 24 oct. 1860.
10
Niculae Şerbănescu, op.cit, p. 357.
cu ocazia întoarcerii sale de la Constantinopol, Al.I. Cuza, într-o fulminantă
alocuţiune ţinută la palatul domnesc din Iaşi, în faţa tuturor dregătorilor ţăr ii, s-a
adresat şi mitropolitului, zicându-i: "Prea Sfinte mitropolite, Ţeara v-flM încredinţai
toiagul arhipăstoresc, pentru ca să o conduceţi pe calea moralei şi a mîntuirei sufleteşti.
Eu sînt sigur că Prea Sfinţia Voastră aveţi conştiinţa acestor mari şi frumoase datorinţi,
însă sînteţi rău încongiurat, râu sfătuit; şi consiliarii Voştri Vă conduc pe o cale
nepotrivită nici cu demnitatea Bisericii, nici cu interesele statului. De un timp încoace
clerul înalt a părăsit cu totul misia sa. Relaţiile sale cătră puterea civilă din zi în zi devin
mai necuviincioase. în loc ca clerul să fie cel întîi a da exemplul respectului către lege şi
autoritate, el s-a pus în stare de revoltă. Şi astăzi, în această epocă de transiţie, cînd mai
presus de toate, avem trebuinţă de ordine şi de linişte, clerul provoacă la anarhie. Şi ca
domn şi ca creştin, Noi nu vom mai tolera o asemenea stare de lucruri jăcuitoare
fericirei şi progresului ţării. Trebuie în viitor ca căpiţele cele mai îndărătnice să se
supună legei.
Am multe rezone pentru a Vă adresa aceste cuvinte. Vi le voi spune cu francheţă
(...)”.
Motivându-şi energica apostrofare, în continuare, domnitorul a amintit
mitropolitului cum “totdeauna s-a opus încercărilor miniştrilor de a introduce morala
şi disciplina în mînăstiri", cum la aceasta el “a răspuns prin cărţi de afurisenie, care au
provocat revolte între călugări”, cum a protestat când guvernul a pedepsit pe
răzvrătiţi, cum s-a opus la destituirea stareţului Mănăstirii Neamţ, - care, în urma
unei anchete mixte, fusese “găsit vinovat de mai multe încălcări” şi cum
el,mitropolitul, “în doi ani de-a rândul, se ferise a serba ziua onomastică a
domnitorului," plecând de la reşedinţă. “Ca simplu individ -continuă Vodă Cuza - eu
nu cer, eu n- am trebuinţă de rugăciuni de comandă şi făcute fără voie, însă, ca şeful
statului, cerem şi pretindem ca mitropolitul Moldovei să se roage pentru domnul
românilor”.11
După aceea, a acuzat pe mitropolit pentru abuzul “despărţeniilor casnice “în
care toate legile şi cele dumnezeieşti şi cele omeneşti, s-au călcat în picioare" de
dicasteria Prea Sfinţiei Voastre, care, pe atunci judeca astfel de pricini.
După această discuţie, Mitropolitul Sofronie Miclescu, pentru “abuzul ce au
făcut de puterea sa spirituală”12, a fost suspendat din funcţie, a fost dat în judecată şi
trimis în surghiun la Mănăstirea Slatina (decretul de

" Niculae Dobrescu, op. cit., p. 102.

* Nicolae Şerbănescu, op.cit, p. 357.
suspendare, datat pe 7 noiembrie 1860 13).
Pentru judecarea abuzurilor, pe temeiul art. 413 din Regulamentul Organic,
prin aceeaşi Ordonanţă Domnească, s-a instituit un complet de judecată compus din
12 arhierei din ambele Principate Unite, iar pentru “îndeplinirea îndatoririlor de
mitropolit “ a fost numit “rugătorul nostru iubitorul de Dumnezeu arhiereul Meletie
Sardion, cu atribuţiile ficsate pentru asemene locotenenţă, prin ofisul Domnului Ghica,
nr. 27, din anul 1849''}*
Pornind îndeplinirea prevederilor domneşti, guvernul Moldovei a început
constituirea completului de judecată. în acest scop, la 1 decembrie 1860, A.
Romalo, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunilor Publice din Moldova, a scris
mitropolitului Nifon la Bucureşti, anunţându-i măsurile care au fost luate împotriva
mitropolitului Sofronie Miclescu, cerându-i să trimită la Iaşi patru arhierei pentru a
completa numărul de judecători ceruţi de lege şi propunându-i să fie preşedintele
tribunalului de judecată, sau - în cazul refuzului - să delege pe alt arhiereu muntean,
“în care are încredere"}5
Ziua pentru începerea judecăţii s-a fixat pe 15 februarie 1861. 16 între timp,
lucrurile au luat o altă întorsătură. Pe 7 decembrie 1860, Mihail Kogălniceanu a
adus cazul mitropolitului Sofronie în faţa Adunării Elective din Moldova şi aceasta
a încuviinţat ca acest caz să “se trimeată spre a fi studiat de o comisiune de cinci
membri17, aleşi din sînul ei”.is
După întocmire, raportul acesteia a fost citit de Lascăr Catargiu în şedinţa
Adunării din ziua de 17 ianuarie 1861. Prin acesta se aduceau “acuzaţiuni foarte
grave" guvernului care suspendase pe mitropolit. 19

13
Monitorul Oficial, nr. 45 din 7 nov. 1860. Un exemplar tipărit din ordonanţa domnească n.31, din 7
nov. 1860, privitoare la suspendarea mitropolitului Sofronie Miclescu se află în Arhiva veche a
Mitropoliei Ţării Româneşti, Bucureşti, Mănăstirea Antim, Dosar nr. 125 (f. 119/1860).

14
Monitorul Oficial, nr. 45 din 7 nov. 1860. Cererea pentru numirea a patru arhierei care să meargă în
Moldova pentru a compune Sinodul întocmit pentru judecarea mitropolitului Sofronie Miclescu, se află
în Arhiva Veche a Mitropoliei Ungrovlahiei, (.Dosar 125, f.2).
15
Arhiva Veche a Ungrovlahiei, Bucureşti, manastirea Antim, (Dosar 125, f.l). între timp murind
arhiereul Ghenadie Tripoleos din Moldova la 16 ianuarie 1861, Ministrul Cultelor de aici A. Romalo, cu
telegrama nr. 415, cerea mitropolitului Nifon să trimită încă un arhiereu pe lângă cei patru solicitaţi în
decembrie 1860 (Ibidem, f. 16).
16
Ibidem, f. 15.
17
Comisia Adunării a fost aleasă în şedinţa din 9 dec. 1860 şi din ea făceau parte: R. Roseti, D. Comea,
L.Catargiu, G.Cuciureanu şi C. Catargiu (Suplement extraordinar al Monitorului Oficial), ce cuprinde
Procesele-verbale ale Adunării Elective din Moldova Sesiunea 1860-1861, procesul verbal nr. IV din 9
dec. 1860, p. 22, col.2.
18
Ibidem, Procesul verbal nr. III din 7 dec. 1860, p. 10.
19
Ibidem, Procesul Verbal nr. XIII din 20 ian. 1861, p. 140, col.2.

180
 Deosebirea de păreri dintre concluziile raportului Comisiunii Adunării Elective şi
guvernul lui Mihail Kogălniceanu, a dus la căderea acestuia, care, chiar în ziua în
care Adunarea a ascultat raportul, şi-a dat demisia.20
Pe 18 ianuarie 1861, mitropolitul Sofronie Miclescu a trimis Domnitorului
un “paretisis”. Domnitorul l-a primit pe 19 ianuarie 1861 şi 1- a “recomandat în
deliberaţiea” Consiliului de Miniştri, condus acum de Anastasie Panu, care, la rândul
său, chiar în aceeaşi zi, prin raport special, a propus ca “să se încuviinţeze retragerea
Prea Sfinţiei Sale de la funcţiunea de mitropolit" şi ca “orice proces sau urmărire din
partea guvernului contra Prea Sfinţiei Sale să se curme"?1
Tot pe 19 ianuarie 1861, domnitorul a aprobat “propunerea” şi, în acelaşi
timp, a îngăduit ca “în retragerea sa în vieaţa sa privată’, mitropolitul Sofronie
Miclescu "să conserve titlul de mitropolit, putînd a rezida ori unde ar voi'’." Totodată,
prin aceeaşi rezoluţie, el a dispus ca, Consiliul de Miniştri “să încunoştiinţeze
Camera” despre această retragere şi să-i “cheme luarea aminte asupra serviciilor Prea
Sfinţiei sale în curs de 35 ani, ca episcop şi ca mitropolit, spre a i se încuviinţa o pensie
pînă la sfîrşitul vieţii sale; potrivită cu rangul şi poziţia ce au ocupat”. Camera s-a
conformat şi a acordat mitropolitului demisionat o pensie anuală de 2400 galbeni. 23
La 31 ianuarie 1861, noul ministru al Cultelor din Moldova, G. Cuciureanu,
a anunţat la Bucureşti, Mitropoliei 24 şi Ministerului Cultelor, noua situaţie a
mitropolitului Sofronie Miclescu. După aplanarea conflictului său cu conducerea
statului, bătrânul prelat moldovean n-a mai trăit decât câteva luni, căci la 18 mai
1861 şi-a dat obştescul sfârşit. A fost

20
lbidem, p. 142, col.l.
21
Iată rugămintea sa: „Prea înălţate Doamne, din locuinţa Monastirei Slatinei, unde mă aflu petrecînd bolnav şi necăji
socotind că sfârşitul vieţii mele cele amărâte se apropie, scurgându-se sănătatea mea din zi în zi şi cugetul în singuratica me
locuinţă, cu durere, vin, Prea înălţate Doamne, a vă ruga ca să binevoiţi a încuviinţa retragerea mea din Scaunul Mitropoli
Moldovei; şi luînd în consideraţie neobositele mele slujbe, ce în curs de 35 de ani am făcut statului, în care timp puteţi si ngur
mărturisi, că nu am refuzat concursul meu la toate lucrările privitoare către naţie, vă mai rog. Prea înălţate D oamne, ca să-m
fie învoită locuinţa mea în Capitalie, unde, din pricina boalei mele hronice ce sufăr, sînt silit a fi lingă doctorul în cari le a
toată încrederea a mă căuta, ca unul ce-mi cunoaşte toată boala mea: şi cu toată smerenia sînt al înălţimei Voastre căt
Dumnezeu rugător Sofronie, Mitropolitul Moldovei. 1861 ianuarie 18, Monastirea Slatina” (cf. Niculae Şerbănescu, op.cit..
358).

~ Suplement extraordina..., proces verbal nr. X, p. 106.

23
lbidem, Proces-verbal, nr. XIII din 20 ian 1861, p. 140.
24
Adresa nr. 903 din 31 ian. 1861 (înreg. la Mitropolie sub nr. 566 din 16 feb. 1861), Arhiva Veche a
Ungrovlahiei (Dosar 125, f. 17).

181
 înmormântat la Mănăstirea Neamţ. 25
în anul 1859, guvernul din Moldova, condus de Mihail Kogălniceanu a
început să se ocupe şi de şcolile teologice. La 15 decembrie 1859, în Moldova, el a
desfiinţat şcolile catehetice, pe care le-a unit cu cele primare. Prin aceasta, a
crescut prestigiul seminariilor - rămase singurele instituţii de “preparare a cleruluC’
- şi, totodată, s-a “curmat şi abuzul hirotonisiţilor de candidaţi ignoranţi”. Mai târziu,
seminariile au fost luate “sub conducerea directă a Ministerului Instrucţiunei”, care a
început să le reorganizeze şi să facă unele reforme. 26
O primă reformă a fost înfăptuită la începutul anului 1860, când Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost condus de Mihail Kogălniceanu. Reforma a
fost întocmită de o comisie special constituită, din care făceau parte şi membrii ai
clerului. Potrivit prevederilor reformei, cele trei seminarii din Moldova - Socola
(Iaşi), Roman şi Huşi - aveau cursuri inferioare, iar cel de la Socola avea şi cursuri
superioare.27 Cursurile inferioare, în ceea ce priveşte programa, au fost egalate cu
cele ale gimnaziilor, având însă în plus o seamă de materii religioase. Cursurile
superioare, “pe lîngă materiile teologice şi filosofice, mai aveau limbile clasice, limbile
modeme, ştiinţele matematice, ştiinţele reale: fizica, chimia, cosmografia; ştiinţele
practice: agronomia şi medicina populară’.28 După această organizare s-au condus
seminariile din Moldova până în anul 1864, când, şi lor şi celor din Ţara
Românească, li s-au creat o altă situaţie.
în anul 1859, la Seminarul de la Socola a funcţionat şi o Facultate de '
Teologie, care în anul următor, 1860, când s-a înfiinţat Universitatea din Iaşi a fost
socotită printre facultăţile acesteia. în noua situaţie, ea şi-a deschis cursurile la 26
octombrie 1860, având înscrişi în anul I de studii 14 studenţi. Ca profesori, la
început, a avut doar pe arhiereii Filaret Scriban şi Vladimir Irinupoleos. Mai târziu,
acestora li s-au adăugat - numai pentru puţin timp - şi arhimandritul Melchisedec
Ştefanescu, cel care în anul 1860 a primit sarcina de a întocmi un “program pentru
împărţirea pe ani a materiilor” de învăţământ de la această facultate.
Durata acestei Facultăţi a fost scurtă. Zilele existenţei ei de abia au putut
ajunge anul 1864, când din motive necunoscute i s-a suprimat bugetul, iar în noua
lege asupra “Instrucţiunei” din 25 noiembrie 1864 nu a mai

J5 Niculae Şerbănescu, op.cit., p. 359.

‘6 Nicolae Dobrescu. op.cit., p. 145.
Comisia a fost constituită la 8 noiembrie 1859 şi din ea făceau parte şi Filaret Scriban, Iosif
Bobulescu, Gh. Apostoleanu şi Teodor Veisa (conf. Pr. Mihai Mănucă, Facultatea de Teologie din
Iaşi 1860-1864, în B.O.R., 1960, nr. 3-4, p. 876).
"* V.A Urechia, Istoria Şcoalelor voi. III, Bucureşti, 1894, p. 233.
‘9 Pr. Mihai Mănucă, op.cit., p. 896-897.

182
 figurat.30
Şi guvernul din Ţara Românească s-a preocupat de seminarii, care pe atunci
erau în număr de patru; câte unul de fiecare eparhie: Bucureşti, Râmnic, Buzău şi
Argeş. In privinţa duratei cursurilor şi a programei de învăţământ, aceste seminarii
erau inferioare celor din Moldova, căci nu aveau decât cursuri inferioare, iar
programa, în comparaţie cu cea a seminariilor din Moldova, era mai redusă,
lipsindu-i studiul “dezvoltat al limbii române,” studiul limbilor franceză, latină şi
greacă, studiul matematicii (geometria şi algebra), istoria universală, mineralogia,
geologia, desenul şi chiar “muzica vocală”.31
La sfârşitul anului 1859, Ministerul Cultelor din Ţara Românească, a propus
Mitropoliei infiinţarea unei comisii care să meargă pe la seminarii şi să verifice
starea lor spre a lua măsurile necesare pentru îmbunătăţirea sistemului de
învăţământ. Ministerul a hotărât ca revizor să fie Georşe Rîureanu, iar din partea
Mitropoliei protosinghelul Inochentie Chiţulescu. 3"
La sfârşitul lunii decembrie 1859, comisia mai sus menţionată, a verificat
starea seminariilor Episcopiilor din Râmnic, Argeş şi Buzău. La 19 ianuarie 1860,
protosinghelul Inochentie Chiţulescu a înaintat Mitropoliei concluziile verificării.
Din constatările comisiei a reieşit că starea seminariilor “se află incapabilă” de a le
“satisface trebuinţele”.33
Constatările comisiei au îngrijorat şi conducerea de stat. Din acest motiv, la
3 august 1860, Adunarea legislativă a Ţării Româneşti a hotărât ca administraţia
seminariilor să treacă la Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunei Publice. 34 La
propunerea Consiliului de Miniştri, această măsură a fost întărită de domnitor şi, ca
urmare, la 20 august 1860, noul ministru al Cultelor, V. Boerescu a comunicat-o
Mitropoliei. In scrisoarea trimisă Mitropoliei, se solicita trimiterea unei liste de
profesori şi de administratori competenţi pentru conducerea seminariilor şi, în
încheiere, se comunica elaborarea de către o comisie de persoane competente a unui
regulament propriu. Programa a fost alcătuită "pe un curs de câte şase ani", urmând
ca în anul şcolar 1860 -1861 studiile să se înceapă de la clasa a cincea. 35
Pe lângă materiile religioase, programa prevedea ca în cei şase ani de
cursuri să se studieze şi: gramatica limbii române, aritmetica, limba latină,
geografia, istoria naturală, caligrafia, logica, psihologia, istoria universală,
geometria, fizica, stilistica, epistolografia, mitologia, astronomia, limba

30
C.C. Giurescu. Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966, p. 265.
3
' V.A. Urechia, op.cit., p. 258-259.
:
Arhiva Veche a Mitropoliei Ungrovlahiei (dosar nr 7801), f. 87 -1859).
33
Idem, f.2.
34
Ibidem, dosar nr.7744, f. 85 -1860.
35
Ibidem, adresa nr. 3023 din 20 aug. 1860, f. 1.
greacă, medicina, chimia, pedagogia, agronomia şi medicina veterinară/ 6
Concomitent cu programa materiilor care urmau să se predea în seminarii,
comisia instituită de Eforia Şcoalelor a elaborat şi un “Regulament pentru
seminarie”, care a fost gata în august 1861. Nu se ştie dacă acest regulament a fos t
pus în aplicare. Se cunoaşte faptul că guvernul de la Bucureşti a fost preocupat de
organizarea seminariilor din Ţara Românească. Printr-un jurnal încheiat în şedinţa
din 7 septembrie 1862 şi aprobat ulterior de Cuza, s-a încercat ridicarea
seminariilor muntene la nivelul celor din Moldova. La 9 octombrie 1862, acest
jurnal a fost trimis mitroplitului Nifon 37, care nu a fost de acord cu prevederile lui.' ,s
Legea asupra Instrucţiunii, decretată la 25 noiembrie şi promulgată la 5
decembrie 1864, s-a ocupat şi de problema învăţământului seminarial din ambele
Principate pe care l-a uniformizat.39 Despre acest învăţământ se vorbeşte în
secţiunea a IV-a, a capitolului III al legii, unde în trei subcapitole se cuprindeau
dispoziţii privitoare la “întreţinerea seminariilor şi administrarea lor speciala” (art.
223-232), la admiterea elevilor şi materiile de studiu (art.233-240) şi la disciplină şi
examene (art. 241-247). Se mai preciza că seminariile sunt de două grade: I şi II.
Cele de gradul întâi erau compuse din patru clase şi funcţionau în fiecare eparhie,
iar cele de gradul al II-lea aveau şapte clase şi erau doar la Bucureşti şi la Iaşi.
Seminariile de ambele grade erau susţinute financiar de stat, şi erau controlate de
comisiile trimise de Ministerul Cultelor. Ierarhii făceau controale numai cu
aprobarea ministerului şi aveau sarcina de a supraveghea starea generală a
seminarului din eparhie şi de a comunica Ministerului Cultelor orice neregularitate.
Această organizare însemna un progres pentru seminariile din Muntenia şi
un regres pentru cele din Moldova, deoarece programa de învăţământ anterioară
acestei legi era mult mai bogată.' 0
O altă hotărâre luată de domnitor şi de guvernul său a fost introducerea în
slujbele bisericeşti a limbii române. La 12 martie 1863, generalul Christian Tell,
ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin referat special 41, a arătat Consiliului
de miniştri raportul de inferioritate al limbii române faţă de cea grecească în ceea ce
privea săvârşirea sfintelor

36
Ibidem, f. 24.
37
Ibidem, adresa nr. 17467 -1862, f. 85.
38
Nicolae Dobrescu, op.cit. p. 148.
39
Niculae Şerbănescu. op.cit. p. 364.
40
Ibidem., p. 366.
41
Referatul lui purta nr. 7162/1863 (“Monitorul Oficial”, nr. 59 din 21 martie 1863.
p. 238); a se vedea şi Arhiva veche a Ungrovlahiei, Dosar nr. 8051, f. 89 (Cultul divin pe la biserici să
se facă numai în limba română).

184
slujbe în biserici; aceasta din urmă fiind folosită, în unele cazuri, mai mult decât ar fi
trebuit. Printr-un jurnal încheiat în şedinţa sa din 15 martie 1863, prezidată chiar de
Domnitor, Consiliul de miniştri a “hotărât ca de astăzi înainte în toate mînăstirile şi
bisericile statului, cultul Celui Atotputernic să se serbeze numai în limba română”42. Pe
temeiul unui alt raport al generalului Tell, din aceeaşi zi de 15 martie 43, Al.I.Cuza, în
ziua de 18 martie 1863, prin ordonanţa domnească nr. 272/1863, a aprobat cele
hotărâte de Consiliu. 44
A doua zi, 19 martie 1863, acelaşi general a scris Mitropoliei, aducând la
cunoştinţă această hotărâre şi rugând-o “a da de-ndată ordin tuturor egumenilor
monastirilor şi superiorilor celorlalte biserici[...]ca cultul divin să se serbeze numai în
limba română, ordonând totodată protoiereilor de districte ca această măsură să se
aplice nestrămutat în toate monastirile şi bisericile şi să fie, cu priveghere a se păzi
întocmai”.45
La 21 martie 1863, Mitropolia a scris egumenilor 46 şi protoiereilor din
eparhie, cerându-le a se îngriji ca prin mănăstiri şi biserici “cultul divin să se serbeze
numai în limba româna''.*1 De la această lege făceau excepţie doar două biserici din
ţară: Catedrala Sf. Arhangheli din Brăila şi biserica Sf. Ioan cel Mare din Bucureşti,
datorită numărului foarte mare de credincioşi greci aflaţi în aceste oraşe. 48
O problemă bisericească importantă, care a preocupat atât pe Cuza,
guvernul, cât şi opinia publică, a fost aceea a mănăstirilor închinate. Mănăstirile
închinate erau mănăstiri pe care ctitorii sau urmaşii lor le închinaseră Locurilor
Sfinte din Orient. în afară de clădirile şi toate podoabele cu care erau înzestrate
aceste locaşuri, fiecare mănăstire mai avea însemnate moşii dăruite tot de fondatorii
sau urmaşii lor. închinarea acestor mănăstiri a început încă din sec. XIV-XV,
imediat după incursiunile în care turcii au început să jefuiască Principatele. Scopul
închinării era acela de a se păstra puritatea credinţei în Biserica română, Orientul
fiind socotit sorginta adevărată a religiei creştine, şi ca o măsură de prevedere şi
prudenţă ce tindea la conservarea moşiilor dăruite mănăstirilor ţării şi prin aceasta la
conservarea teritoriului naţional. Această ultimă explicaţie ne lămureşte de ce în
secolul al XlX-lea erau o mulţime de mănăstiri închinate, iar a cincea

"
'
44
Monitorul Oficial, nr. 59 din 21 martie 1863, p. 238.
43A
Arhiva veche..., Dosar 8051, f. 19.
46r
lbidem, f.21.
47h
lbidem, f.22.
'siMonitorul Oficial, nr. 81 din 30 aprilie 1863, p. 329.
v
a
.
.
.
,

D
parte a teritoriului Principatelor Române aparţinea acestor mănăstiri. 49
în secolul al XlX-lea chestiunea mănăstirilor închinate era la ordinea zilei.
Foarte mulţi credincioşi erau nemulţumiţi de comportarea egumenilor acestor
mănăstiri. Ei luau toate veniturile averilor mănăstireşti şi le cheltuiau în scopuri
personale sau le trimeteau în alte ţări, fără a da socoteală cuiva de ceea ce făceau. în
urma administrării de către aceşti egumeni, mănăstirile s- au ruinat iar călugării
erau într-un număr foarte mic. Mănăstirile deveniseră, după cum spunea Gh.
Bibescu: "nişte triste singurătăţi, unde abia de mai găsea câte un servitor care să
celebreze sen’iciul divin”.50
Legea secularizării averilor mănăstirilor a fost decretată pe 15/27 decem-
brie şi promulgată pe 17/29 decembrie 1863. încă din primul articol se prevedea
fără echivoc că: “toate averile monăstireşti din România sînt şi rămân averi ale
statuluC'. Se extindea astfel efectul asupra proprietăţilor mănăstirilor neînchinate şi
chiar ale centrelor eparhiale, deşi la început se vorbise numai de cele ale
mănăstirilor închinate.
Prin prevederile Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti intrau în
stăpânirea statului 25,26% din suprafaţa întregii ţări. 52 Rezultatele ei au fost simţite
începând cu anul 1864, cînd Cuza Vodă şi guvernul său au săvârşit împroprietărirea
ţăranilor. Aprobat unanim de populaţie, actul secularizării trebuia recunoscut şi de
Puterile garante. De la început, la protestele venite din partea unora din acestea,
Cuza a rămas intransigent, socotind faptul “un act de înţelepciune şi de înaltă
necesitate, o măsură de ordin public.”5* Discuţiile dintre Puterile garante - în sânul
cărora nu a lipsit sprijinul puternic al Franţei - s-au purtat mai mult timp. 54 Până la
urmă însă ele au recunoscut în principiu actul secularizării, iar reprezentanţii lor,
adunaţi în conferinţa de la Constantinopol, au sfătuit pe ierarhii şi călugării greci să
primească despăgubirea ce li se oferise de statul român. Această despăgubire în
anul 1864 fusese ridicată la suma de 150 milioane de piaştri şi din ea se şi depusese
un acont de 6 milioane piaştri la o bancă otomană din Constantinopol. Ierarhii şi
călugării greci însă, socotind despăgubirea oferită drept o insultă adusă Bisericii
lor, au refuzat-o şi aşa “s-a ajuns la

49
Niculae Şerbănescu, op. cil. p. 369.
C. Drăguşin, Legile lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate,
în S.T., nr. 1-2, 1957, p. 9°.
Ibidem, p. 91; pentru celelalte articole ale legii secularizării,
vezi Ioan M. Bujoreanu, Collecfiune de legi..., p. 1796-1797.
5
' C.G. Giurescu, Suprafaţa moşiilor mînăstireşti secularizate la
1863, în “Studii. Revista de Istorie”, Bucureşti, XII, 1952, nr.
2, Niculae
53
Şerbănescu, op. cit., p. 378.
p. 155-156.
5
" T.W. Riker, D.Litt Oxon, Cum s-a înfăptuit România. Studiul
unei probleme internaţionale (1856-1866), Editura Alfa, Iaşi,
2000, p. 337-354.
186
rezultatul că pînă la urmă, nu mai plătirăm nimic, chestia, considerându-se închisă'.55
în anul care a urmat secularizării, 1864, şi mai ales după lovitura de stat de
la 2/14 mai, Cuza a însărcinat Consiliul de Stat 56 cu pregătirea celor mai necesare
legi “pentru organizarea ţării în toate ramurile”. Printre acestea au fost şi câteva legi,
prin al căror cuprins s-a încercat aducerea în Biserica Română a noi reforme. Spre
începutul anului 1864, guvernul a vrut să introducă în ţară calendarul gregorian.
Socotind că nu va putea să facă aceasta numai prin ordine administrative, s-a hotărât
“ca mai întîi să aibă consentimentul măcar indirect al Bisericii naţionale române”. De
aceea a convocat “Consiliul bisericesc”, căruia i-a cerut să răspundă la întrebarea:
“Este calendarul o chestiune dogmatică sau o chestiune pur ştiinţifică astronomică?”
Pentru ca acest consiliu să afirme că problema calendarului este pur ştiinţifică,
guvernul, prin ministrul Cultelor, Dim. Bolintineanu, încă din decembrie 1863, a
chemat la Bucureşti pe unii din ierarhii români pe care-i socotea mai progresişti. în
afară de mitropolitul Nifon, care-şi avea reşedinţa în Bucureşti, au fost poftiţi la
Consiliu: Calinic Miclescu, locotenent mitropolitan la Iaşi, Dionisie Romano,
locţiitorul de episcop de la Buzău, Melchisedec Ştefănescu, episcop locotenent la
Huşi, arhiereul Ioanichie Evantias, stareţul Mănăstirii Câmpulung şi arhiereul
Atanasie Stoianescu Troados. 57
Convorbirile avute nu au adus rezultatul dorit şi atunci guvernul a “decis a
înmulţi numărul persoanelor din cler” care să răspundă la întrebarea propusă. Cu
depeşe ministeriale au mai fost chemaţi la Consiliu: arhimandriţii Ghenadie Ţeposu,
curatorul bisericii Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, Iosif Naniescu, curatorul
Mănăstirii Sărindar, Onufrie, egumenul Mănăstirii Sinaia, protosinghelul Veniamin
Cătulescu, profesor şi monahul Sofronie Vîmav. “Consiliul pentru calendar”, s-a
adunat în ziua de 12 ianuarie 1864 sub preşedinţia mitropolitului Nifon. După
discuţii aprinse, cei prezenţi au răspuns guvernului în felul următor:
“Astăzi, duminică, 12 ianuarie, adunăndu-ne la Sfânta Mitropolie, în prezenţa
Prea Sfinţiei Sale părintelui mitropolit, subscrişii, observând cu mare luare aminte
întrebarea făcută de d. ministru al Cultelor prin adresa nr. 73, am văzut că diferenţa ce
esistă între Calendarele Iulian şi Grigorian,

55
C.G.Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pînă la moartea regelui Ferdinand, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 267.
56
Instituţie de stat înfiinţată de Vodă Cuza prin Legea promulgată la 13 februarie 1861 cu Decretul nr.
167 din 11 februarie. Ea a fost pusă pe lângă Puterea executivă spre a prepara proiectele de legi. ce
guvernul avea să prezinte Adunării Elective şi regulamentele administrative relative Ia punerea în
lucrare a legilor. (Niculae Şerbănescu, op.cit. p. 379).
57
Niculae Şerbănescu, op. cit. p. 380.
 1

deşi în sine este o chestie curat de sciinţă astronomică, dar strinsa legătură pusă de
Sinodul l-iu de la Niceea între calendariul Iulian şi Biserică, este stabilirea serbătorilor
şi mai cu deosebire a serbătorei Pascelor şi cele ce (in de dînsele, care în Biserica
Ortodoxă a devenit ca o dogmă, dupre cuprinderea canonului l al Sinodului de la
Antiohia, unde cele hotărâte în acel sinod pentru serbarea Pascelor, se numesc bine
dogmatisite".5S
încheierea Consiliului, cu privire la problema cerută de guvern, l-a
nemulţumit pe domnitor. Văzând şi ‘'murmura cea mare, ce provocase în ţară ideea
schimbării calendarului şi modul esploatărei opoziţionale a acestui caz".59 Cuza a
abandonat această idee. Totuşi, această idee de schimbare a calendarului s-a aflat în
intenţiile unora dintre conducătorii Statului şi Bisericii, care ulterior, pe 1/14
octombrie 1924, au apreciat că în calendarul gregorian calculele sunt mai exacte
decât în calendarul iulian şi au făcut schimbarea care o dorit-o Cuza Vodă.
Cu toată opoziţia arătată de clerul bisericesc în problema calendarului, Cuza Vodă,
în acest an (1864) de fundamentale reforme în Stat, n-a încetat de a promova unele
înnoiri şi în Biserică.
Astfel, prin Legea pentru înmormântări, decretată şi promulgată la 27 martie
186460, s-a dat dispoziţie tuturor cultelor să-şi “întocmescă cimitiruri pentru
înmormântare, în depărtare cel puţin 200 metre de la marginea fieşcăruia oraş sau
sat"(art.1). îndată după înfiinţarea cimitirelor, se oprea orice “înmormântare în
biserici, templuri, sinagoge, spitaluri, capele”, precum şi în orice “edificiu unde se
adună credincioşii de orice religie pentru celebrarea cultului lor” şi “nici chiar afară
din aceste edificii, dacă aceste locuri se află în ocolul oraşelor şi satelor"(art.2). Mai
departe, legea îngăduia ca în cimitirul creştin să se poată înmormânta, “în parte sau
în morminte de familii, oricine, fără osebire de rit”, iar în cele ortodoxe “şi acei morţi
de alte religiuni, pentru care nu vor fi cimitiruri speciale"(zxi3).
Legea stabilea - în art.4 - termenele de executare ale prevederilor ei pentru
Bucureşti(l an), pentru celelalte oraşe ale ţării(18 luni) şi pentru sate (3 ani),
precum şi termenul de păstrare - după îngrădire - a cimitirelor actuale(15 ani).
Art.5 prevedea că acolo unde statul avea moşii în apropiere de oraşe sau sate să se
dea locuri gratuite pentru amenajarea cimitirelor.

58
încheierea şedinţei Comisiei pentru calendar era semnată de: Nifon, mitropolitul UngroVlahiei,
Calinic Miclescu, locotenent de, mitropolit al Moldovei, Dionisie Traianopoleos, locotenent de episcop
de Buzău, Melchisedec, locotenent de episcop de Huşi, Ioanichie Evantias, Atanasie Troados, arhim.
Ghenadie, arhim. Iosif Naniescu Sărindăreanu, Onufrie Sinaitu şi Veniamin Cătulescu (B.O.R, nr. V/
1880-1881, p. 602).
09
Melchisedec, episcop de Roman, Biserica Ortodoxă şi Calendariul în B.O.R.. V, 1880-1881.

60
Ioan M. Bujoreanu, Collecţiune de legi, p. 932.

188
r

în acelaşi an, 1864, Cuza Vodă, pe 1 aprilie, a promulgat Legea comunală, iar
pe 4 decembrie Codicele civile.61 Prin art. 92 al Legii comunale s-a retras Bisericii
dreptul de a întocmi actele de stare civilă - naştere, căsătorie, deces - pe care l-a avut
până la cea dată, acest drept revenind primarilor comunali, care au fost denumiţi
ofiţeri ai stării civile. De asemenea, prin art. 103, primarii aveau obligaţia de a păstra
şi supraveghea registrele de stare civilă.
In prevederile noului Cod civil fuseseră incluse unele măsuri care modificau
legislaţia bisericească. Astfel în art. 144, neţinându-se seama de rigorile unor
canoane care îngăduiau căsătoria numai după a şaptea spiţă (grad) de rudenie, s -a
legiferat că “fu linie colaterală, căsătoria este oprită pînă la a patra spiţă inclusiv”,
deci o reducere a restricţiilor de trei grade.
în articolul 151, prin care se reglementa săvârşirea căsătoriei civile, nu s-a
mai prevăzut obligativitatea slujbei religioase pentru cei care hotărau să-şi ducă
restul vieţii împreună.
De asemenea, art. 216 prevedea că despărţirile casnice (divorţurile), oricare
ar fi “natura faptelor sau a delictelor” ce le-ar provoca, “nu se vor putea face decât la
tribunalul civil al districtului în care soţii îşi au domiciliul'’, deşi până în acel an
divorţurile se judecau numai la tribunalele bisericeşti (dicasterii).
Spre sfârşitul anului 1864, Vodă Cuza a emis două decrete. Primul este
“Decretul organic pentru regularea schimei monahale, ” promulgat la 6 decembrie
1864 (cu decretul nr.1678 din 30 noiembrie 1864). 62 Prin cele nouă articole ale
acestui decret se reglementa probiema monahismului. Se precizau mai întâi cele
privitoare la intrarea în această schimă, arătându-se că pentru a fi călugărit un bărbat
trebuie să dea dovadă de “pietate şi vocaţiune monahală prin ispitirea religioasă
canonică”, să fie în vârstă de minim 60 de ani, sau “mai june, invalid, om incurabil' şi
să “renunţe la pensiunea ce ar avea de la Stat”, (art.l).
Deosebit de acestea, pentru femeie, se mai cerea să nu fie măritată şi să fie
în vârstă de minim 50 de ani. (art. 3). în ceea ce privea vârsta, se puteau face unele
excepţii, putând a îmbrăca schima monahală şi tinerii care terminau învăţământul
teologic superior în vederea pătrunderii în clerul superior.(art.2).
De asemenea, puteau îmbrăca aceeaşi schimă 63 monahală şi femeile care nu
aveau 50 de ani. dar care erau invalide şi cele care “n-au mijloace de trai în lume” şi
“din simţ umanitar, s-ar decide a se devota prin spitale,

6
’ lbidem, p. 884.
6
"Ioan M. Bujoreanu, op. cit., p. 1795-1796.
63
Schima este haina călugărească.

189
 şcoli şi orice alte institute de binefacere ale Statului' - acestea nu ”mai june de 30 de
ani”, precum şi acelea “eliberate din vreun penitenciar cu recomandaţiunea Sinodului
general" (art.4).Chiar şi în aceste cazuri, “tunsura monahală” nu se putea face decât
cu “autorizarea Sinodului general şi a Ministrului Cultelor'' (art.5) şi numai la acele
“mănăstiri, schituri şi sihăstrii [...] din România ce se vor hotărî prin regulament
speciar(cap.II). Mai departe, decretul prevedea “întreţinerea călugărilor”, pentru
care Ministerul avea să “prevadă în buget sume anuale pe numărul lor" (art.6).
Aceste sume, ale căror economii “reveneau Statului”, urmau a fi puse la “comuna
îndestulare a monastirii” şi “nu personal liberate pe indivizi". Pentru adiminstrarea
economică a acestor bani, Ministerul urma să întocmescă un regulament special,
(art.7). Legea a avut urmări defavorabile pentru Biserică, deoarece mănăstirile au
rămas aproape pustii, pierzându-şi rostul pe care l-au avut altădată în istoria
Bisericii şi a culturii române. 6"
Al doilea decret emis de Cuza prevedea “înfiinţarea unei autorităţi sinodale
centrale pentru afacerile Religiei Române". El a fost decretat la 3 decembrie 1864
(decret nr.1703) şi promulgat trei zile după aceea, la 6 decembrie. 65 Acest nou
decret este rezultatul voinţei lui Cuza care dorea să vadă Biserica Română scoasă
de sub tutela oricărei autorităţi ecleziastice străine şi totodată să-i dea şi o nouă
organizare.
Domnitorul, cum însuşi mărturisea, totdeauna s-a socotit “credincios religiei
străbune" şi cu toate că mereu a fost animat de dorinţa de a da acesteia “tot
concursul spre ocrotire şi înflorire”66, până în anul 1864 nu a putut lua decizia unei
noi organizări bisericeşti, care ar fi constat în consolidarea şi unirea Bisericilor
celor două Principate.
In anii premergători acestui decret, o preocupare a domnitorului exista în
această privinţă 67, de vreme ce el, la 3 noiembrie 1863, în mesajul

64
Ioan M.Bujoreanu,op.cit, pag 1796-1797, a se vedea şi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, voi. III, Bucureşti 1997, pag 118.
65
Mircea Păcurariu, op. cit. p. 118.
66
Răspunsul domnitorului Cuza la urarea făcută, în numele clerului de mitropolitul Nifon cu prilejul
Anului Nou 1866, în “Monitorul Oficial”, nr. 2 din 4 ian. 1866, p. 1.
6
' Cu privire Ia această iniţiativă domnească, iată ce declara în şedinţa Sinodului general din
7 decembrie 1865 mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu: “(...) în facia situaţiunei noastre politice, în
facia acestor nenumărate manifestări, putut-a domnitorul nostru să se facă indiferent de starea Bisericii
şi de desorganizarea în care se află ? Nu! Nu putea un domnitor care este ca un adevărat părinte al ţerei
şi drept credincios şi devotat religiunei părinţilor sei. nu putea, zic, să se arate nepăsător cătră biserica
naţiei sale, fără ca prin aceasta să-i facă un rău, lăsând-o desorganizată [...]. Fie dear, ca Duhul Sfânt să
ne lumineze ca aşa să putem justifica prin zelul şi înţelepciunea noastră speranţele religiei [...] Fie ca
lucrările noastre să satisfacă legitimile aşteptări ale ţerei şi dorinţele pioase ale Prea

190
 de deschidere a Adunării Elective a Principatelor Unite (sesiunea 1863- 1864), a
anunţat printre proiectele de legi ce urmau a fi discutate în sesiunea ce începea şi
“Legea pentru unirea Bisericii Române, care pînă astăzi, prin organizaţiunea ierarhiei
sale, este încă în stare de separatism" ,6%
în primele zile ale anului 1864, a apărut un proiect de lege privitor la
“Unirea şi reorganizarea Bisericii Române” elaborat de guvem şi pus în dezbatere
publică. în paralel cu acest proiect, în presa vremii au mai circulat şi alte proiecte
ale unei asemenea legi, întocmite de clerici români.69
în timpul alcătuirii legii fundamentale pentru Biserica Română - lege în
care se prevedea şi autocefalia ei - Patriarhia Ecumenică a aflat din publicaţii ce se
pregătea în organizarea bisericească. Pentru a preveni acest lucru, patriarhul
ecumenic Sofronie (1863-1866), la 8 februarie 1864, a scris mitropolitului Nifon,
comunicându-i mai întâi “greaua strîmtorare" prin care trece “Marea Biserică a lui
Hristos”, din pricina secularizării şi apoi arătându-i că acum este cuprins de o
durere şi “mai amară”, deoarece “guvernul princiar de acolo" (din România) dorea
să introducă noul calendar şi, totodată, să impună credincioşilor cu “sila" lepădarea
dogmelor ortodoxe. 70 Patriarhul mai fusese informat că, din ordinul aceluiaşi
guvem, s-ar fi predicat “de pe amvonf...]îndemnuri aţîţătoare către eterodoxie", că în
biserică s-ar fi rostit Simbolul credinţei falsificat “cu blestematul adaos, osândit de
Sinoadele Ecumenice”71 şi că se încearcă şi alte inovaţii. Cu toate că, în realitate,
aceste acuzaţii erau lipsite de temei, patriarhul ecumenic, spre sfârşitul scrisorii sale
îndemna pe mitropolitul Nifon să caute să întoarcă pe domn la recunoaşterea
datoriilor sale creştineşti şi domneşti, la nevoie, sfătuindu-1 chiar cu îndrăzneală să
se impună.
La 30 aprilie 1864, mitropolitul Nifon, răspunzând patriarhului ecumenic
Sofronie, s-a apărat de acuzaţiile care i se aduceau şi s-a arătat surprins de acuzaţia
de schismă ce i se punea în sarcină. I-a scris şi despre independenţa administrativă
internă a bisericii, care a existat mereu şi-l asigura că Biserica Română trebuia să-şi
îmbunătăţească organizarea intemă fără a altera vechile legături ce existau între
cele două biserici (Biserica Română şi Patriarhia Ecumenică). 72
Cu toate că scrisoarea patriarhului Sofronie îl viza direct, AL.I.Cuza

înălţatului nostru Domnitor" (Arhiva Sfântului Sinod, Mănăstirea Antim, Bucureşti, dosar nr. 57, f.144.

68
Monitorul Oficial, nr. 219 din 3 nov. 1863, p. 915.
” Niculae Şerbănescu, op. cit., p. 384.
'° C. Drăguşin, op. cit., p. 96.
' Niculae Şerbănescu, op. cit., p. 385.
' Nicolae Dobrescu, op. cit., p. 129.
nu a renunţat la planul său şi, la 6 decembrie, a promulgat noul decret. 73 Decretul
cuprindea cinci capitole. în primul preciza că “Biserica Ortodoxă Română este şi
rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce priveşte
organizarea şi disciplina" (art.l). Art. 2 prevedea că, deşi era reprezentată printr-un
Sinod General, Biserica Română continua să fie administrată de mitrop oliţii şi
episcopii eparhioţi cu ajutorul sinoadelor de eparhii. Se mai prevedea că Sinodul
General, după consultări cu Biserica Ecumenică din Constantinopol, menţinea
unitatea dogmatică a religiei ortodoxe române cu Biserica mare a Răsăritului
(art.3). Era pentru prima dată, când, în mod oficial, un text de lege prevedea
autocefalia Bisericii străbune.
Ceea ce s-a prevăzut ulterior în decret - respectiv înfiinţarea autorităţii
sinodale centrale - nu este decât urmarea firească a declarării autocefaliei. într-o
biserică independentă se impune existenţa unui sinod ca for central de conducere.
După Decret, Sinodul General se compunea din mitropoliţi, episcopi
eparhioţi, arhierei români, trei deputaţi aleşi pe termen de trei sesiuni, de clerul de
mir din fiecare eparhie şi din decanii facultăţilor de teologie din Bucureşti şi Iaşi
(art.4). Sinodul trebuia să ţină şedinţe o dată la 2 ani în ziua de 1 iulie (art.8),
sesiunea dureza o lună (art.7), era convocat în sesiune ordinară - după aprobarea
domnitorului - de ministrul Cultelor (art.9), care îl deschidea prin citirea actelor de
convocare (art. 10), se aduna în Capitala ţării (art.6), era prezidat, în numele
domnitorului, de mitropolitul primat şi la şedinţe asista şi ministrul Cultelor, care
participa la lucrări, dar nu avea vot la final (art.5). în şedinţe extraordinare, Sinodul
General se aduna la cererea, motivată în ceea ce privea urgenţa, a fiecărui episcop
eparhiot. O astfel de cerere se adresa Ministerului şi convocarea se făcea numai
dacă acesta încuviinţa (art. 11). în acest fel de sesiuni. Sinodul General dezbătea
numai motivul convocării (art. 12), iar dacă dezbaterile Sinodului depăşeau
atribuţiile sale, ministrul Cultelor putea închide aceste sesiuni (art. 13).
Capitolul III al Decretului se referea la atribuţiunile Sinodului, care avea
putere legislativă, administrativă şi judecătorească (art.15). De asemenea, se
preciza că, limba cultului ortodox în bisericile din ţară era româna (art. 16).
Atributele legislative ale Sinodului General erau: disciplina bisericească şi
monahală, regulile hirotoniilor şi măsurile relative la discipilna şi materiile
religioase în seminarii şi facultăţile de teologie, precum şi reglementările
referitoare la înfiinţarea bisericilor (art. 17).
Sinodul avea ca atibuţii administrative: hirotonia mitropoliţilor şi a

73
C. Drăguşin, op. cit., p. 99.

192
 episcopilor, “regularea” parohiilor şi a preoţilor parohiali, educaţia clerului,
cercetarea şi tipărirea cărţilor de cult, autorizările de călugăriri şi supravegherea
administrării mitropoliilor şi episcopiiIor.(art.l8)
Ca atribuţiuni judiciare, potrivit decretului, Sinodului îi revenea dreptul de
mediere a conflictelor dintre episcopii eparhioţi şi mitropoliţi. (art. 19). Acest decret
organic a fost însoţit de un Regulament pentru alegerea membrilor Sinodului General
al Bisericii Române, promulgat tot la 6 decembrie 1864'' şi mai apoi a fost completat
de un Regulament interior al Sinodului General al Bisericii Române, prevăzut în art. 14
al Leaii sinodale şi promulgat cu decretul nr. 1619 din 29 noiembrie 1865. 75 Primul
regulament conţinea 21 de articole şi se ocupa de alegători (cap.I, art 1-2), de alegeri
(cap.II, art. 3-17) şi de validarea alegerilor sinodale.(cap. III, art 18-20). Cuprinsul
celui de-al doilea Regulament era mai întins, cuprinzând 67 de articole.
Pe data de 20 ianuarie 1865, Adunarea Electivă a Ţării a votat Legea pentru
numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România76, cu “majoritate de una sută
cinci voturi, contra a unsprezece” şi de Senat, la 5 februarie 1866, cu majoritate de
patruzeci de voturi, contra a şapte.
In primul articol se prevedea că “mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai
României se numesc de domn, după o prezentare a ministrului Cultelor, în urma
deliberaţiunii Consiliului de miniştri”; în al doilea articol se legifera că mitropoliţii şi
episcopii “se numesc din clerul monahal român, având cel puţin: mitropolitul vârsta de
40 de ani, iar episcopii de 35 de a n f ' şi fiind "cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi
capacitateiar în cel din urmă articol se arăta că toţi aceştia “sunt justiţiabili pentru
delicte spirituale înaintea Sinodului ţării, iar pentru orice alte delicte înaintea Curţii de
Casaţiune”.
Prin această lege însă, nu s-a adus Bisericii liniştea de care avea atâta
nevoie. Noua modalitate de ocupare a scaunelor clericale vacante, prin numire de
titulari de către puterea de Stat şi nu prin alegere, cum era tradiţia, a întărit şi mai
mult opoziţia unora dintre clerici faţă de legile bisericeşti ale lui Cuza şi mai cu
seamă faţă de această lege şi faţă de “Decretul organic”. Acest fapt a dezlănţuit în
ţară mişcarea numită “Lupta pentru canonicitate”77 care a tulburat Biserica Română
vreme de aproape două

7
" Ioan M. Bujoreanu, op. cit., p. 1792.
75
Ibidem, p. 1795.
76
Ibidem, p. 1789.
77
“Lupta pentru canonicitate" a continuat până în anul 1872. In urma corespondenţei diplomatice
purtate între guvernul român, Patriarhia Ecumenică şi celelalte biserici ortodoxe, a fost întocmită o
nouă Lege organică a Bisericii Ortodoxe Române, votată în decembrie 1872. După votarea noii legi,
“Lupta pentru canonicitate a luat sfârşit. (Nicolae Dobrescu, op. cit., p. 133-136).

193
decenii şi a aruncat peste multe lucruri bune din politica religioasă a lui Cuza
sămânţa îndoielii şi a neîncrederii.
Domnitorul Unirii, spre deosebire de alţii, a promovat o politică
bisericească prin excelenţă, căutând să aducă unele înnoiri şi în acest domeniu. In
şapte ani de domnie a realizat în Biserica Ortodoxă Română lucruri pe care nimeni
nu le-a făcut până atunci. Aproape că nu este sector bisericesc, în care Cuza să nu fi
încercat să aducă o înnoire care să fie în pas cu vremea.
Legile bisericeşti ale lui Cuza erau foarte progresiste pentru acel timp, fiind
cerute de înseşi schimbările petrecute în viaţa ţării. Era firesc ca legile sale - foarte
multe elaborate într-un răstimp atât de scurt - să aibă şi unele greşeli de formă, dar
acestea nu erau făcute cu rele intenţii, ci din cauza necunoaşterii canoanelor şi a
rânduielilor bisericeşti.
Legea pentru obligativitatea limbii române în toate bisericile ţării, grija
pentru seminarii şi pentru starea materială a clerului de mir, înfiinţarea noii
Episcopii a Dunării de Jos, înfiinţarea unei autorităţi sinodale şi “independenţa”
Bisericii noastre faţă de Patriarhia ecumenică, completarea scaunelor vlădiceşti
vacante, dovedesc că Alexandru Ioan Cuza a avut cele mai bune sentimente faţă de
Biserică şi că dorea dezvoltarea ei. Unele din măsurile au ajuns să fie puse în
practică - sub o altă formă- mai târziu, fiind respectate până astăzi (participarea
laicilor şi a preoţilor de mir în organele deliberative ale Bisericii). Prin atitudinea sa
fermă în neînţelegerea cu Patriarhia de Constantinopol, Cuza a făcut un prim pas
spre recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Secularizarea averilor
mănăstireşti se înscrie printre marile sale înfăptuiri, fiind un act de deosebită
însemnătate naţională şi socială, cu urmări benefice atât pentru Biserică cât şi
pentru ţară şi cetăţenii ei.