Nr.................

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE ŞI ARTE
Str. Aleea Şcolii Normale, nr. 7,
Telefon/Fax: 0348 453 300
email: decanatlitere.pitesti@yahoo.com

Nr.................

INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN ARGEŞ

B-dul Eroilor nr. 4-6 Piteşti, Jud. Argeş
Telefon:+40 (0)248 218 319
Fax: +40 (0)248 219 743
email: contact@isjarges.ro

Nr.................

LICEUL TEORETIC „DAN BARBILIAN”

Str. Maior Gâldău nr. 22 C
Campulung-Muscel/ Argeş
email: barbilian_dan@yahoo.com
Tel 0248/532631 Fax 0248/532644

Nr.................

SOCIETATEA DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA

– FILIALA MUSCEL
Com. Lereşti, sat. Voineşti, str. general Vasile Milea, nr. 568,
tel.mob. 0721/595523, e-mail: ssirmuscel@yahoo.com

PROIECT EDUCAŢIONAL ŞI ŞTIINŢIFIC

ORIENTĂRI VECHI ŞI NOI ÎN CERCETAREA ISTORICĂ

EDIŢIA A VII−A

Piteşti-Câmpulung,
14 noiembrie 2020
Anexa

FORMULAR DE ÎNSCRIERE
 la
Sesiunea de comunicări ştiinţifice a profesorilor de istorie
din Judeţul Argeş
„ORIENTĂRI VECHI ŞI NOI ÎN CERCETAREA ISTORICĂ”
EDIŢIA A VII−A
Piteşti, 14 noiembrie 2020

Nume şi prenume: PASCU V. VICENŢIU - DANIEL

Instituţia: COLEGIUL NAŢIONAL „ION. C. BRĂTIANU” PITEŞTI

Adresa de e-mail: vicentiupascu@yahoo.com

Nr. telefon: 0724219409

Titlul comunicării:

Rezumat:

Începând cu secolul al XVIII- lea menţinerea integrităţii Imperiului Otoman devine o

„necesitate de ordin european” deoarece Marile Puteri europene se simţeau ameninţate de
expansiunea ruşilor în dauna Porţii.
Instaurarea regimului fanariot a antrenat o reducere a acţiunii diplomatice a Moldovei şi Ţării
Româneşti, dar, deşi nu vor mai putea să promoveze o politică externă proprie activă, cele două Ţări
Române vor deveni – prin consecinţele confruntării dintre cele trei imperii vecine care-şi discutau la
propriu teritoriul românesc – piesele cele mai importante şi tot mai cunoscute pe plan european din
dosarul „Poblemei Orientale” deschis la sfârşitul secolului al XVII- lea.
În ceea ce priveşte statutul juridic al Ţărilor Române în perioada fanariotă, el a continuat să
rămână cel de vasalitate faţă de Imperiul otoman.
Domniile fanariote nu pot fi deplin înţelese decât în cadrul Imperiului otoman, mai ales că
pentru dregătorii Porţii, domnii fanarioţi nu trebuiau să fie decât nişte dregători creştini, subsumaţi
pe deplin autorităţii otomane, şi nu nişte domnitori de felul domnitorilor pământeni care-i
precedaseră şi ale căror domnii li se pusese capăt de puterea suzerană tocmai pentru a se realiza o
accentuare a stării de dependenţă. Printre creştinii supuşi nemijlocit Porţii, ei s-au afirmat în mod
deosebit, au reuşit să acumuleze averi şi să obţină domniile celor două Principate, dar, din cauza
dependenţei lor de Poartă, viaţa le era în necontenită primejdie.
Perioada fanariotă a reprezentat şi o eră de reforme. Desigur, era vorba de încercări de
reformă care nu au avut forţa de a întrerupe destrămarea „lumii vechi”, pe care fanarioţii credeau că
o pot salva şi renova, dând alte baze Imperiului pe care ei îl slujeau cu nostalgia vechii glorii a
anticei Elade şi, neîndoielnic, a Bizanţului. În administraţie, în justiţie, în relaţiile sociale şi în cele
agrare, ca şi în cultură şi învăţământ, fanarioţii au încercat, şi în parte au şi realizat, însemnate
reorganizări, deschizătoare de drum spre rânduielile moderne.

 Participarea la sesiunea judeţeană de comunicări ştiinţifice va fi confirmată de fiecare cadru

didactic prin trimiterea prezentului formular completat şi trimis, până la data de 10 noiembrie
2020, prin e-mail: claudiuneagoe74@yahoo.com
 Pentru obţinerea de informaţii suplimentare pot fi contactaţi membrii echipei de proiect:
Claudiu NEAGOE (0722 321 595)
Alexandru MARIN (0741 480 445)
Nicolae ZAHARIA (0723 766 083).

IMPLICAŢIILE SOCIO – POLITICE ALE INSTAURĂRII

DOMNIILOR FANARIOTE ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ

Situat într-o zonă geografică în care marile imperii au avut continuu diverse interese,
poporul român a trebuit să facă faţă presiunilor acestora fapt ce a dezvoltat gândirea politică, a
întărit conştiinţa naţională şi solidaritatea cu celelalte popoare europene. Aflate în orizontul social,
politic şi cultural european, Ţările Române au cunoscut în secolele al XVII-lea şi al XVIII - lea un
proces de transformări economice, sociale, politice şi culturale. Toate aceste transformări au făcut
ca secolul al XVIII - lea să ofere un tablou foarte complex în sine şi plin de contradicţii istorice.
Începând cu secolul al XVIII- lea menţinerea integrităţii Imperiului Otoman devine o
„necesitate de ordin european” deoarece Marile Puteri europene se simţeau ameninţate de
expansiunea ruşilor în dauna Porţii. Astfel „chestiunea orientală devenind o problemă de echilibru,
factorii săi esenţiali trebuie căutaţi în dezvoltarea sistemului politic european. Această dezvoltare se
caracterizează în secolul al XVIII - lea printr-o însemnătate crescândă a problemelor maritime şi
coloniale şi prin deplasarea spre est a centrului de gravitate al politicii continentale”1.
În această perioadă, lupta popoarelor sud-est europene pentru eliberare s-a constituit
treptat într-un element distinctiv în planul relaţiilor internaţionale, iar în limitele acelei lupte
Principatele Române tindeau spre o poziţie individualizată graţie şi statutului lor juridic particular 2.
Dar, după cum remarca istoricul Leonid Boicu, în conjunctura internaţională de la sfârşitul secolului
al XVII - lea şi prima jumătate a secolului următor „popoarele sud - est europene nu puteau dobândi
emanciparea pe cale politică sau militară prin ele înşile”3 şi din aceasta a decurs şi speranţa şi
căutarea unui sprijin extern.
Concurenţa şi rivalitatea dintre Marile Puteri pentru influenţă politică sau economică în
spaţiul Orientului otoman, în general, şi în sud-estul Europei, în special, au creat complicaţii
politice, efervescenţă diplomatică şi conflicte militare frecvente. Perspectiva unei „rezolvări" a
„Chestiunii Orientale” în avantajul unei singure puteri determina coalizarea, în contra acesteia, a
celorlalte mari puteri. Aşa s-a ajuns, treptat, ca Problema Orientală să devină problemă a
echilibrului de forţe politice în lume, iar soluţionarea ei să nu mai fie concepută prin împărţirea
spaţiului otoman. Din raţiuni hegemonice, de păstrare a statu-quo-ului, s-a impus, mai cu insistenţă

1
A. Oţetea, Contribuţii la chestiunea orientală, în Scrieri istorice alese, Cluj-Napoca, 1980, p. 71
2
L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale. (Secolul al XVIII- lea), Iaşi, 1986, p. 22
3
Ibidem, p. 22-23.
în raport de creşterea puterii Rusiei pe două continente, principiul integrităţii Imperiului Otoman ca
soluţie acceptabilă în cele mai multe cancelarii europene.
Probleme dificile care s-au pus însă iniţial, spre sfârşitul secolului al XVII- lea şi începutul
secolului al XVIII - lea, pentru diplomaţia Ţării Româneşti au decurs din necesitatea cântăririi cât
mai exacte a schimbărilor produse în raporturile de forţe şi în primul rând a aprecierii cu maxim de
realism a capacităţii militare a Porţii, a puterii ei de reacţie în cazul unei tentative de smulgere din
orbita dominaţiei sale.
Eşecul asediului Vienei şi succesele militare dobândite de imperiali au profilat începutul
căderii puterii otomane şi au condus la importante modificări teritoriale. Prin Pacea de la Karlowitz
(13 noiembrie 1698 – 26 ianuarie 1699) s-a conturat un nou raport de forţe şi un nou context
internaţional de care Ţările Române nu aveau cum să nu ţină cont. „Încheierea Tratatului de pace de
la Karlovitz a constituit începutul unei noi faze şi în evoluţia situaţiei internaţionale a Principatelor
Române, în sensul modificării, înainte de toate, a conţinutului raporturilor lor cu puterile din această
zonă: Polonia, Imperiulu Habsburgic şi Rusia”4. ( Anexa 1)
Pentru Ţara Românească, atât sfârşitul veacului al XVII- lea cât şi începutul veacului al
XVIII- lea a reprezentat un efort financiar important, chiar dacă era mult mai mic decât cel făcut cu
un secol înainte, până la domnia lui Mihai Viteazul, sau decât cel ce va urma, începând cu chemarea
domnitorului Brâncoveanu la Istanbul, în 1703. Cronicarul Greceanu le-a consemnat în cronica lui
oficială. În 1697 „putea zice cineva că nu va să mai rămâe în ţară nici bou, nici oae, nici cal, nici
nimic”5 , toate acestea fiind necesare oştirii otomane. Campaniile militare otomane secătuiseră ţara,
fiind elocventă impresionanta listă de dăjdii pentru anii 1697 şi respectiv 1698 6. În cei 10 ani pentru
care avem mărturia „Condicii de venituri şi cheltuieli”7, veniturile vistieriei muntene au fost de 4
646 089,5 taleri, iar obligaţiile faţă de Poartă au totalizat 3 878 616,5 taleri8.
Orientarea domnilor români la sfârşitul secolului al XVII- lea şi începutul secolului al
XVIII- lea spre Imperiul Habsburgic sau Rusia a determinat Imperiul Otoman, intrat pe panta
decăderii, să i-a măsuri de a-şi asigura conducători devotaţi în Ţările Române. Încălcând dreptul
„ţării” de a-şi alege domnul, Poarta otomană a încredinţat tronul Ţărilor Române unor domni
fanarioţi, mai toţi din mahalaua Fenerului (Farului) a Constantinopolului9. Regimul fanariot sau

4
L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, România în relaţiile internaţionale. 1699 – 1939, Iaşi, 1980, p. 16.
5
Logofătul Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714), Bucureşti,
1970, p. 117.
6
Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a lui Constantin Brâncoveanu, în „Studii şi Materiale de Istorie
Medie”, vol. V, 1962, p. 416, 418-420.
7
Condica de venituri şi cheltuieli a vistieriei de la leatul 7202 la leatul 7212 (1694 - 1704), editată de C.D.Aricescu,
Bucureşti, 1873.
8
M. Berza, Variaţiile exploatării Ţării Româneşti de către Poarta otomană în secolele XVI-XVIII, în „Studii. Revistă
de istorie”, tom XI, nr. 2, 1958, p. 63 – 64; vezi și Mihai Berza, „Haraciul Moldovei și al Țării Românești în sec. XV –
XIX, în Studii și Materiale de Istorie Medie”, vol II, 1957, p. 7- 48.
9
Marcu-Filip Zallony, Despre fanarioţi, cu o prefaţă de Iorgu P. Balş, Bucureşti, 1897, p. 29-30
epoca domniilor fanariote, a fost inaugurat în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească. Se
urmărea prin aceasta integrarea cât mai deplină a Principatelor Române în sistemul economic şi
chiar administrativ otoman.
Instaurarea regimului fanariot a antrenat o reducere a acţiunii diplomatice a Moldovei şi
Ţării Româneşti, dar, deşi nu vor mai putea să promoveze o politică externă proprie activă, cele
două Ţări Române vor deveni – prin consecinţele confruntării dintre cele trei imperii vecine care-şi
discutau la propriu teritoriul românesc – piesele cele mai importante şi tot mai cunoscute pe plan
european din dosarul „Poblemei Orientale” deschis la sfârşitul secolului al XVII- lea.
Cu austrieecii la Carpaţi şi ruşii la Dunăre, cu solii româneşti secrete la Viena şi la Moscova,
turcii nu-şi mai simţeau sigură dominaţia asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Trebuia găsită o
nouă formulă politică: paşalâcul (pe care probabil l-ar fi preferat), ameninţa să desăvârşească, prin
răscoala pe care ar fi provocat-o, desprinderea începută; domniile pământene s-au dovedit
inoperante. Poarta a recurs la o soluţie intermediară: domniile fanariote. Regimul fanariot sau epoca
domniilor fanariote a durat timp de peste un secol, între 1711 şi 1821 în Moldova, şi între 1716 şi
1821 în Ţara Românească10. De asemenea, întâia domnie în Moldova a lui Nicolae Mavrocordat,
între anii 1709 – 1710, a fost un preludiu al sistemului ce avea să fie inaugurat. În ceea ce priveşte
sfârşitul oficial al acestui regim, cercetări recente invocă anul 182211.
Istoricul Bogdan Murgescu, precizează că „nu a existat niciodată un regim fanariot distinct şi
omogen în cadrul perioadei dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române, iar secolul al XVIII-lea a
fost doar o parte componentă a unei perioade mai lungi de integrare economică şi politică a Ţărilor
Române la periferia lumii otomane”12. Cât despre regimul fanariot, acesta a fost - în opinia aceluiaşi
istoric - „un regim cu anumite trăsături specifice, a cărui fixare temporală, în secolul al XVIII-lea, e
mai mult de circumstanţă”13
Noua soluţie, cea fanariotă „a fost determinată de noua configuraţie politică din spaţiul
Europei Centrale şi Sud - Estice, unde recesiunea otomană antrenase mişcarea de eliberare, prin
încercările pe care le fac Ţările Române de a ieşi, cu ajutorul marilor puteri creştine, din sistemul
otoman. Alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Rusia şi participarea sa la războiul antiotoman, aderarea
muntenegrenilor, precum şi alăturarea lui Toma Cantacuzino (un colaborator apropiat al lui
Constantin Brâncoveanu) acţiunii antiotomane, erau argumente convingătoare în sprijinul opţiunii
fanariote. Mai mult, perspectivele economice, în noile condiţii ale declinului otoman, se arătau şi
ele sumbre, astfel că şi acestea contribuie la aplicarea soluţiei fanariote. Mai grave erau implicaţiile
10
Mihai Ţipău, Domnii fanarioţi în Ţările Române, 1711 – 1821. Mică enciclopedie, Bucureşti, 2004, vezi şi Claudiu
Neagoe, Instaurarea „regimului fanariot” în Ţara Românească şi Moldova. Consideraţii generale., în „Arhivele
Olteniei”, s. n. 22, 2008, p. 33-44
11
Claudiu Neagoe, Sfârşitul domniilor fanariote şi reinstaurarea domniilor pământene în Ţara Românească şi
Moldova (1822), în „Agesis. Studii şi comunicări - seria istorie”, tom. XXI, 2012, p. 164
12
Bogdan Murgcscu, Istorie românească-istorie universală (600-1800), ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Bucureşti. 1999, p. 185-186.
13
Ibidem, p. 186
politice ale vecinătăţii ruse şi austriece la Dunăre, având în vedere politica Rusiei, clar manifestată
la 1711, de a stimula în propriul avantaj, în numele ortodoxiei comune, lupta de eliberare în
Balcani”14.
Noul regim avea să marcheze înlocuirea totală a regimului anterior, în care candidatul la tron,
provenit din rândurile boierimii autohtone, era acceptat de Poartă şi îşi putea menţine stăpânirea
atâta vreme cât putea astupa nepotolitele cereri în bani şi produse ale acesteia. Noua măsură de
extorcare a dominaţiei otomane se baza pe un sistem în care beneficiarul puterii era selectat în urma
unei „licitaţii” din rândurile aristocraţiei de origine greacă ce popula cartierul Fanar al Stambulului,
câştigătorul fiind acela care mituia cu sumele cele mai mari demnitarii Porţii şi se angaja să crească
mai mult decât predecesorul său obligaţiile în bani şi provizii datorate visteriei imperiale.
În ceea ce priveşte statutul juridic al Ţărilor Române în perioada fanariotă, el a continuat să
rămână cel de vasalitate faţă de Imperiul otoman 15. „Asociaţi la conducerea Imperiului Otoman,
fanarioţii devin instrumentele prin care puterea suzerană controlează Ţara Românească şi Moldova,
fără ca formal să fie abolită autonomia lor internă”16.
Dregătorii otomani au crezut că dragomanii greci aveau să slujească Poarta cu mai multă
credinţă decât domnii recrutaţi din rândurile boierimii. Nu numai că domnii erau greci, dar după
învestirea lor la Constantinopol, ei veneau în scaunul lor domnesc, într-o ţară sau în cealaltă, însoţiţi
de o numeroasă suită, de rude şi prieteni şi, desigur, în primul rând de creditorii care le procuraseră
sumele necesare obţinerii domniei. Nu mai era vorba de o penetraţie individuală a grecilor, până la
urmă acceptată şi tolerată de autohtoni, ci de o adevărată invazie (Alexandru Suţu, ultimul domn
fanariot al Ţării Româneşti, a sosit în scaun la Bucureşti însoţit de circa 1 000 de personaje)17.
În rândul domnitorilor fanarioţi s-au numărat domni luminaţi, care au contribuit la mersul
înainte al celor două ţări. Cu un veac în urmă, Alexandru D. Xenopol evidenţia faptul că printre
domnii fanarioţi se întâlnesc „individualităţi însemnate şi încercări de reforme, care nu le înfăţoşază
domniile naţionale”18. „Era vorba de o clasă socială?” — îşi punea întrebarea profesorul Mihai
Berza în legătură cu fanarioţii — „Desigur, nu. Era un ordin? Este posibil. O categorie socială?
Neîndoielnic”19. La rândul său, Mihai Sturdza, luându-le apărarea, evidenţia că „însuşirile
fanarioţilor erau înnăscute, în timp ce defectele lor proveneau din sistemul guvernamental vicios pe
care se găseau în obligaţia de a-1 sluji ....”20.
14
M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p.
299.
15
Vezi pe larg la Veniamin Ciobanu, Statutul juidic al Principatelor Române în viziune europeană ( secolul al XVIII-
lea), Iaşi, 1999.
16
M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 22
17
D o c u m e n t e p r i v i n d i s t o r i a R o m â n i e i . C o l e c ţ i a E u d o x i u d e H u r m u z a k i. S e r i e n o u ă , vol. II, Rapoarte
consulare austriece (1812 – 1823), sub îngrijirea lui Andrei Oţetea, Bucureşti, 1967, p. 508 - 510.
18
A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, vol. V, Iaşi, 1892, p. 2.
19
M. Berza, Conclusions”, în volumul miscelaneu „Symposium. L’époque phanariote. 21 – 25 octobre 1970. A la
memoire de Cleobule Tsurkas”, Thessaloniki, 1974, p. 477.
20
M.D. Sturdza, Grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinopole, Paris, 1983, p. 127.
 Este întru totul adevărat că domniile fanariote nu pot fi deplin înţelese decât în cadrul
Imperiului otoman, mai ales că pentru dregătorii Porţii, domnii fanarioţi nu trebuiau să fie decât
nişte dregători creştini, subsumaţi pe deplin autorităţii otomane, şi nu nişte domnitori de felul
domnitorilor pământeni care-i precedaseră şi ale căror domnii li se pusese capăt de puterea suzerană
tocmai pentru a se realiza o accentuare a stării de dependenţă. Printre creştinii supuşi nemijlocit
Porţii, ei s-au afirmat în mod deosebit, au reuşit să acumuleze averi şi să obţină domniile celor două
Principate, dar, din cauza dependenţei lor de Poartă, viaţa le era în necontenită primejdie.
Ambiţiile marilor familii ale Fanarului erau împlinite când sultanul, patriarhul şi apoi
mitropolitul Ungrovlahiei ori Moldovei confirmau pe unul dintre membrii lor ca mici despoţi ai
unuia sau altuia dintre cele două Principate autonome româneşti, căci, aşa cum scria în 1754 contele
de Broglie, în instrucţiunile sale destinate ambasadorului Franţei în Polonia, „domnii Moldovei şi
Ţării Româneşti, deşi tributari ai Porţii, sunt priviţi ca prinţi ai Europei”21.
Printre fanarioţi se numărau fanarioţi propriu-zişi, proveniţi clin cartierul constantinopolitan,
dar si greci şi levantini şi chiar unii români. Exceptând pe cei care s-au mulţumit cu dregătorii
mărunte, puţini au fost cei care au format „elita” fanariotă, căci numai un număr restrâns de familii
au reuşit să obţină înaltele dregătorii încredinţate de otomani creştinilor, şi mai ales domniile
Moldovei sau Ţării Româneşti, considerate punctul cel mai înalt al ascensiunii oricărui fanariot.
Desigur, această lume fanariotă a cunoscut mutaţii şi propulsări sociale.
Este neîndoielnic că fanarioţii au slujit Imperiul Otoman şi au accentuat subsumarea
Principatelor faţă de Poartă. Dar, totodată, perioada fanariotă îşi păstrează neîndoielnic
însemnătatea în ceea ce priveşte dezvoltarea mişcărilor de eliberare româneşti, greceşti şi, în
general, sud-est europene. Dacă n-au fost puţini fanarioţi care au demonstrat fidelitatea faţă de
sistemul politic căruia îi aparţineau şi care, personal şi familial, îi favoriza totuşi, în rândurile lor,
au existat şi personalităţi care s-au înscris pe orbita acţiunilor de eliberare sau a pregătirii lor.
„Trebuie dusă mai departe analiza obiectivelor urmărite de fanarioţi, care nu rămân aceiaşi în
timpul acestei lungi perioade — scria profesorul Mihai Berza. Ei se schimbă înainte de toate cu
împrejurările, dar şi în funcţie de personalitatea fanarioţilor, care nu aveau toţi nici vocaţia fidelităţii
faţă de Imperiul otoman, nici o vocaţie specială de a lupta în favoarea libertăţii greceşti ori pentru a
sluji pe ţarii Rusiei”22.
De asemenea, dezvoltarea culturală orientată atât către cultura greacă - elină, cât şi către cea
greacă modernă, dar favorabilă şi progresului culturii române, chiar dacă aceasta joacă rolul unei
„cenuşărese”, a înlesnit trezirea mişcărilor naţionale de eliberare. Nicolae Iorga vrând să sublinieze

21
V. Mihordea, Politica orientală franceză şi Ţările Române în secolul al XVIII- lea (1749 – 1760), Bucureşti, 1937, p.
58.
22
M. Berza, art. cit., p. 477.
climatul favorabil pe care l-au oferit Principatele Române mişcării de eliberare greceşti, arăta că „pe
pământul românesc ..... se creează sinteza greacă şi conştiinţa unităţii greceşti naţionale”23.
Important a fost şi faptul că perioada fanariotă a reprezentat şi o eră de reforme. Desigur, era
vorba de încercări de reformă care nu au avut forţa de a întrerupe destrămarea „lumii vechi", pe care
fanarioţii credeau că o pot salva şi renova, dând alte baze Imperiului pe care ei îl slujeau cu
nostalgia vechii glorii a anticei Elade şi, neîndoielnic, a Bizanţului. În administraţie, în justiţie, în
relaţiile sociale şi în cele agrare, ca şi în cultură şi învăţământ, fanarioţii au încercat, şi în parte au şi
realizat, însemnate reorganizări, deschizătoare de drum spre rânduielile moderne. Dar ei au rămas
totuşi, înainte de toate, în ansamblul lor, slujitorii Porţii otomane şi, totodată, sclavii sistemului pe
care dregătorii sultanilor îl imaginaseră pentru a le împiedica revolta. Domnii, în general scurte,
pretenţii din ce în ce sporite ale Imperiului (de la 520 de pungi cerute primului domn fanariot, la
începutul veacului al XVIII-lea, s-a ajuns ca la mijlocul aceluiaşi secol, să fie pretinse, tot pentru o
înscăunare la domnie, peste 3 000 de pungi) 24, o dependenţă accentuată faţă de bunul plac al
sultanului şi al dregătorilor săi a făcut ca acţiunea de reformă să fie limitată.
În Ţara Românească, între 1716 - 1821, întânlim 39 de domnii (în medie domnia dura
aproximativ 2 ani şi 7 luni, ţinând seama că în jurul a 10 ani au avut loc ocupaţii) şi 37 în Moldova,
între 1717 – 1821 (o medie de cca. 2 ani şi 9 luni, având în vedere că timp de 13 ani Moldova a fost
ocupată)25. ( Anexa 2)
Înfrângerea militară a Rusiei lui Petru cel Mare în campania din vara anului 1711 a avut
consecinţe nu numai pentru protagoniştii principali ai confruntării, dar şi pentru Principatele
Române. „Deşi învingătoare în 1711, Poarta otomană a devenit pe deplin conştientă de pericolul pe
care îl reprezentau pentru dominaţia ei în Principatele Române tendinţele expansioniste ale
puternicilor săi vecini. Pericolul era cu atât mai mare, cu cât tendinţele se conjugau, cu afirmarea tot
mai vădită a tendinţelor de eliberare a românilor din cele două Principate ......... Urmara acestor
considerente a fost modificarea substanţială a statutului lor juridic. Ea s-a concretizat în instaurarea
domniile fanariote, prin numirea mai întâi în Moldova şi apoi în Ţara Românească a lui Nicolae
Mavrocordat”26. Acesta era fiul cunoscutului om politic, carturar şi diplomat, Alexandru
„Exaporitul”(consilierul de taină al sultanului). (Anexa 3)
Dată fiind presiunea externă asupra Principatelor din partea austriecilor, ruşilor şi polonezilor,
dar şi încercările de emancipare din Ţările Române conduse de marea boierime, Poarta nu dorea
doar o substituire de domnitori ci şi un program de reorganizare a instituţiilor social – politice în
direcţia afirmării autorităţii centrale şi de îngrădire a puterii marii boierimi.
23
N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII. Reformatorii, Bucureşti, 1938, p. 8.
24
Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1964, p. 347.
25
D. Berindei, Liaisons généalogiques roumaines des princes phanariotes de Moldavie et de Valachie (1711 – 1821),
în „Genealogica et Heraldica. Helsinki. 1984”, Helsinki, 1986, p. 59
26
L Boicu, Gh. Palton , V. Cristian (coord), op. cit., Iaşi, 1980, p. 24.
 În 1735, Rusia a început în alianţă cu Austria un război greu împotriva Imperiului otoman. În
contextul creat, boierimea din Ţara Românească spera să obţină cu ajutorul puterii ruseşti atât
scoaterea de sub suzeranitate otomană, cât şi reîntregirea ţării prin restituirea Olteniei în urma unor
compensaţii financiare date Curţii de la Viena: „boierimea munteană, cu rare excepţii, manifestă
aversiune faţă de puterea habsburgică şi aspiraţiile de organ a unui stat autohton se sprijinea acum
pe ideea unei colaborări cu Rusia”.27 În acest sens vornicul Preda Drăgănescu, ca exponent al
boierimii muntene a plecat în Rusia (septembrie 1737) cu un memoriu cu 29 de puncte şi câteva
scrisori pentru a susţine cauza românilor. Se dorea ca Rusia să vegheze asupra celor două Ţări
Române care deveneau independente.
Gruparea munteană filorusă cerea ca ţarina să dea un act scris de respectarea a privilegiilor
ţării şi propunea alcătuirea în cadrul armatei ruse de detaşamente regulate de sârbi şi români pentru
a sprijini armata rusă. Marii boieri moldoveni au cerut şi ei prin fraţii Petru şi Alexandru Duca, în
primăvara anului 1737, ocrotirea ţarinei.
Au avut loc tratative de pace la Nemirov (16 august – 14 octombrie 1737) în care ruşii au
propus independenţa Principatelor sub protecţia lor. Se preconiza ca Principatele Române să aibă
„un statut care ducea, practic, la constituirea a două state independente, cu exercitarea religiei
ortodoxe”28.
Congresul de Pace de la Nemirov rămâne ca „prima conferinţă internaţională care dezbate
neatîrnarea Principatelo”29. Pretenţiile teritoriale exagerate ale Rusiei şi Austriei făcute la Nemirov,
au determinat pe turci să continuie războiul.
În ceea ce priveşte Austria, ea n-a mai putut conta pe sprijin românesc deoarece anexarea şi
stăpânirea Olteniei deteriorase foarte grav influenţa ei în Principate. Neputând ocupa Principatele,
austriecii au luptat ca acestea să nu intre sub stăpânirea ruşilor. Atunci când reprezentanţii Rusiei au
propus la Nemirov independenţa Principatelor, ambasadorul Austriei pe lângă ţar a protestat 30.
Viena considera că acea independenţă era profitabilă doar Rusiei, iar prezenţa ruşilor în Moldova ar
putea duce în timp la ocuparea Ţării Româneşti şi mai apoi a Transilvaniei 31. Cu toate acestea,
delegaţi ai moldovenilor şi muntenilor cer în octombrie 1737 ruşilor pacea, luarea Principatelor sub
protecţia lor şi eliberarea „prin orice mijloace”32.
Odată cu intrarea austriecilor în Ţara Românească, o parte din semnatarii memoriilor către
ţarină, şi anume marele vornic Iordache Creţulescu, marele logofăt Constantin Ramadan şi marele

27
Ş.Papacostea, Oltenia sub stăpânire austriacă (1718 – 1739), Bucureşti, 1971, p. 307.
28
L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, op. cit., Iaşi, 1980, pag. 29 - 30.
29
L. Boicu, op. cit., Iaşi, 1986, p. 104.
30
N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor : adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului. vol.
I, Bucureşti, 1895, p. 349.
31
Ibidem, p. 369.
32
C. Şerban, Relaţiile politice româno-ruse în timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, în „Analele româno-sovietice.
Istorie”, 1956, nr. 4, p. 122
spătar Constantin Dudescu au fost ridicaţi de aceştia şi trimişi sub escortă la Târgovişte şi de acolo
în Transilvania33. Seria încercărilor de contactare şi de apropiere de Rusia continuă şi prin scrisoarea
boierului Vlad Boţulescu din Mălăeşti (Vâlcea) adresată cancelarului A.I.Osterman (19 martie
1738), pe când boierul muntean se afla în Viena34.
Scrisoarea era redactată în numele boierilor români refugiaţi şi „duşi” în Transilvania. Aceştia
îl mandatau ca, „împreună cu un ecleziarh care a fost trimis special aici de la Braşov”, să prezinte
autorităţilor ruse năzuinţele populaţiei româneşti de la sud de Carpaţi. Din motive pe care nu le
precizează în scrisoare, plecarea lui Boţulescu în Rusia nu mai era posibilă (fiind probabil
împiedicată de autorităţile habsburgice) motiv pntru care autorul scrisorii îl ruga pe înaltul demnitar
rus să obţină o audienţă la împărăteasă pentru Constantin Cantacuzino, care era la curent cu
problemele complexe ale situaţiei din Ţara Românească şi se bucura de încrederea boierimii din
Principat.
Lipsa de coordonare între ruşi şi austrieci, dar şi proasta conducere a armatelor austriece a
determinat încheierea Păcii de la Belgrad (18 septembrie 1739). La încheierea Păcii de la Belgrad
un rol deosebit de important l-a jucat Franţa, care prin ambasadorul ei la Istambul, Vielleneuve, a
mediat conflictul.
Conform tratatului încheiat, Austria înapoia Imperiului otoman cetăţile Belgrad şi Şabacz,
întreaga Serbie, toată Oltenia cu fortăreaţa Perişani din Loviştea, construită de imperiali şi ale cărei
întărituri urmau să fie demolate. Banatul rămânea sub stăpânire austriacă. În ultimul articol, al
XXIII- lea, se menţiona limita de timp în care actul respectiv îşi menţinea valabilitatea (27 de ani)35.
La 17 octombrie 1739, împăratul Carol al VI- lea ordona părăsirea definitivă a Olteniei.
Constantin Mavrocordat a reuşit să-i convingă pe turci să emită un firman de reintegrare a Olteniei
în Ţara Românească.

33
C. Dapontes, Ephémerides daces ou chronique de la guerre de quatre ans (1736-1739), publié par E. Legrand, Paris,
1891, p. 26
34
Al. Vianu, Din acţiunea diplomatică a Ţării Româneşti în Rusia în anii 1736-1738, în „Romanoslavica”, VIII, 1963,
p. 24
35
Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. I, 1391-1841, doc. 11, colecţie întocmită de Ghenadie
Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, Bucureşti, 1888, p. 48-58