Sunteți pe pagina 1din 13

Genealogii

-prezentare de carte-

Mihai Sorin Rădulescu

1. Generalităţi despre studiile genealogice. Actualitatea genealogiei.

Genealogia a fost şi este la noi încă, din păcate, o disciplină ştiinţifică vitregită. În Occident
este tratată cu multă seriozitate, recunoscându-se foloasele pe care le poate aduce la
investigarea trecutului, a comunităţilor umane, a societăţii în general, dar şi la cercetările de
patologie genetică. Pe de altă parte, căutările genealogice răspund legitimei curiozităţi a
fiecăruia dintre noi de a şti de unde şi din cine se trage. În societăţile evoluate ale lumii,
interesul pentru cunoaşterea strămoşilor este cultivat cu asiduitate. Din doi în doi ani, au loc
congrese internaţionale de ştiinţe genealogice şi heraldice care reunesc specialişti ai acestor
domenii din toată lumea. Această vastă activitate îşi are la noi un modest, dar tenace omolog
în reuniunile Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie, înfiinţată în mai 1971. Pentru
genealogist, întocmirea unei spiţe de neam este adesea un scop în sine. Pentru a fi însă cu
adevărat utilă, genealogia trebuie să furnizeze material de interpretare istoricului. Mihai Berza
afirma: ,, Genealogia este una dintre disciplinele cele mai folositoare istoricului. Ea poate
ajuta cu lămuririle sale înţelegerea fenomenelor celor mai variate, fie că aparţin ele istoriei
politice, aceleia a culturii, a formelor sociale sau a celor economice.” În sprijinul acestei
concluzii, Mihai Berza aducea câteva exemple din istoria universală: astfel, un arbore
genealogic poate reprezenta însăşi schema de dezvoltare a unui stat, cum este cazul cunoscut
al întinderii Imperiului romano-german în secolul al XVI-lea, rezultat al politicii matrimoniale
a Habsburgilor. Tabelele genealogice pot arăta, de asemenea, evoluţia unor mari averi,
oferind, aşadar, material pentru concluzii de istorie economică.

Genealogia permite introducerea individului într-o dinamică temporală, pe când biografia,


folosită singură, oferă un tablou static, după cum sublinia istoricul francez, Michel Peronnet.
Astăzi, genealogiştii au devenit conştienţi de faptul că studiul oricărei familii, de orice
condiţie socială, reprezintă un pas înainte pe calea scrierii istoriei societăţii, genealogia aduce
o contribuţie de substanţă la explicarea eredităţii fizice, dar mai ales a celei socio-culturale.
Desluşirea legăturilor de sânge ale boierimii româneşti duce, de pildă, la explicarea acţiunilor
comune ale boierilor înrudiţi între ei, precum şi a sprijinului pe care domnitorii îl primeau din
partea unor dregători: ,, Boierimea lui Mihai Viteazul nu mai e aceeaşi din vremea lui Mircea
cel Bătrân, iar aceea a lui Vasile Lupu nu descinde, în cea mai mare parte, decât ca clasă
socială, din aceea a lui Ştefan cel Mare s-a păstrat în vârful societăţii româneşti un nucleu de
familii boiereşti ce au cunoscut primeniri şi infiltrări, dar au rămas aceleaşi, vreme de peste
patru secole.” Aplicabilitatea multidisciplinară a genealogiei este scoasă în evidenţă şi de
profesorul Aurelian Sacerdoţeanu: ,, Istoria nu caută în cercetările genealogice decât lămuriri
de amănunt care îi pot uşura înţelegerea vieţii sociale şi culturale, în schimb societatea actuală
poate să rezolve, sau măcar să îndrume pe calea cea bună, probleme de mare importanţă în
legătură cu biologia, ereditatea ( mai ales patologia ereditară), psihologia şi altele, în strânsă
legătură cu individul şi rolul său în mediul înconjurător.” Demografia şi sociologia, genetica
şi medicina pot trage mari foloase de pe urma rezultatelor ei. Atitudinea indiferentă sau chiar
dispreţuitoare care se manifestă uneori faţă de ea, trădează incultură, superficialitate sau
dezrădăcinare socială.

Pentru a construi însă aceste genealogii, pentru a le pune apoi în legătură cu alte domenii,
pentru a trage concluzii istorice din ele, trebuie ca, mai întâi, cercetătorul să investigheze o
serie de surse specifice, dând la iveală material genealogic brut, date concrete pe care urmează
să le înregistreze în arbori genealogici, tabele ale ascendenţilor şi ale descendenţilor. Aurelian
Sacerdoţeanu, ,, pentru a-şi împlini chemarea sa, genealogistul trebuie să aibă anumite date
sigure. În esenţă, acestea se reduc la elementele principale ale vieţii individuale. Schematic,
ele se prezintă astfel:

1. Începutul sau originea insului, din ce părinţi se trage.


2. Timpul şi locul naşterii.
3. Situaţia, funcţia şi demnitatea avută în viaţă.
4. Timpul, locul şi felul morţii.
5. Căsătoria, cu aceleaşi indicaţii despre origine, naştere, situaţie, funcţie şi moarte ale
soţului sau soţiei.
6. Copiii, deopotrivă, de pe ramura femeiască şi bărbătească.

Pentru a obţine toate aceste date, genealogistul trebuie să apeleze la mai multe tipuri de
izvoare, documentare şi informative. Foarte importante sunt registrele parohiale, ulterior cele
de stare civilă (impuse la noi de Regulamentul organic). Alte surse ale investigaţiilor
genealogice sunt: spiţele de neam existente, foile de zestre, testamentele, hotărniciile,
însemnările pe manuscrise şi cărţi, corespondenţa, cronicile, pisaniile şi portretele votive,
pietrele tombale din biserici şi cimitire, registrele cimitirelor şi, nu în ultimul rând ca
însemnătate, tradiţia orală care însă trebuie judecată cu mult discernământ.

2. Despre începuturile preocupărilor genealogice româneşti.

Se poate pune problema în ce măsură prezintă interes o analiză a evoluţiei studiilor


genealogice româneşti. Ele fac parte din istoriografia românească, chiar dacă contribuţiile lor
nu au fost uneori luate în considerare. Dacă genealogia a servit în trecut şi uneori, chiar şi azi,
satisfacerii unor orgolii nobiliare, dacă a dat adesea frâu liber fanteziei necontrolate, ea a
intrat totuşi încă din secolul al XVII-lea pe făgaşul critic ce a făcut din ea o autentică ştiinţă
auxiliară a istoriei, interesul pentru ştiinţa strămoşilor a oscilat. Dacă începuturile
genealogiei ,,culte” româneşti se pot fixa în veacul al XVIII-lea,o dată cu lucrarea genealogică
pierdută a lui Dimitrie Cantemir, preocupările răzeşilor şi ale moşnenilor privind strămoşii şi
înrudirile lor apar în Evul Mediu, evident, la o dată imposibil de precizat. Numeroase
documente medievale româneşti atestă cunoaşterea de către boierii noştri a strămoşilor lor.
Astfel, Nicolae Iorga a descoperit şi a publicat una dintre primele spiţe de neam păstrate, cea a
neamului lui Vasile Lupu, întocmită în secolul al XVII-lea de o rudă a acestuia, postelnicul
Ştefan Ghindă. Nevoia de a-şi dovedi descendenţa din vechii domnitori ai Moldovei- de altfel,
confirmată documentar- l-a determinat pe principele Nicolae Mavrocordat să-şi studieze
genealogia, însărcinându-i pe marele vistier Constantin Văcărescu (1680-1732) şi pe marele
logofăt Nicolae Roset ( c. 1680- c. 1759) să o aştearnă pe hârtie, pentru a-i legitima prezenţa
în scaunul ţărilor române. Primul cărturar din Ţara Românească ce s-a îndeletnicit intens cu
cercetarea spiţelor de neam a fost banul Mihai Cantacuzino (1723 – c. 1790), ginere a-l mai
sus amintitului Constantin Văcărescu. Calificată de editorul său, N. Iorga, drept ,, o adevărată
comoară de lămuriri asupra trecutului familiilor noastre conducătoare”, Ghenealoghia
Cantacuzinilor- principala lucrare a banului Mihai Cantacuzino este cea mai veche lucrare de
genealogie boierească păstrată, scopul aproape declarat al autorului fiind de a-şi afirma
ascendenţa ilustră bizantină. Mihai Cantacuzino urmărea, de altfel, şi un scop cu totul
deosebit de al scriitorilor de arbori genealogici. Aceştia se gândeau la nevoile unui proces de
moşii, unei afaceri de moştenire sau de reclamaţie a unor averi înstrăinate ale familiei, şi le
trebuia numai să ştie cine a fost feciorul cui. Cancelariile domneşti au jucat uneori un rol î
soluţionarea litigiilor şi problemelor genealogice. În aceste condiţii, boierimea românească
dorea să-şi ateste prin înscrisuri vechimea şi poziţia în societate, având ca scop şi asigurarea
unor drepturi de proprietate, mai ales asupra unor bunuri imobiliare. Poate cel mai frumos
arbore genealogic emis de o cancelarie domnească este cel alcătuit din dispoziţia Divanului
Moldovei în anul 1813 şi întărit de domnitorul Scarlat Callimachi, înfăţişând spiţa familiei
Balş, împodobită cu steme. Ca şi istoriografia în general, în care s-a manifestat curentul
romantic şi genealogia s-a resimţit din plin de fanteziile epocii.

Dacă în istoriografia noastră romantismul a însemnat concretizarea influenţei franceze,


manifestată în scrierea istoriei în maniera lui Jules Michelet, şi a avântului spre înfăptuirea
marilor deziderate naţionale, sfârşitul secolului trecut înregistrează apariţia şi înflorirea şcolii
critice, ce a oglindit influenţa ştiinţei germane, model de rigoare şi exactitate a cercetării.
Infuzia spiritului critic în căutările genealogice a însemnat ridicarea acestora la rangul de
preocupare ştiinţifică. Genealogia se practică la noi sistematic, pe temeiul documentelor, din a
doua jumătate a secolului trecut, ceea ce nu înseamnă că înainte nu au fost cunoscute şi
valorificate numeroase acte în stabilirea filiaţiilor. Astfel, putem spune că satisfacţia
descoperirilor genealogice a hrănit pasiunea unor cărturari pe cât de modeşti, pe atât de
autentici, pe care instaurarea regimului totalitar i-a aşezat într-un con de umbră.

3. Genealogia românească ştiinţifică- coordonatele evoluţiei sale în prima jumătate a secolului


nostru.

Genealogia românească a parcurs în secolele XVIII-XX calea de la o preocupare nobiliară,


prea puţin sprijinită pe citirea izvoarelor, la o disciplină ştiinţifică, putând să aducă servicii
considerabile istoriografiei. De alcătuirea spiţelor de neam s-au ocupat specialişti şi diletanţi,
mitomani şi oameni de perfectă probitate. Genealogiile au fost întocmite în funcţie de cultura,
spiritul critic, dar şi de înclinaţiile personale ale genealogiştilor. Este semnificativă, de pildă,
diferenţa dintre Octav George Lecca şi Sever Zotta, de fapt distanţa de la diletantismul
fanterist, lipsit de discernământ critic, la ştiinţă, prin definiţie lipsită de prejudecăţi.
Cercetările genealogice din prima jumătate a secolului nostru au adus, aşadar, o contribuţie
substanţială la cunoaşterea compoziţiei şi structurii societăţii româneşti de-a lungul istoriei
sale, demonstrându-şi astfel utilitatea.

4. Înrudirea universală.

Genealogia îşi propune să studieze, printre altele, ascendenţele capetelor încoronate, ale
personalităţilor politice şi culturale, dar ea se poate apleca, în aceeaşi măsură, asupra zestrei
de strămoşi a oricărui individ. În aparenţă, marile dinastii ale Evului Mediu – Carolingienii,
împăraţii saxoni, dinastiile de Hohenstaufen şi de Luxemburg s-au stins, dar în realitate
sângele lor s-a perpetuat la diferiţi urmaşi pe linie feminină, monarhi şi principi, nobili mici şi
mijlocii, dar şi numeroşi orăşeni şi ţărani. De asemenea, sângele regilor englezi ai Evului
Mediu, de la Alfred cel Mare până la Stuarţi, al dinaştilor norvegieni din neamul Sfântului
Olaf, al suveranilor spanioli şi ai patricienilor Italiei medievale şi renascentiste a dispărut fără
urmă; el s-a transmis până astăzi, formând o punte genealogică, uneori surprinzătoare, între
trecut şi prezent. Legătura cu Orientul există şi în genealogiile unor familii boiereşti din ţara
noastră, prin urmaşii generalului conte Pavel Kiseleff. Pentru a rămâne în acest domeniu, se
cuvine subliniată afirmaţia genealogiştilor potrivit căreia la baza descendenţei mai multor case
princiare europene s-ar afla, pe linie feminină, însuşi profetul Mahomed. Legătura dintre
urmaşii islamici ai acestuia şi dinastiile europene s-a realizat prin căsătoria fiicei lui Al
Motamid (mort în 1069), coborâtor în linie directă din seminţia profetului, cu Alfons VI,
regele Castiliei (1072-1109). Din ei descind, tot în linie dreaptă, Habsburgii spanioli. Astfel,
se poate spune că sângele lui Mahomed s-a răspândit în toată marea aristocraţie europeană.
Această galerie a strămoşilor, pe care o pun în lumină tabelele de ascendenţi, realizate de cei
mai erudiţi genealogişti europeni, conţine, de asemenea, figuri de femei celebre în istoria
medievală şi modernă, dintre care am putea cita pe Maria Tereza, dar şi pe Maria Stuart,
Sfânta Olga, Diane de Poitiers. Examinarea ascendenţei monarhilor europeni ne duce la
concluzia că între strămoşii îndepărtaţi ai acestora se află şi români. Astfel, între cei 4.096 de
strămoşi ai celei de-a 12-a generaţii de ascendenţi ai arhiducelui Franz- Ferdinand d’Este,
principe moştenitor ai Imperiului austro-ungar, asasinat la Sarajevo în vara anului 1914, se
află, pe lângă 2.676 de germani, 396 de francezi, 249 de polonezi, 248 de italieni, 205 de
spanioli, 139 de danezi, 68 de portughezi, 44 de olandezi, 26 de englezi, 15 lituanieni, 6
suedezi, 6 cehi, 5 ruşi, 3 unguri, 1 sârb şi 4 români. Aceştia au subliniat că toate casele
domnitoare europene au între strămoşii lor direcţi, prin două filiaţii diferite, pe Tihomir şi
Basarab I Întemeietorul, pe de-o parte, iar pe de alta, pe Ştefan cel Mare şi pe Movileşti.
Îndepărtată ascendenţă basarabă şi muşatină, au avut atât regele Carol I, cât şi soţia sa, regina
Elisabeta, atât regina Maria, soţia regelui Ferdinand I, cât şi regina Elena, soţia regelui Carol
al II-lea şi mama regelui Mihai. Dacă, de pildă, regele Ludovic cel Sfânt al Franţei îl avea în
ascendenţa sa pe Carol cel Mare de aproximativ 500 de ori, putem estima că regele Mihai I îi
are ca ascendenţi pe Basarab I şi pe Ştefan cel Mare de câteva zeci de ori. Spre exemplu, una
dintre fiicele domnitorului Nicolae Alexandru (1352-1364), fiu al lui Basarab I Întemeietorul,
s-a căsătorit cu Ioan Sracimir, ţarul de Vidin. Fiica lor, căsătorită cu Ştefan Tvrtko, regele
Bosniei, a fost mama Ecaterinei, măritată cu Hermann I, conte de Cilli. Prin căsătoria nepoatei
acesteia, Barbara de Cilli, cu împăratul Sigismund de Luxemburg, sângele basarabesc s-a
transmis fiicei lor Elisabeta, soţia împăratului Albrech II de Habsburg. Fiica lor, Elisabeta s-a
căsătorit cu Cazimir IV Jagello, regele Poloniei. Fiul acestora, Vladislav, regele Boemiei şi
Ungariei, a devenit socrul împăratului Ferdinand de Habsburg, fiind strămoşul tuturor
monarhilor europeni din sec. XIX-XX, cu excepţia regilor Serbiei şi apoi ai Iugoslaviei.

II. Genealogii de oameni politici. Despre genealogia lui Iuliu Maniu.

Personalitatea emblematică a luptei pentru libertate naţională, Iuliu Maniu a urmărit de-a
lungul întregii vieţi, cu o consecvenţă exemplară, idealurile sale politice democrate. Conduita
în viaţa publică, fermitatea hotărârilor şi neacceptarea compromisurilor îşi aveau rădăcinile în
mediul social-cultural din care provenea marele om politic român. S-a vorbit de continuitate
genealogică în domeniul politic mai ales în legătură cu prezenţa Brătienilor la cârma
Partidului Naţional Liberal, dar se poate observa faptul că şi Iuliu Maniu venea în fruntea
Partidului Naţional Român, devenit, prin unificarea sa din 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion
Mihalache, Partidul Naţional-Ţărănesc cu o bogată moştenire istorică de familie. Rude
apropiate ale sale participaseră la organizarea Partidului Naţional Român la jumătatea
veacului trecut, consolidându-l apoi spre sfârşitul acestuia. Prezenţa sa la conducerea
Partidului Naţional-Ţărănesc semnifică implicit recunoaşterea meritelor politice deosebite ale
lui Simion Bărnuţiu şi Iuliu Coroianu, al căror continuator nemijlocit a fost şi s-a considerat
Iuliu Maniu. Întelegerea integrală a unei personalităţi, fie ea politică sau culturală, presupune
studierea şi a ascendenţei şi a înrudirilor sale, care aruncă adesea lumini revelatoare asupra
activităţii şi creaţiei acesteia. Astfel, dacă istoriografiei generale îi revine misiunea de a
cerceta într-o viziune curăţată de prejudecăţi activitatea politică a lui Iuliu Maniu, genealogia,
ca ştiinţă specială a istoriei, îşi poate propune să investigheze din perspectivă proprie,
personalitatea acestuia. Un model de activitate la constituit, pentru Iuliu Maniu, viaţa
unchiului său, Iuliu Coroianu, unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român din
Transilvania. La moartea sa, Sever Stoica, biograful lui Iuliu Maniu, scria: ,, A fost un Român
bun bătrânul acesta, în accepţiunea cea mai nobilă a acestui cuvânt. Şi acesta este titlul cel
mai înalt de glorie pe care îl poate avea un Român bun, nu în sensul circulant al acestui
cuvânt. Nu un profitor al tricolorului, nu un speculant care-şi schimbă naţionalismul în
dividende şi jetoane de prezenţă. Un Român care nu şi-a închinat niciodată steagul credinţelor
în faţa adversarilor, dar şi-a închinat viaţa neamului său. Un Român care nu şi-a plecar capul
mândriei înaintea fastului aristocratic al măririi, dar şi-a plecat urechea inimii, la pământ, să
desluşească zvonul surd al durerilor opincei. Semnul distinctiv al personalităţii sale a fost
curajul. Nu curajul agresiv care caută cearta cu lumânarea, un curaj civic şi defensiv pus în
slujba neamului. Era mândru, de o cuceritoare mândrie. O mândrie care nu umileşte şi
sfidează, o mândrie născută din cunoaşterea propriei sale valori. Integru şi intransigent, dârz şi
înflăcărat, Iuliu Coroianu a fost vecinic în primele rânduri de luptă. Nu scăpa nici un prilej, la
întruniri publice, în convorbiri particulare sau la bară, să susţină dârz şi mândru, drepturile
poporului său. A fost un avocat excelent, un criminalist strălucit.” Iuliu Maniu se leagă,
aşadar, genealogic, de o serie de personalităţi ale luptei naţionale a românilor transilvăneni:
Simion Bărnuţiu, Demetriu Coroianu, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu, Ioan Maniu. El a urmat
şcoala primară la Blaj, apoi Liceul Reformat din Zalău, petrecându-şi multe vacanţe în casă la
bunicul său matern, canonicul Demetriu Coroianu. Înaintea Primului Război Mondial, Iuliu
Maniu a funcţionat ca avocat al Mitropoliei Blajului. Aşadar, a trăit, în copilărie şi în tinereţe,
în atmosfera bisericii şi nobilimii româneşti unite, în mare măsură continuatoarea şi
purtătoarea idealurilor politice şi culturale ale Şcolii Ardelene. De la Ioan Inocenţiu Micu,
Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, reprezentanţi ai aceleiaşi categorii sociale, dar
luminători ai întregului neam românesc, până la Iuliu Maniu există o linie dreaptă care trece
prin ,, Mica Romă” a veacului al XIX-lea, prin ilustra personalitate a lui Simion Bărnuţiu, prin
marile adunări de la 1848, prin momentul Memorandumului. Iuliu Maniu este, fără îndoială,
omul politic care a încununat această nobilă tradiţie.

Nicolae Titulescu – Desluşiri genealogice

Diplomat de înzestrare excepţională, Nicolae Titulescu ocupă în mod cert un loc de frunte în
galeria oamenilor politici ai secolului nostru. Paul Valery mărturisea despre el: ,, A fost omul
poate cel mai extraordinar pe care l-am întâlnit. Titulescu era de o spontaneitate şi de un
dinamism aproape frenetic. Care nu era însă temperamental. Ci cerebral, în mintea lui de o
prestigioasă agerime, procesele se desfăşurau cu o iuţeală uimitoare, totul fiind cântărit,
chibzuit, dozat cu acea precizie pe care o va avea cibernetica viitorului. Trăirea lui Titulescu
era un fel de supratrăire, nu numai prin intensitate, ci şi printr-un soi de simultaneism. El trăia
nu numai existenţa sa proprie, ci concomitent, cu deplină luciditate, dar şi cu aviditate,
existenţa lumii întregi. Personalitatea sa a fost studiată din numeroase unghiuri de vedere,
căci Titulescu a fost jurist, profesor universitar şi reprezentant al României la Londra şi
preşedinte al Adunării generale a Ligii Naţiunilor, dar mai ales a fost ministrul de externe care
a ştiut să navigheze printre interesele potrivnice celor româneşti. Astfel, după cum rezultă din
studiul mai multor cazuri, numeroşi oameni politici români care s-au afirmat în viaţa publică,
atât înainte, cât şi după Primul Război Mondial, erau continuatori de sânge ai unor vechi
familii boiereşti. Afirmaţia poate fi ilustrată şi prin studiul strămoşilor lui Nicolae Titulescu, a
cărui mamă aparţinea vechii familii boiereşti gorjene a Urdărenilor. Marele om politic şi
diplomat român s-a născut la 4/17 martie 1882 la Craiova, ca fiu al lui Ion (Iancu) Titulescu şi
al Mariei Urdăreanu. Ion Titulescu a fost prefect al judeţului Dolj, preşedinte al Curţii de Apel
din Craiova şi deputat în timpul guvernării lui Ion C. Brătianu. Tatăl viitorului diplomat s-a
născut la 29 mai 1838 şi a încetat din viaţă în octombrie 1883, fiind înmormântat lângă
biserica din Tituleşti (judeţul Olt. Era fiul protopopului Nicolae Economu, descendent al unei
familii de moşneni. Mama lui Nicolae Titulescu, Maria Urdăneanu, stinsă din viaţă în
primăvara anului 1924 şi înmormântată tot la Tituleşti, era al doilea copil al lui Ghiţă
Urdăreanu din Craiova şi al Luxandrei ( Luţa) Aman. Bunica maternă a lui Nicolae Titulescu,
Luxandra Aman era fiica serdarului Dimitrie Aman şi a celei de-a doua soţii a sa, Despina
(Pepica) Paris, aceasta din urmă, probabil, fiind de origine aromână. Astfel, prin bunica sa
maternă, Nicolae Titulescu era văr de-al doilea cu mama viitorului preşedinte al Consiliului
de Miniştri din vara anului 1940, inginerul Ion Gigârtu ( 1886-1959), precum şi cu mama lui
Radu Mandrea, director al Casei de Economii şi Consemnaţiuni din Bucureşti, proprietar al
frumosului conac de la Bălceşti pe Topolog ( căsătorit cu Constanţa Burcă, sora soţiei lui
Titulescu). Nicolae Titulescu s-a căsătorit în 1907 cu Caterina Burcă, fiica lui Gheorghe
Burcă şi a Mariei Voiculescu din Bucureşti, care aveau moşie la Ghimpeţeni-Tituleşti,
învecinându-se astfel cu familia Titulescu. Se constată, la capătul acestui curs genealogic, că
atât Nicolae Titulescu, cât şi soţia sa se aflau în relaţii de rudenie cu numeroase personalităţi
ale vieţii politice şi culturale. Amândoi erau coborâtorii unor familii cu rădăcini vechi,
ascendenţii lui Nicolae Titulescu putând fi urmăriţi până în veacul al XV-lea.

Grigore Gafencu – Date genealogice.

Diplomaţia românească de altădată reprezenta un corp de elită, întrunind oameni cu o


pregătire intelectuală înaltă, adesea descendenţi ai familiilor boiereşti. Educaţia şi cultura îi
făceau foarte potriviţi să apere cu strălucire interesele României în relaţiile diplomatice. În
acest domeniu, istoriografia românească este datoare să restituie unele figuri de diplomaţi,
precum Constantin Diamandy, dar şi să abordeze în asamblu această categorie profesională, a
cărei activitate a avut implicaţii profunde pentru ţară, de ea fiind legată obţinerea succeselor
de politică externă, consolidarea poziţiei internaţionale a României. Grigore Gafencu (1892-
1957), puţin cunoscut pentru faptul că acesta s-a remarcat în luptele aviatice din Primul
Război Mondial, primind Ordinul ,, Mihai Viteazul”, prin Înaltul Decret nr. 830, din 9. 4.
1918, ,,pentru vitejia şi avântul cu care a îndeplinit un mare număr de zboruri în timpul
bătăliei de la Mărăşeşti. S-a distins în mod cu totul deosebit în timpul atacurilor din 3-6 august
1917, când s-a oferit de bunăvoie a face legături de infanterie şi din cauza norilor s-a coborât
chiar până la 200 m, sfidând cu îndrăzneală focul mitralierelor inamice. În cursul aceleiaşi
bătălii, a angajat o luptă aprigă cu un avion inamic pe care a reuşit să-l doboare. Grigore
Gafencu a desfăşurat o prodigioasă activitate ca ziarist, ministru în câteva guverne naţional-
ţărăniste, diplomat şi gânditor politic. Coroborarea datelor publicate cu cele inedite permit
studiul strămoşilor lui Grigore Gafencu, fiu al inginerului Alexandru Saunders, zis Gafencu
( 1843- 1923), cu studii la Politehnica din Gand, şef de distanţă la căile ferate Bacău, director
general al C.F.R., şi al Ralucăi Costachi ( 1858- 1945), coborâtoare a uneia dintre cele mai
vechi familii moldoveneşti. Unica soră a diplomatului, Elena Gafencu ( 1893-1975), a fost
căsătorită cu compozitorul Mihail Jora, descendent el însuşi al unor mari neamuri boiereşti
din Moldova( Rosetti, Negri, Donici). Tatăl lui Grigore Gafencu- fiu al englezului Teofil
Saunders, stabilit la Odessa, şi al Ecaterinei Gafencu, luase numele mamei, continuând astfel
o spiţă ce ameninţa astfel să se stingă. Bunica paternă era fiica slugerului Iordache
Gafencu(1773-1824) şi a celei de a doua sa soţii, Elena, fiica pitarului Chiriac Leonard. Mama
bunicii paterne a lui Grigore, Elena Gafencu, născută Leonard, se trăgea dintr-o familie
originară din Epir. Pitarul Chiriac Leonard, tatăl Elenei Gafencu, era fiul lui Dimitrie
Leonard, având 3 fraţi:Costea, parucic în armata rusească, căsătorit cu Elena Kiruş, Vasile,
stolnic şi Panait, vel serdar. Ministrul de externe al României între anii 1938-1940 descindea,
după cum se poate observa din filiaţiile redate, verificabile pe documente, din familiile vechi
ale Moldovei. Punţile genealogice dintre personaje ale Evului Mediu şi cele din secolul nostru
demonstrează, aşadar, continuitatea clasei politice româneşti de-a lungul câtorva secole.

Despre genealogia lui Gheorghe Tătărescu.


Fiul generalului Nicolae Tătărescu (1850-1916) şi al soţiei sale Speranţa, născută Pârâianu
(1858-1920). Nicolae Tătărescu a avut o carieră de ofiţer ascendentă: intrat în şcoala militară
în 1867, a devenit sublocotenent în 1869, maior în 1884, colonel în 1892 şi general de brigadă
în 1898. Era fiul lui Gheorghe Tătărescu (1824-1872) şi al soţiei acestuia Dumitrana născută
Hurezeanu (1835-1909). Între familia fostului prim-ministru şi cea a pictorului Gheorghe
Tattarescu (1818-1894) nu există decât o simplă coincidenţă de nume, primul fiind originar
din Gorj, cel de-al doilea din Buzău-Focşani. Pârâienii, familia mamei politicianului
interbelic, făceau parte din vechea boierime a Olteniei, putând fi urmăriţi documentar până în
secolul al XV-lea. Între istoricii care au scris despre această însemnată familie se numără
Aşexandru Ştefulescu şi Dan Pleşia care au scos în evidenţă faptul că se trăgeau din vechii
boieri din Baia de Fier şi Alun. Ca şi în cazul lui Nicolae Titulescu, ascendenţa lui Gheorghe
Tătărescu este reprezentativă pentru o bună parte din clasa politică a României de dinaintea
instaurării comunismului.

Despre strămoşii lui Ilie Lazăr

Născut la 12 decembrie 1895 în satul maramureşean Giuleşti, vechi leagăn cneaz românesc,
Ilie Lazăr şi-a luat doctoratul în drept la Universitatea din Cluj, urmând apoi studii economice
de specializare la Viena. A luat parte la Primul Război Mondial, la intrarea armatei române în
Cernăuţi, unde a arborat primul steag românesc. De asemenea, în ianuarie 1919, el s-a
numărat printre ostaşii români care au intrat în oraşul Sighet. După război, Ilie Lazăr a devenit
şeful organizaţiei judeţului Maramureş a Partidului Naţional-Ţărănesc. A fost ales deputat de
Maramureş în anii 1928-1931 şi 1932. El s-a situat pe linia de intransigenţă a lui Iuliu Maniu,
criticând cu vehemenţă camarila lui Carol al II-lea. Luările sale de poziţie ferme i-au atras
excluderea din Partidul Naţional-Ţărănesc, în septembrie 1933, alături de Zaharia Boilă şi
Aurel Leucuţia, de către Alexandru Vaida-Voevod, care a acţionat astfel la indicaţia regelui
Carol al II-lea. Aceeaşi atitudine a sa i-a atras mai târziu, în februarie 1940, condamnarea,
împreună cu alţi fruntaşi naţional-ţărănişti, la domiciliu obligatoriu. Reprimit în partid,
membru în delegaţia sa permanentă, Ilie Lazăr a fost unul dintre cei 4 fruntaşi naţional-
ţărănişti arestaţi la Tămădău. În procesul conducătorilor partidului din 29 octombrie-11
noiembrie 1947, el a fost condamnat la 12 ani de muncă grea. Ilie Lazăr descindea dintr-o
familie românească din regiunea Chioarului, având ca predicat nobiliar satul Pucăreţi, din care
era originară. Strămoşii lui primiseră diplome de nobleţe de la principele Transilvaniei,
Christofor Bathory, la 4 iulie 1570, şi apoi de la Mihail Apaffy, la 16 aprilie 1663. Câteva
date despre strămoşii lui Ilie Lazăr pe linie feminină: familia mamei sale, Ivaşcu, fusese
înnobilată în anul 1427, fiind atestată documentar apoi în anul 1487. Ea a dat o serie de preoţi,
între care pe Ioan Ivaşcu, protopop al Izei, frate cu mama lui Ilie Lazăr. Bunica maternă a
omului politic naţional-ţărănist se trăgea din familia Dan de Apşa, cu diplomă de la împăratul
Sigismund de Luxemburg din anul 1429, reînnoită în 1753 de către Maria Tereza. Strămoşii
lui Ilie Lazăr făceau parte, aşadar, din categoria de nobili români cu funcţii administrative în
Maramureşul veacului al XIX-lea, dar şi mai înainte, având în vedere autonomia de care s-a
bucurat această regiune în Evul Mediu. Prin sângele său, Ilie Lazăr era un reprezentant politic
al acestui colţ de ţară unic. Coborâtor din voievozii veacului al XIV-lea, Ilie Lazăr a adus
glasul Maramureşului în Partidul Naţional-Ţărănesc, în viaţa politică a ţării din perioada
interbelică.

Despre genealogia lui Corneliu Coposu.

Corneliu Coposu a întruchipat în viaţa ţării de după 1989 simbolul României democratice şi
civilizate, deschise spre valorile europene. Suferinţa şi lupta lui de-o vară au valoare de model
pentru societatea românească aflată în căutarea propriei identităţi. Mesajul politic şi moral al
lui Corneliu Coposu poate fi interpretat simbolic şi ca mesajul vechii clase politice româneşti,
de o înaltă calitate intelectuală şi umană, în marea ei majoritate. Şi în cazul lui, se vede faptul
că o personalitate politică sau culturală se explică în bună măsură şi prin legăturile sale de
continuitate cu generaţiile care au precedat-o. În anumite interviuri pe care le-a dat, Corneliu
Coposu a vorbit despre tradiţia politică existentă în familia sa paternă, despre ataşamentul
tatălui şi bunicului său faţă de lupta Partidului Naţional Român din Transilvania. Acesta
cobora prin mama sa din vechi familii nobile româneşti din nordul Ardealului, care
îmbrăţişaseră greco-catolicismul. Rude ale sale pe linie maternă sunt amintite în Memoriile lui
Alexandru Vaida-Voevod , care scria: ,, Tatăl bunicului meu, Bohăţiel, s-a numit Ioan, fiul
său, Alexandru, era al doilea între şase copii. Erau o dinastie de preoţi. Strămoşul lor, David,
protopop din Uifalău, semnase ,, actul Unirii”, după tradiţie. Alexandru Vaida-Voevod nota
(despre strămoşii materni ai lui Corneliu Coposu): ,, Ancean, din Surduc, a avut mai mulţi
copii. Iulian, preot în aceeaşi parohie; Alexandru, magistrat; o fată profesoară; Gusti, arierat
ca intelect. Iulian, căsătorit cu fiica protopopului Vaida din Bobota, s-a nenorocit,
răsturnându-i caii trăsura şi a murit în urma unei fracturi femurale. Mama regretatului om
politic, Aurelia, născută Ancean, era fiica preotului Iulian Ancean şi a Corneliei, născută
Vaida, fiica lui Gavril Vaida, protopop în comuna Popteleac, şi a soţiei sale Tereza, născută
Cinca. Totodată, sunt de remarcat prenumele latine din familie, care au o semnificaţie
simbolică. ,,Cornelia”, ,,Aurelia”, ,,Flavia”, ,,Iulian”, ,,Corneliu” sunt tot atâtea expresii ale
trăirii intense a sentimentului naţional într-o familie în care înclinaţia spre cultură s-a îmbinat
cu cea spre lupta politică. Tradiţiile de demnitate şi de cultură moştenite din atmosfera Şcolii
Ardelene au fost strălucit ilustrate de Corneliu Coposu, a cărui dăruire de sine şi înălţime
spirituală au fost, probabil în bună măsură, expresia spiritului aristocratic.

III. Genealogii de personalităţi culturale. Descendenţii lui Miron Costin.

Genealogia este un domeniu al descoperirilor surprinzătoare, care pun în lumină legăturile de


sânge cele mai neaşteptate. Câţi dintre noi, ştiu, de pildă, că marele cronicar Miron Costin,
unul dintre cei mai însemnaţi cărturari ai culturii române vechi şi un personaj marcant al vieţii
politice din vremea sa are o posteritate care ajunge până astăzi? Cronicarul a avut din
căsătoria sa cu Ileana Movilă (nepoată de fiu a domnitorului Simion Movilă) următorii copii:
Safta, căsătorită mai întâi cu Pătraşcu Zosin Başotă şi apoi cu Ştefan Şoldan; Nicolae, cărturar
şi el, căsătorit cu Aniţa, Tudosca, soţia lui Grigore Zmucilă, Ioan, hatman, căsătorit cu Safta
Jora; Maria, soţia marelui vistier Ilie Cantacuzino şi Pătraşco, mare căminar şi logofăt.
Numele de familie al vechiului cronicar a fost purtat în continuare de descendenţii celui de-al
doilea Miron Costin. Neamul a fost recunoscut ca nobil de către austrieci, după anexarea
Bucovinei în 1775, Costineştii fiind proprietarii unor întinse pământuri în acea regiune a ţării.
Ei au purtat titlul de ,,cavaler”, fiind asimilaţi nobilimii bucovinene de origine românească.
Interesantă este şi posteritatea prin femei a cronicarului care ajunge până în zilele noastre.
Astfel, istoricul Gheorghe Ghibănescu a arătat că domnitorul Alexandru Ioan Cuza descindea
din cronicarul Miron Costin, prin căsătoria, mai sus menţionată, a străbunicului său Miron
Cuza cu Ileana, nepoată de fiu a cronicarului. Cărturarul din veacul al XVII-lea nu este, deci,
atât de îndepărtat şi de inaccesibil pentru noi care trăim trei secole mai târziu. Posteritatea sa
ajunge în contemporaneitate prin familiile Cantacuzino, Ghica, Slătineanu, Beldiman, Rosetti,
Varlam, Cuza, Boteanu, Negri, Racoviţă, Manu, Sturza.

Completări la genealogia lui Nicolae Iorga.

Şase membri ai familiei Iorga au deţinut ranguri boiereşti, în epoca Regulamentului organic.
Este vorba de pitarul Iancu Iorga, în 1851. În Arhondologia Moldovei între 1851-1856,
transcrisă de Alexandru V. Perietzianu-Buzău , aflăm pe următorii membrii ai familiei Iorga,
ridicaţi în categoria boierilor: Costachi Iorga, ban şi spătar, comisul Alecu Iorga, Iancu Iorga,
medelnicer şi căminar, Iorgu Iorga, pitar, stolnic, paharnic, Emanoil Iorga, pitar şi
medelnicerul Nicolai Iorga, tatăl istoricului. Sângele familiei Iorga s-a continuat şi prin altă
ramură decât cea a istoricului, este vorba de posteritatea comisului Emanoil Iorga şi a primei
sale soţii, Zinca Secară (1834-1893), fiica boierului Ioniţă Secară şi a Ralucăi născută Arapu,
dintr-o veche familie boierească din Moldova de nord. Fiul lor, Ermil Iorga (1862-1922), a
fost căsătorit cu vara sa primară, Natalia Iorga )1864-1926), fiica pitarului Iorgu Iorga, având
cinci băieţi şi trei fete: Vasile, procuror la Iaşi, Mihail, Ion, Georgeta şi Adelina( decedate la o
vârstă fragedă). Genealogia lui Nicolae Iorga, susceptibilă de noi completări, este fascinantă
prin legăturile de sânge şi alianţele matrimoniale pe care le cuprinde. Prin familia Miclescu,
Nicolae Iorga era consangvin cu mitropoliţii Sofronie şi Calinic Miclescu, cu istoricul P. P.
Panaitescu şi cu multe alte personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti.

Date istorice şi genealogice despre casa de Hohenzollern-Sigmaringen.

Casa de Hohenzollern reprezintă una dintre marile familii ale Evului Mediu german. Ea şi-a
format domeniile, aflate pe drumul comercial ce lega spaţiul german de cel italian, în perioada
luptei pentru învestitură, profitând de slăbirea puterii împăratului romano-german. Încă de la
începuturile atestării lor documentare, Hohenzolernii se numărau printre neamurile feudale
însemnate ale Suabiei, fiind legaţi prin căsătorii de o serie de puternice familii nobiliare.
Numele familiei provine de la cetatea care, la rândul său, a preluat numele înălţimii pe care se
află. O etimologie îl explică prin dreptul de a percepe vama care ar fi fost exercitat de conţii
de Zollern pe Rin sau pe drumurile aflate pe domeniile lor, dar o asemenea atribuire nu este
atestată. Despre originea familiei s-au ţesut câteva legende genealogice. Conform uneia dintre
ele, Hohenzollerni şi-ar avea originea în patriciatul roman, origine comună cu cea a familiei
Colonna. O altă legendă îi leagă de neamul gotic, Colalto. Frecvenţa prenumelor Burchard,
Albrecht şi Adalbert în familiile Buchardingilor, duci de Suabia şi Hohenzollernilor, ca şi
situarea posesiunilor lor în aceeaşi regiune ar putea indica o descendenţă a Hohenzollernilor
din Buchardingi(neam stins în anul 973 cu ducele Burchard al V-lea), dar aceasta nu se poate
dovedi documentar. Unificarea Germaniei şi proclamarea sa ca imperiu, dezvoltarea ei
economică şi culturală deosebită din ultima treime a secolului al XIX-lea şi de la începutul
secolului al XX-lea s-a înfăptuit sub dinastia de Hohenzollern, a cărei domnie s-a întrerupt
drept consecinţă a înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial. În secolele XIV-XV,
ramura suabă a familiei a cunoscut un declin economic şi de putere, provocat de împărţirile
succesive ale proprietăţilor sale, precum şi de ridicarea altor mari familii feudale, ca
Habsburgii. În 1334, contele Friedrich VIII şi-a împărţit domeniul celor 2 fii ai săi, dând astfel
naştere liniilor Schwarzgraf( începută de Friedrich cel Bătrân, 1333-1379), stinsă în 1412, şi
Sigmaringen. Legăturile dintre linia de Sigmaringen şi cea de Brandenburg au fost consfinţite
de acordul încheiat la Nunberg la 20 noiembrie 1695, reînnoit la 29 aprilie 1707. Prin el, se
interzicea ipotecarea domeniilor Hohenzollernilor suabi, se recunoştea electorul de
Brandenburg drept şef al familiei, acesta din urmă fiind desemnat ca succesor al liniei suabe
în toate stăpânirile. În acelaşi act era, de asemenea, consemnată recunoaşterea folosirii titlului
şi a blazonului în linia electorilor, precum şi renunţarea de către aceştia la titlul de burggraf de
Nunberg. Cele două acorduri au fost semnate, din partea ramurii de Sigmaringen, de către
principele Meinrad II( 1673-1715), fiul principelui Maximilian, căsătorit cu Jeanne( 1759),
fiica contelui Antoine II de Montfort. Principatele Hohenzollernilor suabi, Sigmaringen şi
Hechingen au aderat la Confederaţia Rinului, la 12 iulie 1806, recunoscându-li-se
suveranitatea, în schimbul renunţării la titluri şi demnităţi care exprimau raporturi faţă de
desfiinţatul Imperiului romano-german. Principele Anton-Aloys de Hohenzollern-
Sigmaringen, în timpul căruia micul său stat a cunoscut extinderea teritorială amintită, s-a
preocupat şi de reglementarea poziţiei familiei sale, emiţând la 24 ianuarie 1821 statutul Casei
de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta stipula acoperirea costurilor curţii din veniturile
posesiunilor proprii, reflecta, totodată, preocuparea pentru bunăstarea supuşilor şi cuprindea
prevederi referitoare la organizarea asistenţei de drept, siguranţă, uşurarea lucrărilor agricole,
dezvoltarea meşteşugurilor, a circulaţiei, a instituţiilor şcolare. Principelui Anton-Aloys i-a
succedat la tron, în 1831, fiul său Karl. La rândul său bun gospodar, bunicul viitorului rege al
României, Carol I a înfiinţat un spital şi o casă de economii. Se afla în relaţii cu o serie de
personalităţi ale timpului, între care a împăratului Napoleon I, cu geograful Alexander von
Humboldt, cu Johann Wolfgang Goethe, pe care îl consulta în probleme privitoare la educaţia
fiului său. Principele Karl a adoptat la 11 iulie 1833 o constituţie a principatului, hotărâtă încă
de tatăl său şi care prevedea existenţa unei adunări reprezentative. Creşterea masivă a
impozitelor, de şase ori în perioada 1818-1848 şi exemplul statelor învecinate au provocat
înfrângeri în anul 1848 şi în Principatul de Sigmaringen. Ca urmare, principele Karl a abdicat
la 27 august 1848 în favoarea unicului său fiu, Karl-Anton( 1811-1885), iar în luna august a
anului următor, trupele prusiene au intrat în principat. La 7 decembrie 1849 s-a încheiat un
tratat prin care cele două principate ale Hohenzollernilor suabi erau cedate regelui Prusiei.
Celor două linii domnitoare, Sogmaringen şi Hechingen, li s-au recunoscut proprietăţile în
statul prusian. Toţi membrii liniei de Hohenzollern-Sigmaringen s-au bucurat de o educaţie
îngrijită. Astfel, ultimul principe suveran de Sigmaringen, Karl Anton, a urmat studiile
secundare la Regensburg şi Rastatt, după care a audiat cursurile universităţilor din Geneva,
Tubingen, Gottingen şi Berlin. Apoi, s-a întors la Sigmaringen pentru a se familiariza cu
problemele guvernării. Căsătoria sa cu Josephina de Baden, prinţesă cultivată şi cu multă
dragoste pentru artă, reprezenta cea de-a şasea alianţă matrimonială dintre casa de
Hohenzollern şi cea de Baden.

Studierea strămoşilor dinastiei regale a României este extrem de pasionantă, aducând


numeroase revelaţii genealogice. Regele Mihai, fiul lui Carol al II-lea, nepot de fiu al regelui
Ferdinand şi strănepot al principelui Leopold, fratele regelui Carol I, numără printre strămoşii
săi trei papi: Giovanii Battista Cybo(1432-1492), papa Inocenţiu al VIII-lea; pe Alessandro
Farnese (1466-1549), papă sub numele de Paul al III-lea şi pe Rodrigo y Borgia(1431-1503),
papa Alexandru al VI-lea. Marile figuri ale Europei medievale se regăsesc în galeria de
strămoşi ai casei regale a României: regele Rudolf I de Habsburg(1218-1291) din care
coboară toţi Habsburgii, Carol Temeraru(1433-1477), ducele Burgundiei, Maria Stuart(1542-
1587), regina Scoţiei, regii Ferdinand şi Isabela, prin a căror căsătorie în 1479 s-a format
regatul Spaniei, regele Ludovic al XIV-lea al Franţei(1638-1715), împăratul Quintul(1500-
1558), regele Henric al VII-lea Tudor al Angliei)1457-1509), împărăteasa Maria
Theresia(1717-1780). Între strămoşii regelui Mihai şi ai soţiei sale se numără şi câteva
personaje istorice sanctificate: Sf. Ludovic al IX-lea al Franţei(1215-1270), Sf.
Hedwiga(1137-1243), fiica ducelui Bertold III de Merania şi soţia ducelui Heinrich I de
Silezia . În aceste condiţii, filiaţia din Muşatini a regelui Mihai se prezintă astfel: Ştefan cel
Mare, domn al Moldovei între 1457-1504, a avut cu Maria Răreşoaia din Hârlău, un fiu
natural, pe Petru Rareş, domn al Moldovei între 1527-1538, 1541-1546.

Casa de Hohenzollern-Sigmaringen, din care o ramură a cârmuit statul român vreme de 81 e


ani, a încheiat alianţe matrimoniale cu familii de acelaşi rang din Europa, contribuind astfel în
mod esenţial la ridicarea prestigiului ţării pe plan internaţional. Domnitorul Carol al României
(27. 04. 1839-10.10.1914, Castelul Peleş, Sinaia), proclamat rege la 14 martie 1881, s-a
căsătorit la 15 noiembrie 1869 cu Elisabeta (29.12.1843-3.3.1916, Bucureşti). Regele Carol şi
regina Elisabeta au avut o singură fiică, Maria( 8.09.1870-9.04.1874). Regina Maria a
României era nepoata de fiică a ţarului Alexandru al II-lea (1818-1881), el fiind fiul ţarului
Nicolae I (1796-1855) şi al Charlottei de Prusia (1798-1870). Prin această filieră, regele
Mihai, nepot de fiu al reginei Maria, se trage direct din ţarul Petru cel Mare şi din ţarina
Ecaterina a II-a. Din cele enunţate mai sus rezultă că regina Elena, mama regelui Mihai, era,
aşadar, nepoata soacrei sale, regina Maria. Tot atât de plină de legături genealogice
prestigioase este şi familia principesei Ana de Bourbon-Parma, soţia regelui Mihai. Descinde
direct pe linie paternă din Filip, duce de Parma (1720-1765) şi al Elisabetei Farnese,
moştenitoarea ducatului de Parma. Concluzionând, regele Mihai şi principesa Ana se
înrudesc, aşadar, cu toate casele suverane europene, având un patrimoniu genealogic comun
cu acestea. Reprezentanţii de astăzi ai Casei Regale a României poartă în sângele lor
amintirea genealogică a întregului trecut european.

Familii franceze stabilite în Ţara Românească în secolul XIX.


,,Orice român are două patrii: mai întâi, pământul în care s-a născut şi, apoi, Franţa. Franţa ne-
a crescut, ne-a învăţat carte. Scânteia care încălzeşte patria noastră am luat-o de la căminul
Franţei. Aminteşte Franţei că suntem fiii ei, că ne-am luptat pentru dânsa pe baricade. Adaugă
că ceea ce am făcut, după pilda ei am făcut, că timpul calculelor strâmbe ale politicii a trecut,
că noi suntem de altminteri paza ei dinspre Rusia şi că sângele nostru vărsat ar cădea asupra
ei.” Elementele franceze au fost rapid asimilate în societatea românească a secolului al XIX-
lea, contribuind la întărirea influenţei culturale a Franţei. Sunt emblematice cuvintele
istoricului şi genealogistului Ioan C. Filitti de la sfârşitul studiului său din 1923, asupra
familiei poetului Vasile Cârlova: ,, Poporul român a avut o putere deosebită de asimilare.
Astfel, şi-a putut păstra caracterul romanic, cu toate invaziile la care a fost mereu supus de-a
lungul veacurilor. A deznaţionalizat şi contopit în sânul său toate neamurile străine cu care a
venit în atingere. Firea primitoare a românului, marea lui indulgenţă pentru slăbiciunile
omeneşti, îngăduinţa în aplicarea legilor, bogăţia ţării, vastul orizont al câmpiilor ei au
exercitat o atracţie deosebită. Şi astăzi, până şi din Occidentul mai civilizat, străinii care vin
cu gândul de întoarcere în patria lor, rămân de-a binelea pe pământul ţării noastre, de care, cu
toate scăderile ei, nu se mai poate despărţi.”