Impactul tratatului de la Unkiar Iskelessi(1833) asupra Franţei şi Marii Britanii

în Orient
Începând cu anul 1831, conflictul dintre Mehmed Ali şi sultanul Mahmud al II-lea
începe să se intensifice, iar în luna noiembrie, Mehmed Ali îl trimite pe fiul său, Ibrahim,
alături de o armată formată din aproximativ 35.000 de soldaţi în Siria şi Palestina. Trupele
conduse de Ibrahim au ocupat Ierusalimul, urmând ca la data de 27 mai 1832, respectiv 15
iunie 1832, să fie ocupată Acra si Damascul.

În luna aprilie, în anul 1832, sultanul Mahmud al II-lea i-a declarat război lui Mehmed Ali,
astfel încât, o armată otomană aflată sub conducerea lui Hussein Passa, a fost trimisă în Siria
pentru a opri înaintarea trupelor conduse de Ibrahim, dar această încercare s-a soldat cu un
eşec pentru sultan, trupele lui Hussein fiind zdrobite în pasul Beylan de către Ibrahim.

Nereuşind să ajungă la o înţelegere cu sultanul, Ibrahim a reluat ofensiva, iar ,,la data de 27
decembrie 1832, a obţinut una dintre cele mai importante victorii împotriva turcilor, însuşi
marele vizir, Reşid Pasa, fiind luat prizonier 1”. Îngrijorat de apropierea trupelor de
Constantinopol, Mahmud al II-lea cere sprijin militar Marii Britanii şi Franţei. Trimis de
sultan, Namik Pasa nu a reuşit să obţină sprijinul Marii Britanii, aceasta fiind ocupată de
evenimentele ce se desfăşurau în Ţările de Jos.

Eşecul de a obţine sprijinul Marii Britanii şi Franţei îl forţează pe Mahmud al II-lea să accepte
la data de 2 februarie 1833 un ajutor militar din partea Rusiei, format din 30.000 de soldaţi
ruşi şi o flotă care să apere capitala Imperiului Otoman. La scurt timp, un prim escadron
rusesc a ajuns în Bosfor, urmat de un al doilea escadron care a debarcat la Sautari.

Prezenţa trupelor ruseşti aşa de aproape de capitala otomană a determinat mobilizarea Angliei
şi Franţei. ,,Amiralul Roussin, noul ambasador francez la Constantinopol a protestat faţă de
implicarea Rusiei în acest conflict şi l-a convins pe sultan să semneze la data de 21 februarie
1883 o convenţie prin care acesta accepta medierea Franţei2”.

La data de 9 martie, Mehmed Ali trimite un ultimatum sultanului Mehmed al II-lea, dorind
cedarea Siriei cu tot cu Adana. Sub presiunea ultimatului Marii Britanii şi Franţei, Mahmud
al II-lea semnează la 8 aprilie 1833, Convenţia de la Kutahia(Kutieh), acest document
prevedea cedarea celor 3 paşalâcuri lui Mehmed Ali, însă doar pe timpul vieţii sale. Intenţiile
Rusiei au început să se observe odată cu venirea la Constantinopol a contelui Alexei Orlov,
comandant şef al trupelor ruseşti din Imperiul Otoman.

Datorită crizei egiptene, precum si a influentei lui Alexei Orlov,Mahmud al II-lea semnează
tratatul de la Unkiar Iskelessi.

Acesta, semnat la 8 iulie 1833 de sultanul Mahmud al II-lea si Ţarul Alexandru al II-lea, avea
o valabilitate de 8 ani. Majoritatea articolelor se refereau la ajutorul militar pe care cele două
părţi trebuiau să şi-l ofere reciproc in caz de atac extern. Însă acest tratat avea si un articol
secret,articol care a stârnit imediat nemulţumiri la Londra si Paris. Articolul secret prevedea
1
Codrin Valentin Chirică, Anglia şi chestiunea orientală(1830-1900), Editura Helios, Iaşi, 1999, p. 22-23.
2
Ibidem, p. 23-25.
ca Imperiul Otoman să închidă strâmtorile tuturor navelor de luptă strâine, în caz că Rusia era
atacată. ,,Imediat au apărut şi reacţii din partea Angliei şi Franţei, notele de protest fiind
trimise la Sankt Petersburg şi Constantinopol3”.

Imperiul Rus și-a asumat răspunderea protejării Imperiului Otoman împotriva atacurilor
externe. În schimb, sultanul a fost de acord să închidă strâmtorile Bosfor și Dardanele pentru
navele militare ori de câte ori Rusia era în stare de război. Această prevedere a tratatului a dat
naștere unei noi probleme internaționale cunoscute drept „Chestiunea Strâmtorilor”. Tratatul
prevedea interzicerea accesului tuturor vaselor militare, dar cei mai mulți lideri europeni au
înțeles greșit că înțelegerea ar fi permis libera mișcare a marinei ruse. Cei mai vehemenți s-au
dovedit a fi Regatul Unit și Franța, care se temeau de continua creștere a influenței ruse în
regiune.

Cele două puteri europene aveau însă puncte de vedere diferite cu privire la rezolvarea
situației. Britanicii îl susțineau pe sultan, dar francezii erau de părere că Muhammad Ali ar fi
fost mai competent în poziția de conducător al întregului Imperiu Otoman. Intervenția rușilor
i-a permis sultanului să negocieze pacea în 1833, dar Muhammad Ali a redeschis conflictul în
1839. În același an avea să moară sultanul Mahmud al II-lea, lăsându-l pe tron pe fiul său,
Abdul-Medjid.

Starea imperiului era critică în momentul în care pe tron s-a urcat noul sultan. Armata
otomană fusese înfrântă categoric de cea egipteană. Întreaga flotă otomană a fost luată în
stăpânire de forțele lui Muhammad Ali. Regatul Unit și Rusia au intervenit în acest moment
pentru împiedicare colapsului Imperiului Otoman, dar Franța a continuat să îl sprijine pe
Muhammad Ali. Marile puteri au ajuns în 1840 la un compromis: Muhammad Ali a depus
jurământul de supunere, iar sultanul i-a recunoscut acestuia controlul ereditar asupra
Egiptului.

,,Cel mai desăvârşit succes politic rus în chestia strâmtorilor, fiind consecinţa unui plan ferm,
bine condus şi energic, susţinut de diplomaţia rusă 4.” Acest tratat a deschis drumul flotei de
război ruseşti, cu excluderea flotelor celorlalte state. Rusia a devenit tutorele puternic al
turcilor, Marea Neagră devenind astfel un lac rusesc, cheile deschizându-se doar la semnalul
dat de la Petrograd.

Tratatul de la Unkiar Iskelessi a fost o surpriză pentru Europa şi pentru dreptul

internaţional, provocând o serie de controverse în rândul diplomaţilor, acest fapt fiind datorat
în special de simplul acord încheiat cu Turcia, un singur stat mare şi puternic care poate hotărî
soarta strâmtorilor şi tulbura pacea Orientului. Consecinţele acestui tratat au determinat şi
pregătit, totodată, drumul către Convenţia de la Londra din 1841.

Această convenţie reprezintă prima înţelegere fundamentală internaţională legată de

chestiunea strâmtorilor care închide definitiv trecerea navelor de război, fiind astfel ,, anihilate
efectele de la Unkiar Iskelessi şi inaugurarea unor ere noi la strâmtori, internaţionalizarea
fiind destul de incompletă pune strâmtorile sub garanţia colectivă a puterilor semnatare5.”

3
Ibidem, p. 25-27.
4
Constantin Manea, Dreptul mării în timp de pace şi război, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 126.
5
Ibidem, p. 127.
Acest regim nu convenea în mod special Rusiei, care nu va scăpa ocazia să distrugă această
internaţionalizare, însă influenţa Rusiei la Constantinopol decade, iar de la 1850-1856, ţarul
Nicolae I simţind declinul politicii ruseşti, propune Angliei împărţirea sferei de acţiune în
Orient, lăsând acesteia mână liberă în Egipt şi Creta.

Bibliografie

Chirică C., Anglia şi chestiunea orientală(1830-1900), Editura Helios, Iaşi, 1999.

Manea C., Dreptul mării în timp de pace şi război, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011.