TEMA 8

România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale sec. XX

RELAȚII INTERNAȚIONALE în sec. XVIII-XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. În sec. XVIII-XIX marile puteri europene au
folosit principiul echilibrului puterilor ca soluție de rezolvare a conflictelor internaţionale. Respectarea
acestui principiu însemna că ele trebuiau să vegheze astfel încât să nu se producă nici slăbirea, dar nici
creşterea exagerată a puterii unui stat. Un rol important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX l-au
avut Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia, membre ale concertului european creat în 1815 la
Congresul de la Viena (după înfrângerea Primului Imperiu Francez, condus de Napoleon Bonaparte).
Ulterior, în acest ”concert” au fost primite Franța și Italia.

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX.

„Criza” sau „chestiunea orientală” a fost o problemă în relațiile internaționale, generată de declinul
Imperiului otoman. În 1683, turcii care asediau Viena au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine,
punându-se astfel capăt expansiunii lor în Europa. După acest eșec a început o lungă perioadă de declin a
Imperiului otoman, de care au încercat să profite marile puteri din centrul şi estul Europei (Rusia, Austria,
Prusia), care urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în dauna Imperiului Otoman, considerat
”omul bolnav” al Europei.
Rusia, sub pretextul apărării ortodocşilor din Peninsula Balcanică, a sprijinit în secolul al XIX-lea lupta
de eliberare a acestor popoare, urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să
cucerească noi teritorii. Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de
expansiune în spațiul est-european. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să
împiedice o prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei. La începutul
sec. XX, după ce popoarele creștine din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze, chestiunea orientală s-
a menţinut ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) cauzată
de neînțelegeri teritoriale sau de amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

1. EFECTELE „CRIZEI ORIENTALE” ASUPRA SPAȚIULUI ROMÂNESC

Spațiul românesc a fost grav afectat de ”criza orientală”. Principatele Române au fost teatru de operațiuni
militare în confruntările dintre Rusia, Austria şi Turcia, cu grave consecințe: pagube economice, ocupație
militară, pierderi teritoriale:
Pacea de la Karlowitz (1699) Transilvania trece de sub stăpânirea otomană sub stăpânirea
Imperiului Habsburgic (Austria).
Pacea de la Passarowitz (1718) Banatul şi Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.
Pacea de la Belgrad (1739) Oltenia este restituită Ţării Româneşti.
Pacea de la Kuciuk-Kainargi Moldova şi Muntenia rămâneau sub suzeranitate turcească, dar se
(1774) recunoaştea dreptul Rusiei de a apăra românii contra abuzurilor
turceşti. Se instaura neoficial protectoratul rusesc în Principatele
Române (instaurat oficial prin Tratatul de la Adrianopol, 1829).
Tot aici, cu acordul Rusiei, Turcia a acceptat să cedeze Austriei
partea de nord a Moldovei, Bucovina, fapt realizat în 1775.
Pacea de la Bucureşti (1812) Basarabia este cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor. Războaiele între Marile Puteri au avut drept
consecinţă şi schimbarea statutului internaţional al Ţărilor Române. Astfel:
1
  Prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia obţinea dreptul de a interveni pe lângă otomani
în favoarea Principatelor, echivalând cu impunerea unui protectorat.
 Prin Tratatului de la Adrianopol din 1829, protectoratul rusesc devine oficial și va dura până în
1856. Protectoratul a fost o formă de amestec al Rusiei în politica internă a Principatelor.
 În 1856, prin Tratatul de la Paris, protectoratul rusesc va fi înlocuit cu garanţia celor 7 Mari
Puteri europene. Suzeranitatea otomană era menținută. Rusia înapoia Moldovei trei judeţe din
sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).

2. ACȚIUNI ROMÂNEȘTI ÎN CONTEXTUL „CRIZEI ORIENTALE”

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821). Tudor Vladimirescu a colaborat cu Eteria, societatea secretă
înființată pentru eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană. Eteriştii au fost iniţial susţinuţi de ţarul Rusiei,
dar în 1821 interesele diplomatice ruseşti l-au făcut pe ţar să condamne activitatea eteriştilor.

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ DIN 1877-1878

Intrarea Principatelor sub garanția colectivă a Marilor Puteri în 1856 slăbise considerabil dependența lor de
Imperiul Otoman. După Unirea Principatelor (1859), noul stat român a început să se manifeste ca un stat
independent:
 în guvernele de după 1859 exista funcţia de ministru de externe;
 înființarea primelor agenții diplomatice în străinătate (la Constantinopol, la Paris) a căror eficiență
este dovedită prin recunoaşterea internaţională a dublei alegeri, apoi a unirii pe timpul vieţii lui Cuza;
 instaurarea prinţului străin, fără consultarea Marilor Puteri;
 adoptarea Constituției din 1866, care nu fîcea nicio referire la suzeranitatea otomană.
România continua să depindă de Imperiul otoman printr-o vasalitate simbolică, concretizată în plata tributului
annual, precum și în interdicția de a deschide ambasade sau de a încheia tratate internaţionale. După
realizarea unirii din 1859, independența devenise principalul obiectiv al românilor.

În a doua jumătate a sec. XIX s-a creat un context internaţional favorabil obținerii independenței. În 1875-
1876 are loc o redeschidere „crizei orientale”: popoarele balcanice (bosniacii, bulgarii, sârbii, muntenegrenii)
s-au răzvrătit împotriva dominației otomane. Rusia, sub pretextul protejării creștinilor ortodocși din Balcani,
se pregătea să declare război Turciei.

Acțiuni diplomatice pentru obținerea independenței.

a. În contextul redeschiderii ”crizei orientale”, ministrul român de externe Mihail Kogălniceanu a încercat
să obţină independenţa pe cale diplomatică, prin negocieri. Dar cum noua Constituție otomană din 1876
preciza că România era o „provincie privilegiată” a Imp. Otoman, a devenit clar că singura soluţie pentru
obținerea independenței era calea armelor.
b. Considerând pregătirile Rusiei de război drept un prilej favorabil pentru obţinerea independenţei pe calea
armelor, primul ministru Ion C. Brătianu și ministrul de externe M. Kogălniceanu au purtat negocieri cu
reprezentanții guvernului rus. În urma acestor negocieri, la 4/16 aprilie 1877, s-a semnat la București
o Convenţie militară ruso-română care prevedea:
 permisiunea pentru armata rusă de a traversa teritoriul românesc, în drum spre Balcani;
 Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României;
 trupele ruse se obligau să respecte traseul stabilit de autoritățile române, ocolind Bucureștiul;
 toate cheltuielile de transport urmau a fi suportate de Rusia.
Ruşii au refuzat ajutorul militar oferit de partea română, considerând că Imperiul otoman aflat în declin
va fi uşor de învins, și nici nu doreau să împartă beneficiile victoriei cu un alt stat.

Proclamarea independenţei.
În 12 aprilie1877, armata rusă a trecut Prutul și intrat pe teritoriul României, în drum spre Balcani.
2
Turcii au reacționat bombardând garnizoanele româneşti din stânga Dunării (Calafat, Bechet, Corabia,
Giurgiu), iar românii au ripostat bombardând cetățile turceşti de la sudul Dunării (Vidin).
La 9 mai 1877, în Parlament, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a proclamat independența
României și starea de război cu Turcia.
Puterile garante au privit diferit proclamarea independenței României: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt
împlinit, Italia cu simpatie; Anglia, Germania și Austro-Ungaria (în 1867 Imperiul austriac devenise Imperiul
Austro-Ungar) au păstrat o atitudine rezervată, spunând că se vor pronunța la sfârșitul războiului.

Participarea României la Războiul de independență. Cucerirea independenței.

Rusia refuzase initial propunerea României de a lupta împreună împotriva turcilor. Dar, în drum spre
Constantinopol, înaintarea armatei ruse a fost oprită la PLEVNA, punct strategic puternic fortificat în nordul
Bulgariei. Cetatea Plevna era apărată de 14 redute (fortificaţii în formă poligonală) și se afla sub comanda
generalului Osman-Pașa.

După mai multe atacuri eșuate asupra Plevnei, marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse, a trimis
principelui Carol al României o telegramă prin care cerea intervenţia imediată a trupelor române la sudul
Dunării. Armata română a trecut Dunărea, iar Carol a preluat comanda trupelor ruso-române de la Plevna.
La 30 august 1877, un atac comun ruso-român asupra Plevnei a eșuat, românii reușind să cucerească doar
reduta Grivița I, cu mari pierderi umane. Abia la sfârșitul lui noiembrie 1877, după aprox. 3 luni de asediu,
cetatea Plevna a capitulat, gen. Osman-Pașa predându-se ofițerilor români.

După căderea Plevnei, armata rusă și-a continuat drumul spre Constantinopol, iar armata română a rămas de-
a lungul Dunării, obținând noi victorii la Rahova, Smârdan şi Vidin. Războiul s-a încheiat în februarie
1878, când Turcia a cerut pace.

RECUNOAȘTEREA PE PLAN INTERNAȚIONAL A INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI

Independența României a fost recunoscută prin tratatele de pace încheiate la sfârșitul războiului.
1. Tratatul de la San-Stefano, între Rusia și Imp. Otoman (febr. 1878):
 reprezentantul României nu a fost acceptat la discuții;
 tratatul recunoștea independența României;
 sudul Basarabiei (județele Cahul, Ismail, Bolgrad) era cedat Rusiei;
 deoarece Rusia obținea o influență prea mare în Balcani (ceea ce afecta echilibrul european),
Marile Puteri au cerut reluarea tratativelor de pace.
2. În iunie 1878, Marile Puteri se reunesc în Congresul de la Berlin:
 România a trimis la Berlin o delegaţie condusă de Ion. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu;
 delegații români au fost primiți de Marile Puteri într-o ședință, unde au susținut dreptul României
de a obține independența, ca urmare a participării la războiul din 1877-1878, și au protestat față
de pretenția Rusiei de a prelua sudul Basarabiei;
 la 1 iulie 1878 Marile Puteri au semnat Tratatul de la Berlin prin care se recunoștea
independenţa României, condiționată de:
a. modificarea articolului 7 din Constituţia de la 1866, care acorda dreptul de cetăţenie doar
creştinilor (îi lipsea de drepturi civile și politice pe evreii și pe musulmanii din România);
b. un schimb teritorial: România ceda Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail
şi Bolgrad), primind în compensație Dobrogea, cu Delta Dunării și Insula Șerpilor.
Guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile impuse.

CONSECINȚE ALE OBȚINERII INDEPENDENȚEI:

- pe plan intern:
 consolidarea statului român
3
  consolidarea monarhiei: în 1881 România este proclamată regat; principele Carol devine regele Carol I.
- pe plan extern:
 România devenea o ţară suverană cu drepturi depline în relaţiile internaţionale: în 1883 România
semnează un tratat de alianță defensivă cu Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia);
 România a putut să stabilească relaţii diplomatice cu alte state, deschizându-şi reprezentanţe
diplomatice în capitalele europene.

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎNTRE 1878-1914

După Congresul de pace de la Berlin (1878) situația internațională nu era favorabilă României. Relațiile cu
Rusia erau foarte tensionate, din cauza problemei legate de sudul Basarabiei.
În 1883, România aderă la Tripla Alianță (formată din Germania, Austro-Ungaria, Italia);
- Cauzele aderării la Tripla Alianță:
 Pentru a ieși din izolarea diplomatică în care intrase după 1878;
 Pentru a se pune la adăpost față de un eventual pericol rus;
 Simpatiile filogermane ale regelui Carol I.
- Tratatul era secret și avea caracter defensiv: prevedea acordarea de sprijin militar reciproc în cazul unei
agresiuni suferite de una dintre semnatare.

Războaiele balcanice. La începutul sec. XX are loc o nouă etapă în evoluția ”chestiunii orientale”, cunoscută
sub numele de ”războaiele balcanice” (1912-1913).
Primul război balcanic (1912) s-a purtat între statele balcanice (Serbia, Muntenegru, Grecia, Bulgaria) și
Turcia, care a fost înfrântă. România s-a declarat neutră. Nemulțumită de deciziile luate la conferința de pace
ce a urmat acestui război, Bulgaria a declarat război foștilor aliați balcanici.
Al doilea război balcanic (1913) s-a purtat între Bulgaria și foștii ei aliați balcanici. Deoarece o victorie a
Bulgariei ar fi schimbat radical echilibrul de forțe în Balcani, România a intervenit în acest război, împotriva
Bulgariei. Implicarea României în al doilea Război Balcanic a avut drept consecințe capitularea Bulgariei și
lichidarea unui focar de război în zona Balcanilor (”butoiul cu pulbere al Europei”). Tratativele de pace s-au
desfășurat în capitala României, fără participarea Marilor Puteri. Prin Pacea de la București (aug. 1913),
România primea de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei, numită CADRILATER.

PARTICIPAREA ROMÂNIEI (1916-1918) LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX în Europa se formează două alianțe politico-militare care în 1914
vor intra în conflict, declanșând Primul Război Mondial (1914-1918). Cele două alianțe beligerante au fost:
Puterile Centrale (cunoscute și ca Tripla Alianță) Antanta
Germania Franța România (din 1916)
Austro-Ungaria Marea Britanie Grecia
Turcia Rusia Japonia
Bulgaria (din 1915) Italia (din 1915) SUA (din 1917)

Obiectivul major al statului român după obținerea independenței a fost formarea statului român unitar, prin
unirea cu Regatul României a privinciilor românești aflate sub stăpânire străină: Transilvania, Banatul și
Bucovina, aflate sub stăpânire austro-ungară; Basarabia, aflată sub stăpânire rusească.

DECLANȘAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL. NEUTRALITATEA ROMÂNIEI (1914-1916)

Declanșarea Primului Război Mondial a pus România în fața unei alegeri de care depindea viitorul ei. România
se afla într-o situație delicată. Pe de o parte, era legată printr-un tratat defensiv de Tripla Alianță deci de Austro-
Ungaria, care stăpânea provinciile românești Transilvania, Banat și Bucovina. Dacă ar fi optat pentru Antanta,
România ar fi fost nevoită să se alieze cu Rusia, care la rândul ei ocupa Basarabia și care fusese o amenințare
pentru statul român după 1878.
4
August 1914: regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană de la Sinaia, pentru a consulta factorii politici
români în privința poziției pe care avea să o adopte România față de acest război.
 au participat: regele Carol I, prințul moștenitor Ferdinand, guvernul, liderii partidelor politice;
 Carol I a propus ca România să intre în război alături de Puterile Centrale; această opțiune era justificată de
sentimentele sale filogermane, precum și de tratatul încheiat în 1883 cu Tripla Alianță;
 marea majoritate a celor prezenți la consiliu nu a fost de acord cu propunerea regelui Carol I;
 s-a hotărât ca România să adopte o poziție de neutralitate.

Neutralitatea României a durat doi ani (1914-1916), timp în care ambele alianțe politico-militare au încercat
să o atragă de partea lor. Opinia publică românească se pronunța în majoritate pentru intrarea României în
război de partea Antantei. Curentul antantofil era reprezentat în special de liberali, în frunte cu Ion I.C.
Brătianu. Exista și un curent germanofil, reprezentat de oameni politici conservatori (P.P. Carp, Titu
Maiorescu, Al. Marghiloman) care considerau că Antanta nu are șanse să câștige războiul.

Președintele Consiliului de Miniștri, liberalul Ion I.C.Brătianu, a negociat cu Antanta condițiile pentru intrarea
României în război. Negocierile au fost dificile și îndelungate, Brătianu urmărind să obțină recunoașterea
drepturilor României asuptra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria și participarea României la
conferința de pace de la sfîrșitul războiului. El a întârziat momentul intrării României în război, pe motiv că
țara nu era pregătită să facă față unui asemenea conflict din cauza lipsei de echipament și de pregătire militară
modernă a armatei, dar și din cauza poziției strategice expuse. După intrarea Bulgariei în război de partea
Puterilor Centrale (1915), exista pericolul ca România să ducă un război pe două fronturi.

La 4/17 august 1916 România semnează cu Antanta:

 o convenție de alianță, prin care:
 România se obliga să declare război Austro-Ungariei până la data de 15/28 august 1916;
 se garanta României participarea de pe poziții egale cu Aliații la viitoarea conferință de pace;
 statele semnatare se angajau să nu încheie pace separată cu Puterile Centrale;
 se recunoștea dreptul României asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria.
 o convenție militară, prin care Antanta se angaja:
 să furnizeze muniție și echipamentul militar necesar armatei române;
 să pornească o ofensivă armată la Salonic și să-i sprijine pe români în apărarea graniței sudice,
amenințată de Bulgaria.
La 14/27 august 1916 regele Ferdinand I a convocat Consiliul de Coroană de la Cotroceni, care a hotărât
intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei.

PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1916-1918)

 intrarea României în război, de partea Antantei, a fost determinată de dorința de a recupera teritoriile
românești aflate sub stăpânire austro-ungară;
Campania din 1916
 respectând prevederile convenției de alianță cu Antanta, la 14/27 august 1916 România a declarat război
Austro-Ungariei, iar trupele române au trecut Carpații începând eliberarea Transilvaniei;
 ca reacție la ofensiva românească din Transilvania, la 1 septembrie 1916 trupe germano-bulgaro-turce
conduse de feldmareșalul August von Mackensen au declanșat o puternică ofensivă în Dobrogea. Lipsite
de pregătire și de dotare adecvată, slab sprijinite de câteva unități de armată rusești, trupele române care
ar fi trebuit să apere granița cu Bulgaria au fost înfrânte. Garnizoana română de la Turtucaia s-a predat
pe 6 septembrie 1916.
Bătălia de la Turtucaia a avut consecințe grave. Ea a determinat oprirea ofensivei românești în Transilvania,
deoarece o parte dintre trupe a fost transferată pe frontul de sud, unde Puterile Centrale trecuseră Dunărea și
5
amenințau direct Bucureștiul. În Transilvania, o contraofensivă germano-austro-ungară a împins trupele
române înapoi pe linia Carpaților. După lupte grele duse în trecătorile Carpaților superioritatea materială și de
comandă a armatei inamice a fost hotărâtoare, iar Puterile Centrale au pătruns în Muntenia. Ultima încercare
de a apăra Capitala în fața atacului concentric al forțelor Puterilor Centrale care atacau dinspre Oltenia
(conduse de generalul Erich von Falkenhayn) și dinspre sudul Dunării (conduse de feldmareșalul August von
Mackensen) a eșuat la sfârșitul lui noiembrie-începutul lui decembrie 1916. Pierderea Bucureștiului a
determinat retragerea guvernului, a familiei regale și a armatei în Moldova. Două treimi din teritoriul țării,
inclusive Capitala, se aflau sub ocupația Puterilor Centrale.

Campania din 1917

Frontul s-a stabilizat la începutul anului 1917. Timp de mai multe luni frontul din Moldova s-a menținut liniștit,
permițând armatei române să se reorganizeze și să se înzestreze cu echipament militar, cu ajutorul Misiunii
Militare Franceze conduse de generalul Berthelot. Puterile Centrale pregăteau asaltul final asupra Moldovei.
Războiul a fost reluat în vara anului 1917, când Armatele I și a II-a (comandate de gen. Alexandru Averescu,
Ieremia Grigorescu și Constantin Cristescu) au reușit să apere Moldova în fața trupelor inamice conduse de A.
von Mackensen (”spărgătorul de fronturi”) în bătăliile de la MĂRĂȘTI, MĂRĂȘEȘTI și OITUZ. Ostașii
români au apărat trecătorile Moldovei sub lozinca ”Pe aici nu se trece!” și au determinat Puterile Centrale să
abandoneze planul de a ocupa Moldova.

Evenimentele anului 1918

Spre sfârșitul anului 1917, pe Frontul de Est situația se agravează. În urma revoluției bolșevice, Rusia încheie
în martie 1918 pace separată cu Puterile Centrale. Deoarece armata română rămâsese izolată pe Frontul de Est,
guvernanții români au fost nevoiți să urmeze exemplul Rusiei. Un guvern condus de filogermanul Al.
Marghiloman negociat și a semnat Pacea ”rușinoasă” de la București (mai 1918), pe care nici Parlamentul
român aflat la Iași, nici regele Ferdinand I nu au ratificat-o.
 România ceda Puterilor Centrale Dobrogea, cu excepția Constanței;
 Rectificări de frontieră cu Austro-ungaria, pe linia Carpaților;
 Controlul puterilor Centrale asupra resurselor României (petrol, lemn, căi ferate);
 Demobilizarea armatei române.
În 1918, pe Frontul de Vest Antanta a obținut victorii. În toamna lui 1918 o puternică ofensivă a Antantei în
zona Salonicului a forțat Bulgaria să ceară armistițiul. Prăbușirea Bulgariei a dat semnalul pentru remobilizarea
armatei române. Guvernul Marghiloman a fost înlocuit cu guvernul condus de generalul Constantin Coandă,
care la 10 noiembrie 1918 a declarat război Germaniei. România a revenit astfel în rândurile Antantei, cu o zi
înainte de încheierea războiului.
Sfârșitul Primului Război Mondial nu a pus capăt confruntărilor militare pentru armata română, care a
continuat să lupte în 1918 și 1919 în războiul maghiaro-român încheiat cu ocuparea Budapestei de către români
și desființarea regimului comunist ungar condus de Bela Kun. Trupele române nu au părăsit Ungaria decât
după semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), prin care Ungaria recunoștea unirea Transilvaniei cu
România.

ROMÂNIA LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)

Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) a avut ca scop elaborarea şi semnarea tratatelor de pace între
statele învingătoare (cu excepţia Rusiei, neinvitată) şi statele învinse (Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi
Bulgaria), precum și de a instaura o nouă ordine politică și teritorială în Europa după dispariția celor 3 imperii:
Țarist, Austro-Ungar și Otoman.

6
Delegația României, condusă de primul ministru Ion I.C.Brătianu, apoi de Alexandru Vaida-Voevod, avea
sarcina de a obține din partea marilor puteri (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia), recunoașterea unirii celor 3
provincii istorice (Basarabia, Bucovina și Transilvania) cu România.
Negocierile au fost extrem de dificile, foștii Aliați reproșând României încheierea păcii separate cu Puterile
Centrale, care anula, după părerea lor, tratatul de alianță din 1916. În plus, SUA refuzau să respecte acest tratat
care fusese încheiat înaintea intrării lor în război. România nu a participat la această conferință de pe poziții
de egalitate cu foștii ei Aliați, ea fiind inclusăm în categoria statelor ”cu interese limitate” care erau primite la
negocieri doar atunci când se discutau probleme care le priveau în mod direct.

În cele din urmă, prin tratatele semnate cu Austria (Saint-Germain, 1919), cu Bulgaria (Neuilly, 1919) și cu
Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) au fost recunoscute noile hotare ale României, din care făceau parte acum
Bucovina, Dobrogea inclusiv Cadrilaterul și Transilvania. Unirea Basarabiei a fost recunoscută la 28
octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, încheiat între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o
parte și România, pe de altă parte. Acest tratat nu a intrat însă în vigoare deoarece Japonia nu l-a ratificat.
Unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută niciodată nici de Rusia, nici de Uniunea Sovietică.