România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale

secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. 

Încă din secolul XVII marile puteri europene au stabilit un principiu de rezolvare a
conflictelor internaţionale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea că
schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau creştere prea
mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în menţinerea acestui sistem în
secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia (cel mai puternic stat german) au
alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în 1815, la Congresul de la Viena
(convocat după înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. 

„Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost numită, a fost o

problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă
între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au
fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul
al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care încercau să
profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea urmăreau
să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri
s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era
ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria. Rusia s-a considerat
apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din Peninsula
Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare urmărind în
acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest
context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române.
Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în
est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o
prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate
tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula
Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul
secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea
orientală s-a menţinut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru,
Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau
probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a
popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a
acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să
cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor
organice pentru Ţările Române. Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al
Rusiei în politica de expansiune în est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului
echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a
puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică
a Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea,
până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se
elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia,
Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna
vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul
aceluiaşi stat.

1. Politica Principatelor Române şi României în contextul „crizei orientale”.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române nu aveau o politică externă proprie, iar domnii
fanarioţi au reuşit foarte rar să aibă vreo iniţiativă în acest domeniu. Ceea ce s-a reuşit a fost
doar deschiderea unor consulate străine ale unor mari puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Austria)
la Iaşi şi Bucureşti. Consulatele sunt agenţii diplomatice cu rang mai mic decât ambasadele.

Dar Ţările Române (aici includem şi Transilvania) au fost grav afectate de Criza orientală.
Războaiele dintre Rusia, Austria şi Turcia au fost frecvente şi  s-au desfăşurat de multe ori pe
teritoriile româneşti dar, mai grav, s-au sfârşit adesea cu împărţirea unor teritorii locuite de
români. Principalele conflicte care au adus modificări teritoriale au fost:

 Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Karlowitz (1699), prin care Imperiul

otoman recunoaşte trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului habsburgic
(Austria).

 Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718), prin care Banatul

şi Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului habsburgic. Oltenia va fi stăpânită până în
1739, iar Banatul până în 1918.

 Războiul ruso-austro-otoman încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739), prin care Oltenia

este restituită Ţării Româneşti.

 Războiul ruso-otoman încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812), prin care Basarabia

este cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor. Războaiele între Marile Puteri au avut

drept consecinţă şi schimbarea statutului internaţional al Ţărilor Române. Astfel:

 în 1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma unui război ruso-turc, Rusia

obţinea dreptul de a interveni pe lângă otomani în favoarea Principatelor. Acest lucru
echivala cu impunerea unui protectorat.

 Protectoratul rusesc devine oficial în urma Tratatului de la Adrianopol din 1829,

când Rusia se va intitula putere protectoare, până în 1856. Prin acest tratat, raialele
Turnu, Giurgiu şi Brăila revin Ţării Româneşti. În 1856 protectoratul rusesc va fi
înlocuit cu garanţia celor 7 Mari Puteri europene. Vasalitatea otomană va fi menţinută
 până în 1877. Protectoratul a fost o formă de amestec al Rusiei în politica internă a
Principatelor.

a. Acţiuni ale românilor în cadrul „crizei orientale” (1821-1859)

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Tudor Vladimirescu a colaborat cu

Eteria, societatea secretă  pentru eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană, care îşi avea
sediul în Rusia. Eteriştii au fost iniţial susţinuţi de ţarul Rusiei, dar interesele diplomatice
ruseşti pe plan european l-au făcut pe ţar să condamne activitatea eteriştilor în 1821. Pentru
detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1821 din capitolul despre modernizare.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. Înfrângerea revoluţiei, mai ales în Ţara

Românească, şi ocupaţia ruso-turcă a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a demonstrat
colaborarea Rusiei şi Turciei în cazul în care interesele lor erau ameninţate de lupta de
eliberare naţională a popoarelor. Dealtfel, românii au început să considere Rusia un stat mai
periculos decât Imperiul otoman pentru idealurile politice româneşti. Pentru detalii, vedeţi
lecţia cu revoluţia de la 1848 din capitolul despre modernizare.

Unirea din 1859. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu Unirea Principatelor din capitolul
despre statul român modern. 

Unirea s-a realizat în context internaţional favorabil creat de Războiul Crimeei (1853-
1856) dintre Rusia şi Turcia, pierdut de ruşi. Acest război a fost unul dintre principalele
evenimente ale „crizei orientale” din secolul al XIX-lea. La Congresul de Pace de la Paris
(1856) Marile puteri au considerat că Rusia reprezintă cel mai mare pericol pentru echilibrul
de forţe din Europa. De aceea prevederile acestui document internaţional, inclusiv cele
referitoare la Principate, au urmărit să blocheze ascensiunea ruşilor: se desfiinţa protectoratul
rusesc asupra Principatelor, care treceau sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri şi
rămâneau sub suzeranitatea otomană; Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul
Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).  

Prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, documentul internaţional unde se

accepta o unire parţială a românilor, au fost realizate tot în spiritul menţinerii echilibrului
puterilor în Orient. De această dată se urmărea  ca Imperiul otoman să nu slăbească prea mult
prin pierderea influenţei în spaţiul românesc. Un stat român unitar ar fi fost mult mai puternic
şi mai greu de controlat. Realizarea unirii depline prin efortul diplomaţiei româneşti a
avut, în final, drept consecinţă modificarea echilibrului de forţe în est deoarece controlul
Imperiului otoman asupra spaţiului românesc a devenit unul simbolic.
b. Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-1913)

1. Războiul de independenţă din 1877-1878

Deşi România devenise un stat modern după 1866, continua să depindă de Imperiul
otoman printr-o vasalitate formală. Consecinţa cea mai neplăcută era faptul că România nu
avea voie să aibă ambasade şi să încheie tratate internaţionale. Dar diplomaţia românească îşi
arătase eficienţa din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când obţinuse recunoaşterea
internaţională a dublei alegeri, apoi a unirii pe timpul vieţii lui Cuza şi a constituţiei autoritare
din 1864. Tot un succes diplomatic a fost şi instaurarea prinţului străin şi păstrarea statului
unificat după înlăturarea lui Cuza. Toate aceste realizări au fost obţinute atât prin susţinerea
împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, cât şi prin abilitatea negocierilor diplomaţilor şi
miniştrilor români. Trebuie remarcat şi faptul că încă în primele guverne din 1859 a existat
funcţia de ministru de externe, ceea ce arată cât de puţin semnificativă devenise suzeranitatea
otomană.

România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, dar autorităţile

otomane erau neclintite pe poziţia lor negativă. În 1876 a fost o ultimă încercare de acest fel,
iniţiată de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu. Atunci a devenit evident că numai calea
armelor a rămas singura soluţie.

Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei

orientale”: în Peninsula Balcanică izbucnesc răscoale ale bulgarilor şi bosniacilor şi apoi un
război al sârbilor pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. În 1877 Rusia
doreşte să trimită trupe în ajutorul acestor popoare. România consideră aceste evenimente un
prilej favorabil pentru a obţine independenţa naţională. Diplomaţii români doresc o alianţă cu
Rusia. Între Rusia şi România se încheie o Convenţie militară prin care Rusia poate să treacă
armata prin România spre Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării
noastre şi ca trupele sale să urmeze un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul otoman.
Ruşii refuză iniţial ajutorul militar al românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să împartă victoria
cu alt stat.

Proclamarea independenţei şi desfăşurarea războiului:

 La trecerea armatei ruse pe teritoriu României (aprilie 1877), turcii bombardează

localităţile româneşti de la Dunăre: Calafat, Bechet, Corabia, Giurgiu. Românii
bombardează şi ei localităţile turceşti de la sudul Dunării.

 La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa  naţională.

 Ruşii, care obţinuseră câteva succese militare în Bulgaria, ajung la Plevna, cea mai
importantă fortificaţie a turcilor, unde sunt pe punctul de a fi înfrânţi. Ei cer atunci
 ajutor militar României. Plevna era o fortificaţie otomană alcătuită din 14 redute
(forturi), apărată de 50000 de soldaţi.

 Armata română, condusă de domnitorul Carol I, trece la sudul Dunării. După 2 luni de
asediu, Plevna este cucerită (noiembrie) de către români şi ruşi. Urmează şi alte
victorii ale armatei române (la Rahova, Smârdan şi Vidin). Războiul se încheie în
februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române.

 La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din sudul

Basarabiei, de aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma războiului, se încheie

mai întâi un tratat de pace la San Stefano, unde doar Rusia şi Imperiul otoman participă la
discuţii. În urma acestui trata Rusia obţine o influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul
marilor puteri nu îl acceptă. Marile puteri europene solicită reluarea discuţiilor la Berlin. Aici
au participat Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul otoman,
pentru ca marile puteri să arbitreze încheierea conflictului. Ţara noastră  a trimis o delegaţie
condusă de I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu. Prevederile pentru România din tratatul de la
Berlin erau identice cu cele din tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută
internaţional independenţa României, dar Rusia obţine cele trei judeţe din sudul
Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste pierderi, România primeşte Dobrogea, teritoriu
cucerit de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân. Tratatul de la Berlin a recunoscut şi
independenţa Serbiei şi autonomia Bulgariei. 

După Războiul de Independenţă, de teamă ca Rusia să nu îşi extindă teritoriile,

România s-a aliat în 1883 cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia=Tripla
Alianţă).

La începutul secolului XX în zona balcanică au loc două războaie (zona balcanică este
tot ce este la sud de Dunăre; adică undeva în Bulgaria de azi).

Atitudinea Rusiei şi a Austro-Ungariei se schimbase faţă de secolul trecut (adică sec.

19). Unul din motive era faptul că Rusia devenise membră a Antantei (alianţă între Rusia,
Anglia şi Franţa). Rusia urmărea controlarea zonei balcanice prin intermediul Serbiei, iar
Austro-Ungaria prin intermediul Bulgariei.

Primul Război Balcanic din 1912 a fost cu Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru

contra Imperiului Otoman. România nu a participat la acest război. Imperiul Otoman a fost
înfrânt iar războiul s-a încheiat prin tratatul de la Londra.

Al doilea Război Balcanic din 1913 a fost între Bulgaria care îşi ataca foştii aliaţi dar
sub presiunea Austro-Ungariei. România, deşi era aliata Puterilor Centrale, la cererea
Antantei a intrat în război contra Bulgariei. Practic și efectiv lupta nu a avut loc pentru că
Bulgaria se recunoştea deja înfrântă. Tratatul semnat la Bucureşti stabilea
revenirea Cadrilaterului (sudul Dobrogei) în graniţele României.
România în Primul Război Mondial

Primul Război Mondial s-a manifestat în anii 1914-1918. Conflictul sa manifestat între
Antanta şi Puterile Centrale. În 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Deşi era aliată
Puterilor Centrale, România a decis în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia, să se
declare neutră, motivându-se prin faptul că prevederile tratatului stabileau ca Puterile Centrale
şi România să se ajute numai în cazul în care una din ele era atacată, ori Austro-Ungaria
fusese atacant! (reluam: România se declară neutră şi ca să nu se işte certuri sau alte cele,
bagă scuză următoare: pe tratatul care fusese semnat între România şi Puterile Centrale scria
că se vor apăra una pe alta numai în cazul în care una din ţările implicate vor fi atacate; aici
însă Austro-Ungaria era cea care atacase, nu care fusese atacată. Adevăratul motiv pentru care
România nu intrase în război era că nu dorea să lupte alături de Asutro-Ungaria ci împotriva
ei, pentru a-şi recupera teritoriile româneşti ocupate de aceasta.

România şi-a păstrat neutralitatea până în 1916, timp în care s-a pregătit economic,
politic şi militar pentru ceea ce urma. România a dus mai multe tratative atât cu Puterile
Centrale cât şi cu Antanta sperând să găsească momentul cel mai potrivit şi condiţiile cele mai
bune pentru intrarea sa în război. Într-un final, România intră în război alături de Antanta şi
declară război Austro-Ungariei, iniţial având succes, după care suferind o mare înfrângere şi
pierzând 2/3  din teritorii, cât şi obiectivele de recuperare a Transilvaniei, Banat, Crişana,
Maramureş şi Bucovina (adică nu numai că nu a reuşit să recupereze teritoriile româneşti, dar
a şi pierdut ce avea). Motivele înfrângerii au fost atât slaba pregătire militară şi economică a
ţării dar şi neîmplinirea obligaţiilor Antantei; obligaţii pe care şi le asumase în tratat.

În iarna din 1916-1917 România a organizat şi a refăcut armata română cu sprijinul

englez şi francez (Anglia a asigurat aprovizionare cu armament şi muniţie, iar Franţa a ajutat
la instruirea trupelor). Această armată a delanşat o acţiune ofensivă (de apărare) în 1917,
obţinând succese la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Aceste succese nu au însemnat eliberarea
teritoriilor pierdute şi nici recuperarea altor teritorii de sub stăpânire străină (ca și valoare),
dar a salvat ţara de la o posibilă ocupaţie germană totală (pentru că mai era puţin şi îi putea
ocupa imediat, la cât de mic rămăsese teritoriul românesc).

La sfârşitul anului 1917 comuniştii ajung la putere în Rusia, și intenţionau să scoată

Rusia din război, făcând pace cu Puterile Centrale. În acest condiţii, România ar fi rămas
singură pe frontul dinspre est, caz în care  nu ar fi putut să facă faţă. Astfel România este
forţată de împrejurări să facă pace separată cu Puterile Centrale (Pacea de la Buftea-
Bucureşti). Tratatul de pace stabilea următoarele:

 România trebuia să îşi demobilizeze armata

 România pierdea Dobrogea care revenea Bulgariei

 România pierdea Carpaţii Orientali şi Meridionali care reveneau Austro-Ungariei

 România dădea petrolul Germaniei timp de 90 de ani

  România nu a aplicat tratatul, U.S.A., Franța și Anglia decapitând aliații Germaniei și
în cele din urmă Germania. România reintră în război alături de Antanta, la sfârșitul
războiului aflându-se în tabăra învingătorilor.

România în perioada interbelică(interbelică=perioada între războaie) (1918-1939)

În perioada interbelică România a avut mai multe obiective: recunoașterea

internațională a Marii Uniri, apărarea independenței și afirmarea internațională cu privire la
acestea două. Mijloacele folosite în vederea realizării acestor obiective au fost: participarea la
conferințe internaționale, încheierea unor alianțe și alte activități desfășurate în cadrul
Societății Națiunilor (această societate își propunea menținerea păcii în lume, ca astfel să evite
declanșarea unui nou război mondial;)