Chestiunea Orientală

Penciu Răzvan-Cristian
 De la jumătatea secolului XV Imperiul Otoman a jucat un rol crucial în evoluţia istoriei
europene. Între 1250-1500, otomanii unifică Levantul sub stăpânirea lor cucerind de la est la vest
Anatolia şi Balcanii, de la Eufrat la Dunăre şi din Crimeea până în zona egeeană. Controlul asupra
strâmtorilor le oferă poziţia cheie în zonă. Cucerirea zonelor arabe la începutul sec XVI adaugă controlul
rutelor spre India.
 De la începutul sec. XVI
Imperiul a avut un rol decisiv în balanţa
de putere europeană, pentru o vreme
fiind singurul stat capabil să provoace
dominaţia exercitată de Carol Quintul.
Francezii, începând cu Francisc I şi
Henric al II-lea s-au folosit de otomani
pentru a se opune Habsburgilor; la fel
si englezii sub Elisabeta I, pentru a
putea deturna Armada.

La jumătatea sec. XVI un armistiţiu a fost stabilit în Europa centrală şi sud-estică între
Habsburgi şi Otomani, dar în secolul următor, în contextul ofensivei franceze contra Habsburgilor, sub
Ludovic al XIV-lea, turcii şi-au reluat politica expansionistă în funcţie anti-habsburgică. Asediul otoman
al Vienei a condus la formarea unei coaliţii puternice – Liga Sfântă (1684) şi la reculul turcilor în
următoarele 2 decenii.

Rezultatul final tradus în pacea de la Karlovitz (1699) a fost unul suportabil pentru turci graţie
presiunilor eficiente exercitate de englezi şi de olandezi – îngrijoraţi de progresul francezilor spre Rin –
asupra Habsburgilor. Turcii au apreciat serviciul acordând privilegii comerciale englezilor. Aşa s-a
născut influenţa specială a Angliei la Poartă, influenţă ce a rezistat până la 1878.
 Sub presiunea habsburgică şi
rusă, mai ales după 1699, turcii au
devenit principalii campioni ai
prezervării balanţei de putere alături
de puterile vestice. O atare politică
a fost în mod particular ilustrată de
protestul contra împărţirii Poloniei
(1772-1795)
Chestiunea Orientală s-a
născut efectiv odată cu dezastrul
suferit de otomani în confruntările
cu ruşii între 1768-1774.
 Anexarea Crimeii în 1783 şi a zonelor adiacente nu numai că a plasat sub
stăpânire rusă o importantă populaţie musulmană, dar a rupt echilibrul de putere în zonă
Rusia ameninţând nu doar Constantinopolul ci întreaga situaţie din Mediterana orientală. În
limbajul cancelariilor occidentale, problema orientală a însemnat de aici înainte problema
prezervării balanţei de putere în Europa sud-estică, respectiv a integrităţii imperiului
otoman.

Trei factori au influenţat decisiv evoluţiile din Orientului European în modernitatea

timpurie:

1. involuţia economică, administrativă şi militară a Imperiului Otoman, începând cu finele

sec. XVII. Imperiul a cunoscut un reviriment de scurtă durată în ultimele decade ale
secolului, reviriment ce a culminat cu asediul Vienei în 1683

2. expansiunea Rusiei în Eurasia, motivată geostrategic, politic şi economic, ori precizarea

glacisului strategic rus începând cu finele secolului XVII.

3. presiunea otomană în Europa centrală şi mai ales percepţia ameninţării dictată de

creşterea capabilităţilor otomane a condus la o nouă activare a balanţei de putere în
funcţie anti-otomană şi la reacţia Imperiului Habsburgic, în a doua jumătate a sec. XVII .
Pacea de la București din 1812
 Din nefericire otomanii au eşuat în a profita de oportunitatea de a
participa la Congresul de la Viena, distraşi fiind de rebeliunile interne. La Viena,
Talleyrand a ridicat formal problema unui acord general între Marile Puteri
echivalând cu o garanţie colectivă privind integritatea Imperiului otoman.

Pentru a izola Imperiul Otoman de Europa, Alexandru I a insistat în

septembrie 1815 asupra naturii creştine a Sfintei Alianţe. S-ar putea observa aici
că unul din motivele speciale pentru care Marea Britanie a denunţat principiile
Sfintei Alianţe avea de a face cu această finalitate. S-ar putea observa de
asemenea că o atare politică constituie baza diplomaţiei greceşti faţă de Turcia şi
astăzi.
 Cazul puterilor europene şi al chestiunii orientale după 1815 este util
pentru explorarea beneficiilor decurgând din cooperarea dintre marile puteri în
vederea soluţionării disputelor regionale.

Principalul bun strategic din zonă era reprezentat de strâmtorile ce

controlau trecerea din Marea Neagră în Mediterana. Interesele marilor puteri în
regiune erau conflictuale.

Conflictul major de interese continuu a fost cel dintre Rusia şi Austria, pe

de o parte, Rusia şi Marea Britanie, de cealaltă parte.
 In anii 60-70 ai veacului XIX Rusia a fost cel mai important susţinător al
naţionalismelor balcanice.

Comportamentul celorlalte mari puteri a fost în esenţă unul reactiv, fiind

preocupate de efectele adverse pe care expansiunea rusă în Balcani le-ar fi avut
asupra balanţei de putere generale.

Pentru britanici, expansiunea ruşilor spre sud est şi dobândirea

controlului asupra strâmtorilor ar fi echivalat cu răsturnarea balanţei de putere
navale în Mediterana orientală şi ameninţarea rutelor spre India.

Austria s-a opus expansiunii ruse datorită proximităţii teritoriale ce s-ar fi

creat, cu atât mai periculoase cu cât Rusia manipula afilierile etnice şi religioase
cu slavii din Balcani.
Harta Europei in urma tratatului de la Berlin – 1878
 Răspunsul Marii Britanii la ameninţarea rusă s-a tradus în doctrina
menţinerii integrităţii Imperiului Otoman, respectiv, în acţiuni recurente de
susţinere diplomatică şi militară a turcilor (livrarea de armament operată de
austrieci pe parcursul războiului de independenţă grec, intervenţia britanică în
1853, 1877-78 etc.)

În esenţă, Concertul European a operat cu succes în Balcani, între

1815 şi 1852, în ciuda faptului ca au fost înfăptuite remanieri teritoriale echivalând
cu ciuntirea Imperiului Otoman.
 Teama de un conflict major, bazată pe memoria distrugerilor Revoluţiei şi a Războaielor
napoleoniene a împins puterile spre transcendenţă: cooperarea în vederea ameliorării
disputelor regionale, în detrimentul conflictelor de interese specifice.
Primul exemplu major al unei astfel de cooperări are de a face cu războiul de
independenţă grec.
Trei dintre marile puteri ale pentarhiei, Rusia, Marea Britanie şi Franţa au cooperat în
vederea susţinerii cauzei greceşti, în parte datorită presiunilor exercitate de opinia publică
informată (în cazul Marii Britanii şi al Franţei)
În acest scop a fost utilizată o combinaţie de diplomaţie multilaterală (tratatul de la
Londra din 1827 si convenţia de la Londra din 1832) şi intervenţie militară navală şi terestră
(Navarino, războiul ruso-turc din 1828-29).

Rezoluţia celor 3 mari puteri a reflectat compromisul dintre interesele lor conflictuale:

1. Grecia independentă a avut dimensiuni minuscule tocmai pentru a se minimaliza pierderile

teritoriale otomane

2. Imperiul Otoman şi-a menţinut integritatea

3. Atitudinea marilor puteri faţă de rivalii regionali a fost în mare parte coercitivă şi
regulatoare.
• Bibliografie :
• 1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Chestiunea_Oriental%C4%83
• 2. https://www.scritub.com/istorie/Problema-Orientala-sau-Chestiu42987.php
• 3. https://ro.scribd.com/doc/239342148/Chestiunea-Oriental%C4%83
Mulțumesc pentru atenție !