Europa si concertul European

Partea I
SPATIUL ROMÂNESC ÎN SECOLUL LUMINILOR
Context Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea aduc imagini noi în spaţiul Moldovei şi Ţării
Româneşti. Manifestările ideologice şi politice se realizează în ritmul evoluţiei conjuncturii
revoluţionare şi europene, în vreme ce raporturile dintre Imperiul otoman, Rusia şi puterile
Europei occidentale Franţa şi Marea Britanie sunt profund modicate de Revoluţie şi războaiele
napoleoniene, de războaiele  ruso-turce care iau sfârşit odată cu căderea Imperiului otoman. O
jumătate de secol de conicte apasă asupra spaţiului moldo-valah, solidar cu mişcările de eliberare
ale naţionalităţilor din Balcani. Asediul Vienei Există o distorsiune între factorii geopolitici care
apasă asupra Principatelor şi puterea inuenţelor ideologice. Forţa este a Rusiei, care vrea şi deţine
mijloacele unei expansiuni în Balcani. Influenţa revendicată este cea a moştenirii Revoluţiei
franceze, în timp ce Franţa, între 1815 şi 1848, nu intervenea direct în zona Principatelor. Dacă,
pentru spaţiul balcanic, nu exista o politică directă a Franţei, exista însă un limbaj „francez" care
s-a instalat în centrul mişcării naţionalităţilor. Principatele în problema orientală: un câmp de
luptă Relaţiile dintre Marile Puteri ale vremii au fost marcate de declinul Imperiului otoman.
Acest declin este legat şi de ascensiunea în forţă a imperiului rus în Balcani. Competiţia se aă în
centrul relaţiilor dintre francezi, care îşi protejează interesele din Orient, şi englezii care
protejează drumul Indiei, în timp ce Austria îşi propune să limiteze armarea hegemoniei ruse în
estul Europei. Declinul otoman este combătut printr-o politică de redresare şi de reforme. Ruşii
sunt consideraţi eliberatorii, care împart cu creştinii ortodocşi aceeaşi comunitate de credinţă, ei
sunt, de asemenea, potenţialii cuceritori care îşi susţin propria cauză imperială şi panslavă.
Conjuncturile externe, la scara intereselor balcanice şi europene, apasă direct asupra
Principatelor şi sunt dirijate de diverse grupuri şi partide care, ecare în parte, îşi revendică o
protecţie din exterior: a Rusiei, a Franţei şi a Marii Britanii. Asediul Vienei în 1683, rezultat al
relansării războiului antihabsburgic, ca soluţie a redresării otomane, aduce sub zidurile capitalei
imperiale pe principii celor trei ţări româneşti. Planurile se năruiau o dată cu înfrângerea turcilor
de către armatele austro-polone. Victoria coaliţiei a reprezentat prin consecinţele ce le-a
declanşat, mutaţii politice în planul Europei Centrale şi Răsăritene. Ele vor angaja însă o
semnicativă evoluţie în viaţa politică internă a Ţărilor Române, confruntate, după succesele cu
Ungaria, de competiţia celor trei mari puteri: Imperiul habsburgic, Polonia şi Rusia.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea s-au desfăşurat, aproape
continuu, războaie ruso-turce. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, câmpul de influenţă al Rusiei
creşte în detrimentul Imperiului otoman. In 1774, prin tratatul încheiat între Rusia şi
Imperiul otoman la Kuciuc-Kainargi, Ecaterina a Il-a obţinea concesiile care urmau să
direcţioneze, pentru aproape un secol, modalităţile intervenţiilor ruseşti în imperiul
otoman. Expansiunea teritorială a fost exprimată prin ocuparea hanatului Crimeei şi a teritoriului
dintre Bug şi Nistru. Rusia obţinea astfel dreptul de navigaţie pe Marea Neagră şi Strâmtori. În
contextul războaielor ruso-austro-otomane, Ecaterina a II-a propunea crearea unui stat
tampon între cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova şi Ţara
Românească, sub un suveran de religie creştin-ortodoxă. Statul  urma să e independent,
fără a putea să e încorporat de Rusia sau Austria ori să cadă sub o altă dependenţă. Atât
acest proiect, cât şi proiectul grec al Ecaterinei a II-a s-au lovit de asperităţile „problemei
orientale" împrejurare care face ca „regatul dacic"  să rămână doar o recunoaştere a
destinului comun al Ţărilor  Române. Evoluţia evenimentelor nu validează proiectele
făurite pe parcursul evoluţiei „problemei orientale", nici nu confirmă aşteptările

1
Principatelor. Dimpotrivă, în urma păcilor care încheie confruntările dintre marile puteri, Rusia,
la 28 mai 1812, încorporează teritoriul dintre Nistru şi Prut, aşa cum, în 1775, Austria anexase
Bucovina. Pentru Principate, bilanţul acestei etape din istoria „problemei orientale" în secolul al
XVIII-lea indica, sub aspectul revendicărilor româneşti un progres. Soarta lor politică a ajuns în
dezbaterile internaţionale, înscriindu-se pe ordinea de zi a discuţiilor, fiind inserată în cele din
urmă, în actele păcilor încheiate. Se poate considera, că între 1774 şi 1802, seria de firmane şi
hatişerifuri pe care Poarta a fost obligată să le acorde Principatelor au modificat statutul lor
juridic. Puterea suzerană a fost constrânsă să garanteze privilegiile Principatelor şi să ţină seama
în exercitarea drepturilor sale de clauzele tratatelor încheiate cu puterile străine. Interferenţa
expansiunii puterii teritoriale, comerciale şi spirituale ruse cu efectele războaielor
napoleoniene din Mediterana şi întinderea lor spre Balcani şi Marea Neagră, obliga
Constantinopolul la retrageri importante care vor defini rolul viitoarelor crize. După pacea
de la Kuciuk-Kainargi, care nu rezolvase diferendele internaţionale, „problema orientală" s-a
complicat în funcţie de noile desfăşurări militare. Imperiul rus şi monarhia austriacă manifestau
în continuare tendinţe expansioniste, iar Franţa şi Anglia deveneau tot mai active în aria
stăpânirilor otomane. Despresurarea Vienei, datorită intervenţiei surprinzătoare a regelui polonez
lan Sobieski, a avut consecinţe excepţionale. Succesul repurtat sub zidurile vechiului burg a
apropiat mai bine de un secol două tinere puteri, Austria habsburgică şi Rusia Romanovilor, de
acum încolo într-o mare alianţă antiotomană. Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei a marcat
începutul decăderii Imperiului Otoman și deschiderea „Criza orientală", care odată începută avea
să-şi arate urmările şi asupra spaţiului românesc. Cu prilejul păcii de la Karlowitz (1699) s-a pus
problema moștenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut în istorie sub numele de problema
orientală. Starea conflictuală austro-ruso-otomană, dar mai cu seamă cea ruso-otomană,
prelungită până la sfârşitul Primului Război Mondial, a cuprins nu mai puţin de 11 înfruntări
armate majore, dintre care primele şase până la 1812, şi arată clar o criză importantă -
succesiunea Imperiului Oriental şi eventuala partajare a moştenirii între competitori. Politica
hegemonică a Rusiei si Austriei, intentia clara a Angliei si a Frantei de a mentine integritatea
Imperiului Otoman au transformat criza orientala intr-o chestiune politica si strategica a
echilibrului european, in cadrul caruia Principatele Romane au ocupat un loc important. Într-o
primă fază, Curtea de la Viena a înscris puncte importante, împingând forţele otomane până la
linia Carpaţilor. Transilvania astfel eliberată primea în 1691 „Diploma Leopoldină", care
consacra naţiunile privilegiate şi „religiile recepte". Diminuat teritorial şi în plin conict cu noile
puteri creştine, Imperiul Otoman a încredinţat Principatelor, devenite acum teritorii de frontieră,
misiuni noi, care comportau loialitate absolută: observarea atentă a mişcărilor inamicului şi
capacitatea de a disponibiliza resurse materiale şi umane mult sporite faţă de trecut, în even-
tualitatea unui conict armat, în cursul căruia defecţiuni precum cea a lui Dimitrie Cantemir erau
de neconceput. Pentru că elitele boiereşti autohtone şi principii ridicaţi din rândurile lor nu se
mai bucurau de încredere, Poarta a hotărât să-i înlocuiască pe domnitorii autohtoni cu fanarioţi, o
aristocraţie greacă de dregători, mai uşor de controlat pentru că funcţiona de secole în slujba
Imperiului. Străini după nume (deşi unii dintre ei se înrudeau în antecedente îndepărtate cu
familii domnitoare din Principate, iar alţii proveneau chiar din familii boiereşti indigene), fără a
şti uneori limba ţării şi fără a avea relaţii cu elitele autohtone, ei ar trebuit să e slujbaşii perfecţi
ai unui Imperiu în stare de război şi de criză. Statutul fanarioţilor şi-a arătat însă de la început
ambiguitatea, însărcinaţi de Poartă cu misiuni precise, asupra lor apăsa în primul rând moştenirea
greco-bizantină, care-i îndrepta spre un ceremonial fastuos, care ascundea condiţia lor reală. În

2
secolul fanariot, Principatele au devenit teatrul operatiunilor militare in confruntarile dintre cele
trei imperii rivale, otoman, tarist, habsburgic.
Consecintele razboaielor au fost: ocupatii militare indelungate, importante pierderi teritoriale
(Banatul si Oltenia- pacea de la Passarowitz 1718, Bucovina, dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi
1774, Basarabia - pacea de la Bucuresti - 1812) si umane care au stagnat progresul societatii
romanesti. Dar asupra lor acţiona şi succesiunea voievodală românească, potrivit căreia,
înăuntrul ţării sale, puterea domnului era nelimitată, în pofida cerinţelor din ce în ce mai
insistente şi imperative ale Porţii, a incertitudinii permanente cu privire la durata mandatului lor
şi, nu de puţine ori, a ostilităţii elitelor autohtone, unii dintre ei, precum Constantin
Mavrocordat (cu 10 domnii alternative în Valahia şi Moldova în anii 1730-1769) sau
Alexandru Ipsilanti (cu doar 3 domnii între 1774 şi 1797), au încercat să racordeze
Principatele la secolul luminilor, înfăptuind o politică de reforme nu întotdeauna finalizată.
Întărirea autorităţii centrale şi sporirea capacităţii economice a contribuabilului răspundeau însă
în egală măsură şi presiunii autorităţilor otomane, interesate în fond să-şi asigure din Ţările
Române un volum cât mai mare de resurse şi de servicii. In acest context, elitele boiereşti vor
declanşa o mişcare petiţională adresată iniţial Rusiei, ulterior Austriei, iar la începutul secolului
următor şi Franţei napoleoniene. Programul încorpora critica severă a regimului dominaţiei
turco-fanariote şi prezenta o gamă largă de soluţii, de la încorporarea Principatelor Rusiei ţariste
şi ortodoxe, la consolidarea autonomiei sau, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, la dobândirea
independenţei.
Concomitent cu mişcarea petiţionară din Principate, corifeii Şcolii Ardelene formulau, la un
secol după Diploma Leopoldina (1791), „Supplex Libellus Valachorum", o sinteză a programului
naţional al românilor transilvăneni, consecinţa iosenismului în climatul generos al Revoluţiei
franceze, cu acelaşi succes ca şi acţiunile elitelor boiereşti de peste munţi. Sub presiunea Marilor
Puteri, Imperiul Otoman a renuntat la domnii fanarioti, din 1822 revenindu-se la domniile
pamantene. Aceasta nouă situatie a fost reglementata prin Conventia otomano-rusă de la
Akkerman (1826), care a marcat inceputul protectoratului tarist si prin Tratatul de la Adrianopol
1829.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea afirmarea națională a României, lupta sa pentru
emancipare și constituirea statului național a fost strâns legată de contextul din sud-estul Europei
și de implicațiile problemei orientale asupra Europei. Evoluţia "problemei româneşti" verică
aprecierea lui Talleyrand - "centrul de gravitaţie al lumii este Dunărea, la frontierele
Europei" — făcută la începutul secolului. Aceasta se individualiza treptat în cadrul mai larg al
"problemei orientale ", fiind propulsată de evenimentele din 1821. Revoluția din 1821 condusă
de Tudor Vladimirescu a fost problema modernizării statului și a societății române. O consecință
directă a revoluției a fost revenirea la domniile pământene în 1822. Declanşarea unui nou
conflict ruso-otoman, de data aceasta pentru eliberarea Greciei, a consfinţit protectoratul rus
asupra Ţărilor Române, a redat Valahiei teritoriul fostelor kazale (raiale) de la Dunăre şi a
eliberat comerţul românesc de povara „monopolului otoman". Convenția de la Akkerman
(Cetatea Albă), act aditional tratatului de pace de la Bucuresti din 1812, din 1826 încheiată între
Rusia și Imperiul Otoman stabilea: revenirea la domniile pământene pe o durată de 7 ani și
redactarea unor regulamente prin care să se reglementeze organizarea internă a Țării Românești
și Moldovei.
Imperiul Otoman nu a respectat Convenţia de la Akkerman şi Rusia a declanşat un nou război
împotriva turcilor (1828-1829). Acesta s-a încheiat cu victoria Rusiei, iar Moldova şi Ţara
Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul 1834. La încheierea

3
războiului, statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat.  O importanță deosebită a avut-o
războiul ruso-turc din 1828-1829. Prin Pacea de la Adrianopol din 1829 se decidea retrocedarea
raialelor către Țara Românească și se instituia oficial protectoratul Rusiei. Se decidea de
asemenea desființarea monopolului otoman asupra comerțului exterior, ceea ce a însemnat
includerea Țării Românești în circuitul economic european,  fapt care a avut drept consecință
pătrunderea în societatea română a elementelor capitaliste de dezvoltare. În anul 1831 în Țara
Românească și în 1832 în Moldova (*cf. V. Balutoiu, p. 127, 1 iulie 1831 au puse in aplicare
R.O (prime acte constituționale) în Tara Românească și 1 ianuarie 1832 au puse in aplicare R.O
în Moldova iar Zoe Petre, p. 85 Regulamentele organice au intrat in vigoare în decembrie 1831
în Țara Românească și în ianuarie 1832 în Moldova) se introduceau Regulamentele Organice, o
primă constituție care a funcționat în Țara Românească și prin intermediul căreia a crescut
inuența Rusiei asupra Principatelor. Din cauza amestecului Rusiei, domnii regionali nu aveau
posibilitatea să ducă o politică externă proprie. Amestecul Rusiei este evident, mai ales prin
impunerea articolului adițional la regulamentele organice în  anul 1835 în Moldova,
respectiv 1838 în Țara Românească, articol care prevedea că Țările Române nu pot modica
regulamentele organice decât cu acordul Rusiei și al Porții.  Partidele naționale vedeau în țar
adversarul principal al aspirațiilor românilor, în vreme ce un compromis cu sultanul era mai
plauzibil.
Imperiul Habsburgic care avea sub stăpânire importante teritorii românești și supraviețuise
revoltuției de la 1848 grație sprijinului acordat de Rusia, constituia de asemenea un obstacol în
calea aspirațiilor românilor. Impunerea "articolului adiţional" la Regulamentul Organic (1835,
1838) şi atitudinea Rusiei în 1848 au dus la reconsiderarea poziţiei "partidei naţionale ". După
revoluție emigranții români refugiați în occident atrăgeau prin atitudinea lor simpatia opiniei
publice europene și accentuau orientarea atenției cabinetelor europene spre gurile Dunării.
Brătienii, Goleştii, Bălceştii, dar şi Kogălniceanu şi Cuza vor iniţia regenerarea în Ţările
Române. Revoluţia de la 1848 s-a declanşat la laşi, la sfârşitul lui martie, şi la Izlaz, în iunie,
după revoluţia de la Paris. Programele adoptate reprezentau liberalismul european (cu un
mare accent pe libertăţile individuale), spre Franţa şi Anglia îndreptându-se toate speranţele
guvernului provizoriu din capitala Valahiei. Rolul Principatelor Române în zonă este reevaluat
din perspectiva unui nou război ruso-turc. Emigrația pașoptistă română se afla în legătură directă
cu cercurile politice occidentale. Amplificarea propagandei panortodoxe şi folosirea acestei idei
de către guvernul ţarist era însă criticată, pe bună dreptate, de emigraţia paşoptistă românească
aflată în legătură cu cercurile politice occidentale. În această perioadă sunt redactate o serie de
pamflete antirusești și introduse clandestin în Principate pentru a avertiza opinia publică față de
pericolul anexării rusești. Nu întâmplător, paralela care se face între Turcia şi Rusia era pe
deplin favorabilă primei, considerată tolerantă şi chiar liberală, în comparaţie cu
autocratismul rus, care îşi încălcase propriile angajamente luate faţă de Occident în
legătură cu polonezii sau românii. În iunie 1853 Principatele sunt ocupate de Rusia care
dorește să le folosească drept cap de pod spre inima Imperiului Otoman, și care încalcă în
acest fel prevederile Convenției de la Balta-Liman din 1849, ce prevedea posibilitatea
ocupării Munteniei și Moldovei doar în caz de tulburări. Protestele diplomatice și încercările
Angliei, Franței și Prusiei de a aduce Rusia la masa tratativelor eșuează, ceea ce deschide calea
războiului, începând astfel Războiul Crimeei denumit astfel deoarece principalele operațiuni s-au
desfășurat în Peninsula Crimeea, între 1853-1856. La finalul războiului, în 1856, aliații (Franța,
Anglia, Sardinia, Turcia) doresc să blocheze pentru o perioadă cât mai lungă Rusia din
ascensiunea ei în Orient dar mai ales în Europa. După înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849,

4
Poarta și Rusia semnează Convenţia de la Balta-Liman (1849), prin care domnii Principatelor
sunt numiti de Rusia şi de Poartă pe o perioadă de şapte ani. Adunările au fost înlocuite cu
divane ale căror membrii , exclusiv mari boieri, erau numiţi de domn. Trupele ruse vor
rămâne în Principate până în 1851. Sfârşitul revoluţiilor deschidea calea exilului, însă acesta
nu înseamnă abandonarea luptei. Exilul păstra visele revoluţiei: acela al lui Bălcescu, care miza
pe contactele cu republicanii francezi şi cu Mazzini. Timpul exilului a fost, de asemenea
timpul perfecţionării discursului românesc asupra dreptului, care aşează vechile capitulaţii
încheiate cu Poarta în cadrul conceptual al dreptului internaţional contemporan. În 1856,
aliaţii din războiul deja încheiat doresc să blocheze Rusia din ascensiunea ei mondială, în Orient,
dar mai ales în Europa, pentru o perioadă, pe cât posibil, cât mai lungă. Hotărârile adoptate,
inclusiv cele referitoare la soarta Principatelor, au avut în vedere acest deziderat, la care se
adaugă anumite interese clar denite ale unor puteri, de exemplu, cazul italian pentru Franţa. În
aceste condiţii, nu putem vorbi despre simpatia reprezentanţilor prezenţi la Paris pentru o
chestiune sau alta, chiar şi atunci când s-a pus problema rezolvării situaţiilor noi şi delicate,
precum realizarea unităţii popoarelor român şi italian. Dacă Franţa, Prusia, Sardinia şi Rusia au
susţinut ideea unirii românilor, Anglia, Austria şi Imperiul Otoman s-au opus, ceea ce a
transformat problema românească într-un punct delicat. De aceea, în final, s-a adoptat o soluţie
de compromis, cu atât mai mult cu cât Turcia şi Austria au susţinut că propunerea Franţei
nu se justică, deoarece românii nu doresc unirea. Principatele erau scoase de sub protecţia
Rusiei şi puse sub regimul garanţiei colective, ceea ce însemna că orice măsură referitoare la
români nu putea luată decât cu acordul marilor puteri, sudul Basarabiei, format din judeţele
Cahul, Ismail şi Bolgrad, era retrocedat Moldovei şi astfel zona strategică care asigura gurile
Dunării era luată Rusiei; nu în ultimul rând, se convocau la Bucureşti şi laşi Adunări ad-hoc
pentru consultarea românilor. Congresul de Pace de la Paris din 1856 a instaurat o nouă ordine
europeană, reprezentând momentul prielnic pentru Principatele Române de a înlătura
protectoratul țarist. Tratatul  de la Paris (18/30 martie 1856) favoriza Principatele și aducea
modicări statutului politico-juridic. Protectoratul țarist era înlocuit cu garanția colectivă a celor 7
mari puteri ale lumii (Franța, Marea Britanie, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia și Imperiul
Otoman), astfel, se hotăra ca Moldova să primească cele 3 județe din sudul Basarabiei: Cahul,
Bolgrad și Ismail, iar la București și Iași să se întrunească adunări ad-hoc în care românii să își
spună părerea în privința reorganizării Principatelor. O comisie europeană urma să e trimisă la
fața locului pentru a constata situația reală. Reprezentantul Franței, contele Walewski, ministru
de externe a ridicat în cadrul Congresului chestiunea unirii Principatelor sub un prinț străin.
Congresul s-a împărțit în două tabere: pro-unionistă (Franța, Rusia, Sardinia, Prusia) și
antiunionistă (Austria, Turcia, la care a aderat și Anglia). Interesele divergente ale Marilor Puteri
în această chestiune nuanțează conflictele epocii. O adevărată "furtună diplomatică şi politică "
stârnită la Paris de acest proiect evidenţia îngrijorarea celor şapte mari puteri faţă de consecinţele
pe care întemeierea noului stat l-ar avut asupra hărţii Europei şi echilibrului continental.
Interesele lor divergente în această chestiune nuanţează conflictele epocii. În cercurile
diplomatice de la Constantinopol se conturaseră și reacțiile altor state față de unirea Principatelor
Române (Belgia, SUA, Grecia, Suedia, Olanda, Danemarca, și Regatul Neopole). Poarta vedea
în realizarea acestui proiect începutul dezmembrării Imperiului, întemeindu-se pe
convingerea că mișcarea de emancipare din Principate avea legături secrete cu mișcările de
eliberare din Balcani (Serbia și zona bulgărească), de aceea a avut o atitudine potrivnică
unirii. Austria considera unirea principatelor drept un avertisment, temându-se de
consecințele sale asupra Transilvaniei și Bucovinei. Franța, prin sprijinirea acestui proiect

5
urmărea sporirea propriei influențe în sud-estul Europei. Rusia era interesată de
distrugerea alianței anglo-franceze care îi provocase înfrângerea în războiul Crimeei, și de
aceea a sprijinit unirea, în vreme ce Prusia și Sardinia doreau un precedent diplomatic
care să vină în sprijinul unicării Germaniei respectiv Italiei, proces obstrucționat de
Imperiul Habsburgic. Tratatul adoptat la Congresul de la Paris instituia garanţia colectivă a
marilor puteri asupra Principatelor Române dar, ca urmare a opoziţiei Turciei şi Austriei, decizia
cu privire la unire a fost amânată. S-a hotărât consultarea populaţiei din cele două Principate,
prin Adunările ad-hoc, cu privire la viitoarea lor organizare. În 1857 au loc alegerile pentru
adunările ad-hoc, atât în Moldova cât și în Țara Românească. Turcia a intrat în scenă și a falsicat
alegerile, fapt care a provocat reacția Marilor Puteri. În iulie 1857, Napoleon al III-lea, împăratul
Franței amenința ruperea relațiilor cu Poarta. Poarta refuza să accepte unirea pe care o considera
contrară clauzelor Tratatului de la Paris. Marea Britanie și Rusia au sfârșit prin a se pune de
acord cu pozițiile Franței pentru a preveni tulburările grave în Moldova și Valahia. În august
1858, Anglia și Franța ajung la un compromis: Anglia accepta organizarea de noi alegeri, in
schimb Franța era de acord cu o unire formală, fapt raticat prin Tratatul de la Londra.
Deși i-au consultat pe români în legătură cu reorganizarea Principatelor, Puterile garante
întrunite la Paris în 1858 au ignorat cele mai importante solicitări ale acestora: unirea într-un stat
național, numele de România, și aducerea pe teritoriul țării a unui principe străin. Prin
prevederile Convenției de la Paris din 1858 se urmărea realizarea unei confederații cu
numele “Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”. Cu câteva luni înainte de
desemnarea domnitorului, în cercurile unioniste de la Iași și București circula ideea alegerii
aceluiași domnitor în ambele principate. La 5 ianuarie 1859 a fost ales Cuza în Moldova și
protându-se de unele neclarități din textul Convenției de la Paris, românii l-au desemnat
domnitor al Țării Românești tot pe Cuza, la 24 ianuarie 1859. Victoria Franţei asupra Austriei
(1859), care consolida hegemonia lui Napoleon al lll-lea asupra continentului, dar şi reacţia
foarte viguroasă a lui Cuza a convins Marile Puteri că Principatele sunt suficient de mature ca să-
şi asume unirea deplină şi le-au acordat-o. Eforturile diplomatice româneşti pentru a obţine
recunoaşterea dublei alegeri în cadrul Conferinţei puterilor garante de la Paris (1859) şi acceptul
pentru unificarea deplină în cadrul Conferinţei ambasadorilor de la Constantinopol (1861) şi-au
făcut drum printre interesele divergente ale marilor puteri. Primul obiectiv de politică externă a
lui Cuza a fost recunoașterea dublei alegeri. În această acțiune un rol important lau jucat
diplomații precum Vasile Alecsandri la Paris, Roma, Torino; Principele Obolenschi la Saint
Petersburg; Ludovic Steage la Viena și Berlin, Costache Negri la Constantinopol. Românii au
utilizat cu abilitate contradicțiile dintre Marile Puteri și au beneciat de sprijinul constant al
Franței care înfrângând Austria în 1859 își consolida hegemonia asupra Constantinopolului.
Astfel, Conferința de la Paris a recunoscut dubla alegere a lui Cuza la 26 august/ 8 septembrie
1859. Unirea deplină era mai greu de obținut întrucât presupunea modicarea mai multor articole
ale Convenției de la Paris. Vizita la Constantinopol a lui Cuza în Septembrie 1860 a fost un mare
succes, întrucât diplomații români au avut prilejul să discute deschis despre necesitatea unirii
depline în capitala puterii suzerane. Cu excepția Austriei și imperiului Otoman celelalte puteri
erau în favoarea cererilor româneși. În consecință, la Conferința Marilor Puteri de la
Constantinopol din septembrie-noiembrie 1861 cei doi adversari au cedat. Poarta a emis un
firman prin care se recunoștea unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Cuza. Domnia lui
Cuza (1859-1866) a fost marcată de inițiativa pentru realizarea independenței de factorii:
suspendarea jurisdicției consulare, înființarea agențiilor diplomatice și a ministerului de externe,
recunoașterea pașaportului românesc în 1860, modificarea prin modernizare a armatei

6
naționale, impunerea dreptului țării de a își modica legile, reglementarea graniței dintre România
și Turcia pe cursul Dunării, emiterea de distincţii şi decoraţii, încercarea de a bate moneda
naţională peste capul Imperiului Otoman, devenit "omul bolnav al Europei", nerecunoașterea
aplicării și în cazul României a înțelegerilor comerciale încheiate între Turcia și Marile Puteri,
emiterea de distincții și decorațiuni, încercarea de a bate monedă. Au fost inițiate relații cu
patrioții maghiari și polonezi care urmăreau eliberarea țărilor lor; însă Cuza a condiționat
sprijinul acordat emigraților maghiari de soluționarea revendicărilor românilor din
Transilvania. La 27 iulie 1862, Al. I. Cuza, domn al Principatelor Unite semna Decretul
Domnesc Nr. 168 pentru înființarea Ministerului Afacerilor Străine. Decretul a fost publicat
la 1 august 1862 în Monitorul - Jurnalul Oficial al Principatelor Unite. Asadar, la 1 August 1862
a inceput sa functioneze Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite. Deşi nu erau încă
independente, Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări: în 1863, a fost
încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare, iar în 1865, cu Austro-Ungaria, o convenţie
privind sistemul poştal şi cel de telegraf. În anul 1865, Prinipatele Unite au semnat, la Paris, o
convenţie telegrafică, dovedindu-se că erau deja considerate stat suveran de alte ţări din Europa.
După anul 1866, a crescut numărul convenţiilor semnate de România cu alte state, precum
cele comerciale şi de navigaţie cu Austro- Ungaria, din 1875. Pentru a-şi proteja economia
de concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria, România a dorit să negocieze, în 1886, o
nouă convenţie comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal
între cele două ţări in 1886-1891. În 1863 tratativele cu ungurii au fost întrerupte din cauza
necesității apărării românilor din Transilvania, provincie pe care oamenii politici maghiari o
doreau anexată la Ungaria. În același an, când un detașament armat polonez a dorit să traverseze
teritoriul României pentru a participa la răscoala antirusă a fost capturat de armata românească,
pentru că ar pus în primejdie securitatea românească. Cuza a stabilit relații diplomatice cu
Serbia în 1862, a îngăduit trecerea din Rusia în Serbia a unui transport de arme în ciuda
protestelor Austriei, Imperiului Otoman, Marii Britanii și chiar ale Franței. De asemenea a
sprijinit emigrația bulgărească, emigrație ce benecia de ajutor material din partea statului
român și de posibilitatea de a urma studiile de învățământ superior. România și Serbia au
încheiat și o convenție de extrădare în 1863. Echilibrul continental stabilit în urma Războiului
Crimeei a fost radical modicat prin înfrângerea Austriei de către Prusia în 1866, constituirea
Monarhiei Dualiste în 1867, unicarea Germaniei și Italiei, scăderea influenței politice a Franței în
urma înfrângerii acesteia în războiul cu Prusia din 1870-1871. Noul raport de forțe a influențat
lupta românilor pentru consolidarea unirii și dobândirii independenței. Prințul Carol, instalat în
1866 după îndepărtarea lui Cuza, a continuat linia de politici externe inițiată de fostul domnitor.
Beneciind de sprijinul Franței și al Prusiei: în 1868 a încheiat un tratat de colaborare cu
Serbia, în 1866-1869 au fost consultați emisarii guvernului grec în vederea unei acțiuni
comune antiotomane, de asemenea s-a menținut sprijinul acordat emigrației bulgărești.
Balcanii se conturau ca o zonă de importanță prioritară a diplomației românești. Cucerirea
independenței presupunea înlăturarea legăturilor anacronice cu Poarta, dar și a regimului de
garanție colectivă instituit de Marile Puteri în 1856.

Partea a II-a
Aducerea pe tronul României a unui principe dintr-o dinastie europeană a afectat relațiile dintre
Marile Puteri în sud-estul Europei, prefigurand o redistribuire a raportului de forte in zona. Carol
I a pus deschis în discuție în consiliul de miniștri în 1873 problema dobândirii independenței,
si vorbea despre ora însemnată de providență pentru dezrobirea Orientului și a creștinătătii. După

7
înfrângerea în Războiul Crimeei Rusia nu mai constituia principalul pericol pentru cauza
României, în schimb creștea animozitatea odată cu încheierea dualismului austro-ungar în 1867.
În deceniul 8 al secolului XIX, Rusia părea singura interesată să susțină dezmembrarea
Imperiului Otoman. Aceasta justica, în condiţiile redeschiderii crizei orientale (1875), opţiunea
liberalilor pentru o alianţă cu Ţarul. În anul 1875 se redeschide problema orientală prin
răscoala Bosniei si Herțegovinei, urmate in 1876 de Bulgaria, Serbia și Muntenegru. Rusia
fiind adeptă a politicii panslaviste, sprijină revolta popoarelor balcanice si se pregateste pentru un
mare război cu Imperiul Otoman. Oamenii politici români şi Carol I au considerat că
redeschiderea problemei orientale în 1876 putea să ofere un astfel de prilej. Rusia îşi urmărea
mai vechiul plan, acela de a controla strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi de a scoate Imperiul
Otoman din Europa. De aceea, pentru a-şi atinge obiectivul, a sprijinit o serie de răscoale
antiotomane ale populaţiilor slave şi ortodoxe din Peninsula Balcanică, aflată sub
autoritatea Porţii, care i-ar oferit pretextul unei intervenţii militare de sprijin în favoarea
acestora. Rusia avea în vedere, în realitate, propriile interese strategice - controlul strâmtorilor,
expansiunea în Peninsula Balcanică, revanşa faţă de înfrângerea suferită în 1856 - şi nu soarta
bulgarilor, sârbilor etc, stăpâniţi de turci. Situaţia era cu atât mai complicată cu cât unele puteri
occidentale, Anglia şi Franţa mai ales, nu vedeau cu ochi buni încercarea Rusiei de a-şi consolida
poziţia în Europa prin dezechilibrarea raportului de forţe pe continent şi manifestau prudenţă faţă
de un nou conflict în Balcani. În 1875 a început o nouă etapă a problemei orientale, ca urmare a
tulburărilor din Balcani: două mișcări insurecționare în Bosnia Herțegovina, apoi în Bulgaria,
reprimate de către turci. Aceste mișcări au provocat în Rusia dorința de a interveni în conflict în
calitate de protectoare a creștinilor din Balcani. Imperiul Otoman s-a confruntat cu o răscoală
antiotomană în Bulgaria în 1876, cu războiul sârbo-muntenegro-otoman, dar și revenirea
junilor turci. În Rusia s-a impus războiul ca soluționare a păcii. Anii 1875-1877 sunt marcați
de contactele dintre curțile din Viena și Saint Petersburg, neutralitatea Vienei era indispensabilă
Rusiei în condițiile începerii războiului cu Turcia. Decizia României de a folosi acest prilej
pentru a dobândi independeța a fost precipitată de noua constituție otomană din 1876 care
califica România drept provincie privilegiată. Dacă oamenii politici Conservatori se temeau
de Rusia considerând-o cel mai mare pericol pentru tânărul stat român, Liberalii erau in favoarea
unui război antiotoman în alianță cu Imperiul Țarist. Domnul Carol I i-a chemat la putere pe
Liberali în frunte cu Ion C. Brătianu ca prim ministru. În august 1876 guvernul Liberal a
preluat atitudinea de neutralitate și a hotărât să se alinieze la politica Austro-Ungariei și
Rusiei. În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relațiile dintre Rusia și Imperiul Otoman
s-au deteriorat, guvernul românesc a apreciat că era necesar să se treacă la o înțelegere cu Rusia.
Față de evenimentele din Balcani, România si-a declarat neutralitatea, dar si-a intensicat
eforturile diplomatice pentru obtinerea independentei. Prin nota diplomatică din 4/16 ianuarie
1876 adresată de primul-ministru, Lascăr Catargiu, agenților diplomatici ai României în
străinatate se sublinia ca statul român nu face in niciun fel parte integrantă din Imperiul
Otoman. În condițiile în care criza balcanică lua amploare, M. Kogălniceanu a adresat o
notă diplomatică agenților diplomatici români, la 16/28 iunie 1876, prin care se revendica,
practic independența României. Eșecurile demersurilor diplomatice l-au determinat pe
prim-ministrul Ion C. Brătianu să se orienteze spre tratativele directe cu Rusia. Prim-
ministrul Ion C. Brătianu a discutat încă din octombrie 1876 la Livadia în Crimeea cu
Țarul Rusiei Alexandru al II-lea și Cancelarul Gorceakov semnarea unei convenții militare
ruso-române în eventualitatea începerii războiului, convenție pe care Rusia a acceptat-o și
România a semnat-o la 4/ 16 aprilie 1877 prin ministrul de externe Mihail Kogălniceanu.

8
Conventia a fost semnata de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu respectiv consulul
rus la Bucuresti, baronul Stuart. (Valentin Balutoiu, pag. 231). Romania a incercat obtinerea
independentei prin mijloace diplomatice; trimisul special al Romaniei, D. Brătianu a încercat
obtinerea independentei prin formula neutralitatii absolute si a garantiilor oferite
Romaniei in cazul unui razboi intre Turcia si una din marile puteri vecine.
Baronul Dimitrie Stuart prevedea libera trecere a armatei ruse pe teritoriul României iar guvernul
rus se angaja să respecte drepturile și integritatea teritorială a României. Rusia declară război
Turciei la 12/ 24 aprilie 1877. Parlamentul român a raticat convenția cu Rusia și a declarat
război Imperiului Otoman la 30 aprilie/ 12 mai 1877. Armata otomană a bombardat malul
românesc al Dunării, artileria românească de la Calafat a ripostat bombardând Vidinul.
Răspunzând unei interpelări în Camera Deputaților, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a
proclamat independența României la 9/ 21 mai 1877. Mobilizarea generală fusese declarată
incă de la începutul lunii aprilie, armata ajungând să numere aproximativ 100.000 de soldați
din care 60.000 reprezentau armata activă. Principele Carol I dorea ca armata românească să
se angajeze pe deplin în luptă și prin aceasta să se asigure recunoșterea indeendenței de către
Marile Puteri. Dar țarul și comandanții militari ruși armau că nu au nevoie de ajutorul militar al
românilor. Însă trupele rusești au fost puse într-o situație dicilă în fața Plevnei, ca atare Marele
Duce Nicolae a solicitat printr-o telegramă ajutorul militar al lui Carol I. Pentru a își menține
pozițiile și a împiedica armata otomană să lanseze o contraofensivă generală, țarul și comandanții
ruși au făcut apel la trupele românești și au acceptat condițiile lui Carol, ca armata
românească să aibă propria bază de operații și comandă separată. Totodată i-a oferit lui
Carol comanda supremă a forțelor aliate la Plevna. La 30 august 1877 armatele româno-ruse sub
comanda principelui Carol au declarat un atac general aupra Plevnei. Cu mari pierderi a fost
cucerită reduta Grivița 1. Au murit în luptă maiorul George Sonțu și căpitanul Walter
Mărăcineanu, alături de aproximativ 1000 de ostași români. În aceste condiții s-a hotărât
ca Plevna să fie supusă asediului. La 9 noiembrie 1877 forțele române au cucerit reduta
Rahova. La 28 noiembrie 1877, Osman Pașa a fost nevoit să se predea după aproape 3 luni
de asediu. După capitularea Plevnei rușii au înaintat în direcția Sofia – Adrianopol, iar armata
românească a continuat înaintarea în direcția Vidin – Belogradcik. Înfângerea otomană pe toate
fronturile a pus capăt acestui conflict. Guvernul otoman a acceptat condițiile Rusiei pentru
încheierea armistițiului la 9/ 31 ianuarie 1878, dar reprezentanții României nu au fost invitați la
negocieri. Victoriile româneşti de la Plevna şi Rahova, sacriciile de la Smârdan, Belogradcik şi
Vidin nu puteau total ignorate de marile puteri. Dar Rusia şi Austro-Ungaria se înţeleseseră, cu
acordul tacit al celorlalte puteri garante, asupra revenirii stăpânirii ruse la gurile Dunării, de
aceea au acceptat reocuparea sudului Basarabiei. Încercarea Rusiei de a încheia rapid pacea cu
Imperiul Otoman, excluzând România de la tratative şi evitând amestecul celorlalte mari puteri
eşua. Austro-Ungaria nu accepta încălcarea, prin Tratatul de la San Stefano, a Convenţiei de la
Budapesta, care îi garantase, din partea Rusiei, Bosnia şi Herţegovina în schimbul revenirii sale
la gurile Dunării. Totodată, puterile occidentale nu acceptau proiectul "Bulgariei Mari" si nici
accesul Rusiei la Marea Mediterană. Oficialii ruși au urmat aceeași conduită și în întocmirea
tratatului de la San Stefano de la 19 februarie/ 3 martie 1878, care confirma condițiile
armistițiului. Tratatul recunoștea independența României și a Serbiei, autonomia Bosniei și
Herțegovinei, organizarea marelui principat al Bulgariei- provincie autonoma, Rusia anexa
cele 3 județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad) în schimbul Dobrogei, Deltei
Dunării si Insula Serpilor (primite de la otomani) nerespectând Convenția din aprilie 1877
prin care garanta integritatea teritorială a României. Prevederile acestui tarat au nemulțumit

9
Austro-Ungaria, Germania, Anglia dar și România, ca urmare în 1878 au loc noi tratative de pace
la Berlin (1 iunie/ 13 iunie – 1 iulie/ 13 iulie 1878). Tratatul de pace de Ia Berlin, 1/13 iulie 1878
„Art. 43. înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile
expuse în următoarele două articole.
Art. 44. în România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea opusă
nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi
civile şi politice, admiterea în  sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor
profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. [...] Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau
alţii, vor trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.
Art. 45. Principatul României retrocedează m.s. împăratului Rusiei porţiunea teritoriului
Basarabiei despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 [... ].
Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor, sandgeacul Tulcei [...] sunt
întrupate: cu România. Principatul mai primeşte în afară de aceasta ţinutul situat la sudul
Dobrogei până la o linie care plecând de  la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la
miazăzi de Mangalia."
„Azi, când tratatul de la San Stefano este obiectul dezbaterilor Europei, România îşi ia libertatea
de a supune plenipotenţiarilor Marilor Puteri următoarele puncte: 1. Nici o parte a actualul
teritoriu al României să nu e detaşată de România. 2. Pământul românesc să nu e supus unui
drept de trecere în folosul armatelor ruse. 3. Principatul în virtutea titlurilor sale seculare să intre
în posesia insulelor şi gurilor Dunării, inclusiv insula Şerpilor. 4. El să primească, în proporţie cu
forţele militare pe care le-a pus în linie, o indemnizaţie. 5. Independenţa să fie definitiv
consacrată şi teritoriul să e neutralizat. (fragment din Memoriul delegaţiei române prezentat la
Congresul de pace de la Berlin, la 12/24 iunie 1878) Congresul de pace s-a desfășurat la
Berlin (a revizuit tratatul de la San Stefano ) in 1878, semn al supremației germane în
Europa, iar Rusia și-a luat revanșa cu toate încercările diplomației occidentale de a limita
succesul acesteia. Congresul recunoștea independența României și a Serbiei, autonomia
Principatelor Bulgariei, iar Rusia reprimea sudul Basarabiei, care îi aducea control asupra
gurilor Dunării. În schimb, Dobrogea era cedată de către Turcia, României. Reveneau in
granitele tarii Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor. Cu toate că obiectivele politice
imediate fuseseră atinse, pentru tânărul stat român se punea în continuare problema garanțiilor de
securitate care să-i asigure evoluția viitoare. La sfârșitul războiului  balcanic, Rusia amenințase
cu anexarea teritoriului românesc, iar țarul ceruse dezarmarea armatei române. Refuzul
principelui Carol și probabilele complicații diplomatice salvaseră situația, dar amenințarea rusă
rămânea. Recunoșterea independenței României prin tratatul din 1 iulie 1878 a fost condiționată
și de (pe lângă retrocedarea Sudului Basarabiei către Rusia) eliminarea restricțiilor
religioase în exercitarea drepturilor politice și civile cuprinse în articolul 7 al Constituției
din 1866 și lichidarea consecințelor afacerii Stroussberg privind construcția de căi ferate.
În schimb România primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. Pentru România
rezultatul cel mai important al Congresului de la Berlin a fost recunoșterea independenței, astfel
România devine un stat egal în drepturi cu alte state. În schimb, Bosnia şi Herţegovina erau date
spre administrare Austro-Ungariei, teritoriul Bulgariei era limitat la spaţiul dintre Dunăre şi
Munţii Balcani, iar insula Cipru anexată de Anglia. România a reușit să rupă legătura juridică ce
durase timp de patru secole, cu Imperiul Otoman. Ca urmare, în 1879 i-a fost recunoscut lui
Carol I titlul de "alteță regală", acordat de Parlament încă din toamna anului 1878.  A fost
proclamarea României ca regat şi a lui Carol ca rege, la 14/26 martie 1881. Vizitele făcute în
Germania de Carol I și de Ion C. Brătianu în 1880 au contribuit la reglementarea

10
succesiunii la tronul țării, recunoașterea regatului și implicit a statutului de independență.
La 14/26 martie 1881 Parlamentul a votat transformarea României în regat, iar la 10/22
mai 1881 Carol I și Elisabeta au fost încoronați. Aceste acte politice au contribuit la creșterea
prestigiului internațional al țării, care în 1881 avea relații diplomatice cu 18 state.
Independența României ai fost recunoscută în 1878 de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-
Ungaria și în 1880 de Franța, Anglia, Germania.  Statul român a deschis primele reprezentanţe
diplomatice, care se numeau legaţii, în alte capitale sau a ridicat la nivel de legaţie fostele
agenţii diplomatice care funcţionau în ţările respective La sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul
sec. XX, zona de sud-est a Europei a cunoscut modicări semnificative. După 1878, Rusia și-a
întărit poziția în Bulgaria și a redevenit riverană la gurile Dunării, adoptând o atitudine
amenințătoare față de România. În acest context singura soluție viabilă era apropierea de Puterile
Centrale, dar nu lipsită de dicultăți generate de stăpânirea unor teritorii românești de către
Austro-Ungaria. Carol I rămas după expresia sa "un bun prusac și un bun german", dorea alianța
cu Germania. După semnarea tratatului Puterilor Centrale (1879) între Germania și
Austro-Ungaria, Cancelarul german Bismarck susținea o apropiere de România. Cancelarul
Bismarck inaugurase un sistem de alianţe, bazat pe semnarea unor acorduri secrete, ceea ce-i
oferea o mai mare libertate de mişcare şi împiedica Franţa, principalul rival, să realizeze o
coaliţie antigermană. Aceste acorduri au stat la baza încheierii, în 1882, a primului sistem
politico-militar, Tripla Alianţă sau Puterile Centrale. România a aderat în anul următor
printr-un tratat secret, care putea fi reînnoit- 1883.
În eventualitatea unui război cu Rusia, România avea nevoie de un sprijin extern, iar acesta putea
fi dat de Germania. Dar drumul către Berlin trecea prin Viena. Cancelarul german a pus direct
chestiunea aderării României la ceea ce obișnuia să numească "Liga noastră de pace",  iar
ministrul de externe austro-ungar contele Kalnoky considera că prin această alianță
Puterile Centrale s-ar consolida. Tensiunile dintre Austro-Ungaria și România în legătură cu
navigația pe Dunăre și situația românilor aflați sub administrație maghiară după 1867, reprezenta
un serios obstacol. Vizita lui Carol I în 1883 în Germania și Austro-Ungaria urmată de
vizita primului ministru Ion C. Brătianu în aceleași țări, a ușurat aderarea României la
Tripla Alianță. (Tripla Alianță - formată în 1882 din Germania, Austro-Ungaria și Italia; în
1879 au aderat Germania și Austro-Ungaria, iar Italia aderă în 1882).
Convenţie comercială încheiată între România şi Austro-Ungaria (1875) Art. 1. Va fi plină
şi întreagă libertate de comerţ şi de navigaţie între supuşii monarhiei Austro-Ungariei şi aceia ai
Principatului României, care vor putea să se stabilească fiecare pe teritoriul celuilalt stat.
[Aceştia], e că s-ar stabili în porturile, oraşele ori alte locuri din ambele teritorii, e că ar rezida
acolo în mod provizoriu, nu vor supuşi la niciun drept, impozit, taxă sau patentă, sub orice
denumire ar fi, altele sau mai ridicate decât cele ce vor percepute de la propriii cetăţeni.
Tratat de alianţă între România şi Austro-Ungaria (1883)
Art. 1. înaltele Părţi contractante îşi făgăduiesc pace şi prietenie şi că nu vor intra în niciun fel de
alianţă sau luptă îndreptată împotriva vreunuia din statele lor. (...) Art. 2. Dacă România va
atacată fără ca din partea ei să existat vreo provocare, Austro-Ungaria va trebui să-i acorde în
timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar atacată în aceleaşi
împrejurări în vreuna din zonele statelor limitrofe României, va de îndată caz de război pentru
România. Tratatul dintre România și Austro-Ungaria a fost semnat la 18/30 octombrie
1883, Germania aderând în aceeași zi, iar Italia ulterior. Alianța avea caracter defensiv, iar
prevederile sale fiind secrete au fost cunoscute doar de suveranii statelor semnatare și de prim-
miniștri. Ea a fost reînnoită în 1892, 1902 și 1912. Actul nu a fost adus în discuția

11
Parlamentului României de teama respingerii sale. În contextul internațional de atunci, el a
avut unele efecte favorabile: a scos România din izolarea diplomatică în care se găsea,
consolidându-i poziția în Europa de sud-est și i-a asigurat unele avantaje pe piața Europei
Centrale. Totodată, alianța cu Puterile Centrale a stânjenit ajutorul acordat luptei românilor
ardeleni. În perspectivă istorică, aceasta a mers contrar intereselor naționale și împotriva
simțămintelor marii majorități a românilor, astfel că prevederile tratatului nu s-au putut aplica
nici în 1914, nici în 1916. În plus, relațiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutățească,
situația românilor de peste munți nu a cunoscut vreo îmbunătățire așa cum se sperase, după
anularea convenției comerciale, vamale și de navigație din 1875, de către statul român; Austro-
Ungaria a declanșat un război vamal (1886-1891). Această politică a guvernului de la Viena
cu Peninsula Balcanică amenința echilibrul în zonă și securitatea României
România a urmărit de asemenea și evoluția alianței franco-ruse (formată în 1893), după 1891
și apropierea dintre Marea Britanie și Franța, concretizată în acordul anglo-francez din
1904, cunoscut și sub numele de "Antanta Cordială". El a fost urmat în 1907 de acordul
anglo-rus. În acest fel a apărut cel de-al doilea sistem politic-militar Antanta, sau Tripla
Înțelegere (Franța-Anglia-Rusia).

Partea a III-a
Raportul de forțe din Balcani a suferit importante modicări încă din ultimii ani ai sec. al XIX-lea,
prin reorientarea Serbiei spre Rusia și a a Bulgariei (răscoala antiotomană din Bulgaria - 1876)
spre Austro-Ungaria. Anul 1908 a produs o inversare a alianțelor, anexarea Bosniei și
Herțegovinei de către Austro-Ungaria a fost decisivă pentru apropierea Serbiei de
adversara acesteia din răsărit (Rusia). Proclamarea independenței Bulgariei a fost însoțită de
tensionarea relațiilor sale cu Petersburgul  și apropierea de Viena. Guvernul român susținea o
politică de echilibru între statele din zona și își manifesta interes pentru locuitorii români din
Munții Pindului și de pe Valea Timocului. Problema aromânilor a tensionat relațiile
României cu Grecia în timp ce relațiile cu Turcia au fost practic inexistente. Pretențiile
teritoriale ale Bulgariei erau privite cu suspiciune și răceală la București. Singurul stat din
zonă cu care România a avut relații mai apropiate a fost Serbia, Bucureștiul fiind ostil politicii
antisârbești a Austro-Ungariei. Renașterea politică și militară a Franței și constituirea Triplei
Înțelegeri i-au oferit României o alternativă politică. În timpul crizei bosniace din 1908, Ion I. C.
Brătianu exprima categoric ostilitatea față de politica balcanică promovată de Austro-Ungaria.
Atenția Puterilor Centrale față de România (prinții moștenitori ai Germaniei și Austro-
Ungariei au vizitat România, regele Carol I a fost numit Feldmareșal al armatei germane,
la împlinirea vârstei de 70 de ani) rămânea fără ecou. Ion I. C. Brătianu și principesa
Maria (soția prințului moștenitor Ferdinand) tatonau terenul pentru reorientarea politicii
românești spre Antanta. România era vizitată de misiuni militare din Anglia și Rusia și de
personalități franceze.
Războaiele Balcanice (1912-1913) au evidențiat reorientarea politicii externe românești, au
oferit României ocazia de a se arma ca principală putere între tinerele state din zonă. În
timpul Primului Război Balcanic izbucnit în toamna anului 1912, purtat de Serbia,
Muntenegru, Bulgaria și Grecia împotriva Turciei, România și-a proclamat neutralitatea.
Întărirea Bulgariei a fost percepută la Bucureşti ca o ameninţare pentru securitatea frontierei
dobrogene. Turcia a fost repede înfrântă, Tratatul de Pace semnat la Londra părea că a rezolvat
cel puțin deocamdată problema. Neînțelegerile dintre aliați s-au manifestat repede, mai ales
datorită pretențiilor exagerate ale Bulgariei, ceea ce a determinat o acțiune comună împotriva

12
Bulgariei a foștilor aliați Serbia, Grecia, Muntenegru la care s-au adăugat Turcia și România.
Întărirea Bulgariei a fost percepută la București ca o amenințare pentru securitatea frontierei
dobrogene. Guvernul de la București prezidat de Titu Maiorescu (prim-ministru, ministru
de externe al României între 1912-1913, președinte al Conferinței de pace de la București,
1913) a decis intervenția militară decretând mobilizarea. Războiul a fost rapid și cu pierderi
reduse. Pentru a evita intrarea armatei române în Sofia, Bulgaria a cerut pace. Tratatul semnat la
București în 1913 a oferit României Cadrilaterul (județele Durostor și Caliacra) și o frontieră
sigură în sudul Dobrogei. Găzduirea congresului de pace, la care pentru prima dată țările din sud-
estul Europei își rezolvau problemele în absența Marilor Puteri, constituia un indiciu privind
creșterea prestigiului internațional al României. Dar intervenția României în acest război a
avut și o semnicație materială, deoarece acțiunea noastră a fost în contradicție cu cea a
AustroUngariei. Se spunea în acei ani că „ noi luptăm în sudul Dunării cu gândul la
Transilvania ".
Tratatul de pace de la Bucureşti (1913)
Art. II. între Regatul Bulgariei şi Regatul României, vechea graniţă între Dunăre şi Marea
Neagră este (...) recticată în modul următor: noua graniţă va porni de la Dunăre, din sus de
Turtucaia, ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene. (...) Bulgaria va dărâma, cel mai
târziu într-un răstimp de doi ani, lucrările forticaţiilor existente şi nu va construi altele la
Rusciuk, Şumla, în părţile intermediare şi într-o zonă de douăzeci de kilometri împrejurul
Bahicului.
Asasinarea la Sarajevo la 15/28 iunie 1914 a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul
tronului Austro-Ungariei, a declanșat o reacție în lanț care a dus în cele din urmă la izbucnirea
Primului Război Mondial. În vara anului 1914 atât Puterile Centrale cât și Antanta încercau să-și
asigure concursul României. Austro-Ungaria și Germania trimiteau la București noi miniștri
potențiali: Ottokar Czernin și Von Bussche. Tratatul din 1883 cu AustroUngaria la care a
aderat a doua zi și Germania a fost ținut secret, având în vedere că politicienii și opinia
publică erau majoritatea pro-francezi. Diplomația de la Viena se străduia să obțină
publicarea acestui tratat, fapt care ar diminuat intensitatea mișcării naționale din
Transilvania. Regele Carol I s-a opus categoric și a răspuns evaziv în legătură cu ajutorul
pe care România l-ar acordat Austro-Ungariei în caz de război. Cercurile politice germane și
vieneze acuzau politica șovinistă maghiară care ducea la pierderea alianței cu România. La
sfârșitul anului 1913 erau inițiate tratativele între contele Tisza și Comitetul Executiv al
Partidului Național Român din Transilvania, iar împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei
a făcut presiuni ca acestea să se finalizeze printr-un compromis acceptabil pentru români.
Diplomația statelor din Antanta era tot atât de active: Țarul Nicolae al II-lea împreună cu
familia sa vizita Constanța însoțit de ministrul de externe Sazonov la 1/14 iulie 1914. Discuțiile
acestora cu Carol I și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu confirmau noua orientare politică a
României. Vizita lui Sazonov la București, urmată de o excursie cu Ion I. C. Brătianu și trecerea
graniței la Predeal au nemulțumit diplomația Austro-Ungariei. Chiar personalități marcante de la
Berlin și Viena au recunoscut că România era pierdută pentru Puterile Centrale. Apropierea
războiului implica însă o decizie privind soarta şi viitorul naţiunii. Deşi marile puteri aveau rolul
hotărâtor în viaţa internaţională, ele au acordat atenţie României, care prezenta interes din punct
de vedere economic, militar şi strategic.
Primul Război Mondial izbucnește la 15/28 iulie 1914. La 21 iulie/3 august 1914 are loc
Consiliul de Coroană de la Sinaia. Carol I vroia să determine intrarea României în război
împotriva Antantei, însă argumentele lui P.P. Carp privind intrarea țării în război de partea

13
Puterilor Centrale au fost respinse. S-a luat hotărârea adoptării expectativei armate. În timpul
celor 2 ani de neutralitate, 1914-1916, Brătianu a pregătit intrarea României în război,
urmărind ca revendicările ei să facă obiectivul unui angajament ferm din partea aliaților,
iar situația de pe fronturi să implice sacricii umane cât mai mici. La 18 septembrie/ 1
octombrie 1914 printr-un acord secret, Rusia se angaja să apere integritatea teritorială a
României și îi recunoștea drepturile asupra teritoriilor din Austro-Ungaria în schimbul
neutralității. Au fost negociate îndelung clauzele viitorului tratat de alianţă cu Antanta. Statele
angajate în război de o parte și de alta făceau presiuni asupra guvernului României. Solicitările
s-au intensicat după intrarea în război a Italiei (Tripla Înțelegere) și a Bulgariei (Puterile
Centrale) în 1915.
Puterile Centrale sperau în cel mai fericit caz în neutralitatea României, iar Franța și
Rusia, nemulțumite de amânările lui Brătianu puneau guvernul de la București în vara
anului 1916, în fața alternativei "acum ori niciodată". La 4/17 august 1916 România a
încheiat un tratat politic și o convenție militară cu Antanta (Franța, Rusia, Anglia, Italia),
iar zece zile mai tarziu incepea marele razboi pentru intregirea neamului.
Tratatul politic recunoștea dreptul României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei,
iar convenția militară prevedea acordarea de ajutor militar de către Antanta pentru:
ofensiva Rusiei împotriva Austro-Ungariei și a armatei aliate la Salonic împotriva
Bulgariei, aprovizionarea armatei române cu arme moderne și muniții. Consiliul de
Coroană a discutat cele două documente (14/27 august 1916) și a aprobat declarația de
război împotriva Austro-Ungariei. În războiul împotriva României au intrat și aliații
Austro-Ungariei, Germania, Turcia și Bulgaria. Armata Română a intrat nepregătită în război
din punct de vedere economic, a nerespectării de către aliați a promisiunilor, dar și din cauza
corupției. Slaba pregătire a armatei române a dus la înfângerea de la Turtucaia din septembrie
1916, care a fost urmată de alte înfrângeri și de ocuparea Olteniei, Munteniei și Dobrogei.
Regele Ferdinand I, guvernul, parlamentul și o parte a populației s-a refugiat în Moldova. Odată
refăcută, armata română a reușit să obțină victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara 19,
24, 26 iulie a anului 1917 în fața Germaniei și a Austro-Ungariei. Evenimentele revoluționare
din Rusia au determinat destrămarea armatei ruse. În aceste condiții conducerea
guvernului României a fost preluată de un om politic filo-german, Alexandru
Marghiloman. România a fost nevoită să încheie pacea de la București în mai 1918, prin care
era obligată să cedeze Dobrogea Bulgariei, Înălțimile Carpaților Austro-Ungariei, iar
bogățiile naturale ale României urmau să fie exploatate de Germania timp de 90 de ani.
Însă acest tratat nu a fost niciodată în aplicare deoarece nu a fost raticat de regele
Ferdinand. Vara anului 1918 a adus victoria Antantei pe toate fronturile. Guvernul
Marghiloman și-a dat demisia, fiind înlocuit de un guvern condus de generalul Coandă. Acesta
a ordonat  mobilizarea generală și intrarea României în război de partea Antantei. Prăbușirea
imperiilor Austro-Ungar și Țarist a favorizat unirea prin voința poporului român a Basarabiei, la
27 martie/ 9 aprilie 1918, a Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918 și a Transilvaniei la 1 decembrie
1918 cu România. România a continuat războiul și după încheierea marii conflagrații mondiale.
Conjunctura anilor 1917-1918, „cascada tronurilor" de care între primii a vorbit Tache
lonescu, a adus României beneficii însemnate. Revoluţia bolşevică a acordat popoarelor
oprimate de vechea monarhie rusă dreptul la autodeterminare. În Ungaria s-a instaurat un regim
comunist condus de Bella Kun, care urma să păstreze granițele statului maghiar. În condițiile
primejdiei pe care ar constituit-o existența a două state comuniste, la est Rusia Sovietică și
la est Republica Ungară, care nu recunoșteau alipirea la România a Basarabiei, Bucovinei

14
și a Transilvaniei, armata română a pornit la ofensivă ocupând Budapesta la 4 august 1919
și lichidând regimul comunist din Ungaria. Primul război mondial a determinat mari
schimbări, cu consecinţe deosebite asupra Europei şi lumii. A dus la modicarea raportului de
forţe în rândul marilor puteri. La sfârşitul războiului a învins principiul naţionalităţilor. Marile
imperii - german, austro-ungar, ţarist şi otoman - s-au prăbuşit ca urmare a voinţei popoarelor
constituindu-se, pe ruinele lor, noi state; altele, între care şi România si-au desăvârşit unitatea
naţională. În ciuda faptului că terminarea războiului a găsit România de partea învingătorilor,
tratativele de pace au fost foarte dicile, prim-ministrul României Ion I. C. Brătianu,
conducătorul delegației României la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) nu a dorit
să semneze tratatul minorităților și tratatul de pace cu Austria de la Saint Germain,
întrucât aceste tratate aduceau o atingere suveranității României; sub pretextul asigurării
protecției minorităților de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, Marile Puteri
(Anglia, Franța, SUA, Italia) doreau să supravegheze regiunile în care erau supuse aceste
minorități. În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) au fost semnate tratate de pace
cu fiecare din statele învinse. Principalul obiectiv al delegaţiei române participante la Conferinţă,
condusă de primul ministru Ion I. C. Brătianu, era recunoaşterea Marii Uniri înfăptuite de
poporul român în anul 1918. Tratatul de la Saint Germain - en - Laye din 10 septembrie 1919 (cu
Austria), semnat de România la 10 decembrie 1919 a recunoscut apartenența Bucovinei la
România, Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 (cu Ungaria) a recunoscut unirea Transilvaniei
cu România. Prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, semnat de România cu Marea
Britanie, Franța, Italia și Japonia se recunoștea unirea Basarabiei cu România. Primele
trei state (Marea Britanie, Franța, italia) au raticat tratatul cu întârziere, în timp ce
Japonia nu l-a ratificat din cauza unor înțelegeri de natură economică încheiate cu
Uniunea Sovietică. Pacea realizată la Paris nu a fost durabilă deoarece contrar celor petrecute la
congresele de pace anterioare statele învinse nu au fost admise la tratativele de pace, statele mici
din tabăra învingătoare au fost discriminate; alte state precum Rusia Sovietică nu au fost invitate
să participe la Conferința de Pace, statele învinse fiind considerate cauza declanșării războiului.
Deși s-a constituit Societatea Națiunilor care avea ca obiectiv menținerea păcii în lume,
aceasta nu avea mijloacele necesare pentru a o impune. Un tratat de pace este semnat si cu
Turcia la Sevres. Statele învinse erau dezarmate: se desfiinta serviciul militar obligatoriu; li se
interzicea producerea unor categorii de armament. Se trece de la Europa imperiilor la Europa
naţiunilor: Germania ceda Franţei Alsacia şi Lorena; prin dezmembrarea Imperiilor german,
austro-ungar, ţarist şi otoman luau fiinţă noi state: Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia,
Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda; teritoriile turceşti din Orientul Apropiat intrau sub
stăpânire engleză şi franceză. Considerate vinovate de declanşarea războiului, statele învinse
erau obligate la plata reparaţiilor.  
Relațiile internaționale între cele două Războaie Mondiale. După încheierea Tratatului de Pace
de la Paris (1919-1920)
Tratatul de la Paris (1920): Art. 1. înaltele Părţi Contractante (Imperiul Britanic, Franţa, Italia,
Japonia) recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera
actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului, de la gura sa până la punctul unde este tăiat
de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia. (...) Art. 9. înaltele Părţi Contractante vor invita
Rusia să adere la Tratatul de faţa de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele, adevărat
instrument de lucru în relațiile internaționale, Europa a fost pusă în fața unor noi raporturi de
putere care au confirmat schimbările teritoriale de pe harta politică a continentului.

15
În acest cadru obiectivele politice ale României au fost: realizarea colaborării cu toate statele,
apărarea integrității teritoriale și independenței internaționale, respingerea tendințelor de
revizuire a tratatelor de pace. Interesele României erau apropiate de cele ale statelor mici
din Europa centrală si de sud - est care se formaseră sau îsi desăvârşiseră unitatea si ale
căror frontiere erau vizate de revizionism. Diplomaţia românească a urmărit să realizeze un
bloc antirevizionist format din statele mici situate între Marea Baltică şi Marea Egee:
Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Turcia. Neînţelegerile existente între unele din ele
a făcut ca proiectul să nu se realizeze. Guvernele României au urmărit să păstreze sistemul de la
Versailles (28 iunie 1919); în acest sens ei au susținut securitatea colectivă și au sprijinit
eforturile de a transforma Liga Națiunilor în apărător al păcii și stabilității în Europa. În acest
spirit a fost realizat un sistem de alianțe bilaterale între România, Cehoslovacia și Iugoslavia
(Regatul Sârbo-Croato-Sloven din 1929, denumit Iugoslavia), cunoscut sub numele de "Mica
Înțelegere" (1921). Era o alianţă regională, sprijinită de Franţa, care îşi propunea să apere
integritatea teritorială a părţilor contractante în faţa unui atac neprovocat din partea Ungariei
sau Bulgariei. Mica Înțelegere s-a format ca reacție la nevoia resimțită de România,
Cehoslovacia și Iugoslavia de a-și asigura propria securitate pe măsură ce au început să se
îndoiască de eciența garanțiilor cuprinse în tratatele de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920) și
Newilly cu Bulgaria (septembrie 1919). Mica Înțelegere promova cooperarea între statele
semnatare, pe baza respectării granițelor stabilite de tratatele de pace. Promotorul Micii
Înțelegeri, marele diplomat Take Ionescu (ministru de externe) a avut inițiativa tot în 1921
unei alianțe cu Polonia, astfel s-au semnat o convenție politică și una militară între
România și Polonia, în fapt o alianță zonală cu caracter strict defensiv, prin care cele două
diplomații încercau fundamentarea unui sistem de securitate. Convenția militară care
decurgea din cea politică specifica măsurile ce se impuneau în cazul unei agresiuni în partea
răsăriteană a unuia dintre cele două state. In anul 1921, a fost creata alianta regionala in Europa,
in spiritul Societatii Natiunilor: Mica Intelegere sau Mica Antantă.  
  Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Poloniei, Bucureşti, 3
martie 1921. Bine hotărâţi să apere pacea dobândită cu preţul atâtor sacricii, şeful statului
Republicii Polone şi maiestatea sa regele României au căzut de acord să încheie o convenţie de
alianţă defensivă şi au desemnat în acest scop pe plenipotenţiarii lor, cari au convenit în privinţa
următorilor termeni: Art. 1. Polonia şi România se obligă să se ajute reciproc în cazul când una
din ele ar atacată, fără provocare din partei, pe frontierele comune de la răsărit. Ca urmare, în
cazul când unul din cele două state ar atacat fără provocare din parte-i, celălalt se va socoti în
stare de război şi-i va da ajutor cu armele. Art. 2. în scop de a coordona sforţările lor paşnice,
cele două guverne se obligă să se sfătuiască în privinţa chestiunilor de politică externă în legătură
cu raporturile lor fată de vecinul de la răsărit.
În 1926 a fost semnat Tratatul de Alianță cu Polonia, care înlocuia cele două convenții și
acorda garanții generale împotriva oricărui tip de agresiune, nu doar la granițe răsăritene.
Take Ionescu dorea crearea unui sistem de alianțe care să cuprindă atât Polonia cât și pe
Grecia. Acest Proiect nu s-a realizat din cauza neînțelegerilor dintre Cehoslovacia și Polonia,
respectiv Iugoslavia și Grecia. Pentru România era vitală orientarea tradițională a politicii
externe de strângere a relațiilor cu Franța și Marea Britanie. 
Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Cehoslovacă,
Bucureşti, 22 aprilie 1921 Bine hotărâţi a păstra pacea dobândită cu preţul atâtor sacricii şi
prevăzută prin Pactul Societăţii Naţiunilor, precum şi ordinea stabilită prin Tratatul încheiat la
Trianon, la 4 iunie 1920, de Puterile aliate şi asociate de o parte şi Ungaria de alta, preşedintele

16
Republicii Cehoslovace şi maiestatea sa regele României s-au pus de acord pentru a încheia o
convenţie defensivă şi au desemnat în acest scop pe plenipotenţiarii lor, care s-au înţeles în
privinţa următoarelor stipulaţiuni:
Art. 1. în cazul unui atac, neprovocat, din partea Ungariei, contra uneia din înaltele părţi
contractante, cealaltă parte se obligă a veni în ajutorul părţii atacate în chipul hotărât prin
învoiala prevăzută la articolul 2 al prezentei convenţii. (...)
Art. 3. Niciuna din înaltele părţi contractante nu va putea încheia vreo alianţă cu o terţă putere
fără avizul prealabil al celeilalte.
Românii au urmărit şi încheierea unui sistem de alianţe europene. În acest sens România a
încercat semnarea unei alianţe cu Franţa. Românii au propus garantarea statu-quo-ului teritorial
şi promisiunea din partea fiecărei părţi de a veni în ajutorul celeilalte în cazul unui atac
neprovocat.
Tratatul semnat la 10 iunie 1926 nu angaja Franţa să vină în ajutorul României, cu toate
acestea, conducătorii României îl considerau ca având o valoare politică deosebită. Toate
eforturile depuse în perioada anilor 1920-1930 de guvernele româneşti succesive pentru a
asigura inviolabilitatea noilor frontiere ale statului s-au dovedit până la urmă lipsite de
succes. La 15 iulie 1926 a fost parafat Tratatul de Alianță și Amiciție dintre România și
Franța (a fost semnat la 10 iunie 1926). România încerca să compenseze lipsa unei
înțelegeri militare prin acorduri politice. Tratatul a oferit României doar garanții cu
caracter moral, deoarece ambele state erau interesate în menținerea principiilor care au
stat la baza Pactului Societăților Națiunilor. În lipsa unui acord militar refuzat de Paris,
Tratatul Româno-Francez nu a avut o consistență practică, reprezentând o repetare a celor
statuate în Pactul Societății Națiunilor. În ciuda acestor carențe acordul dintre Franța și România
a putut constitui la nivel declarativ un sprijin în menținerea status quo-ului teritorial. Marea
Britanie nu a luat în calcul posibilitatea încheierii unei alianțe cu România. Concomitent cu
negocierile româno-franceze, diplomația de la București a demarat tratativele și cu Italia,
urmărindu-se în principal atât obținerea sprijinului Romei pentru raticarea Tratatului de la Paris
(28 octombrie 1920) prin care era recunoscută apartenența Basarabiei la România, cât și
întărirea sistemului de garanții. Tratativele dintre cele două state au fost îndelungate, Italia
acceptând intr-un final formula unui tratat de amiciție și colaborare cordială, încheiat la
Roma la 16 septembrie 1926. Prin acest tratat prelungit succesiv din 6 în 6 luni până în
1934, ambele părți aveau datoria să își acorde sprijin pentru îndeplinirea obligațiilor
asumate. Tratatul italo-român nu a cuprins clauze cu caracter militar, fiind considerat
inferior celui semnat cu Franța. Tratatul prevedea acordarea de ajutor reciproc în cazul
unui atac al altui stat. Deoarece Italia a recunoscut și încurajat pretențiile revizioniste ale
Ungariei, Tratatul Româno-Italian a devenit inoperant.  Pe lângă tratatele bilaterale,
România a fost semnatară, în toată perioada dintre cele două războaie mondiale, şi a unor
numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte în luarea de deciziilor de către concertul
european. Încă din 1919 România a aderat la Societatea Națiunilor (constituita in 1919, cu
sediul la Geneva), organizație la nivel mondial pentru menținerea securității internaționale. De
asemenea, România a semnat Convenția Internațională Privind Statutul Definitiv al
Dunării (1921), Protocolul de la Geneva (1924) care preciza legătura dintre securitate și
dezarmare, Pactul Briand-Kellogg (1928) propus de Franta si SUA prin care se interzicea
razboiul pentru rezolvarea problemelor internationale) de reglementare a relațiilor
internaționale și Protocolul de la Moscova (1929 )prin care Ro., U.R.S.S, Letonia si Polonia
se angajau sa puna in vigoare, in relatiile dintre ele pactul Briand-Kellogg). România a

17
participat cu diferite propuneri la Conferința asupra Dezarmării (1926-1932) și la lucrările
acesteia, la Geneva (1932-1935).
La 9 februarie 1929 la Moscova, România semna împreună cu ceilalți vecini ai U.R.S.S. un
protocol în mare parte asemănător cu Briand Kellogg care dorea eliminarea războiului dar
nu menționa explicit inviolabilitatea granițelor. Această problemă a fost dezbătută și în
cadrul negocierilor româno-sovietice din 1932 de la Riga, fără ca delegația noastră să
obținea vreun rezultat, din cauza cramponării Moscovei de problema Basarabiei. Obiectul
de dispută dintre România şi Uniunea Sovietică era Basarabia. Reîncorporarea acesteia la
România în 1918 a precipitat o ruptură în relaţiile dintre ele şi avea să rămână obstacolul
principal în calea reluării acestora în 1934. La 9 iunie 1934, Litvinov şi Titulescu au făcut la
Geneva schimb de scrisori şi au stabilit relaţii diplomatice normale. Încercarea lui Nicolae
Titulescu de a semna un tratat cu URSS-ul a fost urmată de demiterea sa din funcţia de
ministru de externe. Demiterea lui Titulescu a simbolizat o schimbare subtilă în politica externă
a României în favoarea Germaniei. Astfel putem caracteriza fara de succes convorbirile din
1934, dintre miniştrii de externe ai celor două state, Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov,
chiar dacă în urma lor au fost restabilite raporturile diplomatice, iar doi ani mai târziu
(sau Relatiile diplomatice cu vecinul de la Rasarit au fost reluate abia in anul 1934 iar in
anul urmator, 1935, Titulescu a negociat un tratat de asistenta mutuala cu URSS care n-a
fost finalizat, nefiind raticat de Sovietul Suprem cf. Ioan Scurtu, ed. Gimnasium, pag. 125) s-a
ajuns la negocierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietică- Pactul de Neagresiune
dintre România și U.R.S.S. În acesta se specifica faptul că granița României este la Nistru, ceea
ce ar însemnat recunoașterea apartenenței Basarabiei la România. Tratatul nefiind raticat de
Sovietul Suprem. Încercarea lui Titulescu de a semna tratatul cu U.R.S.S. a fost urmată de
demiterea sa din funcția de ministru de externe. Demisia sa simboliza o schimbare subtilă în
politica externă a României în favoarea Germaniei. Demiterea lui Titulescu a fost pretextul
folosit de sovietici pentru a nu semna pactul de asistență mutuală cu România.  Din păcate,
caracterul ambivalent al diplomaţiei Kremlinului a făcut ca şi această acţiune să eşueze. România
s-a aflat și printre semnatarii Convenției de Denire a Agresiunii (Londra, 1933):
Teritoriul era definit ca pământul pe care se exercită autoritatea unui stat, ceea ce în concepția
lui Nicolae Titulescu însemna o recunoaștere indirectă a apartenenței Basarabiei la România.
România a susţinut admiterea Uniunii Sovietice în Societatea Naţiunilor.  În această perioadă
politica externă a României a fost marcată de personalitatea marelui diplomat Nicolae Titulescu,
în mai multe rânduri ministru de externe al României (1932-1936). El a fost un fervent susținător
al politicii de securitate colectivă, a fost ales de două ori în 1930, 1931 președintele Adunării
Generale a Societății Națiunilor. Cele două mandate succesive ale sale s-au desfășurat într-un
context internațional incert, datorat crizei economice mondiale cât și tensionării treptate a
situației politice. Nicolae Titulescu a fost și artizanul Înțelegerii Balcanice, semnată la Atena
la 9 februarie 1934 și având în componență România, Iugoslavia, Grecia și Turcia; Alianța
urmărea menținerea echilibrului în zona și respingerea revizionismului bulgar și italian.
Nicolae Titulescu condamnă agresiunea Italiei împotriva Abisiniei în 1935. Relațiile cu
statele vecine: Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică au fost destul de încordate în perioada
interbelică. Relațiile diplomatice cu U.R.S.S. nu au fost reluate după război. Problema
tezaurului României depozitat în Rusia în timpul războiului și nerestituit, dar mai ales
problema Basarabiei au fost cauzele dintre cele două țări. Tratativele desfășurate cu
reprezentanții Uniunii Sovietice la Copenhaga și Varșovia (1920-1921), cele de la Viena
(1924) și cele de la Riga (1932) nu au avut rezultatele scondate. Pactul de neagresiune din

18
23 august 1939 între Germania şi URSS, a însemnat pentru România orientarea spre o
nouă etapă a relaţiilor internaţionale şi anume alianţa cu Germania pentru a proteja
integritatea ţării.
La 13 aprilie 1939 Marea Britanie și Franța au acordat garanții României. Cele două
puteri occidentale au angajat negocieri cu Uniunea Sovietică în vederea stopării
pretențiilor germane care acum revendicau teritorii poloneze. Spre surprinderea generată la
23 august 1939, Germania și U.R.S.S. au încheiat așa numitul Pact de Neagresiune Ribbentrop-
Molotov, act cu consecințe funeste în relațiile internaționale. Deși oficial pactul era un tratat de
neagresiune, cele două state își împărțeau prin protocolul adițional al Pactului sferele de influență
în Europa. În cea sovietică intrau țările baltice, Finlanda, Basarabia și o mare parte a Poloniei.
Această înțelegere însemna o mare amenințare pentru integritatea teritorială a României și
orientarea spre alianța cu Germania. Incheierea Pactului Ribbentrop-Molotov şi apoi izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, au găsit diplomaţia de la Bucureşti
într-o fază avansată de izolare. Datorită evoluţiei operaţiilor militare în vestul Europei,
România a fost nevoită să semneze cu Germania „Pactul petrolului", prin care Bucureştiul
livra Berlinului mari cantităţi de ţiţei, iar acesta Bucureştiului arme. Teritoriul românesc a
fost vizat de Pactul Ribbentrop-Molotov, de la 23 august 1939, încheiat de Germania şi U.R.S.S.
În anul 1940, după ce alianţele ţării noastre au devenit inoperabile (Franţa a capitulat în faţa
Germaniei, Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică nu au mai putut funcţiona), România s-
a găsit izolată pe plan extern. La 1 septembrie 1939 a izbucnit cel de-al Doilea Război
Mondial, prin atacul Germaniei asupra Poloniei. Pe 3 septembrie Marea Britanie și Franța au
declarat război Germaniei. România s-a declarat neutră, în noua situație internațională s-
au pus în practică prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov astfel Uniunea Sovietică a
atacat la rândul ei Polonia și a ocupat partea răsăriteană a acesteia. România a acordat
Poloniei ajutor fără a-și încălca neutralitatea: tezaurul polonez a fost îmbarcat în
Constanța către Marea Britanie. La fel militari ai armatei poloneze au putut tranzita
teritoriul României, de unde au plecat în Marea Britanie continuând lupta împotriva
Germaniei. Un număr mare de civili polonezi dar și oameni politici au fost adăpostiți în
România. În fața superiorității mașinii de război germane, la 22 iunie 1940 Franța a capitulat, iar
Marea Britanie ducea singură lupta în fața Germaniei
. La 26 iunie 1940 guvernul sovietic a înaintat României un ultimatum prin care înștiința cedarea
Basarabiei și a Bucovinei de nord de partea U.R.S.S.. În Consiliul de Coroană ținut la 27 iunie
1940 a existat o dispută între partizanii rezistenței armate și cei ai menținerii statului.
România nu avea o armată puternică, fapt neglijat de guvernanții României. La 28 iunie 1940
România primește al doilea ultimatum prin care este nevoită să renunțe la cele două provincii, la
care s-a adăugat și ținutul Herței. Astfel România a cedat 50.762 km pătrați, cu o populație de
3.776.309 locuitori.  Pentru românii din teritoriile cedate a început o tragică experienţă, care a
cuprins, printre altele, ocupaţia sovietică, comunizarea şi prigoana Kremlinului, totul culminând
cu deportările masive în zone îndepărtate din URSS. Din păcate, odată cu satisfacerea de către
România a doleanţelor Kremlinului, Ungaria şi Bulgaria şi-au accentuat demersul revizionist,
ambele fiind puternic susţinute de Germania, Italia şi URSS. Regele Carol al II-lea a solicitat
garantarea Granițelor din partea lui Hitler, care a răspuns că va acorda aceste garanții
numai după ce România va rezolva problemele sale teritoriale cu Ungaria și Bulgaria.
La 1 iulie 1940 guvernul român a renunţat la garanţiile britanice din aprilie 1939 şi pe 4
iulie 1940, Carol a adus la putere un cabinet progerman condus de Ion Gigurtu. Guvernul
şi-a declarat dorinţa de a adera la Axa Roma-Berlin şi la 11 iulie el a anunţat retragerea

19
României din Liga Naţiunilor. Antonescu a pus bazele noului rol pe care România avea să-1
joace într-o Europă de Sud-Est dominată de Hitler, întărind legăturile militare şi economice cu
Germania. Până în primăvara anului 1944, forţele politice se uniseră în efortul de a scoate
ţara din război. Figura centrală era Iuliu Maniu, conducătorul opoziţiei democratice. Între
noiembrie şi martie 1943, acesta trimisese un şir de mesaje guvernului britanic, în care
explica rolul României în război şi aspiraţiile sale. El a subliniat că opinia publică din
România se opusese continuării războiului împotriva Uniunii Sovietice dincolo de Nistru şi
acum cerea doar apărarea integrităţii teritoriale a ţării, inclusiv a Transilvaniei de Nord.
Celălalt canal românesc spre Moscova, trecea prin Stockholm, unde între decembrie 1943
şi ianuarie 1944, ministrul român Frederic Nanu a avut convorbiri cu oficialii de la legaţia
sovietică în ceea ce priveşte interesul exprimat de anumite cercuri din România de a
negocia retragerea României din război. Premisele pe care s-a construit politica externă
românească în vederea apărării integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării au fost false. Franţa
şi Marea Britanie, pe care se conta ca apărătoare ale statu-quo-ului au făcut compromisuri cu
statele revizioniste iar Societatea Naţiunilor a fost incapabilă să menţină pacea. Alianţele
regionale, Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică, au fost utile României însă ele nu erau
suciente pentru a opri revizionismul german sau sovietic. După venirea lui Hitler la putere în
Germania (1933), unul dintre marile state europene a adoptat revizionismul ca politică de stat,
încurajând și pretențiile revizioniste ale altor state (Bulgaria, Ungaria). În această situație
România a acționat pentru apărarea securității colective. Situația internațională s-a deteriorat din
ce în ce mai mult din cauza unor acțiuni ale Germaniei care încălcau în mod flagrant tratatul de
la Versailles. Astfel în 1936 Germania a ocupat regiunea demilitarizată a Renaniei, iar în
1938 a anexat Austria. Puterile Occidentale (Marea Britanie, Franța) au încurajat acțiunile
lui Hitler prin atitudinea conciliantă, oferind Germaniei prin Acordul de la Munchen în
septembrie (cf Zoe Petre, pag 123) noiembrie 1938, regiunea Sudeta din Cehoslovacia.
Acordul de la Munchen din 1938 a reprezentat pentru România, în general, sfârşitul
sistemului său de alianţe, iar în particular, destrămarea Micii înţelegeri. În 1939
Cehoslovacia a dispărut ca stat, prin ocuparea de către Germania a Cehiei în timp ce
Slovacia devenea stat separat. Dispariția Cehoslovaciei a avut urmări negative asupra politicii
externe a României, deoarece Mica Înțelegere se destrăma. În noua situație internațională
România intra din ce în ce mai mult în orbita Germaniei, fiind obligată să semneze un Tratat
Economic cu Germania la 23 martie 1939, în termeni impuși de Berlin. Valabil timp de 5 ani,
acesta asigura o legătură mai strânsă între economiile celor două țări. După parafarea acordului
româno-german România a beneciat de atenția sporită a Franței și Angliei, care în contextul mai
amplu al renunțării la politica de conciliere nu doreau să-și piardă influența în zona de sud-est a
Europei. Cele două puteri au încheiat acorduri economice cu România, urmărind o
contrabalansare a tratatului cu Germania.
Guvernul român și-a declarat dorința de a adera la axa Roma-Berlin-Tokyo și la 11 iulie a
anunțat retragerea României din Liga Națiunilor. Hitler era interesat ca teritoriul
României să nu devină teatru de război în condițiile în care Ungaria revendica
Transilvania, deoarece avea nevoie de petrolul românesc, vital pentru efortul de război al
Reich-ului. Drept urmare a efectuat presiuni asupra guvernului de la București să accepte
discuții cu partea ungară. Acestea au avut loc la Turnu Severin. În fața cererilor teritoriale ale
Ungariei, România a propus un schimb de populație cu mici modicări de frontieră în favoarea
părții maghiare. Negocierile de la Severin din 16 august 1940 s-au încheiat fără rezultat. În fața
pericolului ca între cele două state să izbucnească un război, la 30 august 1940 Germania și Italia

20
au impus României Dictatul de la Viena (Arbitrajului de la Viena). În dimineața zilei de 30
august 1940, Consiliul de Coroană de la București a analizat opțiunile posibile fără a ști precis ce
proporție din Transilvania va pierdută. O serie de oameni politici au cerut respingerea arbitrajului
lui Hitler, dar Carol al II-lea și majoritatea au pledat spre acceptarea lui, împreună cu garanțiile
germane ale noilor frontiere, aceasta fiind singura cale pentru a împiedica distrugerea țării.
Decizia lui Hitler a fost citită oficial la Viena, la 30 august 1940. Prin acest dictat Ungaria
primea o regiune tăiată din nord-vestul Transilvaniei (cf. Zoe Petre, pag. 124) de la Oradea în
sud, cuprinzând Clujul și regiunile de-a lungul Carpaților, până în vecinătatea Brașovului.
România era deposedată de 42.243 km pătrați cu o populație de 2.628.238 (2.600.000  km patrati
cf. Felicia adascalitei, p 164.) locuitori, circa 50% români și 37% maghiari și secui. Regele Carol
al ll-lea remarca, în jurnalul său, la 16 octombrie 1943: „Am făcut greşeala de a-mi apleca
urechea la cei fricoşi şi îndeosebi la Urdăreanu, care în acel moment se făcuseră campionii
închinării, de frică, în faţa aroganţei germane. E adevărat că România ar suferit, dar nu mai mult
decât acum, dar cel puţin n-ar fost umilită".
În urma tratativelor desfășurate la Craiova (Tratatul de la Craiova), România ceda Bulgariei
Dobrogea de sud, prin tratatul parafat la 7 septembrie 1940. Astfel era pierdut Cadrilaterul cu
județele Durostor și Caliacra, cu o suprafață de 6.921 km pătrați și o populație de 425.000
locuitori. Astfel România a pierdut în total o treime din suprafață, 1.097.790 km pătrați (97. 790
km patrati cf. Felicia adascalitei, p 164.) și o populație de 6.161.317 locuitori. Tratatele cu
Ungaria de la Turnu Severin au esuat. Conform manualului de Felicia Adascalitei, pag.163:
negocierile cu Bulgaria pentru fâşia din sudul Dobrogei, pe care România o dobândise prin
tratatul de la Bucureşti din 1913, s-au încheiat repede. Tratatul de la Craiova din 7 septembrie
1940, restaura frontiera din 1912 dintre cele două ţări. România ceda 7412 km2 şi aproximativ
360 000 de locuitori. Tratatul prevedea şi un schimb de populaţie. Consecinţele cedărilor
teritoriale din 1940 au fost numeroase şi pe termen lung. în primul rând, a fost o lovitură
morală, deoarece s-a prăbuşit întregul sistem politico-diplomatic realizat în 1918. România a
avut de suferit urmări imediate în toate domeniile de activitate: politic, economic, social,
învăţământ, cultural etc. În urma mișcărilor de stradă din București și din provincie împotriva
politicii de cedare teritorială, fiind considerat răspunzător de aceste pierderi, regele Carol al II-
lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie 1940. Regele Mihai I a depus
jurământul de credință într-o formulă schimbată, impusă de generalul Ion Antonescu, noul
președinte al Consiliului de Miniștri, care a devenit adevăratul conducător al statului. Sub
presiunea Germaniei, victorioasa in acel moment pe toate fronturile de lupta, erau adusi la carma
tarii generalul Ion Antonescu si legionarii. Antonescu a guvernat până în ianuarie 1941 cu
legionarii. La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui Ion Antonescu în Germania, România
a aderat la Pactul Tripartit format din Germania, Italia, Japonia, intrând astfel în sistemul
de alianță al axei. Alianța româno-germană, în ciuda unor neînțelegeri, a durat 4 ani și a
reprezentat singura alternativă pentru "diplomația" de război a Bucureștiului, de a recâștiga
teritoriile pierdute în vara anului 1940.
In toată perioada colaborării româno-germane (23 noiembrie 1940-23 august 1944), problema
statutului României s-a aflat în centrul atenţiei diplomaţiei de la Bucureşti, dezbaterea ei
survenind însă doar în momentele tensionate, în funcţie de evoluţia ostilităţilor. In primavara
anului 1941 trupele germane intra in tara. Continuarea războiului peste Nistru nu a fost susţinută
de cea mai mare parte a societăţii româneşti, în condiţiile contraofensivei sovietice din anii 1943-
1944, atât Ion Antonescu, cât şi regele Mihai I şi opoziţia au iniţiat acţiuni diplomatice la
Ankara, Cairo, Stockholm, pentru ieşirea României din războiul împotriva Naţiunilor Unite. La

21
22 iunie 1941 România intră în război alături de Germania și aliații săi împotriva U.R.S.S., având
drept unic scop recuperarea teritoriilor pierdute în iunie 1940. Basarabia și Bucovina de nord
au fost eliberate de armata româna (22 iunie-26 iulie 1941), după care armata română a
luptat dincolo de Nistru, în Crimeea și apoi în Stalingrad și Caucaz. Participarea armatei
române la operațiunile militare dincolo de Nistru se explică prin considerentele militare dar și
politice, convingerea lui Antonescu că în schimbul sprijinului economic și militar oferit de
România, Germania va retroceda țării noastre Transilvania de nord-vest. Teritoriul dintre
Nistru și Bulgaria a intrat în administrație română în august 1941 - ianuarie 1944. Acest
teritoriu a fost utilizat pentru deportarea evreilor și țiganilor, unul din aspectele negative al
participării României la cel de-al Doilea Război Mondial. De la sfârșitul anului 1941,
România de afla în război cu aliații occidentali. Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea
Britanie a declarat război României la 7 decembrie 1941. După intrarea în război a S.U.A.,
Germania a obligat România să își onoreze angajamentele cuprinse în Pactul Tripartit
(noiembrie 1940) și să declare război S.U.A., fapt care s-a produs la 12 septembrie 1941.
S.U.A. a răspuns declarând război României la 5 iunie 1942. În vara anului 1942 un număr
mare de efective românești au luat parte la ofensiva germană din sudul Rusiei și din
Caucaz. Continuarea războiului antisovietic după eliberarea provinciilor românești a adus
numeroase critici mareșalului Ion Antonescu, mai ales odată cu înfrângerile suferite de Armata
Românească la Cotul Donului și Stalingrad. Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe
Antonescu că Germania nu poseda forța militară pentru a înfrânge Uniunea Sovietică și că
trebuiau găsite alte mijloace pentru a proteja țara împotriva unei invazii a Armatei Roșii,
așa că Antonescu a apelat la Occident. În primăvara anului 1943 l-a autorizat pe Mihai
Antonescu, adjunct al președintelui Consiliului de Miniștri să inițieze contacte cu Marea Britanie
și S.U.A. Ion Antonescu încerca acum protejarea României de marele pericol din est. Prin
reprezentanții României, Mihai Antonescu a acționat consecvent în diversele întâlniri avute la
Istanbul, Ankara, Stokholm, Berna, Lisabona, cu diplomații anglo-americani și sovietici.
Desfășurate într-o discreție maximă, aceste negocieri au ajuns și la cunoștința Berlinului, motiv
de sporire a tensiunilor deja acumulate. Ministrul de externe al României, Mihai Antonescu a
primit asigurări din partea celui mai important aliat al lui Hitler în Europa, Mussolini că va lua
conducerea sateliților Germaniei și va iniția negocieri de pace, dar conducătorul Italiei a fost
răsturnat de la putere în septembrie 1943. La rândul ei, cu știrea lui Ion Antonescu , opoziția
condusă de Iuliu Maniu și fruntașul liberal Constantin I. C. Brătianu a întreprins negocieri
cu aliații la Cairo, conduse de prințul Barbu Stirbei și de Constantin Vișoianu. Toate aceste
negocieri nu au dus la un rezultat concret. Continuarea războiului în răsărit s-a dovedit a
ruinătoare pentru România, în 3 ani de luptă armata română pierzând circa 625.000 militari morți
și dispăruți. Situația a ajuns critică odată cu ofensiva sovietică inițiată la 20 august 1944 pe
frontul românesc. Armata Roșie a străpuns pozițiile defensive în câteva locuri. În după-
amiaza zilei de 23 august 1944, regele l-a invitat pe Ion Antonescu la palat. Când Antonescu
a refuzat să accepte încheierea imediată a armistițiului, regele a ordonat arestarea lui și a lui
Mihai Antonescu care îl însoțea, si alaturarea tarii la coalitia Natiunilor Unite. Acest act a marcat
o cotitură evidentă în evoluţia militară pe Frontul de Est, armata română aducându-şi o
contribuţie însemnată la eliberarea Transilvaniei şi apoi la înfrângerea Wehrmachtului, în luptele
purtate în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. După luptele de la Stalingrad, conducătorul statului
afirmă că Hitler a pierdut războiul, ceea ce nu l-a împiedicat să rămână alături de el până la
sfârşit. Evenimentele de la 23 august 1944 au marcat o spectaculoasă răsturnare. România
întorcea armele împotriva Germaniei şi aliaţilor ei şi se alătura Naţiunilor Unite.

22
 Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost soluţia pentru înlăturarea mareşalului Ion Antonescu
de la putere, ieşirea României din războiul antisovietic şi întoarcerea armelor împotriva
Germaniei. Actul de la 23 August 1944 a marcat o cotitură evidentă în evoluția militară pe
frontul de est. Astfel, armata română și-a adus o contribuție însemnată la eliberarea Transilvaniei
și apoi la înfrângerea Germaniei în luptele purtate în Ungaria, Cehoslovacia, Austria (până la 25
octombrie 1944 a fost eliberat în totalitate teritoriul național- Transilvania). Marile puteri
ale lumii, Marea Britanie, SUA, URSS şi-au împărţit lumea iar ţara noastră a intrat în sfera de
inuenţă sovietică.
Proclamaţia regelui Mihai I către ţară, 23 august 1944: ,,Români, în ceasul cel mai greu al istoriei
noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru
salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata
încetare a războiului cu Naţiunile Unite,,
Era însă o socoteală parţial greşită. Noii noştri aliaţi erau desigur şi SUA şi Anglia, dar în primul
rând URSS, care a impus armistiţiul din 12 septembrie 1944 (Conventia de Armistitiu semnata
de delegatia romana trimisa la Moscova), a ocupat teritoriul României şi i-a pregătit sovietizarea.
Prevederile acesteia erau cuprinzătoare, referindu-se la teritoriu, despăgubiri, participarea în
continuare la războiul împotriva Germaniei. Multe din aceste prevederi au fost menţinute în
cadrul Tratatului de pace de la Paris. Până la 28 august 1944 trupele românești neutralizaseră
pericolul german care amenințau orașul București. La 31 august 1944 Armata Roșie a
ocupat Bucureștiul. Armata Roșie invada România și comandanții sovietici tratau țara ca
pe un teritoriu cucerit. Delegația română trimisă la Moscova a semnat Convenția de
Armistițiu la 12 septembrie 1944 cu Națiunile Unite. Prevederile acesteia se refereau la
teritoriu și despăgubirile participării în continuare la război împotriva Germaniei.
Armistiţiul semnat în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, între România şi URSS, cerea
guvernului român să se angajeze în efortul de război aliat cu cel puţin douăsprezece divizii
de infanterie, să permită deplasarea liberă a Armatei Roşii pe teritoriul său şi să sprijine
militar şi logistic operaţiile militare ale Aliaţilor împotriva Germaniei şi Ungariei. România
îşi asuma povara de a plăti despăgubiri care se ridicau la 300 de milioane de dolari către
Uniunea Sovietică. Singurul punct favorabil pentru România era abrogarea dictatului de la
Viena şi redobândirea Transilvaniei de NordVest. Deși România a angajat în războiul
împotriva Germaniei peste o jumătate de milion de militari pierzând o treime din trupe, prin
Tratatul de Pace de la Paris României nu i-a fost recunoscut statutul de cobeligeranță.
Negocierile pentru încheierea păcii cu România au început în august 1946 și s-au finalizat prin
semnarea Tratatului de la Paris la 10 februarie 1947. Delegația română la Conferința de
Pace a fost condusă de ministrul de externe al guvernului Petru Groza, Gheorghe
Tătărescu la Paris; au acționat în favoarea României și o serie de oameni politici și diplomați
români aflați în exil, în frunte cu fostul ministru de externe al României, Grigore Gafencu.
Prevederile Tratatului au fost nefavorabile. Singurul câștig a fost anularea hotărârii de la Viena
din 30 august 1940 și reintegrarea părții de nord-vest a Transilvaniei în granițele naționale. În
schimb granița cu Uniunea Sovietică rămânea cea stabilită în iunie 1940, deci Basarabia și
Nordul Bucovinei rămâneau în componența U.R.S.S. Clauzele militare se refereau atât la situația
trupelor sovietice aate pe teritoriul țării noastre, cât și la capacitatea militară a României.
Trupele Armatei Roșii rămâneau în țară sub pretextul asigurării liniilor de comunicație cu
zona sovietică de ocupație din Austria. Această situaţie s-a prelungit până în anul 1958
favorizând instaurarea şi consolidarea noului regim totalitar de inspiraţie sovietică.
Clauzele economice erau foarte grele pentru ţară. România trebuia să plătească o despăgubire de

23
război de 300 milioane dolari la valoarea anului 1938, achitaţi în produse: alimente, materii
prime, echipament industrial, nave etc. Intrată în orbita sovietică, România a fost obligată să
desfăşoare o politică externă aliniată sistemului politic comunist. Sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial a găsit România în sfera de influenţă sovietică, ca urmare directă a ocupării ţării
de către Armata Roşie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei evoluţii pe care diplomaţii de
la Bucureşti nu au prevăzut-o. După 1945, consecinţele intrării României în sfera de hegemonie a
Moscovei devin din ce în ce mai evidente. În cadrul Conferinţei de pace de la Paris, după al
Doilea Război Mondial, delegaţia română, condusă de ministrul de externe in guvernul Petru
Groza, Gheorghe Tătărescu, nu a ridicat deloc problema Basarabiei, semn clar al
interdicţiei Kremlinului. România a semnat, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace, în urma
căruia, nerecunoscându-i-se cobeligeranţa alături de Naţiunile Unite, a avut de plătit o enormă
despăgubire de război către URSS.
In mai 1955, prin semnarea pactului de la Varşovia alături de celelalte ţări socialiste din Europa
centrală şi sud-estică, România oferea consistenţa cuvenită apartenenţei ei la blocul răsăritean,
opus democraţiilor occidentale conduse de SUAşi de alianţa NATO. Această situație s-a
prelungit până în 1958 favorizând intaurarea și consolidarea noului regim totalitar de inspirație
sovietică. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial relațiile dintre aliați s-au
deteriorat, a început un conflict ideologic, politic, economic, strategic numit Războiul Rece. În
aprilie 2004 România a devenit membru NATO, iar la 1 ianuarie 2007 a aderat la Uniunea
Europeană

Partea a IV-a
1812 - pacea de la București prin care Rusia anexează Basarabia.
1822 - revenirea la domniile pământene.
1826 - convenția ruso-otomană de la Akkerman (Cetatea Albă).
1829 - pacea de la Adrianopol prin care se decidea retrocedarea raialelor către Țările Române dar
se și instaura protectoratul rusesc asupra acestora.
1 iulie 1831 în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova - intră în vigoare
Regulamentele Organice.
1849 - Convenția de la Balta Liman, semnată după înfrângerea revoluției de la 1848. 1853-1856
- are loc războiul Crimeeii, dintre Rusia și Imperiul Otoman, ceea ce marchează o nouă fază a
problemei orientale.
1853 - Principatele sunt ocupate militar de Rusia.
1856 - Congresul de pace de la Paris.
30 martie 1856 - semnarea Tratatului de pace de la Paris.
mai-august 1858 - Conferința de la Paris a Marilor Puteri, la care se semnează Convenția cu
privire la organizarea Principatelor Române.
1862 - a început să funcționeze Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite.
1863 - convenție de extrădare între România și Serbia.
1865 - convenție între România și Austro-Ungaria privind sistemul poștal și cel de telegraf.
1866 - are loc abdicarea lui Cuza și aducerea la tronul României a prințului Carol de
Hohenzollern.
1875 - România încheie o convenție comercială cu Austro-Ungaria.
1876 - răscoală antiotomană în Bulgaria.

24
octombrie 1876 - la Livadia (în Crimeea) are loc o întâlnire între primul ministru român I. C.
Brătianu, Țarul Alexandru al II-lea și cancelarul Gorceakov, unde se va hotărî semnarea unei
convenții militare în eventualitatea izbucnirii războiului.
decembrie 1876 - va fi elaborată o nouă Constituție otomană, în care România era considerată , o
provincie privilegiată a imperiului, .
4 aprilie 1877 - Convenția dintre Rusia și România care garanta armatei ruse dreptul de trecere
prin România și obliga guvernul rus să respecte, drepturile politice, și, integritatea existentă, , a
României.
26 aprilie 1877 - bateriile de artilerie de la Calafat au replicat, bombardând Vidinul. A doua zi,
Poarta a declarat suspendarea legăturilor diplomatice cu România.
30 aprilie 1877 - Parlamentul român a ratificat convenția dintre Rusia și România și a declarat
război Imperiului Otoman
9 mai 1877 - Mihail Kogălniceanu, la propunerea ministrului de externe al României,
Parlamentul a adoptat o rezoluție care confirma "independența absolută a țării".
19 iulie 1877- telegrama Marelui Duce Nicolae, prin care se solicita domnitorului Carol
asistență militară.
30 august 1877 - începe asediul Plevnei, fiind cucerită reduta Grivița I.
9 noiembrie 1877 - forțele române pentru a întări blocada, au cucerit reduta Rahova.
28 noiembrie 1877 - Osman Pașa a fost nevoit să se predea după aproape trei luni de asediu.
9/31 ianuarie 1878 - guvernul otoman acceptă încheierea armistițiului, fără ca românii să fie
prezenți la negocieri.
19 februarie-3 martie 1878 - tratatul de la San Stefano.
1 iunie -1 iulie 1878 - Congresul de la Berlin unde a participat și o delegație a României (I. C.
Brătianu și M. Kogălniceanu), care "a fost auzită, dar nu și ascultată"
1878 - Austro-Ungaria, Rusia și Turcia au restabilit relații diplomatice cu România.
1879 - Marile Puteri au recunoscut lui Carol titlul de Alteță Regală.
1879 - Italia a restabilit relații diplomatice cu România.
1880 - Germania, Franța și Anglia au recunoscut independența României.
14-26 martie 1881 - proclamarea României ca regat și a lui Carol ca rege.
1882 - formarea Triplei Alianțe sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia).
18/30 octombrie 1883 - aderarea României la Tripla Alianță a luat forma unui tratat bilateral cu
AustroUngaria.
1886-1891 - război vamal între România și Austro-Ungaria.
1904 - Antanta Cordială dintre Marea Britanie și Franța.
1907 - acordul anglo-rus definitivează alianța numită Tripla Înțelegere sau Antanta.
1908 - Austro-Ungaria anexează Bosnia și Herțegovina (criza bosniacă);
Ion I. C. Brătianu exprima categoric ostilitate față de politica balcanică promovată de Austro-
Ungaria.
1912-1913 - cele două războaie balcanice.
1913 - pacea de la București prin care România a obținut sudul Dobrogei (județele Durostor și
Caliacra sau Cadrilaterul).
28 iulie 1914 - asasinatul de la Sarajevo, incepe Primul Război Mondial.
3 august 1914 - în condițiile izbucnirii Primului Război Mondial, Consiliul de Coroană a hotărât
starea de neutralitate (1914-1916).
4/17 august 1916 - schimbarea condițiilor a determinat semnarea de către România a
convențiilor politice și militare cu statele Antantei.

25
 1916-1918 - Participarea României la Primul Război Mondial s-a făcut în slujba idealului
național.
14-15 august 1916 - începutul ofensivei românești în Transilvania.
18-24 august 1916 - înfrângerea de la Turtucaia.
16-20 noiembrie 1916 - înfrângerea de la Neajlov - Argeș.
11 iulie 1917 - începutul bătăliei de la Mărășești.
24 iulie-6 august 1914 - bătălia de la Mărășești.
26 iulie- 9 august 1914 - bătălia de la Oituz.
26 noiembrie 1917 - armistițiul de la Focșani.
27 martie 1918 - Basarabia s-a unit cu România.
7 mai 1918 -pacea de la București.
28 octombrie 1918 - reâncep operațiunile militare împotriva Puterilor Centrale.
28 noiembrie 1918 - Bucovina s-a unit cu România.
1 decembrie 1918 - Transilvania s-a unit cu România.
18 ianuarie 1919 - începe Conferința de pace de la Paris.
9 decembrie 1919 - Tratatul cu Austria și cel al minorităților.
27 noiembrie 1919 - Tratatul de la Neuilly, a lăsat intactă frontiera din Dobrogea între România
și Bulgaria, stabilită prin Tratatul de la București din 1913.
1919 - România aderă la Societatea Națiunilor.
4 iunie 1920 - Tratatul cu Ungaria a fost semnat la Trianon și recunoștea unirea Transilvaniei cu
România.
28 octombrie 1920 - Tratatul de la Paris prin care s-a recunoscut actul unirii Basarabiei cu
România.
1921 - Convenția politică și militară dintre România și Polonia (din inițiativa ministrului de
externe român Take Ionescu.
1921 - Mica Înțelegere (România, Cehoslovacia și Iugoslavia).
1924 - România a semnat Protocolul de la Geneva care preciza legătura dintre securitate și
dezarmare.
1926 - Tratatul de alianță cu Polonia.
10 iunie 1926 - România a semnat o alianță cu Franța.
16 septembrie 1926 - Tratatul de la Roma dintre România și Italia.
1928 - România a semnat Pactul Brian-Kellog de reglementare a relațiilor internaționale.
1929 - România a semnat Protocolul de la Moscova care propunea eliminarea războiului în
relațiile dintre statele semnatare, fără a menționa inviolabilitatea granițelor.
1932 - negocieri româno-sovietice la Riga, fără rezultat datorită cramponării URSS de problema
Basarabiei.
1932-1935 - Conferința asupra dezarmării de la Geneva.
9 iunie 1934 - Litvinov și Titulescu au făcut la Geneva schimb de scrisori și au stabilit relații
diplomatice normale.
1934 - Înțelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia și Turcia).
1938 - acordul de la Munchen prin care Germania ocupă regiunea sudetă.
23 martie 1939 - Germania și România au semnat tratatul economic.
23 august 1939 - Pactul Ribbentrop-Molotov: Pactul de neagresiune dintre Germania și URSS a
însemnat pentru România, orientarea spre o nouă etapă a relațiilor internaționale și anume,
alianța cu Germania pentru a proteja integritatea țării.
1 iulie 1939 - guvernul român a renunțat la garanțiile britanice din aprilie 1939.

26
 4 iulie 1939 - regele Carol a adus la putere un cabinet progerman condus de Ion Gigurtu.
Guvernul și-a declarat dorința de a adera la Axa Roma-Berlin și la 11 iulie el a anunțat retragerea
României din Liga Națiunilor.
1 septembrie 1939 - izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
26 iunie 1940 - ministrul de externe Molotov a înmânat ministrului român de la Moscova un
ultimatum prin care se cerea cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța, în
decurs de 24 de ore.
Carol al IIlea și consilierii săi nu au văzut o altă alternativă decât să cedeze.
6 septembrie 1940 - abdicarea lui Carol al II-lea.
7 septembrie 1940 - Tratatul de la Craiova între România și Bulgaria, restaura frontiera dintre
cele două țări.
1912 - România ceda 7412 km2 și aproximativ 360. 000 de locuitori.
30 august 1940 - Dictatul de la Viena prin care Ungaria primea o regiune tăiată din nordul
Transilvaniei, de la Oradea în sud și Maramureș în nord și cuprinzând Clujul și regiunea de-a
lungul pantelor vestice ale Carpaților, până în vecinătatea orașului Brașov. România era
deposedată de 42. 243 km2 și o populație de aproximativ 2. 600. 000 locuitori, cca. 50% dintre
ei, români și 37% maghiari și secui. Ca rezultat al cedărilor teritoriale România, care se născuse
la sfârșitul Primului Război Mondial, a pierdut o treime din suprafața sa 97. 790 km2 și din
populație aproximativ 6. 161. 317 locuitori.
23 noiembrie 1940 - vizita lui Antonescu la Hitler; aderarea României la Pactul Tripartid.
22 iunie 1941 - la câteva ore după ce începuse invazia germană a Uniunii Sovietice, regele Mihai
și Ion Antonescu au proclamat începerea războiului pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei
de Nord de sub ocupația sovietică.
Vara anului 1942 - un număr mare de efective românești au luat parte la ofensiva germană din
sudul Rusiei și din Caucaz.
Primăvara anului 1943 - Ion Antonescu l-a autorizat pe Mihai Antonescu, adjunct al
președintelui Consiliului de Miniștri, să inițieze contacte cu Marea Britanie și Statele Unite,
încercând protejarea României de , marele pericol, din est.
Decembrie 1943 / ianuarie 1944 - ministrul român, Frederic Nanu, a avut convorbiri la
Stockolm cu oficialii de la delegația sovietică în ceea ce privește interesul exprimat de anumite
cercuri din România, de a negocia retragerea României din război.
20 august 1944 - pe frontul românesc, Armata Roșie a străpuns pozițiile defensive în câteva
locuri.
După amiaza zilei de 23 august 1944 - regele l-a invitat pe Antonescu la Palat. Când Antonescu
a refuzat să accepte încheierea imediată a armistițiului, regele a ordonat arestarea lui și a lui
Mihai Antonescu, care-l însoțise.
Până la 28 august 1944 - trupele române neutralizaseră pericolul german care amenința orașul
București. 31 august 1944 - Armata Roșie a ocupat Bucureștiul.
12/13 septembrie 1944 - Armistițiul semnat între România și URSS, cerea guvernului român să
se angajeze în efortul de război aliat, cu cel puțin 12 divizii de infanterie, să permită deplasarea
liberă a Armatei Roșii pe teritoriul său și să sprijine militar și logistic operațiile militare ale
aliaților împotriva Germaniei și Ungariei naziste.
25 octombrie 1944 - eliberarea întregului teritoriu al României de sub ocupația nazistă.
10 februarie 1947 - Tratatul de pace de la Paris, prin care României nu i s-a recunoscut
cobeligeranța.

27
 Partea a VII-a
Mihail Sturdza (1832-1848) - primul domn regulamentar, în Moldova.
Alexandru Ghica (1831-1842) - primul domn regulamentar, în Țara Românească.
Contele Walewski - reprezentantul Franței la Congresul de pace de la Paris.
Napoleon al III-lea - împărat al Franței, care a acordat un sprijin important românilor, în
perioada unirii și a domniei lui Cuza.
Mihail Kogălniceanu - ministru de externe al României, în războiul ruso-româno-turc.
Ion I. C. Brătianu - a dominat viața politică în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, a fost unul
dintre artizanii alianței cu Puterile Centrale.
Take Ionescu - ministrul de externe al României, a avut un rol important în crearea Micii
Înțelegeri.
Nicolae Titulescu - ministru de externe al României, a fost în 1930 și 1931, președinte al
Adunării Generale a Societății Națiunilor, fervent susținător al politicii de securitate colectivă.
Titu Maiorescu - prim-ministru, ministru de externe al României între 1912-1913, președinte al
Conferinței de pace de la București - 1913.

28