CAPITOLUL 3 – STATUL ȘI POLITICA PÂNĂ LA 1821

1. EVOLUȚIA INSTITUȚIONALĂ ÎN SECOLELE XVI-XVIII

1.1. Sistemul fanariot în Țara Românească și Moldova

Cele ceva mai mult de două secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revolu ția lui Tudor Vladimirescu
(1821) constituie, în istoria societății românești, perioada ei „premodernă”. Pe teren intern se acumulează mutații lente ce
pregătesc lumea românească de pe cele două laturi ale Carpaților pentru trecerea la vârsta modernă și na țională, în pofida
piedicilor de tot felul pe care le întâmpină. În plan extern, statutul lor cunoa ște fluxuri și refluxuri, sub impactul factorilor
politici din afară, pe fondul începutului „Chestiunii orientale”, când Principatele intră tot mai mult în câmpul tendin țelor
expansioniste ale marilor puteri creștine. Dar, treptat, începând cu cumpăna secolelor XVIII-XIX, societatea românească
dobândește o tot mai limpede conștiință de sine și asupra nevoilor ei, care se materializează în mi șcările revolu ționare din
1821 și 1848.
Reacția lui Mihai Viteazul, ultima mare încercare de rezisten ță armată a lumii române ști în fa ța domina ției Por ții, a
fost un avertisment pentru sultani, care, în primele șase decenii ale veacului al XVII-lea, au slăbit opresiunea economică și
controlul politic în Principate. E drept, această schimbare venea și pe fondul focalizării aten ției Istanbulului pe frontierele
sale orientale. Toate acestea explică domniile lungi și relativ stabile ale lui Matei Basarab (1633-1654), în Țara
Românească, și a lui Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Mai mult, principii ardeleni promovează în prima jumătate a
secolului al XVII-lea o politică independentă și participă ca adevărați suverani la Războiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii
'60 ai secolului însă, după un veac de politică defensivă în Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrală. Perioada
coincide cu o înăsprire a opresiunii economice și a controlului politic în Principate, obligate să sus țină financiar și chiar să
participe la expedițiile turcești contra principilor creștini. În perioada 1673-1678/1683, Poarta a încercat să introducă în
Țările Române o nouă formulă politică, sultanul impunând slujbași greci în dregătoriile Țărilor Române ( protofanariotismul).
Această. măsură a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la începutul secolului al XVIII-lea.
Evenimentele politico-militare desfășurate în Europa la sfârșitul secolului al XVII-lea antrenează fenomenul
redimensionării statelor continentului. În această perioadă au loc importante modificări ale raportului de for țe între Marile
Puteri. Numeroasele acțiuni militare desfășurate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane împotriva
Poloniei și Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influențat regimul politic al Țărilor Române. Noua politică ofensivă a Por ții, ce
culminează cu marele asediu al Vienei (1683), sfâr șe ște printr-o adevărată catastrofă în fa ța puterilor cre știne, coalizate în
jurul Habsburgilor, orașul fiind despresurat în urma ofensivei victorioase a regelui polonez Jan III Sobieski. Înfrângerea
turcilor la Viena, în 1683, a marcat începutul decăderii Imperiului Otoman și deschiderea „ crizei orientale”. Turcii pierd
bătălie după bătălie și cedează pozițiile cucerite de Soliman Magnificul în Europa Centrală. Prin pacea de la Karlowitz
(1699), Imperiul Otoman renunța la numeroase teritorii cheie pentru pozi țiile sale strategice și politice în Europa, Ungaria și
Transilvania trecând sub stăpânire habsburgică. Cu acest prilej s-a pus problema mo ștenirii Imperiului Otoman, fapt
cunoscut în istoria diplomației sub numele de „ problema orientală”. Aceasta se întinde pe mai bine de două secole, până la
războaiele balcanice și crearea statelor naționale în Europa Sud-estică. Dar în prima parte a evolu ției „ chestiunii orientale”,
protagoniștii luptei pentru împărțirea teritoriilor turcești sunt cele două mari imperii cre știne: Austria și Rusia, a căror politică
țintea să ocupe provinciile balcanice ale Porții și strâmtorile Bosfor și Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe
războaie ruso-austro-turce, încheiate aproape toate cu victoria puterilor creștine, și care au accentuat declinul ireversibil al
puterii otomane. Politica hegemonică a Rusiei și Austriei, intenția clară a Angliei și Fran ței de a men ține integritatea
Imperiului Otoman, au transformat criza orientală într-o chestiune politică și strategică fundamentală a echilibrului
european, în cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc important.
Care a fost reacția lumii românești în fața perspectivei schimbării unei stăpâniri cu alta, a șa cum s-au petrecut
lucrurile în Transilvania. Principii români au fost printre cei dintâi care și-au dat seama de noua primejdie. Slăbirea puterii
otomane i-a determinat pe domnii Moldovei și Țării Românești să promoveze o politică abilă, vizând emanciparea de sub
suzeranitatea Porții. Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, dar
și Dimitrie Cantemir (1710-1711), în Moldova, s-au angajat într-o politică externă de mare complexitate pe lângă Poartă,
Habsburgi, Polonia și mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor țărilor lor. Ei ini țiază negocieri cu Austria și Rusia,
soldate cu tratate prin care se cristalizează un adevărat program de emancipare de sub domina ția turcă, cu păstrarea fiin ței
statelor lor. Esențialul acestui program era recunoașterea de către imperiile cre știne a independen ței și frontierelor
Principatelor și respectarea instituțiilor proprii și a confesiunii ortodoxe.
Orientarea Țărilor Române către Rusia, mai ales în vremea lui Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, intervenția promptă
a Porții, care impune regimul fanariot, le aduce într-o nouă și dificilă situa ție, care va determina modificarea statutului lor
internațional. Constantin Brâncoveanu s-a manifestat, în cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului
echilibrului politic, manevrând cu dibăcie între Habsburgi și Poartă. El a ini țiat unele ac țiuni diplomatice cu Imperiul
1
Habsburgic și cu cel rus, vizând emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Și-a creat un adevărat cabinet diplomatic
(format din stolnicul Constantin Cantacuzino, David și Teodor Corbea, Gheorghe Castriota, arhimandritul Isaia, Anton Maria
del Chiaro și Iacob Pylarinos) și a stabilit legături cu Fran ța, Vene ția, Statul papal, Rusia, Polonia etc. De și recunoscut
domnitor pe viață prin pacea de la Karlowitz, Constantin Brâncoveanu a continuat să se implice, în secret, în negocieri
antiotomane, obținând, în 1701, protecția împăratului Leopold I de Habsburg. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit și apoi
ucis, împreună cu cei patru fii ai săi (1714).
Dimitrie Cantemir a încheiat o înțelegere cu țarul Petru I, prin care Rusia recuno ștea independen ța și integritatea
Moldovei. Pe această bază Moldova a participat la războiul ruso-turc din 1711, încheiat cu victoria otomanilor. Principele-
cărturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a încercat, în timpul scurtei sale domnii, formula guvernării autoritare a țării, dar
înfrângerea de la Stănilești a pus capăt acestei încercări, ducând la refugierea domnitorului în Rusia, împreună cu boierii
filoruși, și la pierderea cetății Hotin, care ulterior devine raia.
Poziția geopolitică ocupată de Principate, excepționala lor importanță economică pentru Turcia, tendin ța de
emancipare a statelor românești și mai ales modificarea raportului de for țe pe arena interna țională au determinat Poarta să
recurgă la soluția domniilor fanariote, instituite în 1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească.
După stabilirea dominației otomane, apar schimbări și în structura instituțională a statelor extracarpatice. Domnul,
inițial ales de boieri și confirmat de Poarta otomană, începe, din secolul al XVI-lea și mai ales din veacul următor, să fie de
fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare și domnia pământeană, în intervalul 1711/1716 – 1821 domnii fiind ale și
de Poartă dintre grecii din Fanar. O dată cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate
structurilor politice și militare otomane, încetând să mai desfășoare o politică externă proprie. Principala trăsătură a epocii
este noul caracter al regimului dominației otomane, mult mai apăsător din punct de vedere politic și economic. Domnii
fanarioți sunt integrați în ierarhia administrativă otomană, domnia într-unul din Principatele Române urmând func ției de
mare dragoman al Porții (interpret-traducător al limbilor străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel
în relațiile politico-diplomatice ale Porții cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimila ți unui pa șă cu două tuiuri (cozi
de cal, în număr de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-pa șale turci), responsabili numai în fa ța sultanului. Erau
numiți sau revocați în funcție de interesele Porții și de sumele de bani puse în joc. În afara garan țiilor de fidelitate, pe care
Înalta Poartă le lua în considerare la numirea domnilor, aceasta era condi ționată sau măcar influen țată de plata unor sume
de bani considerabile. Aceleași sume importante se plăteau și pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. După aprecieri
generale, mai bine de jumătate din veniturile principatelor erau preluate uneori de Poartă numai pentru prelungirea
domniilor.
Principala funcție a statului devine cea fiscală. Concurența pentru ocuparea tronului, ca și sporirea continuă a
obligațiilor față de Poartă, în condițiile în care comerțul internațional nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagră
devenind un lac turcesc, au condus la o creștere excesivă a fiscalită ții. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi însă
folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, așa cum s-a întâmplat în Occident în perioada modernă, întrucât
acestea erau orientate spre Istanbul. O anumită similitudine cu evolu ția occidentală se constată în secolul al XVIII-lea, când
fanarioții, în căutare disperată de venituri, încearcă o raționalizare a structurilor sociale și o eficientizare a aparatului
administrativ, atât la nivel local, cât și la nivel central. Printr-o seamă de reforme, ei încearcă să reglementeze cuantumul și
modalitățile de plată ale contribuțiilor către domnie, să stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusă la strămutări din
pricina instabilității fiscale), să definească principalele categorii sociale și raporturile dintre ele sau dintre acestea și domnie,
să asigure o anumită stabilitate socială (unele măsuri în favoarea reglementării raporturilor între țărani și proprietari,
limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau judecătorești, preocupări pentru aprovizionarea ora șelor cu alimentele
necesare populației, măsuri protecționiste pentru a favoriza produc ția locală de vinuri și rachiuri și a impulsiona dezvoltarea
meșteșugurilor, acordarea de mici ajutoare scăpătaților, orfanilor și invalizilor, care nu- și puteau câ știga existen ța muncind
etc.).
Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioți, s-a generalizat sistemul venalită ții (al vânzării, chiar în
sistem de licitație) dregătoriilor. În măsura în care deținerea unei dregătorii în aparatul domnesc echivala cu înnobilarea
(intrarea în rândul boierilor), venalitatea funcțiilor a favorizat ascensiunea socială a oamenilor care acumulaseră un anumit
capital, bănesc sau funciar, dar care prin naștere nu aparțineau boierimii.
Domnii fanarioți reformează sau înființează o seamă de instituții în spa țiul social, edilitar sau al învă țământului. Unele
dintre vechile instituții ale țării intră însă într-un proces de dezagregare, foarte evident în cazul o știrii. Dispari ția o știrii e
legată în principal de dispariția funcției externe a principatelor, care erau considerate de Poarta Otomană și de celelalte
puteri europene drept teritorii autonome în cadrul Imperiului Otoman.
Deși, din punctul de vedere al măsurilor pe care le-au inițiat, domnii fanario ți se aseamănă despo ților lumina ți din
restul Europei, acestea nu au avut întotdeauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor și-au trăit adesea propriul timp
istoric drept o perioadă traumatizantă. Durata scurtă a domniilor (în medie 2,5-3 ani), cele șase războaie între marile puteri
în care au fost implicate principatele în timpul fanarioților (cu toate implica țiile lor, teatru de opera ții militare, ocupa ții

2
militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciumă și perioadele de foamete, care adesea însoțesc războaiele, fiscalitatea
excesivă, conflictele latente sau fățișe dintre marea boierime locală și domnitorii greci, au făcut ca domniile acestora să fie
percepute într-o manieră negativă în raport cu epocile istorice anterioare.
Prin urmare, se poate afirma că regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic și militar al Țărilor
Române, dar și orientalizarea culturii și civilizației: limba greacă era folosită în administra ție și biserică, au fost preluate
moravurile, îmbrăcămintea și stilul de viață de la Constantinopol. Pe de altă parte, unii domni fanario ți - din rândul cărora se
disting Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, de 10 ori, atât în Moldova cât și în Țara Românească (între 1730-
1769) și Alexandru Ipsilanti (3 domnii între 1774 și 1797) - au promovat procesul de modernizare a societă ții române ști,
printr-o serie de reforme (socială, administrativă, juridică, fiscală, judecătorească și bisericească) în acord cu înnoirile
europene. După 1774, se răspândesc ideile și modul de viață occidentale. Cei mai mul ți dintre domnii fanario ți, influen ța ți
de ideile iluministe și de modelele europene ale despoților luminați, încearcă să întreprindă în Principate reforme
administrative și sociale și contribuie la alcătuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al XVII- lea, bazate pe obiceiul
pământului și pe izvoarele romano-bizantine, sunt înlocuite la îndemnul lui Alexandru Ipsilanti ( Pravilniceasca Condică -
1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi – 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele
juridice erau codul civil austriac și codul civil al lui Napoleon.
În concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav știrbită. Principatele sunt
lipsite de dreptul de a desfășura o politică externă proprie, de a între ține armată, iar teritoriul lor este considerat ca parte
integrantă a Imperiului Otoman, motiv pentru care putea fi înstrăinat. Suzeranitatea otomană devine tot mai apăsătoare,
economia Principatelor fiind subordonată complet intereselor Porții. Conflictul dintre domnia fanariotă și boierimea
pământeană nu trebuie înțeles în sens strict etnic, ci mai degrabă în sens politic, el învârtindu-se în jurul problemei puterii, a
statutului Principatelor, a raporturilor cu Poarta (apud. Vlad Georgescu).
1.2. Evoluția Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică
După înfrângerea armatei maghiare în fața turcilor la Mohacs (1526) și prăbușirea regatului ungar în 1541, Transilvania
se organizează ca un principat autonom sub suzeranitate otomană. Instituția voievodului dispare treptat, iar congregațiile
nobiliare se transformă în adunare a privilegiaților (Dieta), care avea între atribuții alegerea principelui. Se mențineau
autonomiile săsești și secuiești. În ceea ce-i privește pe români, aceștia nu mai făceau parte din 1437 din sistemul națiunilor
privilegiate (în sensul națiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuată a societății ardelene în cadrul
regatului maghiar dusese la maghiarizarea (însoțită de catolicizarea) treptată a nobilimii românești, astfel încât românii
participă din ce în ce mai rar la congregațiile generale, sfârșind prin a fi înlăturați complet din viața politică a țării. Corolarul
religios al acestei excluderi politice I-a reprezentat nerecunoașterea ortodoxiei între religiile oficial acceptate în voievodat și
ulterior în principat.
După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, la sfârșitul secolului al XVII-lea, organizarea politico-
administrativă a principatului este, în linii mari, menținută. Împăratul prelua și titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a
Transilvaniei nu mai era asigurată de Dietă, ale cărei atribuții au fost restrânse, ci de un „ guberniu”, condus de un
guvernator militar. Cancelaria aulică de la Viena coordona conducerea principatului.
Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al provinciei, căreia i s-a limitat
autonomia internă: ea va fi organizată inițial ca Principat și, ulterior, ca Mare Principat cu autonomie limitată. Locul principelui
este luat de un guvernator numit de împărat. La 1691, Habsburgii își instalează oficial dominația politică în Transilvania, printr-
un act solemn, Diploma Leopoldină. Împăratul Leopold I, pentru a obține acordul „stărilor privilegiate”, consacră dominația
acestora în viața politică a Principatului, așa cum era ea consfințită prin cele două Constituții nobiliare, Aprobatele (1653) și
Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al „ plebei valahe”, exclusă din viața politică: românii erau
„tolerați” în Principat, datorită utilității lor, iar confesiunea lor „schismatică” se menținea în afara ,,religiilor recepte”.
Dar Viena avea să-și modifice curând atitudinea, datorită intereselor ei politice și religioase din Transilvania.
Preocupate să-și lărgească baza puterii în Principat, unde catolicismul era minoritar în raport cu confesiunile reformate ale
stărilor privilegiate, autoritățile imperiale încearcă să-i atragă la catolicism pe români, care de țineau majoritatea absolută
între locuitorii provinciei intracarpatice. Așa s-a născut mișcarea de unire religioasă a românilor cu Roma catolică, în urma
promisiunilor făcute de împărat membrilor clerului ortodox de a fi emancipa ți de sub jugul iobăgiei și de a deveni „ cetățeni”
ai imperiului, cu toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a vârfurilor clerului român, atrasă de promisiunile Vienei,
acceptă unirea cu Roma și astfel se constituie Biserica Greco-catolică sau Biserica Unită a românilor din Principat, ce
cuprindea o minoritate a credincioșilor români. Unirea cu biserica romano-catolică a fost hotărâtă de sinodul întrunit la Alba
Iulia în 1697. Această hotărâre a fost urmată, în 1698, de un manifest semnat de 38 de protopopi, care apreciau
promisiunea Curții de la Viena că uniții se vor bucura de privilegiile preo ților catolici. În 1699, diploma emisă de împăratul
Leopold I scutea preoții uniți de iobăgie și de robotă. Cea de-a doua Diplomă Leopoldină referitoare la unire (1701) hotăra
că și țăranii uniți trebuie să fie „ primiți între straturile țării, ca și ceilalți fii catolici ai patriei ”. Dieta Transilvaniei nu a acceptat
însă această diplomă. Uniații sau greco-catolicii își păstrau ritul bizantin, obiceiurile și calendarul ortodox. Dincolo de

3
obiectivele politice ale Curții imperiale și de consecințele contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru românii
ardeleni, Biserica Unită devine pentru un secol și jumătate conducătorul necontestat al mi șcării de emancipare politică a
românilor din Transilvania, iar membrii clerului unit, adevărați apostoli ai ideii na ționale române ști din Ardeal și chiar din
Principatele de peste Carpați.
Curtea de la Viena a reprezentat speranța unui sprijin pentru obținerea drepturilor politice pe care autoritățile locale și
nobilimea maghiară refuzau să le acorde românilor. Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile
românilor trecuți la greco-catolicism, nu au fost aplicate niciodată. Principalul avantaj al unirii cu biserica romano-catolică a
fost doar ameliorarea situației economice a clerului unit. În acela și timp, absolutismul luminat și, mai cu seamă, iosefinismul
au creat un cadrul favorabil manifestărilor naționale românești. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în lipsa unei
nobilimi naționale, lupta românilor pentru drepturi politice a fost condusă mai ales de cler.
Curtea de la Viena i-a încurajat pe românii greco-catolici (uni ți). Dincolo de anumite interese politice - Viena se baza
pe principiul „Divide et impera” - rămâne faptul că, prin politica școlară au fost sprijiniți românii greco-catolici. Atitudinea
favorabilă a Vienei a permis inaugurarea la Blaj, în 1754, a primelor școli greco-catolice române ști, acest ora ș devenind un
important centru al renașterii naționale și al modernizării culturii române ști. Aceea și atitudine favorabilă s-a materializat în
adoptarea unor măsuri legislative favorabile greco-catolicilor: edictul din 1759, prin care Maria Tereza (1740-1780), din
rațiuni de stat legate de salvarea unirii religioase cu Roma, restaurează ortodoxia; Ratio Educationis (decret asupra
învățământului promulgat de Maria Tereza în 1777 și aplicat și în Banat, Bucovina, Maramure ș și Transilvania); Edictul de
toleranță (promulgat de împăratul Iosif al II-lea în 1781 și care asigura liberul exerci țiu pentru religiile necatolice, fără a
atenta însă la primatul catolicismului). Astfel s-a format o elită intelectuală, instruită în universită ți catolice la Roma sau la
Viena, care promova idei în avantajul emancipării naționale. Pe termen lung, „Unirea” a permis clerului greco-catolic să aibă
legături culturale cu Roma, fapt ce a favorizat și stimulat mișcarea de idei de care și-a legat numele Școala Ardeleană, cu
rol important în dezvoltarea conștiinței naționale.

2. STATUTUL INTERNAȚIONAL AL PRINCIPATELOR ȘI PIERDERILE TERITORIALE DIN SECOLUL AL XVIII- lea ȘI

PRIMA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XIX-lea.
SFÂRȘITUL REGIMULUI FANARIOT ȘI REVENIREA LA DOMNIILE PĂMÂNTENE.

În secolul al XVIII-lea, centrul și sud-estul Europei au fost confruntate cu două mari probleme: criza politică din
Polonia (care, în urma a trei împărțiri succesive între Rusia, Prusia și Austria, dispare de pe harta Europei pentru mai bine
de 100 de ani) și consecințele sale externe, respectiv criza Imperiului Otoman, a șa-numita „Problemă Orientală”. Mari
Puteri - Austria, Rusia, Prusia - își disputau dominația asupra spa țiului balcanic, Țărilor Române și Poloniei. Moldova și
Valahia s-au transformat în principalul teatru de confruntări militare între imperiile vecine, cu grave consecin țe pe plan
economic, social, politic, diplomatic și teritorial. În secolul al XVIII-lea s-a accentuat „ Problema Orientală”: Imperiul Otoman
nu a reușit să se adapteze pe plan politic și militar. Această criză, al cărei început se leagă de înfrângerea turcilor sub
zidurile Vienei în 1683, a evoluat, cuprinzând întreaga viață socială, economică și politică din sud-estul Europei până la
Marea Mediterană. Imperiul Rus își impunea tot mai mult prezen ța în Balcani, profitând de decăderea statului otoman.
Politica de expansiune a țarilor invoca pretextul protejării creștinilor din Balcani.
În secolul fanariot, pe fondul acutizării „problemei orientale”, Principatele devin teatrul opera țiunilor militare în
confruntările directe dintre cele trei imperii rivale: otoman, țarist și habsburgic. Aceste războaie au avut drept consecin ță
ocupații militare îndelungate, dar și importante pierderi teritoriale și umane, care au frânat progresul societă ții române ști.
Războiul din 1716-1718, desfășurat între habsburgi și otomani, se încheie cu victoria Austriei, care, prin pacea de la
Passarowitz (1718), obține Oltenia și Banatul. Astfel, Imperiul Habsburgic devine putere balcanică. Urmează războiul
austro-ruso-turc din 1735-1739, încheiat prin pacea de la Belgrad (1739), care consemnează revenirea Olteniei la Țara
Românească și menținerea Banatului sub dominație habsburgică.
Un nou război, de data aceasta ruso-turc, se desfășoară între anii 1768-1774. Acesta aduce Principatele sub
ocupație țaristă și se încheie cu înfrângerea Turciei, care acceptă pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin aceasta,
Moldova și Țara Românească sunt scutite de tributul pe doi ani, este confirmată autonomia Principatelor, iar Rusia ob ține
dreptul de a interveni în favoarea Țărilor Române și pentru protejarea cre știnilor ortodoc și din Imperiul Otoman. Debutează
astfel, neoficial, protectoratul rusesc asupra Moldovei și Țării Române ști, apărând primele semne ale unei schimbări în
regimul politic și economic al Principatelor. În 1775, ca recompensă pentru men ținerea neutralită ții în conflictul ruso-
otoman, Austria anexează prin Convenția de la Constantinopol nordul Moldovei, aproximativ 10.000 km 2, cunoscut sub
numele de Bucovina (actul de cesiune este consfințit de baronul de Spleny, din ordinul Cur ții din Viena, prin depunerea
jurământului de credință de către întreg poporul Bucovinei, care își trimisese deputa ții la Cernău ți, capitala Bucovinei).
Neimplicarea Vienei în războiul ruso-turc din 1768-1774 este grăitoare pentru politica duplicitară a Imperiului Habsburgic.
Aliat sau rival Rusiei, acesta încearcă să limiteze puterea țarilor și politica lor hegemonică în sud-estul european: Maria

4
Tereza și Iosif al II-lea se temeau că Rusia ar putea lua Principatele, devenind vecină cu românii transilvăneni și slavii de
sud (ortodocși), și deschizându-și, astfel, drumul spre Constantinopol.
Congresele internaționale generate de aceste conflicte militare au constituit momente favorabile pentru punerea în
discuție a statutului politico-juridic al Principatelor, fie prin inițierea de proiecte din partea unor puteri, fie prin memorii ale
boierilor munteni și moldoveni. După 1768 se elaborează proiecte care vizau restructurarea teritorială și politică în sud-estul
Europei. Asemenea inițiative aparțin Rusiei, care urmărea anexarea Principatelor. Este vorba de ., proiectul grecesc”, care
viza refacerea Imperiului Bizantin și împărțirea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman între Rusia și Austria, și de
„proiectul dacic”, potrivit căruia urma să se creeze un stat tampon între cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format
din Moldova și Țara Românească, condus de un principe creștin-ortodox. Încercarea de a traduce în practică aceste
proiecte generează un nou război ruso-austro-turc (1787-1792), care aduce din nou Principatele sub ocupa ție străină.
Turcii semnează pacea cu Austria la Șiștov, în 1791 , iar cu Rusia la Ia și, în 1792 . Pacea de la Ia și confirmă tratatele
precedente, obligând Poarta la respectarea autonomiei Principatelor. Prin aceasta, Imperiul Țarist anexează teritoriile nord-
pontice, ajungând vecin cu Moldova (granița se stabilește pe Nistru). Proiectul dacic și tendin ța Austriei de stăpânire a
teritoriilor românești au readus în discuție statutul internațional al acestora.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, expansionismul rusesc este exprimat prin ocuparea Hanatului Crimeii și a teritoriului
dintre Bug și Nistru. Rusia obținea astfel dreptul de navigație pe Marea Neagră și prin strâmtorile Bosfor și Dradanele. La
începutul secolului al XIX-lea, tendințele expansioniste ale Rusiei în zona sud-estului european se accentuează, ținta
principală fiind controlul asupra strâmtorilor Mării Negre. Principatele Române suportă un nou război ruso-turc (1806-1812).
Prin pacea de la București (1812), Rusia anexează partea de răsărit a Moldovei, numită Basarabia (ținutul dintre Prut și
Nistru).
În această perioadă, criza otomană se adâncește, pe măsură ce structurile imperiului devin tot mai anacronice, în
contrast vădit cu marile puteri creștine, revigorate de reformele ,,despotismului luminat” și, mai ales, de ac țiunea înnoitoare
a Revoluției Franceze (1789). Suflul acestor înnoiri se traduce și la nivelul comer țului, ce atinge propor ții continentale și în
care sunt atrase și Principatele Române, care suportă încă monopolul turcesc. Anglia și Fran ța devin tot mai interesate de
perspectivele comerciale ale zonei Mării Negre și gurilor Dunării: pe de o parte, ele se află în căutarea de noi pie țe de
desfacere pentru produsele lor, pe de alta, urmăresc achizi ționarea de materii prime și grâne, tot mai necesare în Occident.
De aceea, Rusia și Austria, ce exercită hegemonia în regiune și sunt pregătite să anexeze Principatele Române, întâlnesc
în cele două state occidentale un adversar neașteptat, interesat în men ținerea existen ței statale a celor două Principate,
pentru a le exploata resursele. Dunărea de Jos devine, în primele decenii ale veacului al XIX-lea, câmpul de înfruntare a
marilor puteri și centrul de greutate al politicii europene. Relațiile dintre marile puteri ale vremii au fost marcate de declinul
Imperiului Otoman, legat și de ascensiunea în forță a Imperiului Rus în Balcani. Competi ția se afla în centrul rela țiilor dintre
francezi, care își protejează interesele în Orient, și englezii care protejează drumul Indiei, în timp ce Imperiul Habsburgic î și
propune să limiteze afirmarea hegemoniei ruse în estul Europei.
Pe fondul acestor evenimente, forțele de rezistență din lumea românească se revigorează. Cu prilejul tratativelor de
pace dintre Poartă și imperiile creștine, memoriile boierilor români adresate acestora din urmă solicită respectarea de către
turci a vechilor „Capitulații” și restabilirea autonomiei interne, începând cu restaurarea domniilor pământene. Crearea unor
consulate ale marilor puteri în ultimele două decenii ale veacului al XVIII-lea, la București și Iași, constituie un pas important în
stăvilirea abuzurilor otomane și în conștientizarea în rândul opiniei publice europene a existenței unei ,, probleme românești”.
Nici măcar Rusia și Austria nu mai puteau decide singure soarta Principatelor, fără acordul celorlalte mari puteri europene.
Pentru Principate, bilanțul acestei etape din istoria problemei orientale indică un anumit progres. Soarta politică a Principatelor
a ajuns în dezbaterea internațională. Se poate considera că, între 1774 și 1802, seria de firmane și hatișerifuri pe care Poarta
a fost obligată să le acorde Principatelor au modificat statutul lor juridic. Poarta a fost constrânsă să garanteze drepturile
Principatelor și să țină seama în exercitarea drepturilor sale de clauzele tratatelor încheiate cu puterile străine.
În 1814-1815 are loc Congresul de la Viena, care statuează înfiin țarea Sfintei Alian țe, organiza ție reac ționară care
urmărea combaterea revoluțiilor și a democrației, restaurarea regimurilor conservatoare și a echilibrului european, pe baza
principiilor legitimismului și conservatorismului. La acest congres, Marile Puteri și-au împăr țit zonele de domina ție în
Europa, Principatele Române evoluând între suzeranitatea otomană, devenită mai mult nominală, și protectoratul țarist, din
ce în ce mai apăsător. Revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, aduce din nou problema românească în
centrul atenției diplomației europene, ea punând într-o lumină nouă greutatea factorului intern, care se limitase până atunci
la calea „memoriilor” către „bunii împărați” creștini. Acțiunea pandurului oltean, sus ținut de Partida Națională a boierilor
români, face cunoscute lumii europene „ dreptățile acestor Prințipaturi”, prin care el înțelege autonomia Principatelor și, în
primul rând, restabilirea dreptului „țării” de a-și alege domnii. Poarta, sub presiunea ac țiunii lui Tudor și a Rusiei, care se
erijează în protectorul „creștinilor pravoslavnici”, este obligată să restabilească domniile pământene (1822). Este începutul
emancipării rapide a Principatelor Române, desfășurată în cursul următoarei jumătă ți de veac. Pe acest drum, Conven ția
ruso-turcă din 1826, semnată la Akkerman (Cetatea Albă) reprezintă prima etapă. Aceasta prevedea: alegerea domnilor

5
dintre boierii pământeni, pe o durată de 7 ani; libertatea comerțului, după achitarea obliga țiilor fa ță de Poartă; tributul și
cuantumul celorlalte obligații rămâneau cele fixate anterior; instituirea unor comisii care să propună măsuri pentru
îmbunătățirea situației Principatelor și să redacteze Regulamentele Organice.
Nerespectarea prevederilor convenției generează un nou război ruso-turc (1828-1829), încheiat prin Tratatul de la
Adrianopol. Prin acest tratat, semnat în 1829, s-a consolidat poziția Rusiei în Principate și s-au făcut pași importanți pentru
împlinirea idealurilor boierilor reformatori de înlăturare a suzeranității otomane. Principalele prevederi referitoare la Țările
Române sunt cuprinse în „Actul osăbit pentru Principaturile Moldova și Țara Românească”: autonomie administrativă pentru
ambele țări; restituirea raialelor de pe malul stâng al Dunării (Giurgiu, Turnu și Brăila) către Țara Românească; stabilirea
graniței cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunării; desemnarea domnilor pe viață; libertatea comerțului (desființarea monopolului
otoman) și scutirea Principatelor de obligația de a aproviziona Constantinopolul; dreptul de navigație pe Dunăre cu vase
proprii; îngrădirea dreptului de intervenție a Imperiului Otoman în Principate; menținerea ocupației rusești și obligativitatea
Imperiului Otoman de a recunoaște și confirma viitoarele regulamente administrative ale Principatelor (Regulamentele
Organice); menținerea unui tribut simbolic, ce sublinia suzeranitatea sultanului asupra principilor români. Cu alte cuvinte,
Tratatul de la Adrianopol, ce dădea expresie aspirațiilor românești din ultima jumătate de secol, restabilește autonomia deplină
a statelor românești față de Poartă, a cărei suzeranitate este redusă la o formă pur nomi nală. Mai real este protectoratul
rusesc, instaurat acum oficial în Principatele Române, țarii dorind transformarea statelor române în gubernii. Acestor planuri li
se opun, însă, marile puteri occidentale (implicate tot mai mult în politica de la Dunărea de Jos) și societatea românească,
angajată pe linia modernizării ei și tot mai conștientă de identitatea și de nevoile ei politice și economice. Menținerea ocupației
rusești (1828-1834) a generat schimbări radicale în viața politică internă a Principatelor, prin introducerea Regulamentelor
Organice. Acestea erau o constituție, care stabilea principiile de bază ale organizării Țării Românești și Moldovei. Generalul
rus Pavel Kiseleff a fost numit președintele plenipotențiar al divanurilor (Adunărilor) celor două state românești.
Generația de la 1848 militând pentru înlăturarea regimului instituit de Marile Puteri și pentru dobândirea
independenței, declanșează intervenția în forță a Rusiei și Turciei, care pun capăt mi șcării revolu ționare. Noul statut al
Principatelor, după înfrângerea revoluției pașoptiste, este reglementat prin Conven ția ruso-turcă de la Balta-Liman (1849)
care știrbea încă o dată autonomia acestora. Convenția prevedea: domni numi ți de sultan pe șapte ani, cu acordul puterii
protectoare; desființarea Adunărilor Obștești și înlocuirea lor cu Divanuri ad-hoc, cu membri de drept și numi ți de domn;
ținerea sub ocupație a Principatelor, pentru reprimarea oricărei mișcări insurec ționale și posibilitatea ocupării militare a
Principatelor în cazul reizbucnirii unor mișcări revoluționare. În 1853 izbucne ște războiul Crimeii între Rusia și Turcia,
aducând din nou în prim plan problema orientală. Intervenția Angliei și Fran ței de partea Turciei și înfrângerea Rusiei au
creat perspectiva unui nou echilibru între Marile Puteri. Cu această ocazie, situa ția Țărilor Române devine o problemă
europeană, protectoratul rus fiind desființat și înlocuit cu garanția colectivă a Marilor Puteri. Totu și, suzeranitatea otomană
este menținută.
În concluzie, în secolul al XVIII-lea, situația Țărilor Române a fost puternic influen țată de schimbarea echilibrului de
forțe între Marile Puteri europene. În acest context, ele au suferit grave pierderi teritoriale și o presiune tot mai mare din
partea Turciei și Rusiei. Pe de altă parte, mișcarea politică na țională de la sfâr șitul secolului al XVIII-lea a reunit toate
forțele interesate în obținerea unui nou statut politic pentru Țările Române.

3. CONSTITUIREA NAȚIUNII ROMÂNE

3.1. Tradiția romanității și spiritualitatea bizantino-slavă

Societatea românească a evoluat multă vreme sub influența Bizan țului. Situată în aria civiliza ției bizantine, ortodoxia
a constituit una din componentele principale ale conștiinței colective române ști până în zorii epocii moderne. Mai veche
decât aceasta și mai profundă a fost tradiția originii romane, a descenden ței din Roma și din coloni știi ei, idee prin care s-a
exprimat individualitatea poporului român în contextul etnic al Europei răsăritene și de sud-est. Con știin ța descenden ței
romane s-a manifestat îndeosebi prin numele însuși al poporului român, provenit din limba latină, de la romanus. Către
mijlocul secolului al XVIII-lea începe procesul nașterii conștiinței naționale și al emancipării politice românești. Astfel are loc,
la nivelul spațiului românesc, crearea noii comunități naționale, parte a unui proces continental, ca pre lungire a etniei
medievale. Construirea națiunii române a fost strâns legată de procesul modernizării structurilor societă ții române ști, care a
eliminat solidaritățile medievale și a pregătit terenul pentru nașterea unei solidarită ți mai largi, na ționale. Biserica, școala și
cultura au fost agenții elaborării noii comunități naționale, pe terenul marilor mutații din via ța social -economică. În pofida
separatismului politic determinat de stăpânirea străină asupra unor teritorii române ști, se na ște na țiunea română, pe
întregul spațiu românesc. Opțiunile ei politice fundamentale erau unitatea și independen ța, înscrise în spiritul veacului
naționalităților. Figura cea mai reprezentativă a noului spirit - modern și european - este Dimitrie Cantemir, care a închegat
în vasta sa operă un adevărat program politic: pe baza latinită ții și unită ții neamului românesc în vatra Daciei străbune,
acesta susținea emanciparea de sub suzeranitatea otomană.

6
 3.2. Premisele dezvoltării și afirmării conștiinței naționale. De Ia „națiunea medievală” la națiunea modernă.
Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-au caracterizat, pe plan european, prin constituirea și afirmarea na țiunilor
moderne (secolul al XIX-lea = veacul naționalităților). În acest cadru general se înscrie și evoluția poporului român. În
condițiile în care românii erau despărțiți de granițe statale și în permanent pericol de a dispărea ca entită ți politice, se
realizează în pragul epocii moderne o solidaritate nouă, una de factură na țională, sub auspiciile iluminismului, pe baza
vechilor și permanentelor legături de limbă, de credință, obiceiuri, instituții comune, raporturi politice și culturale. „Na țiunea
medievală” avea la bază, ca pretutindeni în Europa, solidaritatea etnică a membrilor unei comunită ți, care vorbeau aceea și
limbă. În multe cazuri, solidaritatea etnică era asociată cu cea religioasă. Este cazul românilor din Transilvania, care se
defineau și prin confesiunea lor ortodoxă, marginalizată de „ religiile recepte”, ori al populației ortodoxe din principatele
extracarpatice, în opoziție cu Islamul instalat la sud de Dunăre. Dar în interiorul „na țiunilor medievale” existau și alte
solidarități: comunitățile rurale, structurile profesionale, stările politice ori comunită țile statale (cum erau, la nivelul lumii
românești, „moldovenii”, „muntenii” și „ungurenii” ori „ardelenii”). Sfărâmarea acestor solidarită ți era o condi ție
indispensabilă nașterii noii comunități naționale a românilor și procesul s-a desfă șurat, în principal, prin ac țiunea de
modernizare a societății românești, ce cuprinde și realizarea statului național.
Modernizarea, ce are loc sub presiunea nevoilor interne, începe încă din veacul fanariot, al cărui bilan ț nu este în
întregime negativ. Principii din Fanar, unii dintre ei oameni lumina ți ai veacului lor, ini țiază primele măsuri de înnoire a
societății. Astfel, Constantin Mavrocordat desființează dependența personală a „rumânilor” și a „vecinilor” din Țara
Românească (1746) și din Moldova (1749), devenită anacronică, restabilind libertatea juridică la nivelul comunită ții
românilor din cele două Principate. În deceniile următoare, codurile legislative ale lui Constantin Ipsilanti (1780), Callimachi
(1817) și Caragea (1818) introduc principii moderne în organizarea societă ții române ști. Acestea constituie primele mari
breșe în dominația socială și politică a Vechiului Regim în Principatele Române.
În cele aproape trei decenii ce separă revoluția lui Tudor Vladimirescu de cea de la 1848, ritmul înnoirilor se
precipită, legate mai ales de prima constituție modernă a românilor, Regulamentul Organic (1831/32). Regulamentele
Organice introduc, chiar dacă într-o formă încă incipientă, principiul modern al separa ției puterilor în stat și aduc o relativă
ordine în justiție și în administrație. Mai apoi, se pun bazele armatei na ționale și ia avânt învă țământul în cele două
Principate, fapt care va contribui decisiv în următoarele decenii la dezvoltarea spiritului na țional. Dar, totodată,
Regulamentul Organic consolida regimul stărilor politice prin afirmarea și mai hotărâtă a separa ției dintre starea privilegiată
a boierilor și marea masă a țăranilor și a orășenimii, asupra căreia apăsa întreaga povară fiscală. Ostilitatea țărănimii fa ță
de noua legiuire, manifestă mai ales in Țara Românească la 1848, î și află originea în întărirea regimului stărilor privilegiate
și în „reacțiunea seniorială” de la sate pe care o aduce Regulamentul. Abia în 1858, Convenția de la Paris, care înlocuia
Regulamentul Organic, desființează privilegiile boierești și pune capăt regimului stărilor politice ( abolirea „Vechiului
Regim”). Prin aceasta, ultima solidaritate medievală importantă era eliminată, pentru a lăsa loc liber afirmării noii solidarită ți
naționale.
În concluzie, accelerarea ritmului dezvoltării societății românești spre sfârșitul secolului al XVIII-lea a subminat
vechile forme de solidaritate medievală și a grăbit procesul de omogenizare. S-a conturat un nou tip de solidaritate, bazat
pe concepția modernă despre stat (suveranitatea poporului, teoria contractului social, principiul separării puterilor în stat) și
pe relații noi între individ și stat (cetățean cu drepturi și îndatoriri). A crescut responsabilitatea individului în raport cu
societatea, mergând de la conștientizarea apartenenței sale la comunitate și până la identificarea cu idealurile acesteia. În
condițiile dominației străine, națiunea s-a manifestat ca o forță de progres, care a mobilizat energiile în vederea eliberării
românilor și unificării lor statale.
3.3. Principatele Române: memoriile boierești și recuperarea autonomiei
Din secolul al XVIII-lea și până dincolo de mijlocul celui de-al XIX-lea, românii, ca și cele mai multe popoare
europene, își legitimează aspirațiile politice prin argumente istorice. Este și cazul restabilirii autonomiei Principatelor, ideea-
forță a emancipării politice românești. Cele câteva sute de proiecte de reformare a societă ții din Principatele Române,
elaborate până către mijlocul veacului al XIX-lea, au ca bază emanciparea politică fa ță de Poartă, de a cărei înfăptuire sunt
legate toate celelalte înnoiri interne.
Înăsprirea dominației asupra Principatelor a determinat acțiuni diplomatice repetate ale Partidei Na ționale, care, prin
invocarea Capitulațiilor, căutau să obțină creșterea autonomiei și chiar independența sub protec ția Marilor Puteri. În anii
1716-1718, în memoriile succesive înaintate Curții din Viena, se cerea desprinderea Țării Românești de otomani, păstrarea
„datinelor” interne și, pe viitor, înscăunarea unor domni români. Adâncirea crizei regimului turco-fanariot și pierderea unor
poziții importante în structurile politico-administrative ale statului în favoarea grecilor au determinat boierimea autohtonă
munteană și moldoveană, grupată în Partida Națională, să inițieze o serie de mișcări revendicative sub forma memoriilor
care vizau recâștigarea independenței prin abolirea apăsătoarei suzeranită ți otomane. Pe fondul acutizării problemei
orientale și al adâncirii rivalităților dintre Turcia, pe de o parte, și Rusia și Austria, pe de altă parte, ini țiatorii mi șcării

7
reformatoare din principate se adresau Marilor Puteri întrunite în congrese interna ționale, pentru a sus ține problema
românească.
Cu ocazia tratativelor purtate la Focșani și București (1772 și 1773), delegații ale boierilor și înaltului cler din Moldova
și Țara Românească revendicau revenirea la domniile pământene, autonomia și unirea celor două țări sub garan ția
colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei. „ Vechile drepturi” ale Principatelor apar menționate prima oară în memoriul pe care
boierii munteni îl adresează diplomaților austrieci și prusaci, veniți la Foc șani pentru a media pacea din războiul ruso-turc
(1768-1774). Potrivit memoriului, „vechile drepturi”, înscrise în „învoielile” dintre domnii români și sultani la începuturile
raporturilor lor politice, au fost încălcate de turci în secolele următoare, culminând cu veacul fanariot, când românii au
pierdut și dreptul de a-și alege principii. Tot în 1772, boierul muntean Ienăchi ță Văcărescu, principalul sus ținător al
autonomiei sub suzeranitate otomană, considerată mai sigură decât independen ța sub protectorat rus, trimitea un memoriu
marelui vizir, susținând respectarea vechilor tratate, înlăturarea abuzurilor și revenirea la domnii pământene.
Ideea recuperării autonomiei românilor, ce apare în ultimele trei decenii ale veacului al XVIII-lea, este semnul
începutului deșteptării naționale în Principatele Române. Încă din primele memorii, în prim-plan este men ționată restabilirea
dreptului țării de a-și alege principii, prin înlăturarea domniilor fanariote. Mai târziu, aria revendicărilor se extinde și
memoriile devin adevărate programe de emancipare. În 1787, de exemplu, în contextul conflictului ruso-austro-turc, boierii
munteni cereau Austriei recunoașterea neutralității Țării Românești.
Unul dintre cele mai cuprinzătoare este, însă, memoriul din 1791, adresat de boierii munteni diploma ților cre știni,
reuniți la Șiștov, pentru încheierea păcii în războiul ruso-austro-turc (1787-1792). Documentul revendica: restabilirea
frontierei dintre Principate și otomani pe Dunăre, prin desființarea raialelor; desfiin țarea obliga țiilor Principatelor fa ță de
Poartă, cu excepția tributului; libertatea neîngrădită a comerțului; alegerea domnului de către boierii țării dintre pământeni;
neutralitatea și autonomia totală a statelor românești, puse sub garanția Austriei și Rusiei. Este o anticipare aproape
deplină a statutului obținut de cele două Principate patru decenii mai târziu, prin Tratatul de la Adrianopol. Idei
asemănătoare se regăsesc în memoriul moldovenilor adresat lui Napoleon în 1807, căruia i se cerea sprijinul pentru
crearea unui stat românesc, sub garanția și nu sub protectoratul Marilor Puteri.
În 1822, două delegații ale boierilor din Principate formulau noi cereri către Poartă: domn și oaste pământeană,
atribuirea slujbelor numai pământenilor etc. Un memoriu muntean din 1829 propunea unirea Principatelor și cumpărarea
independenței la un preț echivalent cu birul reunit al ambelor țări. Noul stat urma să fie „de sine și neatârnat”. Statutul
internațional al Principatelor a fost dezbătut în 1829 la Adrianopol, când s-a oficializat protectoratul rus, apoi în 1856, la
Paris, când protectoratul rus a fost înlocuit cu garanția colectivă a Marilor Puteri, men ținându-se suzeranitatea otomană.
Mișcarea de emancipare națională din veacul al XIX-lea î și are originea în ac țiunea boierimii române din ultimele decenii
ale secolului precedent. În condițiile dificile în care se aflau Principatele Române, între domina ția Por ții și expansiunea
imperiilor creștine, această acțiune nu putea fi decât „legală”, îmbrăcând forma „memoriilor” către suveranii cre știni. Dar
odată începută, ea depășește cadrul legal și antrenează, într-o mi șcare revolu ționară, pături largi ale societă ții române ști
trezite la viață. Cu revoluția lui Tudor și, la un alt nivel, cu cea de la 1848, care au în latura națională o componentă
esențială a programului lor, mișcarea de emancipare politică se transformă într-un factor esen țial în formarea na țiunii
române.
3.4. Transilvania: formarea unei conștiințe naționale
Deșteptarea națională a urmat o altă cale în Transilvania, datorită condi țiilor diferite ale românilor în Principat, legate
de excluderea lor din viața politică de către „națiunile privilegiate”, dar și de politica promovată de autorită țile imperiale ale
Vienei față de ei în secolul al XVIII-lea, Transilvania intrând sub dominație habsburgică după 1687.
loan Inochentie Micu Klein. Prima etapă a luptei pentru emancipare a românilor ardeleni este legată de numele lui
Inochentie Micu. Acesta s-a născut în 1692 la Sadu, lângă Sibiu, într-o familie de țărani liberi pe Pământul Crăiesc (= locuit
de sași). În 1728 a fost numit episcop, funcție în care a fost instalat în 1732, când i s-a acordat și un loc oficial în Dieta
Transilvaniei.
El a transformat ideile mai vechi, susținute de umaniști, de cronicari și în special de Dimitrie Cantemir - latinitatea
românilor, vechimea lor în Transilvania, noblețea lor romană - în argumente pentru ob ținerea drepturilor politice. Pe plan
politic, obiectivul său esențial a fost recunoașterea „ națiunii româno-valahice” pe măsura valorii, numărului și aportului ei.
Programul lui Inochentie Micu nu ar fi fost posibil fără o serie de reforme sociale: reducerea robotei; desfiin țarea servitu ții
personale; libertatea fiilor de iobagi de a urma școli și meserii; ridicarea nelimitată a românilor în slujbe și în aparatul de stat
conform aptitudinilor, dar și necesității reprezentării „națiunii române” potrivit cu numărul, calitatea și rolul ei în via ța
principatului.
Devenit episcop al Bisericii Unite în 1728, el desfă șoară o activitate politică susținută, cu o energie ieșită din comun,
materializată în numeroase memorii (redactate între 1732 și 1741) adresate autorită ților imperiale și stărilor privilegiate,
pentru înlăturarea statutului de „tolerat” la care fusese condamnat de veacuri poporul său și pentru recunoașterea românilor
ca națiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei. Argumentele sale sunt de o mare varietate: superioritatea numerică a

8
românilor, greutatea sarcinilor publice pe care le suportă și, mai presus de toate, descenden ța lor din „coloniile romanilor”,
din care el deduce că românii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei. În ac țiunea sa, Inochentie Micu nu îi are în vedere
numai pe românii uniți, ci întregul său neam, pentru a cărui ridicare politică, socială și culturală militează. Era începutul
transformării românilor dintr-o nație medievală într-o națiune modernă.
În 1744, Inochentie Micu a elaborat principalul său memoriu, Supplex Libellus, înaintat Mariei Tereza. Acesta oferă o
imagine cuprinzătoare a stării națiunii române, evidențiind condiția socială și politică a românilor și cerând drepturile care li
se cuvin. Dieta de la Cluj a respins cu violență aceste cereri, sub motiv că „răstoarnă din temelie [...] întreg sistemul acestei
țări” și că „după firea „prea bine cunoscută” a „plebei valahe” asemenea drepturi „nu i se cuvin niciodată”.
Opoziția înverșunată a stărilor privilegiate, politica duplicitară a Vienei imperiale și slăbiciunile mi șcării române ști de
emancipare, aflată abia la început, au dus la eșecul luptei episcopului transilvănean, înlăturat din scaun la 1751 și exilat din
provincie. Datorită consecvenței cu care a cerut drepturi pentru români, Inochentie Micu a fost chemat la Viena și apoi a
fost silit să plece în exil la Roma, unde a rămas până la moarte (1768). Dar ideile semănate de el în societatea românească
și cultivate de discipolii săi în școlile create la Blaj și în alte centre ale învă țământului confesional unit nu s-au pierdut. Ele
aveau să rodească și să pătrundă treptat în rândurile păturilor sociale ale românilor ardeleni, pe terenul marilor conflicte
sociale și politice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - răscoala lui Horea și mi șcarea Supplex- ului. Aceste
revendicări au stat la originea unui adevărat program de emancipare na țională a românilor transilvăneni, care a fost
continuat de Școala Ardeleană.
Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan . Răscoala lui Horea, desfășurată în toamna anului 1784, antrenează la luptă
masele de țărani români din regiunea Munților Apuseni, striviți de povara sarcinilor feudale, dintre cele mai grele din Europa
timpului - patru zile pe săptămână de robotă pentru iobagi și trei zile pentru jeleri, la care se adaugă și obliga ții în natură -,
de fiscalitatea Habsburgilor și de abuzurile nobilimii. În consecință, revolta are un cople șitor caracter social care transpare
din programul răsculaților, concretizat în ultimatumul dat nobililor refugia ți în cetatea Devei; el are ca puncte centrale
desființarea nobilimii și împărțirea domeniilor feudale între țărani. Cum însă în Transilvania no țiunea de iobag se confundă
cu cea de român, iar numele de nobil este sinonim cu cel de ungur, mi șcarea are în chip necesar și o latură na țională și
chiar religioasă, ce potențează înfruntarea socială. Nobilii înșiși au supralicitat latura na țională a revoltei țărăne ști, ale cărei
cauze se află, din perspectiva lor, în pornirile înnăscute ale românilor spre nesupunere, răzvrătire și tulburări, pentru a pune
în umbră motivațiile sociale reale ale mișcării. Ca urmare a răscoalei, împăratul Iosif al II-lea este obligat să desfiin țeze
servitutea personală (Patenta imperială de desființare a iobăgiei în Transilvania , din august 1785), dar, după moartea lui,
nobilimea restabilește vechea stare de lucruri.
Supplex Libellus Valachorum - programul politic și național al Școlii Ardelene . Dacă răscoala lui Horea evidențiază
conștiința populară de neam a românilor, născută din realitățile social-economice și din separa țiile etnice, politice și
religioase din Transilvania, Supplex Libellus Valachorum (1791) dezvăluie dimensiunea politică a conștiinței naționale
românești. Documentul, elaborat la mai puțin de un deceniu de la revolta țăranilor de câ țiva intelectuali din rândurile
românilor uniți, în principal, se așază în prelungirea mișcării populare, cu toate că autorii actului s-au distan țat de ea.
Obiectivele documentului, destinat de autorii lui Curții imperiale din Viena, erau de altă natură decât cele ale țăranilor. Dacă
răsculații și-au propus să lichideze pe cale revoluționară raporturile feudale, autorii Supplex-ului și păturile sociale pe care
le reprezentau năzuiau să înlăture sistemul politic anacronic din Transilvania și să impună na țiunea românilor ca na țiune
politică, cu sprijinul împăratului. Dreptul istoric al românilor, ce domină de departe între argumentele actului, î și asociază
însă idei noi, precum dreptul natural, contractul social și drepturile omului și cetățeanului, ecou al marilor înfruntări politice și
ideologice din Europa timpului.
Supplex-ul a fost redactat de Iosif Meheși, de la Cancelaria aulică a Transilvaniei, în colaborare cu Samuil Micu, Ioan
Piuariu-Molnar, Gheorghe Șincai, Petru Maior și alții. Memoriul, înaintat în martie 1791 împăratului Leopold, cerea
reintegrarea „națiunii” române în rândul „națiunilor” țării, fără deosebire de confesiune. Temeiul juridic al acestei revendicări
consta în faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai țării, cei mai numero și și purtau sarcinile cele mai multe. În mai
1791, împăratul a trimis Dietei din Cluj memoriul românilor, spunând că „ nația valahă ar cere [...] ca să fie declarată și ea
nație regnicolară”. Dieta a refuzat discutarea petiției românilor pentru motivul că cererile reformulate și rezolvarea lor ar
duce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania. Supplex Libellus Valachorum reprezintă apogeul luptei de
emancipare națională și politică a românilor ardeleni în secolul al XVIII-lea. Afirmând drepturile imprescriptibile ale
românilor, pe baza noului spirit modern, Supplex Libellus Valachorum poate fi considerat un veritabil act de na ștere al
națiunii române și, totodată, primul program politic modern al românilor din Transilvania. Principalele sale cereri sunt:
ștergere denumirilor odioase și jignitoare de tolerați, admiși și reașezarea na țiunii române în uzul tuturor drepturilor civile și
„regnicolare”; clerul, nobilimea și plebea să se considere la nivelul stărilor care constituie uniunea celor trei na țiuni;
reprezentarea proporțională în Dietă și în funcții; unităților administrative cu majoritate românească să li se acorde denumiri
românești sau mixte. Prin Supplex Libellus Valachorum se definește programul pe termen lung al națiunii române. De și

9
obiectivele propuse de mișcare nu se realizează în această etapă, afirmarea politică a intelectualită ții dovede ște for ța și
locul important pe care ea îl ocupă în societate. Programul național va fi reluat, în condiții noi, de generația de la 1848.
Școala Ardeleană - mișcare culturală națională iluministă . Supplex-ul din 1791 și documentele similare ce au urmat,
rămase toate fără rezultat, sunt opera unei pleiade de cărturari români, formați în universitățile și bibliotecile din Viena și
Roma și constituiți în Școala Ardeleană. Principalii ei reprezentan ți, Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai și Ion
Budai-Deleanu, au făcut din istorie și filologie principalele arme de luptă în sprijinul aspira țiilor sociale și na ționale ale
poporului lor și în acțiunea contra stărilor privilegiate, care prin Fr. Sulzer lansaseră teoria imigra ționistă pentru a contracara
dreptul istoric al românilor. Argumentele lor sunt originea romană pură a românilor, continuitatea elementului românesc în
Transilvania și contractul încheiat de români cu ungurii, la sosirea celor din urmă în provincie, contract prin care erau
conferite drepturi egale românilor, uzurpate mai târziu de stările politice.
Școala Ardeleană a reprezentat un fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de cărturari cu idei și preocupări
comune și pe un program de emancipare națională. Școala Ardeleană, formată din Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru
Maior, Ioan Budai-Deleanu și alți intelectuali, s-a conturat în deceniul opt al secolului luminilor (în 1778 apare prima lucrare
istorică a Școlii Ardelene - Scurtă cunoștință a istoriei românilor de Samuil Micu), desfășurându-și activitatea și la începutul
secolului al XIX-lea. Reprezentanții ei și-au consacrat cea mai mare parte a activită ții studiului istoriei, pentru a dovedi în
principal originea latină, unitatea poporului român și continuitatea sa în Dacia. Ei sus țineau ideea „originii romane pure”
căci, așa cum scria Samuil Micu, „ românii, cei ce astăzi sunt în Dacia [...] ei pre sine se numesc romani și sunt din romanii
cei vechi, de Traian aduși și așezați în Dacia ”. Dar scrierile lor, concepute ca arme de luptă, con țin și excese, cum sunt
originea curat latină a românilor, nimicirea totală a dacilor de către romani, ori transpunerea în plan lingvistic a acestor erori,
„purificarea” limbii române de împrumuturile străine.

Cărvunari = denumire dată de mare boierime din Moldova micii boierimi, ini țiatoare a Constitu ție din 1822. Reprezintă o aluzie la mi șcarea
revoluționară a carbonarilor din Italia.

10