Diplomatie si confruntare in secolele XVII-XVIII

 A reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca urmare a afirmării
Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul
Habsburgic, Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a
rămas cea mai importantă activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile
Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. 
        În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de
30 de ani (1618-1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în
timpul domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653). După un secol
de politică defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat ofensiva
spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu asediul
Vienei (1683). Înfrângerea turcilor la Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la
Karlowitz (1699) a consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei,
care au trecut în stăpânirea habsburgică. 
        Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea
de recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o
delegaţie solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou
termenii problemei, lăsând noii domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte
posibilităţi de tratative în avantajul ţării. 
        În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa
de interese ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub dominaţie
otomană, având ca principii directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia
autoritară şi ereditară. În preajma păcii dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman,
Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui război antiotoman (1698).
După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor presiunea austriecilor a sporit, astfel că
domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi Polonia. 
        Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat
împreună cu ei şi în final împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de transformări
politice internaţionale. El a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. A
înţeles competiţia dintre marile puteri şi cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma
ocupării Transilvaniei de către austrieci. 
        În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi participă
la războiul ruso-turc care se încheie cu victoria armatei otomane şi cu exilul domnului
moldovean în Rusia. Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de domnitori
străini (fanarioţi).