Domniile fanariote

În secolul al XVIII-lea se instaurează domniile fanariote în Moldova și Țara

Românească și se consolidează regimul habsburgic în Transilvania. Totodată, secolul al
XVIII-lea a însemnat însă și o perioadă de prefaceri însemnate în viața economic și socială, în
politica internă a Țărilor Române, în manifestările cultural. Secolul al XVIII-lea este numit,
pentru realizările culturale, Secolul luminilor.

Situația internațională (europeană). Războaiele ruso-austro-turce.

Evenimentele politice și militare de-a lungul secolului XVIII vor dovedi că rivalitatea
dintre Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman nu a fost rezolvată prin pacea de la Karlowitz
(1699). Dimpotrivă, moștenirea (teritoriile stăpânite) Imperiului Otoman, numită chestiunea
orientală, va declanșa seria de războaie ruso-aostro-turce. Aceste conflicte au angrenat și
Franța și Anglia, puteri interesate în menținerea echilibrului de putere în Europa..

Cel dintâi război izbucnește între Austria și Imperiul Otoman, în 1716, încheiat cu
pacea de la Passarowitz (1718). Austria primea Banatul și Oltenia, teritoriu care a revenit
Țării Românești în 1739.

Al doilea, între Rusia, aliată cu Austria, și Imperiul Otoman, declanșat în 1735 s-a
încheiat cu pacea de la Belgrad (1739).

Seria conflictelor a continuat cu un nou conflict desfășurat între anii 1768 și 1774; la
acest război au participat și trupe românești alături de cele ruse. Tratatul de la Kuciuk-
Kainargi prevedea deschiderea Mării Negre și Mediterane comerțului rus, precum și
confirmarea dreptului la autonomie al Principatelor (Moldova și Țara Românească), dar și
înlăturarea monopolului otoman asupra produselor românești. Deși nu participase la conflict,
Austria ocupa Bucovina în 1775.

Un al patrulea război se desfășoară în anii 1787-1792, între Rusia țaristă și Imperiul

Habsburgic, pe de o parte, și Imperiul Otoman, pe de altă parte, încheiat cu pacea de la Iași.
Între anii 1806-1812, în vremea războaielor napoleoniene, are loc un al cincilea război care
opune Imperiul Rus Imperiului Otoman și se încheie cu pacea de la București (1812). Această
pace a însemnat pentru Moldova pierderea teritoriului dintre Prut și Nistru (Basarabia)
către Rusia.

Dominația străină, existența în vecinătate a unor imperii, războaiele purtate pe

pământ românesc au întârziat dezvoltarea social-economică, afirmarea națiunii române
moderne, dar și pierderi teritoriale (Bucovina în 1775 și Basarabia în 1812).
 În acest context regional tulbure sunt așezați pe tronurile de la Iași și București
domnii fanarioți, în 1711, respective în 1716. Timp de mai bine de 100 de ani, sultanii vor
numi domni în majoritate dintre dragomanii, înalți funcționari otomani de origine greacă, ce
proveneau din cartierul Fanar din Istanbul (Constantinopol).

Perioada domniilor fanariote începe și într-o țară și în altă cu Nicolae Mavrocordat, om

de o vastă cultură, cu un interes pentru introducerea unor înoiri. Cu toate că au existat și domni
fanarioți care au încercat să reformeze statele pe care vremelnic (pe durată scurtă) le-au
condus, precum Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Scarlat Callimachi și Ioan
Caragea, secolul fanariot a fost în general o perioadă de regres și s-a caracterizat prin:

- Durata scurtă a domniilor (în medie 2-3 ani);

- Renunțarea la politica externă;
- Reducerea autonomiei;
- Creșterea numărului de boieri greci;
- Desființarea armatelor și înlocuirea lor cu mici gărzi domnești (arnăuți ce
constituiau garda personală a domnitorilor și asigurau ordinea în interiorul
statului);
- Creșterea obligațiilor față de Poartă (Imperiul Otoman), a haraciului (tributului),
peșcheșurilor, a sumelor plătite la confirmarea domniei (la un an, mucarerul mic,
iar la trei ani, mucarerul mare);
- Monopolul otoman asupra comerțului principatelor.

În aceste condiții, boierii români se organizează în partida națională, care între 1716-1821
redactează 40 de memorii adresate Porții, Parisului sau Vienei, prin care se solicită înlocuirea
domniilor fanariote și revenirea la domniile pământene.

Având în vedere trăsăturile generale ale secolului fanariot, domniile lui Constantin
Mavrocordat în Moldova și Țara Românească în perioada 1730-1769 apar ca excepții.
Constantin Mavrocordat a inițiat reforme cu caracter social, economic, administrative, juridic și
cultural. În domeniul social, cea mai important reformă a fost desființarea șerbiei (șerbii erau
țăranii dependenți personal și economic de boieri), în 1746 în Țara Românească și 1749 în
Moldova. În domeniul fiscal cea mai importantă reformă a fost introducerea unui impozit fix pe
cap de locuitor, plătibil în patru rate.

Alexandru Ipsilanti, prin Pravilniceasca condică, adoptată la 1780 (pravilă are sensul de
lege), Scarlat Callimachi, prin adoptarea în Moldova a Codului Callimachi (1817) și Ioan
Caragea în Țara Românească, care a introdus Legiuirea Caragea (1818) au fost domni fanarioți
care au introdus reforme în domeniul justiției.
 Domniile fanariote au însemnat și o epocă de reforme sociale și politice, sub influența
modelului european al vremii, Iluminismul, dar și o perioadă de decădere a puterii domnești, de
pierderi teritoriale și ocupații străine, precum și de exploatare a resurselor și populației celor
două principate. Domniile fanariote au fost înlocuite după revoluția condusă de Tudor
Vladimirescu (1821), la 1822.