Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României

Mari (secolele XVIII-XX). România și concertul european.

De la „Criza Orientală” la marile alianțe ale secolului XX
A. Statutul politico-juridic al provinciilor românești în prima jumătate a
secolului XIX
1. Nașterea Problemei Orientale
Imperiul Otoman trecea prin ultima perioadă de expansiune în Europa Centrală. În 1683,
turcii asediază Viena cu 100.000 de oameni, iar dupa doua luni de asediu (iulie-septembrie) sunt
înfrânti, datorită intrării în război a polonilor (12 septembrie). Ulterior momentului 1683,
otomanii vor mai fi înfrânti în următoarele bătălii: Buda (1686), Mohacs (1687), Salankemen
(1691) și Zenta (1697). Pacea încheiată la Karlowitz în 1699, consfințea ruperea echilibrului
politico-militar din SE Europei și începutul regresului Imperiului Otoman, în detrimentul Rusiei
și Imperiului Habsburgic. Otomanii erau nevoiți să cedeze austriecilor posesiunile lor din
Ungaria dar și Transilvania. Din acel moment a început Problema Orientală care se va sfârși
odată cu dispariția Imperiului Otoman după Primul Război Mondial.
Problema Orientală a reprezentat încercarea Rusiei și Austriei de a prelua teritoriile
stăpânite de Imperiul Otoman în centrul și sud-estul Europei. Între cele trei mari puteri au avut
loc o serie de războaie desfășurate în mare parte pe teritoriul Țărilor Române. Aceste războaie au
avut o serie de consecințe asupra spațiului românesc.
2. Războaiele ruso-austro-turce și consecințele lor asupra spațiului românesc Între anii 1716-
1718, are loc un nou război austro-turc încheiat cu pacea de la Passarowitz prin care Banatul și
Oltenia treceau sub stăpânire austriacă.
Între anii 1736-1739, se desfășoară războiul ruso-austro-turc încheiat cu pacea de la
Belgrad, în urma căreia Oltenia era restituită Țărilor Române.
În anul 1774, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, care punea capăt războiului ruso-turc
desfășurat între anii 1768-1774, Rusia primește dreptul de protecție asupra supușilor creștini din
Imperiul otoman. Se instaurează neoficial protectoratul țarist asupra Principatelor. O consecință a
acestei păci a fost Convenția de la Constantinopol, din 1775, prin care Bucovina era anexată de
austrieci.
Între anii 1787-1791/1792, are loc un nou război ruso-austro-turc încheiat cu pacea de la
Șiștov (1791) și pacea de la Iași (1792), în urma cărora Rusia ajunge pe Nistru și devine vecina
Moldovei.
Seria de războaie dintre ruși, turci și austrieci continuă și în secolul al XIX-lea, teatrul de
război fiind tot Principatele Române. Astfel între anii 1806-1812, se desfășoară un nou război
ruso-turc încheiat cu pacea de la București. Pe 16/28 mai 1812, Kutuzov a semnat Tratatul de
pace de la București, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia, Rusiei. Tratatul a fost aprobat
de țarul Alexandru I pe 11 iunie cu doar o zi înainte de declanșarea invadării Rusiei de către
armatele napoleoniene.
În 1829, prin pacea de la Adrianopol, se instituie protectoratul rusesc asupra Moldovei și
Țării Românești. Acest protectorat se va menține până în 1856. Era prevăzută autonomia celor
două țări dar și suzeranitatea otomană. Era eliminat monopolul comercial otoman; era acordată
libertatea comerțului pe Dunăre; Țărilor Române îi erau restituite orașele Turnu, Giurgiu și
Brăila. Protectoratul rusesc a însemnat printre altele introducerea Regulamentelor Organice, acte
cu valoare constituțională care au avut rolul de a organiza administrativ, politic, social și fiscal
Principatele Române.
În 1856, prin Tratatul de pace de la Paris, era desființat protectoratul rusesc, era introdusă
garanția colectivă a celor șapte mari puteri garante, fiind păstrată suzeranitatea otomană;
Moldova primea județele sud-basarabene pentru a se bara accesul Rusiei la gurile Dunării.
În 1858, prin Convenția de la Paris, se hotărăște unirea Moldovei cu Țara Românească
într-o formulă federativă cu doi domni, două adunări și două guverne.
În 1861, prin Conferința de la Constantinopol, se recunoaște unirea Principatelor Române
de către Imperiul Otoman și puterile garante pe durata domniei lui Al. I. Cuza. B. Proiecte
politice în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea
Proiectele au fost concretizate sub forma memoriilor boierești, a proiectelor de constituție, a
programelor revoluționare și a legislației elaborate de domni sau marile puteri. 1. Reformismul
domnesc
Pentru a-și consolida stăpânirea la gurile Dunării, în condițiile avansării austriecilor în
Ungaria și Transilvania, Imperiul Otoman a numit pe tronurile de la Iași și București domni
fanarioți. Aceștia erau greci din Fanar, cartier din Istanbul. Erau folosiți de turci ca dragomani
(tălmaci-Coranul interzicea învățarea de limbi străine).
Regimul fanariot s-a manifestat prin transformări în plan politic, economic și cultural. În
Moldova, regimul fanariot s-a instalat în anul 1711, după domnia lui Dimitrie Cantemir (1710-
1711), iar în Țara Românească în anul 1716, după domniile lui Constantin Brâncoveanu (1688-
1714) și Ștefan Cantacuzino (1714-1716).
Trăsături:
În plan politic, autonomia Țărilor Române era știrbită, domnii fiind numiți de către sultan
din rândul grecilor din Fanar. Domnii fanarioți aveau rangul de pașă cu două tuiuri. Nu aveau
dreptul de a face politică externă, nu aveau armată și nici dreptul de a bate monedă. În plan
intern, fanarioții erau adevărați despoți, puterea acestora fiind nelimitată.
În plan plan economic, cresc obligațiile față de Imperiul Otoman (haraciul, peșcheșurile,
mucarerul mic și mucarerul mare), este impusă o fiscalitate excesivă și este instituit monopolul
comercial otoman.
În plan cultural în perioada fanariotă se simt influențele iluministe reflectate în politica
reformatoare a unor domni, este vorba de Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti.
Constantin Mavrocordat a fost domn de șase ori în Țara Românească și de patru ori în Moldova
în perioada anilor 1730-1769. Reformele lui Mavrocordat au vizat domeniul social,
administrativ, judecătoresc și fiscal. Cele mai importante reforme au vizat domeniul social,
acesta desființând șerbia în anul 1746 în Țara Românească și în anul 1749 în Moldova. După
desființarea șerbiei, țăranii devin clăcași (șerbia purta numele de rumânie în Țara Românească,
vecinie în Moldova și iobăgie în Transilvania).
Alexandru Ipsilanti a fost domn de două ori în Țara Românească și o dată în Moldova
(1774-1797). Acest domn realizează o serie de reforme în domeniul administrativ, fiscal și al
învățământului. El reorganizează academia domnească de la Sf. Sava, înființează o școală de
preoți și un orfelinat.
După modelul codurilor austriece și franceze, domnii fanarioți au emis coduri de legi: în
1780, Alexandru Ipsilanti scrie Pravilniceasca Condică, în anul 1817, Scarlat Callimachi a
redactat Codul Callimachi, iar în anul 1818, Ioan Caragea a elaborat Legiuirea Caragea. 2.
Proiecte politice boierești. Memoriile boierilor din secolul al XVIII-lea
După asediul Vienei, din anul 1683, începea Problema Orientală, Țările Române devenind
câmp de bătaie pentru cele trei imperii vecine (Rusia, Austria și Turcia). Boierii români,
conștienți de decăderea Imperiului Otoman, încep să trimită memorii marilor puteri creștine în
care solicitau modernizare socială, politică și economică.
a. Memoriul boieresc din anul 1772
În anul 1772, o delegație comună de boieri din Moldova și Țara Românească adresează un
memoriu marilor puteri prezente la Tratativele de pace de la Focșani, prin care solicită:

• Revenirea la domniile pământene

• Respectarea autonomiei
• Unirea celor două țări, sub protecția Austriei, Rusiei și Prusiei.
b. Memoriul boieresc din anul 1791
În anul 1791, cu ocazia Tratativelor de pace de la Șistov, o delegație de boieri ai Țării
Românești se adresează reprezentanților ruși și austrieci printr-un memoriu prin care se cerea: •
Alegerea domnilor din reprezentanții stărilor țării
• Autonomia și neutralitatea țării sub garanția Austriei și Rusiei
• Desființarea obligațiilor față de Imperiul Otoman cu excepția tributului

• Libertatea comerțului
• Desființarea raialelor.
3. Proiecte politice boierești din prima jumătate a secolului al XIX-lea
a. Memoriul boieresc din anul 1807
Memoriul din anul 1807, adresat lui Napoleon Bonaparte de către boierii moldoveni, cerea:
• Autonomie
• Revenirea la domniile pământene
• Crearea unui stat românesc la gurile Dunării, care să fie o barieră redutabilă între nord și
sud.
b. Proiectele de reformă a lui Iordache Rosetti Roznovanu
În perioada anilor 1817-1818, boierul Iordache Rosetti Roznovanu a elaborat o serie de
proiecte în care propunea crearea unui stat aristocratic. Aceste proiecte propuse de boierul
Roznovanu acordau domniei un rol minor, Divanul și Adunarea Obștească urmând să dețină
rolul cel mai important.
c. Revoluția lui Tudor Vladimirescu și Cererile norodului românesc
În anul 1821, în contextul revoluției lui Tudor Vladimirescu, au fost elaborate o serie de
documente considerate proiecte politice. Cel mai important document a fost Cererile norodului
românesc, ce prevedea:
• Numirea în funcții să se facă după merit
• Libertatea comerțului
• Înființarea unei armate naționale
• Limitarea la patru a numărului de boieri greci din Divan
• Impozitele să fie plătite și de categoriile sociale scutite.
Consecința imediată a revoluției lui Tudor Vladimirescu a fost revenirea la domniile pământene
începând cu 1822: Ioniță Sandu Sturza-Moldova și Grigore Dimitrie Ghica-Țara Românească.

d. Constituția Cărvunarilor
În anul 1822, Ionică Tăutu elaborează Constituția Cărvunarilor. În acest proiect de
constituție era prevăzută limitarea puterii domnului prin crearea unui Sfat Obștesc și erau
enumerate o serie de drepturi și libertăți cetățenești inspirate din revoluția franceză.
e. Tratatul de la Adrianopole și Regulamentele Organice
Între anii 1828-1829, a avut loc un nou război ruso-turc, încheiat cu Tratatul de la
Adrianopol. Prin acest tratat era instituit oficial protectoratul țarist asupra Moldovei și Țării
Românești. În același timp, era menținută suzeranitatea otomană, însă era desființat monopolul
comercial al Imperiului Otoman. Raialele Turnu, Giurgiu și Brăila erau desființate, fiind restituite
Țării Românești. Este prevăzută libertatea navigației pe Dunăre. O consecință a instituirii
protectoratului țarist a fost adoptarea Regulamentelor Organice în Țara Românească în anul 1831
și în Moldova în anul 1832.
 Regulamentele Organice au fost acte cu valoare constituțională, elaborate de comisii boierești
care au ținut cont de memoriile boierilor de până atunci și de instrucțiunile Curții de la
Petersburg. Au contribuit la modernizarea celor două principate prin:
• Introducerea principiului separării puterilor în stat (puterea executivă, exercitată de
domnitor (ales pe viață de Adunarea obștească extraordinară) şi Sfatul domnesc; cea
legislativă, deținută de Adunarea obştească și cea cea judecătorească, deținută de Înaltul
Divan Domnesc şi instanţele de judecată
• Reorganizarea justiției prin instituirea corpului de avocați și procurori
• Reorganizarea administrativă prin crearea departamentelor
• Modernizarea sistemului fiscal prin instituirea unei dări unice pe cap de familie

• Instituirea bugetului de stat

• Lichidarea vămilor interne
• Desființarea categoriilor poslușnicilor și scutelnicilor.
A avut și părți negative:
• Amestecul Rusiei în treburile interne ale Principatelor
• Favorizarea marii boierimi
• Mărirea obligațiilor țărănimii.
f. Acțiunile Partidei Naționale în Țara Românească
În jurul anilor 1830, în Țara Românească apare o mișcare de contestare a intervenției
Rusiei în treburile interne ale Principatelor Române, cunoscută sub numele de Partida Națională,
condusă de boierul Ion Câmpineanu. Partida Națională redactează o serie de proiecte de reformă,
din care cele mai importante au fost Act de unire și independență (1838) și Osăbitul act de
numire a suveranului românilor (1838). În primul document, se cerea unirea celor două țări
române și independența acestora, adică eliminarea suzeranității otomane și a protectoratului
rusesc. În al doilea document, erau prevăzute prerogativele domnului în cazul obținerii
independenței. Era prevăzut faptul că noul stat trebuia să fie monarhie ereditară.
Apariția Partidei Naționale arată faptul că în Principate începea să se dezvolte o clasă
politică românească capabilă să preia puterea. În anul 1843, ia naștere societatea secretă Frăția
alcătuită din tineri intelectuali plecați la studii în Paris. Scopul acestei societăți era înlăturarea
dominației străine și unirea românilor.
4. Proiectul politic pașoptist
Revoluția de la 1848 a fost una europeană. A început în spațiul italic, după care a cuprins
Franța, Imperiul Habsburgic, Prusia, Confederația Germană și Țările Române. a. Revoluția în
Moldova
La 27 martie, aproximativ o mie de persoane s-au adunat, la Hotelul Petersburg din Iași,
pentru a protesta împotriva politicii autoritare a domnului Mihail Sturza. La aceeași dată, Vasile
Alecsandri redactează documentul revoluției numit Petițiunea proclamațiune. Documentul avea
35 de puncte și un caracter moderat:
• Sfânta păzire a Regulamentului Organic
• Desființarea cenzurii, funcții acordate după merit, reforma școlilor
• Grabnica îmbunătățire a locuitorilor săteni.
Documentul a fost respins de Mihail Sturza care ordonă arestarea fruntașilor revoluției. O
parte din revoluționari scapă și fug în Transilvania și în Bucovina, unde vor elabora noi
documente programatice. Astfel, la 12 mai 1848, la Brașov, revoluționarii moldoveni fugiți în
Transilvania redactează documentul Prințipiile noastre pentru reformarea patriei. Documentul
elaborat de Teodor Sion, Costache Negri, Vasile și Ion Alecsandri era radical și cerea:
• Unirea Moldovei și a Țării Românești într-un singur stat neatârnat
• Desființarea privilegiilor și egalitatea tuturor în fața legii
• Împroprietărirea țăranilor fără despăgubire.
Un alt revoluționar moldovean aflat în exil, Mihail Kogălniceanu, a redactat la Cernăuți,
în august 1848, documentul Dorințele Partidei Naționale în Moldova, în care se cerea: • Unirea
Moldovei cu Muntenia-cheia de boltă fără de care întreg edificiul s-ar prăbuși • Desființarea
privilegiilor, egalitatea în fața legii, drepturi și libertăți
• Desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire.
b. Revoluția în Transilvania
Transilvania se afla în pericol de a fi anexată de maghiari. Atât românii, cât și maghiarii se
aflau în cadrul Imperiului Austriac. În contextul revoluției din 1848, ungurii își proclamă
independența și doresc refacerea regatului medieval al Ungariei, care cuprindea și Transilvania.
În fața pericolului maghiar, românii s-au organizat. Astfel, la 3/5 mai,, are loc Marea Adunare de
la Blaj, unde au participat 40000 de români. Cu prilejul acestei adunări, Simion Bărnuțiu a
redactat documentul revoluției numit Petiția Națională, care cerea:
• Independența națiunii române și egalitatea în drepturi cu celelalte națiuni conlocuitoare •
Libertatea tiparului, persoanei, industriei, comerțului, recunoașterea limbii române, școli
românești
• Desființarea iobăgiei fără despăgubire.
Documentul nu a fost sancționat de împăratul austriac, iar Dieta de la Cluj a votat
anexarea Transilvaniei la Ungaria. În aceste condiții, la 3 septembrie 1848, sub conducerea lui
Avram Iancu, are loc o nouă adunare la Blaj, unde românii decid să utilizeze rezistența armată în
fața maghiarilor. Se ajunge la un adevărat război între armata maghiară și românii conduși de
Avram Iancu. Prin intermediul lui Nicolae Bălcescu, se ajunge la împăcarea lui Lajos Kossuth cu
Avram Iancu, însă prea târziu, deoarece, la 1 august, armata maghiară capitula în fața armatelor
austriece și rusești la Șiria.
c. Revoluția în Țara Românească
S-a declanșat la Islaz la 9 iunie 1848. Documentul revoluției a fost redactat de Ion
Heliade Rădulescu – Proclamația de la Islaz. Acest document a fost cel mai avansat program
politic pașoptist. Avea 22 de puncte și cerea:
• Independența administrativă și legislativă- autonomie deplină
• Domn responsabil ales pe 5 ani
• Drepturi și libertăți cetățenești
• Dezrobirea țiganilor
• Emanciparea israeliților
• Contribuție fiscală generală
• Desființarea rangurilor și privilegiilor boierești
• Desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire.
La 11 iunie, revoluția începea la București, iar la 13 iunie, domnul Gheorghe Bibescu
părăsea țara de teama intervenției străine. Se creează un guvern revoluționar, la 14 iunie, care
guvernează țara până la 28 iulie, când este înlocuit cu o locotenență domnească. În această
perioadă, guvernul a încercat să pună în aplicare prevederile Proclamației de la Islaz, care a avut
rol de constituție. La 13/25 septembrie 1848, turcii intră în București și pun capăt revoluției, în
ciuda rezistenței pompierilor bucureșteni de pe Dealul Spirii.
d. Importanța revoluției
Deși revoluția a fost înfrântă, importanța ei este majoră. La 1848, s-a creionat un program politic
de modernizare a societății românești. A apărut o generație de oameni politici (Al. I. Cuza, Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Nicolae Bălcescu, frații Brătianu, C. A.
Rosetti, etc. ), care avea să facă unirea de la 1859 și să modernizeze statul român.
C. Constituirea statului român modern
Acțiuni care contribuie la formarea statului român modern
Între anii 1853-1856, se desfășoară războiul Crimeei, între Rusia și Imperiul Otoman.
Imperiul Otoman este susținut de Anglia, Franța și Sardinia, deoarece marile puteri se temeau de
supremația Rusiei pe continent. Pe parcursul războiului, se naște ideea formării unui stat
românesc la gurile Dunării care să fie barieră între ruși și turci.
1. Congresul de la Paris (februarie-martie 1856)
Pentru prima dată problema românească intră pe agenda puterilor europene, devenind o
problemă europeană.
Prevederi:
• A fost desființat protectoratul țarist asupra principatelor
 • Țările Române rămân sub suzeranitate otomană și intră sub garanția colectivă a marilor
puteri (statutul politico-juridic al principatelor va fi, până la independență, de suzeranitate
otomană și garanție colectivă)
• Moldova primea județele din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) • Erau convocate,
în Principatele Române, Adunări ad-hoc, care urmau să se pronunțe în privința unirii
Moldovei cu Țara Românească
2. Adunările ad-hoc (septembrie- decembrie 1857)
S-au desfășurat la Iași și București și au luat hotărâri comune:
• Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat numit România •
Neutralitatea și inviolabilitatea noului stat
• Prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană care să-și crească copiii în religia țării •
Autonomia noului stat
• Adunare reprezentativă.
3. Conferința puterilor garante de la Paris și Convenția de la Paris (mai-august 1858) Marile
puteri garante s-au întâlnit în cadrul acestei conferințe pentru a lua în discuție hotărârile
Adunărilor ad-hoc. La final, s-a elaborat Convenția de la Paris, un document cu rol de constituție
pentru noul stat. Convenția prevedea:
• Unirea Moldovei cu Țara Românească, noul stat urma să se numească Principatele Unite
ale Moldovei și Valahiei, fiind condus de doi domni, două adunări și două guverne. Era o
unire formală.
• Două instituții erau comune, Comisia Centrală cu sediul la Focșani cu rolul de a elabora
proiectele de legi și Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul la București. • Separația
puterilor în stat.
• Domnul era ales de Adunarea Electivă.
• Adunarea Electivă era aleasă prin vot cenzitar.
• Desființarea privilegiilor boierești.
• Drepturi și libertăți cetățenești.
Textul convenției nu preciza că cei doi domni trebuie să fie persoane distincte. Această
scăpare a textului Convenției a fost speculată de români, care l-au ales domn pe Alexandru Ioan
Cuza la Iași, pe 5 ianuarie 1859, și la București, pe 24 ianuarie 1859.
D. Consolidarea statului român modern – domnia lui Alexandru Ioan Cuza
(1859-1866)
Domnia lui Cuza se împarte în trei perioade, 1859-1862 (recunoașterea dublei alegeri și măsuri
de unificare internă), 1862-1864 (încercări de realizare a reformelor), 1864-1866 (domnia
autoritară și realizarea reformelor).
1. Etapa recunoașterii internaționale a dublei alegeri și a unirii depline (1859-1862) Dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a pus Europa în fața unui fapt împlinit. Urma o perioadă
extrem de grea în care românii trebuiau să convingă marile puteri ca acestea să recunoască dubla
alegere și unirea deplină. Dubla alegere a lui Cuza a fost recunoscută destul de rapid pe parcursul
anului 1859. Unirea deplină a fost recunoscută cu greu abia în 1861 în cadrul Conferinței de la
Constantinopol și numai pe durata domniei lui Cuza.
În plan intern, Cuza ia unele măsuri de unificare a instituțiilor statului. Sunt unificate serviciile
vamale, telegraful, poșta, este unificat sistemul de măsuri și greutăți, este desființată granița
dintre Moldova și Țara Românească și este fixată capitala țării la București. 2. Etapa domniei
constituționale (1862-1864)
După recunoașterea internațională a unirii depline, sunt unificate guvernele și adunările
legislative ale celor două țări. Astfel, la 22 ianuarie 1862, ia naștere primul guvern al României,
condus de conservatorul Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie își deschidea lucrările prima Adunare
Legislativă a României.
Între Alexandru Ioan Cuza și guvern s-au iscat o serie de neînțelegeri pe baza reformelor care
trebuiau realizate. Într-o atmosferă extrem de agitată, în vara anului 1862, este asasinat premierul
Barbu Catargiu, fapt care a tensionat și mai mult lucrurile. Pentru a detensiona situația, Cuza îl
numește premier pe Mihail Kogălniceanu, în anul 1863.
Prima reformă realizată de guvernul Kogălniceanu a fost Legea secularizării averilor
mănăstirești. Prin această lege reintră în proprietatea statului 25 % din terenul arabil. La
propunerea lui Kogălniceanu, este elaborat un proiect de reformă agrară care va fi înaintat
Adunării Legislative. Adunarea, dominată de conservatori, îl respinge și dă vot de blam
guvernului, cerându-i demisia. Cuza, printr-un act neconstituționa refuză demisia, ceea ce
echivalează cu o lovitură de stat și dizolvă Adunarea Legislativă.
3. Etapa domniei autoritare (1864-1866)
Lovitura de stat din 2 mai 1864 a fost urmată de elaborarea unui nou act constituțional
numit Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris. Statutul modifica în sens autoritar
Convenția, sporind puterea domnului în detrimentul adunării. Noul act constituțional a fost
însoțit de o lege electorală care scădea censul și implicit creștea corpul electoral. Din acest
moment, Cuza și Kogălniceanu au mână liberă pentru realizarea marilor reforme. La 14/26
august 1864, Cuza a sancționat și promulgat Legea rurală, prin care țăranii erau împroprietăriți în
funcție de numărul de vite pe care le dețineau. Țăranii nu puteau vinde sau ipoteca pământul
timp de 30 de ani și plăteau o despăgubire timp de 15 ani. Au fost împroprietăriți aproximativ
460000 țărani cu aproximativ două milioane hectare de pământ.
În decembrie 1864, este adoptată Legea învățământului public, prin care învățământul
primar devenea gratuit și obligatoriu. Era prevăzută egalitatea sexelor și laicizarea
învățământului. În 1860, ia ființă Universitatea din Iași, iar în 1864, Universitatea din București.
Alte reforme:
• Legea organizării armatei
• Adoptarea codului penal și civil
În ciuda reformelor sale, Cuza și-a făcut mulți dușmani, atât în rândul conservatorilor, cât
și în rândul liberalilor. Aceste două grupări realizează o înțelegere pentru înlăturarea lui Cuza,
cunoscută sub numele de „monstruoasa coaliție”. La 11/23 februarie 1866, Cuza este silit să
abdice și pleacă în exil, unde moare în 1873.
E. Consolidarea statului sub Carol I (1866-1914)
În urma abdicării lui Cuza, se formează o Locotenență domnească care va prelua puterea
până la aducerea în țară a unui prinț străin care să preia tronul. La 10 mai 1866, prințul Carol
ajunge la București și depune jurământul de credință față de țară. Aducerea lui Carol a fost
posibilă datorită împăratului Franței, Napoleon al III-lea și regelui Prusiei, Wilhelm I.
1. Proiecte politice de modernizare a instituțiilor statului
În timpul lui Carol, statul român s-a modernizat în plan politic, economic, cultural, câștigând un
adevărat prestigiu internațional.
a. Modernizare în plan politic
La 1 iulie 1866, Carol promulgă prima Constituție internă românească fără acordul puterii
suzerane și a puterilor garante. Adoptatea acestei constituții a fost un veritabil manifest de
independență a României.
Constituția era adoptată după modelul celei belgiene, era un compromis între liberali și
conservatori și conținea principii precum separarea puterilor în stat, monarhie ereditară, drepturi
și libertăți cetățenești. Constituția din 1866 prevedea dreptul la asociere. Pe baza acestui drept
apar primele partide politice Partidul Național Liberal și Partidul Conservator.
Partidul Național Liberal a apărut în anul 1875, sub numele de Coaliția de la Mazar Pașa,
reprezenta interesele burgheziei, ale liberilor profesioniști și ale claselor sociale de mijloc.
Liderii marcanți ai partidului au fost Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti,
Dimitrie Sturza, Ionel Brătianu. Liberalii își doreau, în plan politic, lărgirea dreptului de vot, în
plan economic dezvoltarea unei industrii naționale și în plan social întărirea pozițiilor burgheziei.
Deviza lor era „prin noi înșine”.
Partidul Conservator apărut în anul 1880, îi reprezenta pe marii proprietari financiari.
Liderii partidului au fost Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Titu Maiorescu. Conservatorii urmăreau
modernizarea României, însă progresiv, treptat și cu evoluție proprie adaptată specificului
societății românești. Au criticat imitarea formelor străine, lansând „Teoria formelor fără fond”.
După cucerirea independenței de stat, prestigiul monarhiei se întărește. În 1878, Carol
primește titlul de Alteță Regală, iar în 1881, titlul de Rege al României. Prin „Pactul de familie”,
în același, an s-a hotărât ca succesorul la tron să fie Ferdinand, nepotul său de frate.

În anul 1884, este adoptată o nouă legislație electorală, prin care se mărea numărul
alegătorilor prin reducerea numărului colegiilor electorale de la 4 la 3. În anul 1895, Carol
introduce principiul rotativei guvernamentale, ceea ce presupune alternanța la putere a celor două
partide.
b. Modernizarea în plan economic
1867 – este adoptată moneda națională, leul.
1868 – se adoptă o legislație care urmărea construirea de drumuri.
1880 - înființarea Băncii Naționale a României.
1886 – Legea protecționismului vamal.
1887 – Legea pentru încurajarea industriei naționale.
1885 – Legea minelor – statul se declara proprietarul bogățiilor
subsolului. c. Modernizarea în plan cultural
În anul 1866, s-a înființat Academia Română, sub numele de Societatea Literară
Română. În anul următor, a primit numele de Societatea Academică Română, iar din mai 1879 a
adoptat titulatura de Academia Română, ce avea drept obiectiv promovarea ”culturii, limbii și
istoriei naționale, a literelor, științelor și frumoaselor arte”. În structura sa, s-au menținut trei
secții: literatură, istorie și științe. Învățământul se modernizează mai ales în timpul lui Spiru
Haret, care a fost ministru al învățământului în perioada anilor 1897-1910. F. Acțiuni ale
statului român în cadrul Crizei Orientale în a doua jumătate a secolului XIX
și începutul secolului XX
Obiectivele majore de politică externă ale României în a doua jumătate a secolului XIX și în
prima jumătate a secolului XX au fost:
- obținerea independenței;
- consolidarea independenței de stat;
- realizarea statului național unitar român.
Pentru realizarea acestor obiective, România desfășoară acțiuni militare și diplomatice:
participarea alături de Rusia la războiul contra turcilor (1877-1878) și aderarea la Tripla Alianță
în 1883.
1. Războiul de Independență
După unificarea Principatelor, o serie de măsuri întreprinse de statul român au afirmat clar
tendința de desprindere de legăturile cu Imperiul otoman:
- Constituția din 1866;
- deschiderea primilor agenții diplomatice ale României în străinătate;
 - încheierea de convenții comerciale telegrafice și poștale cu alte state: Serbia, Austro
Ungaria, Franța, Anglia, Rusia și Italia.
Ocazia favorabilă unirii independenței s-a manifestat odată cu redeschiderea Problemei
Orientale în 1875. În Bosnia și Herțegovina, stăpânite de Imperiul Otoman au izbucnit răscoale,
iar în 1876, Serbia și Muntenegru au declarat război turcilor. Aceste mișcări din Balcani
îndreptate împotriva Imperiului Otoman erau suținute de Rusia, care se considera protectoarea
ortodocșilor din Imperiul Otoman.
În 1876, Rusia ajunge la o înțelegere cu Imperiul Austro-Ungar, înțelegere prin care
Rusia capătă libertate de acțiune în Balcani, iar Austro-Ungaria urma să primească Bosnia și
Herțegovina. În condițiile unui iminent război între Rusia și Turcia, primul ministru Ion C.
Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se orientează spre tratative cu Rusia, cu
scopul de a evita tranformarea țării în câmp de război și pentru obținerea independenței.
La 3/15 ianuarie 1877, Rusia semnează cu Austro-Ungaria o convenție secretă la
Budapesta pentru care Rusia căpăta libertate de acțiune în Balcani.
În acest sens, la 4 aprilie 1877, la București s-a semnat convenția militară româno-rusă între
Mihail Kogălniceanu și baronul Dimitrie Stuart. Această convenție nu prevedea participarea
României la conflict, ci prevedea următoarele:
- trecerea trupelor rusești pe teritoriul României la sudul Dunării;
- Rusia se obliga să accepte și să mențină integritatea teritorială a României; - trecerea
trupelor rusești era fixată în detaliu, fiind ocolit Bucureștiul iar cheltuielile de transport
urmau să fie suportate de ruși;
- s-au stabilit comisari care aveau rolul de a menține legătura cu autoritățile române. La 12
aprilie 1877, Rusia declară război Turciei, iar trupele rusești încep trecerea Prutului spre Balcani.
Turcii au început să bombardeze garnizoanele românești de pe malul stâng al Dunării: Calafat,
Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, între România și Turcia ajungându-se la o stare de război. În
aceste condiții, la 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu proclamă independența României în Camera
Deputaților, iar la 10 mai, domnul Carol proclamă ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman în
Senat.
După ce trupele rusești au trecut Dunărea în iunie 1877, acestea s-au lovit de o puternică
rezistență la Plevna. Inițial, autoritățile ruse au refuzat orice fel de colaborare cu România. La 19
iulie marele duce Nicolae trimite o scrisoare domnului Carol în care solicită ajutor. Trupele
române au trecut Dunărea și au început, în august, asediul Plevnei. După lupte extrem de
sângeroase, se decide încercuirea Plevnei care capitulează la 28 noiembrie 1877. Comandantul
Plevnei, Osman Pașa, s-a predat armatei române. Operațiunile militare au continuat, rușii
înaintând spre Constantinopol, iar românii spre Vidin. În ianuarie 1878, înfrântă pe toate
fronturile, Poarta se vede nevoită să încheie armistițiul cu Rusia.
 La 19 februarie /3 martie 1878, s-au desfășurat Tratativele de pace de la San Stefano între
Rusia și Imperiul Otoman. Reprezentantul României nu a fost acceptat la discuții. Tratatul
confirma independența României, dar și o creștere a influenței Rusiei în Balcani, ceea ce a stârnit
nemulțumirea marilor puteri europene. Marile puteri au impus reluarea negocierilor în cadrul
Congresului de la Berlin (1 iunie – 1 iulie). Se recunoștea independența României, condiționată
de:
- modificarea articolului 7 al Constituției din 1866;
- acceptarea schimbului impus de Rusia, prin care Rusia lua României județele din sudul
Basarabiei și oferea Dobrogea, Delta Dunării, Insula Șerpilor;
- Serbia și Muntenegru deveneau independente;
- Bosnia și Herțegovina intră sub administrare austro-ungară;
- Bulgaria era redusă teritorial la spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani, fiind declarată
autonomă;
- la sud de Balcani se forma provincia Rumenia Orientală, sub suzeranitate otomană; -
Anglia primește Insula Cipru.
Consecințele recunoașterii independenței au fost extrem de importante: la 14 martie 1881,
România este proclamată regat și se stabilește succesiunea la tron prin ”Pactul de familie”.
Pericolul rusesc, evident la sfârșitul războiului de independență a făcut România să se orienteze
către o alianță cu Puterile Centrale. La 18 octombrie 1883, România semna un tratat defensiv cu
Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia).
2. Aderarea României la Tripla Alianță (Alianța Puterilor Centrale)
Poziția agresivă a Rusiei din timpul Războiului de Independență, dar și faptul că regele Carol
era german a făcut România să se îndrepte către o alianță cu Puterile Centrale. Tripla Alianță s-a
constituit în două etape: în 1878 s-a semnat Tratatul dintre Germania și Austro-Ungaria, scopul
fiind izolarea Rusiei si Franței; în 1882 Italia aderă la Tripla Alianță, nemulțumită fiind de
tendințele expansioniste ale Franței în Africa.
La 18/31 octombrie 1883, România semnează cu Puterile Centrale un tratat de alianță
defensiv. Tratatul avea un caracter secret, fiind cunoscut doar de un cerc restrâns de politicieni în
frunte cu regele Carol. Tratatul a fost reînnoit de câteva ori de România, însă de la începutul
secolului XX se observă distanțarea României de Puterile Centrale și apropierea de cealaltă
alianță: Antanta/TriplaÎnțelegere (Franța, Anglia, Rusia).
3. Primul Război Mondial
A fost anunțat de o serie de crize, unele dintre ele desfășurate în Balcani („butoiul cu
pulbere al Europei”). Este vorba de criza bosniacă, declanșată în anul 1908, când Austro Ungaria
anexează Bosnia și Herțegovina și războaiele balcanice desfășurate în perioada 1912- 1913.
În primul război balcanic (1912-1913), Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria realizează
o alianță sub protecția Rusiei cu scopul înlăturării dominației otomane din Balcani. La finalul
războiului Bulgaria, nemulțumită de deciziile luate la conferința de pace, își atacă foștii aliați.
Bulgaria era sprijinită in acest demers de către Austro-Ungaria. În acest context, România
intervine în al doilea război balcanic (1913) contra Bulgariei, care este învinsă rapid, negocierile
de pace desfășurându-se la București (România primea Dobrogea de sud/Cadrilaterul).
Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918)
La 15/28 iunie 1914, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost
asasinat în Sarajevo de către un student sârb, Gavrilo Princip, membru al organizației secrete
„Mâna neagră”. Acest asasinat a constituit pretextul Primului Război Mondial. O lună mai târziu,
la 15/28 iulie, Austro-Ungaria declară război Serbiei și începe Primul Război Mondial. În doar
câteva zile au intrat în război statele celor două alianțe (Antanta și Puterile Centrale).
La 21 iulie/3 august 1914, soarta României a fost decisă de Consiliul de Coroană de la
Sinaia. Regele a prezentat tratatul Puterilor Centrale și a cerut intrarea în război alături de această
alianță. El a fost susținut numai de conservatorul Petre P. Carp. Membrii Partidului Conservator
Democrat și Partidului Conservator s-au pronunțat numai pentru neutralitatea armată. Ionel
Brătianu, prim-ministru al României, împreună cu membrii guvernului, au susținut necesitatea
expectativei armate.
Decizia luată de Consiliul de Coroană și comunicată de rege ulterior a fost cea a
neutralității. România a fost neutră timp de doi ani (1914-1916), timp în care țara noastră a purtat
negocieri atât cu Puterile Centrale cât și cu Antanta. Primii ne ofereau Basarabia, iar cei din urmă
ofereau teritoriile românești din Austro-Ungaria.
La 4/17 august 1916, România semnează cu Antanta două documente: Tratatul de
Alianță și Convenția Militară.
Tratatul de Alianță prevedea următoarele:
- România era obligată să declare război Austro-Ungariei până pe 15/28 august; - România
urma să fie prezentă la Conferința de pace pe picior de egalitate cu celelalte state;
- nicio putere semnatară nu va încheia pace separată cu Puterile Centrale; - se
recunoșteau drepturile României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei.
Convenția Militară prevedea următoarele:
- armata anglo-franceză se obliga să inițieze o ofensivă în nord în Bucovina și în sud la
Salonic;
- să trimită două divizii militare în Dobrogea;
- să furnizeze echipament militar armatei române.
La 14/27 august 1916 s-a convocat un nou Consiliu de Coroană, sub președinția regelui
Ferdinand (1914-1927). Ionel Brătianu a prezentat rezultatul negocierilor cu Antanta și a cerut
intrarea în război alături de aceasta. Toți membrii au fost de acord, cu excepția lui Titu
Maiorescu, Alexandru Marghiloman (neutralitate) și P.P.Carp (alături de Puterile Centrale).
În noaptea de 14-15 august 1916, armata română a trecut Munții Carpați în Transilvania,
unde a cucerit Brașovul, Sibiul, Toplița și a pătruns în zona secuiască. Ofensiva armatei române
din Transilvania a fost oprită de înfrângerea de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916). Această
înfrângere a oprit ofensiva armatei române din Transilvania, inițiativa trecând de partea trupelor
austro-germane. În septembrie 1916, trupele Puterilor Centrale resping armata română din
Transilvania și pătrund în Muntenia și Oltenia. În bătălia de la Argeș-Neajlov armata română este
înfrântă, urmarea fiind pierderea Bucureștiului la 23 noiembrie/6 decembrie. Autoritățile române
(rege, guvern, parlament, armată) s-au retras în Moldova, capitala țării devenind Iașul.
Frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei, pe văile Sușiței, Putnei și Siretului. Din rațiuni de
securitate, tezaurul României care cuprindea valută, valori, lingouri de aur, obiecte bisericești, a
fost trimis spre păstare în Rusia.
Armata română a fost reorganizată de o misiune franceză condusă de generalul Henri
Berthelot și însuflețită de promisunea regelui Ferdinand din 23 martie 1917. Acesta aflat la
Răcăciuni, pe frontul din Moldova, a promis soldaților români pământ și o largă participare la
viața politică.
În vara anului 1917, Germania era pregătită să scoată România din luptă. Sub conducerea lui
Mackensen, trupele Puterilor Centrale atacă România. Trupele române, conduse de Alexandru
Averescu, Eremia Grigorescu, G. Cristescu și alții au reușit să obțină victoriile de la Mărăști,
Mărășești și Oituz, oprind astfel ofensiva Puterilor Centrale.
Victoriile din iulie-august 1917, au devenit inutile prin ieșirea Rusiei din război. În urma
revoluției bolșevice din 25 octombrie/17 noiembrie, Rusia iese din război și lasă România
singură în fața Puterilor Centrale. În această situație, România a fost nevoită să încheie la 24
aprilie/7 mai 1918 pace separată cu Puterile Centrale la Buftea (București).
Prevederi:
- Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale;
- România are acces la Marea Neagră de-a lungul unui drum către Constanța; -
crestele Carpaților erau preluate de Austro-Ungaria;
- armata română era demilitarizată;
- surplusurile de petrol și cereale erau preluate de Germania;
- se instituia controlul german asupra întregii economii românești.
Tratatul de pace a fost ratificat de Parlament, dar nu a fost promulgat de regele Ferdinand. Pe
fondul victoriilor Antantei, la 10 noiembrie 1918, România declară război Germaniei și reintră
de partea Antantei. Gestul României a fost mai mult simbolic deoarece la 11 noiembrie,
Germania a semnat armistițiul prin care Primul Război Mondial se încheia. Participarea
României la război a fost extrem de importantă deoarece a permis realizarea României Mari.
Unirea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei au fost recunoscute la Congresul de pace de la Paris
(1919-1920).
E. Domnia lui Ferdinand (1914-1927)
1. Participarea Românei la Primul Război Mondial (1916-1918)-vezi
F3 2. Proiectul unității naționale / Marea Unire
În 1914, începea Primul Război Mondial prin atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei.
România avea semnat un tratat de alianță defensiv cu Puterile Centrale, fapt care i-a permis să-și
păstreze neutralitatea. Între 1914-1916, România a fost neutră față de Primul Război Mondial,
timp în care a negociat cu cele două alianțe implicate în conflict. Puterile Centrale ne ofereau
Basarabia, iar Antanta ne oferea teritoriile românești din Austro-Ungaria. În august 1916,
România intră în război de partea Antantei și reușește să încheie războiul în tabăra statelor
învingătoare, fapt care-i va permite realizarea idealului și anume Marea Unire. Factori externi
favorabili Marii Uniri
• Destrămarea Imperiilor Rus și Austro-Ungar
• Afirmarea principiului autodeterminării de către președintele Wilson în programul „Cele 14
puncte”
• Situarea României în tabăra statelor învingătoare.
a. Unirea Basarabiei – 27 martie/9 aprilie 1918.
La 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Lenin preia puterea în Rusia și proclamă dreptul
popoarelor la autodeterminare. De această situație a profitat Basarabia, care și-a proclamat
autonomia în octombrie 1917, în cadrul „Congresului ostașilor moldoveni de la Chișinău”. Este
creat un organism de conducere numit Sfatul Țării, avându-l în frunte pe Ion Inculeț. La 24
ianuarie 1918, Basarabia își proclamă independența, iar la 27 martie 1918, Sfatul Țării proclamă
unirea Basarabiei cu României.
b. Unirea Bucovinei – 15/28 noiembrie 1918
Bucovina era parte a Austro-Ungariei, care, la finalul războiului, se afla în pragul
prăbușirii. Ultimul împărat habsburg, Carol I, a lansat manifestul „Către popoarele mele
credincioase” , propunând federalizarea imperiului. În replică, la 4/17 octombrie 1918, românii
au format Consiliul Național Român de la Viena. Autonomia Bucovinei este proclamată de
Adunarea Națională a românilor de la Cernăuți la 14/27 otcombrie 1918. Organ de conducere
este desemnat Consiliul Național, avându-l în frunte pe Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918,
Congresul general al Bucovinei votează unirea cu România.
c. Unirea Transilvaniei – 18 noiembrie / 1 decembrie 1918
Transilvania era parte a Austro-Ungariei. Românii transilvăneni nu au fost de acord cu
federalizarea Austro-Ungariei și s-au organizat în vederea desprinderii din cadrul monarhiei.
Autonomia Transilvaniei a fost proclamată prin Declarația de la Oradea din 29 septembrie,
redactată de politicienii români din Parlamentul de la Budapesta. La 18/31 octombrie s-a
constituit Consiliul Național Român, format din 12 membri, 6 membri din partea PNR și 6
membri din partea PSD. Au urmat negocieri cu guvernul maghiar pentru rămânerea Transilvaniei
în cadrul viitorului stat maghiar, negocieri care au eșuat din cauza poziției oficialilor maghiari.
Unirea Transilvaniei cu România a fost votată în cadrul Marii Adunări Naționale de la
Alba-Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie. Au fost alese două organe de conducere, Marele Sfat
Național cu rol legislativ și Consiliul Dirigent cu rol executiv, condus de Iuliu Maniu. Unirea
Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu România a fost recunoscută prin tratatele de pace
semnate în cadrul Conferinței de la Paris, din anii 1919-1920.
C. România în politica externă în prima jumătate a sec. al XX-lea
1. Relațiile internaționale în perioada interbelică (1919-1939)
Prin semnarea tratatelor de pace cu statele învinse în primul Război Mondial în cadrul
Congresului de pace de la Paris (1919-1920) s-a recunoscut la nivel internațional unirea realizată
în 1918 de români. Prin Tratatul de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919, Austria recunoștea
unirea Bucovinei cu România. Prin Tratatul de la Neuilly din 27 noiembrie 1919, Bulgaria
recunoștea unirea Cadrilaterului cu România. Prin tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920,
Ungaria recunoștea unirea Transilvaniei cu România.
Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, însă recunoașterea internațională s a
făcut printr-un tratat semnat de puterile europene la Paris în octombrie 1920. Relațiile
internaționale în perioada interbelică s-au caracterizat prin două atitudini:
-o atitudine revizionistă promovată de statele nemulțumite de prevederile tratatelor de pace
(Germania, Ungaria, Bulgaria, Rusia, Italia);
-o atitudine conciliatorie promovată de Franța și Anglia care urmăreau menținerea păcii făcând
concesii statelor revizioniste.
În acest context, politica externă a României se va concentra pe două obiective majore:
menținerea granițelor stabilite prin tratatele de pace și menținerea păcii. În acest sens România a
fost un factor activ al politicii externe europene. A fost membru fondator al Societații Națiunilor,
organizație mondială care avea scopul de a menține pacea în lume. Un rol important în cadrul
Societății Națiunilor l-a avut Niculae Titulescu, ales președinte doi ani consecutiv.
România a aderat la o serie de înțelegeri internaționale care condamnau războiul: Pactul
Briand-Kellogg (1928), Protocolul de la Moscova (1929) și Conferința de la Geneva (1932-
1934) care definea agresorul și agresiunea.
România era înconjurată de state revizioniste. Pentru a descuraja pretențiile maghiare în
1921, Take Ionescu pune bazele Micii Înțelegeri formată din România, Cehoslovacia și
Iugoslavia. În același spirit, dar față de revizionismul bulgar, a fost încheiată Înțelegerea
Balcanică în 1934, din inițiativa lui Nicolae Titulescu. Aceasta era compusă din România,
Grecia, Turcia și Iugoslavia.
România a încercat pe parcursul perioadei interbelice să restabilească relații diplomatice
cu URSS. Abia in 1934, ministrul de externe român Nicolae Titulescu a reușit să ajungă la o
înțelegere cu ministrul de externe sovietic Maxim Litvinov. Din păcate, bunele raporturi nu s-au
concretizat prin încheierea unui tratat. Mai mult, în discuții nu a fost pusă problema Basarabiei.
După 1930, se constată o degradare a relațiilor internaționale. State precum Italia, Japonia
și Germania ocupă teritorii suverane și încalcă prevederile tratatelor de pace. În 1937, se pun
bazele Axei Berlin-Tokyo-Roma, iar în anul următor, Germania anexează Austria și zona sudetă
care aparținea Cehoslovaciei având acordul Angliei și Franței. În aceste condiții, România s-a
apropiat de Germania cu care încheie un acord economic în martie 1939.
La 23 august 1939, se încheia pactul Ribbentrop-Molotov prin care Germania și URSS își
împărțeau sferele de influență în Europa. Pactul cuprindea o anexă secretă în care URSS-ul își
manifesta interesul pentru Basarabia. La 1 septembrie 1939, Germania ataca Polonia și începea
astfel Al Doilea Război Mondial.
2. Pierderile teritoriale ale României în cel de-Al Doilea Război Mondial Cele două blocuri
miltare care s-au confruntat în al doilea Război Mondial au fost Axa și Națiunile Unite. România
hotărăște să-și proclame neutralitatea la 6 septembrie 1939, Statele revizioniste URSS, Bulgaria
și Ungaria solicită revendicări teritoriale. Situația României devine critică după prăbușirea
Franței în vara anului 1940. În aceste condiții, URSS-ul solicită printr-o notă ultimativă
României cedarea Basarabiei și nordul Bucovinei în 24 de ore. La 28 iunie 1940, trupele sovietice
ocupa teritoriile cedate. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a fost nevoită să
cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, iar prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940,
Cadrilaterul era cedat Bulgariei. În aceste condiții, regele Carol al II-lea este silit de către
generalul Ion Antonescu să abdice la 6 septembrie 1940, rege devenind Mihai, care avea 19 ani.
Ion Antonescu a dorit să recupereze teritoriile pierdute în vara 1940. Pentru aceasta era
nevoie de o legatură strânsă cu Germania. În noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit
apoi participă alături de Germania la invadarea URSS-ului. Obiectivul României era eliberarea
Basarabiei și a nordului Bucovinei, însă armata română continuă operațiunile trecând Nistrul.
Soldații români au luptat în Crimeea, în Caucaz la Cotul Donului și la Stalingrad. Înfrângerea de
la Stalingrad l-a făcut pe Antonescu să gândească ieșirea României din război fiind inițiate prin
ministrul de externe Mihai Antonescu negocieri cu Națiunile Unite.
La 20 august 1944, începea marea ofensivă sovietică care va determina înlăturarea lui
Antonescu de la putere în 23 august 1944, de către regele Mihai și Blocul Partidelor
Democratice. Din acel moment, România va lupta alături de Națiunile Unite contra Germaniei. În
septembrie 1944, a fost semnată Convenția de armistițiu cu Națiunile Unite, convenție care
dădea URSS-ului control politic si economic total asupra României.
Prevederi: alăturarea României Națiunilor Unite; plata unor mari despăgubiri de război de către
URSS; anularea Dictatului de la Viena; libertatea de mișcare a trupelor aliate pe teritoriul
României. Armata română continuă războiul până în mai 1945, luptând pentru eliberarea
Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei.