Statul român modern: de la proiectul politic la realizarea României Mari-

secolele XVIII-XX.

În anul 1683 are loc asediul otoman asupra Vienei care reprezintă un eșec pentru
Poartă, iar din acest moment se accentuează ”problema orientală”. În secolul
XVII concurența dintre Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus pentru moștenirea
”omului bolnav al Europei” (Imperiul Otoman) a generat multe războaie care au
marcat sud-estul continentului și au obligat Poarta la a ceda multe teritorii celor
două puteri. Teatrul acestor războaie a fost de multe ori teritoriul Principatelor
Române, iar acest spațiu a fost cuprins în proiectele de împărțire a Imperiului
Otoman.
Impunerea domniilor fanariote în 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească
a provocat un impact major asupra societății, dar chiar și acest context istoric
defavorabil al regimului fanariot putem remarca elemente de modernitate ce au
fost percepute ca o formă de manifestare a crizei Imperiului ce își dorea un
control excesiv asupra spațiului românesc. Regimul fanariot a durat până în
1821 având caracteristici comune:
 Grecizarea domniei și a altor instituții în defavoarea boierimii autohtone
 Accentuarea presiunilor otomane asupra Principatelor
 Sporirea obligațiilor față de Poartă
 Fiscalitatea apăsătoare
Cunoscut cu numele de epoca fanariotă, secolul XVIII a fost considerat o pată
neagră a istoriei naționale, ca o perioadă de dominație a boierimii de originea
străină, preocupată de lux și de atragere a bogățiilor decât de dezvoltarea țării.
Reforme politice și sociale.
Proiectul politic al statului român s-a raportat pe de o parte la realitățile
autohtone, dar pe de altă parte la raportul de forțe dintre marile puteri ale
timpului. Secolul XVIII cunoscut ca secolul fanariot este dominat de boierimea
de origine străină, iar o primă sursă de modernitate este dată de domnitorii
fanarioți, între care se remarcă Constantin Mavrocordat care domnește alternativ
în Moldova și Țara Românească între 1730-1769. Domnitorul cu acordul Porții a
început aplicarea programului de reorganizare a instituțiilor sociale,
administrative, judiciare în spiritul de raționalizare a statului. Reformele aplicate
succesiv în cele două țări au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate.
Reorganizarea viza sistemul social în sensul stabilității masei țărănești și
sporirea competenței statului în reglementarea raportului de proprietate. Ca
urmare în 1746 în Țara Românească și în 1749 în Moldova șerbia este
desființată. Foștii șerbi au devenit clăcași, liberi din punct de vedere juridic, dar
lipsiți de pământ. Sub influența mișcării iluministe a secolului XVIII acesta
aplică un consitent program de reforme de natură să contribuie la modernizarea
Moldovei și a Țării Românești, între care amintim eliberarea țăranilor,
desființarea impozitelor directe sau reforma administrației. În urma războiului
ruso-turco-austriac din 1736-1739 obține revenirea la Țara Românească a
Olteniei prin tratatul de pace de la Belgrad-1739.
În Transilvania cea care deschide seria reformelor este împărăteasa Maria
Tereza- 1740-1780, care au efect și asupra Transilvaniei. Această politică de
reforme este continuată și de fiul ei, Iosif II- 1780-1790, care în august 1785 la
puțin timp după răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan a dat o patentă imperială
prin care a desființat în mod oficial iobăgia(stăpânul nu dispune de dreptul de
viață și de moarte asupra iobagului, însă acesta depindea atât el cât și bunurile
sale de senior) din Transilvania însă reforma a îmbunătățit parțial condiția
țărănimii.
Primul cod de legi este tipărit în 1780 intitulat ”Pravilniceasca Condică” din
inițiativa lui Alexandru Ipsilanti- domn al Țării Românești între 1741-1782 și al
Moldovei între 1786-1788, acesta preocupându-se și de dezvoltarea
învățământului, reorganizând Academia Românească de la Sfântul Sava. În
1818 este elaborată ”Legiuirea lui Caragea” din ordinul domnitorului fanariot
Ioan Ghe. Caragea, iar în Moldova este elaborat ”Codul Callimachi” în 1817
redactat din ordinul domnitorului fanariot Scarlat Callimachi.
Reforme religioase și politice.
În Transilvania, Maria Tereza restaurează ortodoxismul datorită rațiunilor de
stat. Prin edictul din 1759 pentru a salva unirea religioasă. În 1777 este emisă
reforma educativă care a dus la creșterea rețelei școlare rurale, la instrucirea
preoțimii și la apariția unei elite intelectuale instruită în universitățile de la
Roma sau Viena care au promovat idei în sprijinul emancipării naționale. În
1781 este elaborat de Iosif II, edictul de toleranță care asigura liberul exercițiului
religios, fără să prejudicieze întâietatea catolicismului.
Statutul politico-judiciar al Țărilor Române a fost influențat de rivalitatea
marilor puteri- Austria, Rusia, Imperiul Otoman, iar spațiul românesc este
teatrul multor operațiuni militare cu consecințe economice, sociale, politice și
teritoriale precum:
 1699 Transilvania este luată de Austria
 1718 Banat și Oltenia sunt preluate de Austria prin pacea de la
Passarowitz
 1775 Bucovina preluată de Austria
 1812 Basarabia preluată de Rusia
 1739 prin pacea de la Belgrad, Țara Românescă condusă de domnitorul
Constantin Mavrocordat reprimește Oltenia.
Pentru prima dată ideea de sta tampon sub protecția Rusiei, Austriei este
exprimată de divanul muntean în 1772, însă Moldova și Țara Românească au
rămas în continuare vasale otomanilor. Ideea de unitate statală s-a afirmat treptat
cunoscând influența iluminismului european, dar conștienți de dificultatea
menținerii unei identități politice proprii într-o zonă disputată de marile puteri
vecine, boierii au încercat să internaționalizeze problema Principatelor
transformându-le în state neutre- tampon, menite a preveni ciocnirea intereselor
dintre Rusia, Austria, Prusia. Meritul elaborării unui proiect politic care avea ca
obiectiv apărarea existenței politice a Țărilor Române aparține boierimii mici și
mijlocii, datorită conflictului dintre domnia fanariotă și boierimea pământeană
care a dominat întreaga politică internă între 1711 și 1821, care nu trebuie
înțeleasă în sens etnic, ci strict politic. Programul politic a avut la bază
totalitatea memoriilor și proiectelor de reformă redactate de Mihai Cantacuzino,
Enăchiță Văcărescu și Dimitrie Strudza în perioada războaielor ruso-austro-turce
1711-1812. Ideea de bază a fost revendicarea unui nou statut juridc pe baza
dreptului istoric ”românii dintr-un început au fost un norod slobod și nesupus”
dorind recâștigarea independenței prin înlăturarea regimului fanariot.
În 1772 Enăchiță Văcărescu a redactat un memoriu adresat marelui vizir prin
care cerea revenirea la domniile pământene, unirea Țării Românești cu Moldova
într-un stat sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei în timpul tratativelor de la
Focșani din 1772.
În tratativele de la Șiștov din 1791 boierii munteni au înaintat un memoriu
Rusiei și Austriei unde s-a cerut desființarea raialelor, domn pământean,
neutralitatea și independența sub protectoratul Austriei și Rusiei, desființarea
obligațiilor principatelor față de Poartă, cu excepția tributului, libertatea
comerțului.
În 1802 Naum Râmniceanu cerea unirea politică a Transilvaniei cu Principatele,
iar Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo-democraticească ce
propunea un proiect republican de nuanță aristocratic- republica condusă de
boierime potrivit principiului separării puterilor în trei divanuri și un prinț străin.
Aflați într-un con de umbră boierii români sunt în egală măsură preocupați de
necesitatea modernizării societății românești, atitudine manifestată prin
elaborarea unor proiecte de reformă adresate Rusiei, Franței, Austriei, dar și
puterii suzerane- Imperiului Otoman. În aceste proiecte politice boierii au
propus diferite forme de guvernământ pentru Principate. În 1769 Partida
Națională condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei propunea
instaurarea unei republici aristocratice condusă de 12 mari boieri. Marele vizir
Iordache Rosetti Rosnoveanul a scris în 1817-1818 nu mai puțin de 8 proiecte de
refomă, propunând instaurarea unui regim politic în care domnia sa e un simplu
organ de supraveghere și control, puterea trecând în mâna unei adunări obștești
și a unui divan controlat de boierime.
Momentele de vârf ale producției și răspândirii acestora se înregistrează în anii
1769-1774 și 1821-1831. Reformele preconizate vizau reorganizarea
administrativă și refacerea potențialului distrus al țării prin desființarea
venalității slujbelor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregătorilor și
sprijinirea dezvoltării meșteșugurilor și a manufacturilor, dezvoltarea
învățământului, apărarea proprietății, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii,
libertatea cuvântului, a tiparului, a dreptului de asociere și de deplasare în afara
granițelor. Forma de guvernământ a autorilor era regimul monarhic în varianta
românească, adică domnia. Ca tipuri de regim monarhic se propun absolutismul,
cu varianta despotismului luminat sau domnia mărginită, iar domnia
constituțională se bucură de o largă popularitate în cele 2 Principate. Chiar
domnitorii fanarioți au promovat numeroase măsuri inovatoare, multe dintre
reformele propuse de boierime au fost inițiate sau încercate de domnii fanarioți,
dar instabilitatea domniilor a făcut ca acestea să cadă repede din planurile lor.
În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creștină sud-est europeană intra
într-un proces de radicalizare politică. Societatea secretă denumită Eteria cu
centrul la Odessa, înființată de 3 boieri greci avea ca scop eliberarea grecilor cu
sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a creștinilor din Balcani.
Mișcarea era condusă de Alexandru Ipsilanti, care a stabilit legături și cu boieri
munteni, iar 3 mari boieri munteni se pregătesc să organizeze răscoala pentru
obținerea vechilor privilegii ale țării alegând ca și comandant militar pe Tudor
Vladimirescu, un mic boier cunoscut pentru legăturile cu Eteria. În ianuarie
1821 Tudor este investit pentru a conduce răscoala, acesta a semnat o convenție
militară cu eteriștii cu scopul îndepărtării dominației otomane.
Primul document al revoluției este Proclamația de la Padeș din 23 ianuarie
1821 adresată locuitorilor Țării Românești în care solicită o ridicare generală
împotriva nedreptății și asupririi, menite să atragă atenția asupra stărilor de
lucruri din Principate. Pridența trebuie să domine mișcarea răzvrătiților și este
trimis un arz Porții din care se desprinde o incriminare la adresa boierilor greci
și români. Tudor este susținut de boierimea românescă reunită în Comitetul de
Oblăduire așa cum rezultă din scrisorile din 3-4 februarie 1821, unde arată că
mișcarea lui nu este îndreptată contra boierilor, ci contra Porții și că are ajutorul
rușilor în lupta contra acestui imperiu. Cel mai important document este elaborat
în februarie 1821 și se intitulează ”Cererile norodului românesc” care
cuprinde principiile de bază ale unei noi organizări sociale precum:
 Suveranitatea poporului- singura în măsură să acorde puterea și să impună
legea
 Desființarea privilegiilor de clasă
 Obligația domnitorului numit de Poartă de a respecta voința tuturor celor
conduși
 Accesul la dregătorii să se facă pe merit
 Reformă extinsă la nivelul justiției, administrației, domeniului școlar și la
armată- prin organizarea unei armate permanente de 4000 de panduri și
200 de arnăuți cu leafă ținute pe seama mănăstirilor
 Stabilirea unui impozit fix plătit în 4 rate
 Poslușnicii și scutelnicii erau desființați
 Desființarea vămilor interne
 Limitarea numărului de boieri greci care erau însoțitori ai domnului la 4
În acest timp Alexandru Ipsilanti trecea Prutul și prin Proclamația de la Iași
din 28 februarie 1821 desconspira participarea Rusiei la această acțiune,
drept pentru care Țarul a retras finanțarea acestei organizații, iar acest lucru
 duce la modificarea înțelegerilor inițiale dintre Tudor Vladimiresc și Eteria.
Tudor se îndreptă spre capitala țării de unde la 16 martie 1821 adresează o
nouă Proclamație, din Bolintin pentru a anunța pe locuitorii țării intențiile
sale. De la Cotroceni este dată cea de-a doua Proclamație din 23 martie 1821
cerând unirea și lupta împotriva dușmanilor comuni.
La 30 martie 1821 are loc întâlnirea cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei
unde se observă lipsa concordanței dintre cele două mișcări, iar Tudor arată că
fără participarea Rusiei nu ridică steagul luptei contra Porții. Teritoriul Țării
Românești este împărțit între cei 2 astfel județele din nord trec sub autoritatea lui
Ipsilanti, iar Oltenia și județele de câmpie sub cea a lui Tudor.
La începutul lunii mai 1821 are loc intervenția militară a imperiului, însă în data
de 21 mai 1821 mai mulți eteriști conduși de Iordache Olimpiotul au pătruns în
tabăra lui Tudor, a fost scos din tabără și a pornit spre Pitești și apoi spre
Târgoviște.Tudor este ucis în noaptea dintre 26-27 mai 1821 aruncat într-o
fântână, iar rămasă fără conducător armata sa s-a dezmembrat după lupta de la
Drăgășani, iar ultima rezistență este consemnată la mănăstirea Secu. Problema
românească adevenit subiect de discuții între Marile Puteri iar în toamna anului
1822 sunt aleși primii domni pământeni și anume Ioniță Sandu Sturdza în
Moldova și Grigorie Dimitre Ghica în Țara Românească.
În 1822 comisul Ionică Tăutu, consilier al domnitorului Moldovei, Ioniță Sandu
Sturdza a elaborat Constituția Cărvunarilor care este înaintată domnitorului și
în care se solicita:
 Garantarea libertății personale
 Egalitatea în fața legii
 Respectul pentru proprietate
 Libertatea comerțului
 Libertatea presei
 Modernizarea structurilor politice, administrative, juridice și sociale
 Formarea unei adunărti reprezentative denumită ”Sfatul Obștesc”
 Conducerea statului trebuia să revină unui domnitor cu puteri limitate ales
dintre pământeni de o adunare obșteascp alcătuită din mari boieri
 Domnitorul era ajutat de un sfat obștesc alcătuit din boieri cu atribuții mai
mari decât ale domnitorului.
Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim
politic, structura organizării instituțiilor nu s-a modificat până la modificarea
Regulamentelor Organice 1831-1832.
Mișcările politice din rândul boierimii libere, a intelectualilor și a orășenilor sunt
des regăsite precum reformele propuse de Eufrosin Poteca prin care se urmărea
instituirea impozitului pe venit, libertatea tiparului și a ocupării funcțiilor
administrative. Dinicu Golescu în lucrarea ”Însemnare a călătoriei mele” din
1826 susținea unirea tuturor provinciilor românești sub forma Daciei Mari.
Nevoia de organizare internă a Principatelor este cunoscută și prin tratatul de la
Adrianopol din 1829 care instituie protectoratul rusesc asupra acestora și
prevedea reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări,
viitoarele Regulamente Organice.
În Țara Românească, boierimea liberală se grupase în ”partida națională”
condusă de Ion Câmpineanu, care elaborează în 1838 două documente:
 ”Actul de unire și independență”
 ”Osăbitul act de numire a suveranilor românilor”
Proiectul politic propus cerea înlăturarea suzeranității otomane și a
protectoratului rusesc impus în 1829, unirea Principatelor într-un regat al Daciei,
alegerea unui domn ereditar.
Se constituie și societăți secrete care au susținut unirea Principatelor, precum
Frăția din 1843 care a susținut multe idei liberale ce au fost răspândite prin
publicații precum ”Propășirea”, ”Arhiva istorică”, ”Magazin istoric pentru
Dacia”, ”Dacia literară”.
În Transilvania au luat naștere proiecte cu caracter național, unde lupta pentru
drepturile românilor se acutizeazaă în secolul XVIII. Inochentie Micu este
primul care elaborează un program complex de emancipare politică și socială a
națiunii române aducând ca argumente romanitatea neamului, vechimea și
continuitatea românilor. El inițiază programul politic intitulat ”Supplex
Libellus” din 1744 în care solicită:
 Includerea românilor între stările privilegiate
 Prezenta românilor în aparatul de conduce a Transilvaniei
 Anularea denumirii de ”tolerați”
 Posibilitatea fiilor de iobagi de a urma școli și profesii
 Acordarea de pământ către țăranii iobagi și dreptul lor de a se muta de pe
o moșie pe alta
 Funcții civile și militare pentru români
 Respectarea drepturilor micii nobilimi române
 Drepturi egale pentru români și preoții lor cu celelalte națiuni.
Acest document este trimis împărătesei Maria Tereza, insă Inochentie Micu este
trimis în exil la Roma unde moare în 1768.
La sfârșitul secolului XVIII, elita românească din Transilvania era reprezentată
de personalități precum Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan
Piuariu Molnar, Iosif Mihesi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para care ua elaborat
”Supplex Libellus Valachorum” în 1791 care au solicitat:
 Renunțarea la categoria de ”tolerați” pentru români
 Reașezarea națiunii române în uzul tuturor drepturilor civile și
recunoașterea dreptului de cetățenie
 Egalitatea națiunii române cu celelelte națiuni
 Reprezentarea proporțională în dieta Transilvaniei și în funcții
 Clerul, nobilimea și plebea să fie tratate la fel ca și în cazul celorlalte
națiuni
 Documentul este înaintat împăratului Leopold II, acesta îl trimite Dietei de
la Cluj care îl respinge pe motiv că ar strica ordinea deja existentă în
Transilvania.
În spațiile extracarpatice se desfășoară războiul ruso-otoman din 1828-1829
încheiat cu victoria rusească prin care se inaugura protectoratul rusesc și se
pregăteau Regulamentele Organice. La elaborarea lor au participat sinteza
consulilor imperiali de la Iași și București, propunerile și memoriile boierești și
desigur instrucțiunile speciale ale curții rusești toate puse la dispoziția celor
două comisii speciale de redactare sub președinția consulului general rus
Minciaki. Acestea au intrat în vigoare în decembrie 1831 în Țara Românească și
în 1832 ianuarie în Moldova. Conținutul acestora cuprindea reguli pentru
organizarea puterilor statului, norma de drept administrativ și financiar,
dispoziții de drept civil, pentru a pune capăt abuzurilor din toate domeniile.
Regulamentele Organice aveau la bază:
 Separarea puterilor în stat

Aceastea pot fi considerate actul de naștere al parlamentarismului fiind primele

legiuiri care instituiau adunări formate pe baza sufragiului- vot, care prin
participarea la activitatea legislativă limitau puterea șefului statului.
Puterea legislativă aparținea unei Adunări Obștești care era alcătuit din boieri
favorabili domniei, dar care nu puteau limita excesele acestuia. Adunarea avea
dreptul de a elabora legile , de a prezenta domnului rapoarte despre starea țării.
Sistemul judecătoresc s-a reorganizat: tribunalele județene și instanțele de apel
au fost pentru prima oară constituite și sunt înființate corpurile de avocați și a
procurorilor. Înaltul divan domnesc, instanța superioară, conferă autoritate
lucrului judecat ceea ce împiedică reluarea proceselor.
În domeniul administrației s-au creat departamentele, este modernizat sistemul
fiscal prin impunerea unei dări unice pe cap de familie, categoriile poslușnicilor
și scutelnicilor sunt desființate, este instituit bugetul și lichidate vămile interne.
Boierii și clerul continuau să fie exceptați de la impozite. Armata este
reinstituită, școlile organizate pe o bază națională, arhivele și-au câștigat dreptul
la existență.
Domnul era ales pe viață și este organul central al întregii structuri, are drept de
inițiativă legislativă, numește miniștri, poate refuza publicarea legilor votate în
adunare fără a fi obligat să prezinte motivații, are dreptul de va dizolva
adunările. Adunările obștești dezbăteau și adoptau proiectele de lege trimise de
domn, dar legile intrau în vigoare numai după sancționarea lor de către domn.
Sfatul domnesc este înlocuit cu Sfatul Administrativ, alcătuit din miniștri, șefi ai
departamentelor noi înființate.
În aprilie 1834 au fost numiți primii domni regulamentari și anume Alexandru
Ghica-1834-1842 în Țara Românească și Mihail Sturdza 1834-1849 în Moldova.
De numele lui ALEXANDRU Ghica se leagă o activitate remarcabilă în
domeniul judiciar-lichidarea proceselor restante, revizuirea condicii civile și
adoptarea celei comerciale de inspirație franceză. Este acuzat de proastă
gestiune și lipsă de autoritate fiind destituit și înlocuit cu Gheorghe Bibescu
1842-1848 singurul ales conform Regulamentului Organic. Ghe. Bibescu a luat
decizii importante în plan financiar, judecătoresc, s-a preocupat de dezvoltarea
învățământului și a efectuat un control eficace în problema veniturilor
ecleziastice. În 1844 Bibescu suspendă activitatea Adunării, inaugurând o
guvernare prin decrete domnești.
Domnitorul M.Strudza a fost condamnat pentru modul în care a înțeles să0și
sporească averea, pentru încurajarea corupției și pentru atitudinea dură contra
celor care i se opuneau.
În contextul abdicării lui A.Ghica s-a solicitat unirea Principatelor Române prin
impunerea pe tron a lui M.Sturdza în ambele țări, dar au fost elaborate și
documentul din 1838 ”Actul de unire și independență” de către partida
națională, dar misiunile diplomatice pe lângă Marile Puteri nu au avut puterea
necesare în realizarea acestui obiectiv.
N. Bălcescu scria la Paris în 1840 că ”viitoarea revoluție va fi o revoluție
națională”, iar activitatea emigrației românești își concentra eforturile pentru
impunerea cauzei românești în atenția opiniei publice europene. Anul 1848 s-a
remarcat pe plan european atât prin grăbirea procesului de formare a principiului
suveranității naționale în fața legitimității monarhiilor, cât și prin schimbarea
raportului de forțe pe continent. Revoluțiile de la 1848 merg pe linia celei de la
1789-franceză, eveniment ce încercase să impună principii de organizare a
statului modern. Revoluțiile reprezintă reacția popoarelor europene împotriva
sistemului stabilit de monarhiile absolutiste în urma Congresului de la Viena din
1815.
În Moldova și în Țara Românească revoluția de la 1848 a fost în primul rând
opera intelectualilor liberali pașoptiști, care erau un grup omogen, apațineau în
special boierimii mijlocii, care beneficiaseră de posibilitatea de a studia în
străinătate în marile capitale europene. Pentru ei anul 1848 a marcat triumful
ideii de națiune și și-au justificat cererile de independența și de autonomie
politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare ai unei comunități
etnice. O altă caracteristică a intelectualității românești de la 1848 este
adeziunea totală la ideea de modernitate a națiunii și atașamentul neconsiționat
față de țelurile naționale-independența sau autonomie politică. Ca în orice
revoluție distingem cele două planuri: cel țărănesc- tradițional și cel burghez-
liberal, al elitei intelectuale și a burgheziei.
Evenimentele revoluționare au izbucnit în Moldova în martie 1848, mișcarea de
la Iași a fost una legalistă utilizând practica înaintării sau publicării de memorii
și programe. La 27 martie 1848 ”Petițiunea Proclamațiune” relatată de Vasile
Alecsandri, care cuprindea 35 de puncte și cerea domnitorului M.Sturdza
adoptarea unor măsuri în general moderate: stăvilirea corupției, desființarea
cenzurii, siguranța persoanei, responsabilitatea miniștrilor, funcții acordate după
merit, reforma școlilor, desființarea pedepselor corporale, ”grabnica
îmbunătățire a stării locuitorilor săteni”, alegere pentru adunare fără amestecul
cârmuirii, înființarea unei gărzi cetățenești de teama unei intervenții militare din
partea Rusiei. Petițiunea cerea ”sfânta păzire a Regulamentului Organic” pentru
a preveni intervenția Rusiei. Dispus inițial să accepte în mare parte cererile
petiționarilor, domnitorul răspunde ulterior dur presiunii revoluționarilor care îl
somau să accepte integral documentul. Cei mai mulți revoluționari au fost
arestați, trimiși în exil de unde au continuat calea legalistă a memoriilor și
proiectelor de reformă precum A.I.Cuza , Grigore Cuza.
În Țara Românească s-a format un comitet revoluționar însărcinat cu
organizarea unei revolte armate, compus din Ștefan Golescu, Ion Heliade
Rădulescu, Christian Tell,Ion și Dimitrie Brătianu, N. Bălcescu, C.A.Rosetti.
Documentul elaborat s-a intitulat ”Proclamația de la Islaz” din 9 iunie 1848,
care a avut rol de constituție în timpul guvernului revoluționar(iunie-septembrie
1848). Proclamația de la Izlaz cuprinde o serie de prevederi referitoare la
drepturile omului și cetățeanului și la organizarea mecanismului de stat ale cărui
organ central erau domnul și adunarea generală. Prevederile documentului sunt:
 Principiul suveranității naționale- exercitat prin reprezentarea tuturor
stărilor sociale în cadrul Adunării Generale unicamerale la care se
raportau și responsabilitățile domnului
 Respectarea independenței administrative și legislative a Țării Românești-
autonomia
 Egalitatea drepturilor politice
 Domn responsabil ales pe 5 ani din toate stările societății
 Contribuție generală-impozit în funcție de avere
 Libertatea absolută a tiparului
 Desființarea rangurilor
 Instrucție egală
 Emanciparea și împroprietărirea țăranilor prin despăgubire
 Dezrobirea țiganilor
Mișcarea revoluționară continuă la București unde la data de 11 iunie 1848 este
adoptat documentul de la Izlaz și se impune un guvern provizoriu alcătuit din
Ion Heliade Rădulescu, N. Bălcescu, C.A. Rosetti- 14-26 iunie 1848, format în
urma abdicării domnitorului Ghe. Bibescu-13 iunie 1848.
C.A.Rosetti publica în gazeta ”Pruncul român” din 11 iunie 1848 articolul
”Către frații noștrii din Moldova” în care făcea apel la unire. În Țara Românescă
se constituie o Comisie a Proprietății care avea în vedere reglementarea
raportului dintre proprietari și țărani, ce își începe activitatea, dar care este
împiedicată de gruparea conservatoare.
Cooperarea dintre Rusia și Imperiul Otoman duce la înlocuirea guvernului
provizoriu cu o locotenență domnească formată din Ion Heliade Rădulescu, N.
Bălcescu, C.Tell, care nu este în continuare pe placul Rusiei. La solicitarea
acestui stat, Imperiul Otoman trimite un nou corp militar condus de Fuad Pașa
care are misiunea de a repune în vigoare Regulamentele Organice. Acesta
susține o ultimă bătălie cu o trupă de pompieri pe Dealul Spirii în data de 13
septembrie 1848, pătrunde în București punând capăt revoluției române și
reimpune Regulamentele Organice.
În Transilvania acțiunile românilor sunt îndreptate contra unirii Transilvaniei cu
Ungaria, pentru că la data de 18|30 mai 1848 Dieta de la Cluj a votat anexarea
Transilvaniei la Ungaria. Între 3-5 mai 1848 are loc o mare adunare la Blaj care
duce la adoptarea programului revoluționar ”Petiția Națională”, elaborat și citit
de Simion Bărnuțiu în care se solicita:
 Independența națiunii române
 Desființarea cenzurii
 Libertatea tiparului
 Asigurarea libertății personale
 Școli românești
 Biserica româneascî să fie egală în drepturi cu celelalte biserici din
Transilvania
 Desființarea iobăgiei fără despăgubire.
 Idealul național era exprimat prin lozinca ”Noi vrem să ne unim cu țara!”
În septembrie 1848 are loc o nouă adunare la Blaj care a reprezentat începutul
insurecției, abandonarea legalității, înarmarea populației și organizarea
Transilvaniei pe baza principiului de naționalitate. Au început formarea gărzilor
militare românești sub conducerea lui Avram Iancu și Axente Sever în zona
Munților Apuseni. În Transilvania se desfășurau două acțiuni revoluționare și
anume cea românescă, dar și cea maghiară condusă de Lajos Kossuth.
N.Bălcescu a încercat să negocieze împăcarea dintre cele două revoluții care se
realizează prin ”Proiectul de pacificare” din iulie 1849 de la Seghedin, care vine
mult prea târziu dearece în august 1849 forțele austrice și rusești au reușit să
înfrângă armata maghiară la Șiria-Arad, punând capăt astfel revoluției din
Transilvania.
Revoluționarii moldoveni au elaborat și alte programe politice precum:
 ”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” din 12 mai 1848 de la
Brașov, redactat de către Costache Negri și Vasile Alecsandri în care se
cerea unirea Moldovei și a Valahiei într-un stat neatârnat-independent,
întemeierea instituțiilor pe principii de egalitate, libertate, fraternitate,
desființarea boierescului(zilele de muncă pe moșia boierului) și a altor
dări, împroprietărirea țăranilor fără despăgubire, egalitatea îndrepturi
civile și politice, desființarea tuturor privilegiilor.
 ”Dorințele Partidei Naționale din Moldova” elaborat în august 1848 la
Cernăuți de către M. Kogălniceanu, în care se cerea unirea Moldovei cu
Muntenia considerată ”cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiu
național”, desființarea privilegiilor, egalitatea în fața legii, instrucție egală
 și gratuită, libertatea întrunirilor, desființarea rangurilor, contribuție
generală.
În Bucovina, la Cernăuți, în urma unei adunări a fost adoptat programul
revoluționar ”Petiția Țării” la 20 mai 1848, redactat de Eudoxiu Hurmuzachi
în care se cerea:
 Autonomia provinciei
 Biserici ortodoxe
 O Dietă care să cuprindă reprezentanții tuturor stărilor și o conducere
proprie în administrație
 Libertatea personală
 Desființarea clăcii
În Banat, la Lugoj, are loc o adunare în 15 iunie 1848 având ca lider pe
Eftimie Murgu, a fost adoptat documentul ”Petiția neamului românesc din
Ungaria și Banat” unde se cerea:
 Respectarea națiunii române
 Autonomia provinciei
 Oficializarea limbii române
 Autonomia bisericii ortodoxe
 Emanciparea țăranilor prin despăgubire.

Unirea Principatelor Române.

În 1849 după intervenția militară otomană care pune capăt evenimentelor
revoluționare din Țara Românească, Rusia și Imperiul Otoman au semnat
Convenția de la Balta Liman din primăvara anului 1849 prin care regimul
politic este cel stabilit conform Regulamentelor Organice, dar cu unele
modificări precum:
 Sporirea autorității domnului, care nu mai era ales, ci numit de țar și de
sultan
 Durata domniei era fixată la 7 ani
 Adunările erau dizolvate și înlocuite cu divanuri, alcătuite exclusiv din
marii boieri numiți de domn
 Staționarea în Principate a unei armate de 25.000-30.000 de soldați pentru
fiecare dintre cele două puteri până la restabilirea ordinii
Conform Convenției de la Balta Liman au fost numiți ca domnitori:
 Grigore Alexandru Ghica- în Moldova între 1849-1856
 Barbu Știrbei în Țara Românească între 1849-1856
Ambii au fost adepții reformismului de tip iluminist, au modernizat societatea și
statul, în Moldova domnitorul a permis reîntoarcerea revoluționarilor și
organizarea mișcării unioniste, spre deosebire de domnitorul muntean care a
evitat orice mișcare de agitație politică. În afara granițelor românii și-au susținut
cauza după 1848 mai ales cu sprijinul revoluționarilor europeni precum
Giuseppe Mazzini- Italia, Ledru Rollin- Franța, alături de care revoluționarii
români credeau în victoria revoluției generale. Din momentul venirii la putere a
lui Napoleon III- 1848-1852 are rol de președinte, iar între 1852-1870 devine
împărat al Franței. Memoriile românești au fost adresate Parisului și Londrei și
numeroase articole favorabile unirii au fost publicate în presa franceză, engleză
și italiană. Relațiile dintre Rusia și Imperiul Otoman se deteriorează și se
ajunge la războiul Crimeei 1853-1856 cu consecințe grave și asupra teritoriului
românesc. Imperiul Otoman a fost susținut de Franța, Anglia și Sardinia, iar
Rusia a fost înfrântă și astfel se constituie Congresul de pace de la Paris, unde
Sardinia a adus în discuție problema națională, iar Marile Puteri au adus în
discuție problema unirii și statutul juridic internațional al Principatelor.
Congresul de pace de la Paris are loc 18\30 martie 1856 unde cele 7 Mari
Puteri- Franța, Anglia, Austria, Prusia, Imperiul Otoman, Rusia, Sardinia
au discutat despre Principatele Române și au fost luate următoarele decizii:
 Se menține suzeranitatea otomană
 Se înlocuiește protectoratul rusesc cu garanția colectivă a celor 7 Mari
Puteri
 Autonomia Principatelor
 Retrocedarea către Moldova a sudului Basarabiei cu județele Cahul,
Ismail, Bolgrad care au fost deținute de Rusia.
 S-a discutat și problema unirii Principatelor, idee susținută deschis de
reprezentantul Franței- contele Walewski, dar pozițiile adverse ale
turcilor, și habsburgilor, precum și neutralitatea Angliei au făcut să se
ajungă la soluția consultării poporului în privința unirii prin intermediul
adunărilor ad-hoc pentru fiecare provincie în parte unde să fie
reprezentată întreaga societate.
 Articolul XXIV al tratatului menționa alcătuirea divanurilor ad-hoc
Din acest moment centrul de greutate se mută în interiorul țărilor, iar
resposabilitatea este pe umerii unioniștilor reuniți în ”partida națională”. Poarta
se obliga pentru organizarea adunărilor ad-hoc unde românii să se pronunțe în
privința unirii neavând puterea de a interveni militar decât în cazul unui acord
general al Marilor Puteri. La expirarea domniei lui Grigore Alexandru Ghica în
Moldova și a lui Barbu Știrbey din Țara Românească, Imperiul Otoman a
desemnat drept caimacani (locțiitori de domni) pe Teodor Balș și mai apoi pe
N.Vogoride în Moldova și pe Alexandru Ghica în Țara Românească. Alegerile
pentru adunarea ad-hoc din Moldova au fost falsificate cu autorizația
caimacanului N.Vogoride, dar și cu sprijinul consulului Austriei la Iași, în acest
context își prezintă demisia și pârcălabul de Galați- A.I .Cuza, ceea ce duce la
un act cu mare răsunet internațional, iar marile puteri favorabile unirii au rupt
relațiile diplomatice cu Poarta.
În august 1857 împăratul Napoleon III și regina Victoria a Angliei s-au întâlnit
la Osborne unde s-a ajuns la un compromis politic: Anglia consimțea la anularea
alegerilor falsificate, iar Franța renunța să sprijine unirea deplină a Principatelor
sub un principe străin și se declara pentru o simplă unire legislativă. Poarta este
obligată astfel să anuleze alegerile falsificate iar în septembrie 1857 se deschis
lucrările adunărilor unde pentru prima dată erau aleși deputați țărani care oricum
erau în minoritate față de boieri, dar astfel toate categoriile sociale erau
reprezentate astfel clerul, marii proprietari și orășenii votau direct, în timp ce
micii proprietari și țăranii în mod direct prin delegați. La 7\19 octombrie 1857
adunarea ad-hoc a Moldovei a votat cu 81 de voturi din 83 o declarație care
cuprindea dorințele generale și naționale precum unirea Principatelor Române
într-un stat denumit România, neutralitatea și un prinț străin care să își crească
moștenitorii în țară, puterea legiuitoare să fie încredințată unei adunări obștești,
în care să fie reprezentate toate puterile nației . Adunarea ad-hoc a Țării
Românești a adoptat în unanimitate o propunere asemănătoare.
În decembrie 1857, cele două adunări au fost dizolvate, Poarta refuză să accepte
revendicările unirii pe care o considere contra clauzelor Tratatului de la Paris, în
timp ce Comisia de Anchetă a prezentat raportul Marilor Puteri asupra dorințelor
exprimate în adunările ad-hoc.
Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinței de la Paris în 1858 și au semnat
în 7\19 august 1858, Convenția de la Paris cu scopul de a oferi Principatelor o
organizare definitivă. Convenția de la Paris a stabilit următoarele:
 Acceptă doar o unire formală sub forma unei confederații numite
”Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”
 Principalele instituții- domnia, adunările legislative, guvernul rămâneau
separate
 Două instituții comune la Focșani: Comisia Centrală- care trebuia să
elaboreze legi pentru ambele Principate și Înalta Curte de Justiție și
Casație.
 Menționa suzeranitatea Imperiului Otoman
 Garanția colectivă a Marilor Puteri
 Garanta libertatea individuală, proprietatea și egalitatea politică pentru toți
cetățenii de orice rit creștin
 Privilegiile boierești erau desființate
 Accesul liber la funcțiile publice
 Reglemantarea relațiilor dintre țărani și proprietari.
Convenția de la Paris a avut rol de constituție pentru Principate și prevedea ca
fiecare Principat să aibă fiecare câte un domnitor ales pe viață de adunarea
electivă, domnii reprezentau puterea executivă și nici un act al lor nu avea
valoare dacă nu era contrasemnat de un ministru de resort. Puterea legislativă se
exercita colectiv de către domn, Adunarea și Comisia Centrală de la Focșani.
Adunările funcționau ca un parlament unicameral, care dezbăteau și adoptau
legile fără a avea inițiativă legislativă și alegeau domnitorul. Guvernul era
alcătuit din miniștri, numiți de domnitor, responsabili față de aceștia și de
adunările elective. Convenția era completată de un act electoral care stabilea
sistemul alegerilor pentru cele două adunări. Alegătorii se împărțeau în funcție
de venit (vot censitar în alegerile directe și indirecte), care votau prin
intermediul unor delegații.
Marile Puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii prtovizorii
formată din 3 caimacani, până la alegerea domnitorului. Comisiile aveau ca
principală sarcină supravegherea alegerilor noilor adunări elective. În adunarea
electivă a Moldovei, partida națională nu a prezentat de la început un candidat,
dar conservatorii îl susțineau pe Mihail Sturdza (fostul domnitor regulamentar)
și fiul acestuia Grigore Sturdza. Unioniștii moldoveni au susținut cu ușurință
candidatura la domnie a colonelului A.I. Cuza la data de 3\15 ianuarie 1859,
care este ales cu unanimitate de voturi (48 de deputați) la data de 5\17 ianuarie
1859.
În Țara Românească adunarea era dominată de conservatori, care dețineau 46 de
mandate din cele 72 și neavând un candidat propriu au aderat la ideea
candidatului partidei naționale. O vie agitație în rândul populației capitalei în jur
de 30 de mii de oameni solicitau alegerea aceluiași candidat. Această idee se
naște datorită delegației moldovene care mergea spre Constantinopol pentru a
prezenta marilor puteri alegerea făcută de Iași.Într-o ședință secretă deputatul
Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie\5 februarie 1859 alegerea lui A.I. Cuza
acceptată în unanimitate. Astfel românii au realizat de fapt Unirea, punând
bazele statului național modern românesc, iar marile puteri au fost puse în fața
faptului împlinit și dorit de români.
Domnia lui A. I. Cuza 1859-1866
Dubla alegere este urmată de procesul unificării instituționale a mecanismelor
administrative și economice, precum și recunoașterea noii realități politice în
plan internațional care este parcursă până la 24 ianuarie 1862, când Principatele
adoptă oficial numele de România, iar Marile Puteri au recunoscut noua entitate
politică, chiar dacă numai pe durata domnie a lui Cuza. Domnia sa poate fi
împărțită în trei etape:
 Perioada consolidării unirii 1859-1861 caracterizată prin eforturi
diplomatice pentru recunoașterea internațională a unirii și prin eforturi
interne în vederea unificării legislative și a celei administrative
 Perioada reformelor realizate pe cale constituțională 1862-1864
 Regimul guvernării autoritare 1864-1866
La începutul epocii moderne elita românească a conceput proiectul unui stat
național independent, întemeiat pe ideologia ”daco românismului” care să-i
includă pe toți românii, dar a fost silită, curând, să accepte că înfăptuirea acestui
proiect depindea de conjunctura externă. Treptat s-a conturat ”politica pașilor
mărunți”, a fost înlocuită ideea sprijinului extern cu doctrina ”prin noi înșine” și
practica punerii marilor puteri în fața faptului împlinit, care după 1859
înfăptuirea unirii trebuia consolidată și erau necesare noile reforme care să
aducă societatea românească și statul la nivel cu adevărat european. Problema
dublei alegeri este dezbătută în cadrul Conferinței Puterilor Europene de la Paris
întrunite la 26 martie\ 7 aprilie 1859 unde cu excepția Austriei și a Imperiului
Otoman celelalte puteri au recunoscut actul de la 24 ianuarie 1859. Recunoșterea
oficială a unirii de către puterile garante s-a realizat în cadrul Conferinței de la
Constantinopol din 22 noiembrie\ 4 decembrie 1861, când sultanul a emis un
firman(document) cu obiecția că unirea era valabilă doar pe durata domniei lui
Cuza.
Pe plan intern Cuza a trecut la unificarea serviciilor publice din cele două țări:
 Unificarea serviciului de vamă
 Armata este reunită la Florești în data de 20 aprilie 1859 datorită
amenințărilor venite din partea turcilor de a trece Dunărea și de a desface
unirea, iar în cursul anului 1860 statele majore, instrucția, administrația și
intendența au fost așezate sub o singură autoritate a generalului Emilian
Florescu, care apoi a fost numit în funcția de ministru de război în ambele
țări, instituindu-se ministerul unit ”ministerul de război”
 Serviciul telegrafului muntean și moldovean a primit în persoana lui
Cezar Lebrecht ca inspector general
 Are loc unificarea cursului monetar
 Capitala țării este stabilită la București.
 Prezența militarilor otomani este interzisă
La Focșani își începea activitatea Comisia Centrală, care trebuia să elaboreze
legi pentru ambele principate, care în cei 3 ani de activitate 1859-1862 care a
luat doar hotărâri referitoare la Curtea de Casație și la domeniul financiar. În
octombrie 1860 este înființată Universitatea de la Iași, la început cu 3 facultăți:
drept, filozofie, teologie.
La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite
condus de conservatorul Barbu Catargiu care susținea reforma agrară prin care
se lăsau naetinse marile proprietăți funciare, pentru că se acordau câte 3 pogoane
pentru fiecare cap de familie din așa zisul pământ comunal constituit exclusiv
din vânzarea sau închirierea unor loturi pe moșiile statului sau ale instituțiilor
publice. Primul ministru este asasinat în condiții rămase suspecte și astăzi, iar
moartea sa a însemnat sfârșitul legii rurale dorite de majoritatea conservatoare
din Adunare, care deși adoptată la 26 iunie, nu a fost promulgată de domn, de
teama unei răscoale populare.
Noul guvern condus de doctorul N. Kretzulescu 1862-1863 a continuat opera
de unificare administrativă- cu serviciile sanitare din cele două țări, a fost
reorganizată școala de silvicultură și se instituie Direcția Generală a Arhivelor
Statului. Stema celor două principate s-au contopit, iar din 1863 la propunerea
lui M.Kogălniceanu a fost adoptat în actele interne numele de România, iar
Comisia Centrală de la Focșani își înceta activitatea.
La 17 octombrie 1863 își începea activitatea guvernul condus de M.
Kogălniceanu, care impune ca primă reformă la 25 decembrie 1863 legea
secularizării averilor mănăstirești care a întrunit unanimitatea adunărilor
legislative. În textul reformei erau vizate mai întâi averile așa ziselor mănăstiri
închinate Patriarhiei Orientului pentru a le asigura o mai bună gospodărire și un
prestigiu sporit. În Muntenia ele însumau 11,14% din suprafața, iar în Moldova
12,16% din suprafața, însumate erau un sfert din suprafața statului în 1863. La
sfârșitul lunii iulie 1863 se oferise o despăgubire călugărilor greci la care se
adaugă alta separat pentru construcția unei școli laice și a unui spital la
Constantinopol. De partea celor expropriați se afla Imperiul Otoman și Rusia,
protectoarea tuturor ortodocșilor, iar legea finală se referă toate averile
mănăstirești din România care sunt și rămân averi ale statului, veniturile lor
aparținând bugetului.
Proiectul legii rurale propus de Kogălniceanu a provocat o vie efervescență
începând cu 25 aprilie 1864 cand guvernul susținea desființarea clăcii,
împroprietărirea în funcție de numărul de vite sau de puterea economică a
țăranilor, în schimbul unei despăgubiri eșalonate pe 20 de ani cu dobândă de
5%, în timp ce conservatorii se pronunțau pentru împroprietărirea cu un lot, egal
cu 4 pogoane pentru toți cu o despăgubire ce urma afi plătită în 7 ani cu dobândă
de 8%. Datorită discuțiilor apărute între Kogălniceanu susținut de domn și
Adunare dând un vot de blam cabinetului primului-ministru care își prezintă
demisia lui Cuza. Domnitorul refuză demisia, dizolvă Adunarea printr-o lovitură
de sta dată la 2 mai 1864 și supune unui plebiscit un nou act cu valoare de
constituție denumit Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris și o nouă
lege electorală.
Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris se instaura un regim al domniei
autoritare a lui Cuza, sporind considerabil prerogativele domnitorului care are
dreptul de legiferare (inițiază legi), dreptul de a numi un sfert din membrii
Senatului denumit Corp Ponderator care este atunci înființat și pe președintele
Adunării, dreptul de veto asupra proiectelor de legi elaborate de Adunare.
Elaborarea legilor revenea Consiliului de Stat, nou înființat, iar Adunarea
devenea bicamerală prin apariția Senatului, cameră legislativă superioară,
formată prin membri de drept numiți de domn, care avea dreptul de a primi
petiții. Adunarea electivă se alegea în continuare prin vot cenzitar.
Legea electorală creștea numărul de alegători prin reducerea censului, alegătorii
erau de două tipuri: primari care votau prin delegație și direcți care erau
departajați de posibilitățile financiare, această reformă avantaja burghezia în
formare.
În iulie 1864 este înființată Universitatea de la București cu facultățile de drept,
științe și litere.
La 24 august 1864 în urma a două ședințe este adoptat proiectul legii rurale,
care este urmată de o proclamație către țară la două zile diferență. Reforma
rurală prevedea ca în Muntenia țăranii să primească pământ în funcție de puterea
lor economică exprimată în numărul de vite și se constituiau 3 categorii: cei cu
11 pogoane, 7 pogoane și 11 prăjini și cei cu 4 pogoane și 15 prăjini (1 pogon-
0,50 ha, o prăjină-208,82m), iar în Moldova se formează astfel 3 categorii: 5
fălci și 40 de prăjini, 4 fălci și 2 fălci și 40 de prăjini(o falcă-1,43 ha și o prăjină-
179,02 m). Pământul acordat țăranilor trebuia să depășească 2\3 din suprafața
moșiei expropriate, fără a socoti pădurile și nu putea fi înstrăinat timp de 30 de
ani. Se desființau pentru totdeauna claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de
meremet, carele de lemne și alte obligații datorate stăpânilor de moșii.
Răscumpărarea acestor îndatoriri se eșalonează pe 15 ani și se plătea diferențiat,
ducând la acordarea de pământ unui număr de 463.554 de familii țărănești.
În decembrie 1864 este adoptată și legea instrucțiunii publice, promulgată de
domnitor acordând o atenție deosebită învățământului primar care devenea
obligatoriu și gratuit de 4 ani. Până la sfârșitul anului 1864 erau adoptate și alte
legi precum:
 Legea introducerii sistemului de unități și măsuri metrice- în septembrie
 Înnfințată Școala de poduri și șosele
 Este înființată Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C) care avea rol
important în dezvoltarea economică a țării- 1 decembrie
 Codul Civil introducea căsătoria și divorțul civil, crea posibilitatea de
acordare a drepturilor civile pentru evreii țării, apăra proprietatea privată-
decembrie
În anul 1865 este adoptat Codul Penal însă domnia autoritarăa lui Cuza a făcut
ca opoziția internă la adresa sa să crească, iar marile puteri îl priveau cu
neîncredere. La începutul anului 1863 se formează ”monstruoasa coaliție”, o
alianță alcătuită din conservatori și liberalii radicali ce urmăreau înlăturarea lui
Cuza și impunerea unui principe străin. Conservatorii se temeau de politica de
reforme, în timp ce liberalii erau nemulțumiți că nu erau asociați la conducere de
către domnitor. Această grupare duce la înlăturarea de la domnia a lui Cuza în
data de 10-11 februarie 1866, domnitorul fiind silit să abdice, să părăsească
tronul și țara și se stabilește în Germania unde moare în 1873, trupul fiindu-i
înmormântat la Palatul de la Ruginoasa și mai apoi transferat la Biserica Trei
Ierarhi din Iași.

Drept de veto- dreptul conducătorului statului de a se opune intrării în vigoare e

unei legi votate de Parlament.

Alegători primari erau cei care plăteau un impozit de 48de lei în comunele
rurale,cei care plăteau un impozit de 80-100 de lei în comunele urbane și 50 de
alegători primari numeau un alegător direct.
Alegătorul direct era acela care avea un venit de 100 de galbeni venit justificat
prin plata impozitelor, preoții, profesorii de academie și de colegii, doctorii,
licențiații facultăților, avocați, ingineri, arhitecți cu diplome recunoscute,
funcționarii civili, militarii retrași din funcție cu o pensie de cel puțin 3000 de
lei. Alegătorii din ambele categorii trebuiau să aibă minim 25 de ani, puteau fi
aleși în Adunare doar cei peste 30 de ani cu un venit de 200 de galbeni.
Domnia lui Carol I 1866-1914
Dezideratele revoluției de la 1848 au devenit realitate intr-o perioadă în care în
plan intern tendințele conservatoare erau puternice, iar în plan extern Rusia și
Imperiul Otoman nu renunțaseră la ideea Principatelor ca teritorii asupra cărora
să aibă drepturi depline, dar domnia lui A. I. Cuza a dus la un ritm intens al
formării instituțiilor statelor moderne. Încă din programul din 1802 al Partidei
Naționale fusese formulată ideea aducerii la conducere a unui principe străin,
idee susținută și de contele Walewski în cadrul Congresului din 1856, reluată în
adunările ad-hoc din 1857 și acceptate de către Cuza, în legătură cu exprimarea
intenției sale de a renunțare tron. Prin acest lucru românii sperau să pună capăt
luptelor interne și să asigure un sprijin diplomatic care să fie stabil în plan
extern. Autorii loviturii de stat din februarie 1866 au oferit coroana României lui
Filip de Flandra (fratele regelui Belgiei), care a refuzat și apoi și-au îndreptat
atenția asupra lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, susținut de Napoleon III,
de regele Prusiei- Wilhelm I și de cancelarul Otto von Bismarck. Aducerea sa pe
tron a fost validată printr-un plebiscit, iar la 10\22 mai 1866, Carol a depus
jurământul ca domn constituțional în Parlamentul de la București, fiind
recunoscut ca domn cu numele de Carol I (1866-1914). Marile Puteri au fost
puse iarăși în fața faptului împlinit, recunoscându-l ca domn și în a doua
jumătate a anului 1866, dar și la începutul anului 1867.
Domnia lui Carol I a debutat prin adoptarea de către Parlament în iunie 1866 a
unei noi constituții care instituționaliza regimul parlamentar modern și care este
în vigoare până în 1923.Constituția a fost elaborată fără aprobarea Puterilor
Garante și a fost considerată ca un veritabil act de independență, pentru că nu se
menționează suzeranitatea otomană și garanția colectivă a Marilor Puteri.
Această lege limita puterea domnitorului la cea a unui monarh constituțional,
cerea condiții pentru alegerea unui guvern reprezentativ, afirma
responsabilitatea miniștrilor pentru acțiunile lor, consolida principiul separării
puterilor în stat. Domnul avea largi prerogative executive, legislative, iar
hotărârile judecătorești erau date în numele său, dar actele domnitorului trebuiau
semnate de miniștrii de resort.
Sistemul electoral prevăzut era unul cenzitar, iar corpul electoral era împărțit pe
colegii, în funcție de avere. Art.7 lăsa posibilitatea împământenirii doar
străinilor de rit creștin, iar art. 19 conferea proprietății private dreptul de a fi
sacră și inviolabilă. Această constituție este una dintre cele mai liberale din zona
central și est-europeană, deschizând calea pluralismului politic.
Se ajunge la procesul de constituire a partidelor politice:
 Partidul Liberal apărut în 1875 având doctrina politică ”prin noi înșine”
 Partidul Conservator apărut în 1880 având doctrina politică ”a pașilor
mărunți”
Cele două partide politice vor alterna la conducere prin principiul rotativei
guvernamentale introdus de Carol I în anul 1895, ducând la echilibrarea vieții
politice, iar domnitorul are rol cheie în această situație.
După revoluția de la 1848 se susținea proiecte federaliste precum:
 N. Bălcescu propunea prin 1850-1851 fondarea ”Statelor Unite ale
Dunării” ce trebuia să-i grupeze pe români, maghiari, iugoslavi
 Ion Heliade Rădulescu dorea ”Republica Universală a Europei”
 În 1863 Cuza a stabilit relații diplomatice cu Serbia, relație continuată și
de Carol I prin semnarea unui tratat în 1868. Cei doi monarhi au susținut
mișcarea revoluției bulgare, iar în 1866 și 1869 oamenii politici români se
consultau cu emisarii guvernului grec în vederea stabilirii unei acțiuni
comune antiotomane.
În contextul redeschiderii Crizei Orientale 1875-1876 prin lupta antiotomană
dusă de Bulgaria, Bosnia, Serbia, Herțegovina și Muntenegru susținute de
Rusia, autoritățile române au sperat să obțină independența prin demersuri pe
lângă Marile Puteri, care nu se împlinesc și atunci calea războiului rămâne
deschisă, mai ales că noua constituție otomană din 1876 preciza că România
rămânea provincia privilegiată a Imperiului Otoman. Victoria turcilor contra
popoarelor răsculate amenințau teritoriul românesc să devină un teatru de război
și atunci alianța cu Rusia deschidea drumul spre cucerirea independenței. În
octombrie 1866 o delegație condusă de Ion. C. Brătianu și M. Kogălniceanu s-a
întâlnit cu țarul Alexandru II și cancelarul Gorceacov la Livadia în Crimeea
pentru încheierea unui tratat, dar nu s-a semnat nici un document. În Convenția
de la Budapesta semnată la 3 ianuarie 1876 între Rusia și Austro-Ungaria
privind schimbările teritoriale pe care urmau să le aducă un eventual război
ruso-turc- Rusia anexa S. Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-
Ungaria prelua Bosnia și Herțegovina.
La 4 aprilie 1877 este semnată Convenția româno-rusă de la București cu
privire la trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc spre Peninsula Balcanică,
angajându-se să respecte integritatea teritorială a României, cheltuielile de
deplasare erau suportate de Rusia, Bucureștiul era ocolit, armata română este
mobilizată. La 6 aprilie 1877 România a declarat mobilizarea generală, armata
însuma 120.000 de oameni, din care 58.700 reprezentau armata de operațiuni.
La 12\24 aprilie 1877 Rusia declară război Turciei și în aceeași zi trupele ei
încep să treacă Prutul în Moldova. Încă din aprilie 1877 la Dunăre se instalează
starea de război prin bombardarea de către turci a locuințelor de pe malul
românesc și prin răspunsul dat de armata română. Parlamentul a rupt relațiile cu
Poarta și la 9 mai 1877 interpelat de N. Fleva- reprezentantul opoziției din
Adunarea Deputaților-, ministrul de externe M. Kogălniceanu declara ”Suntem
dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă…Suntem independenți, suntem
națiune de sine stătătoare”. După acest discurs, Camera a dat o moțiune prin care
declara independența absolută a României. Pe 10 mai independența a fost
proclamată și în Senat și moțiunea a fost prezentată domnitorului Carol I care a
dat o proclamației către țară, semnată de toți minisștrii. La 9\21 mai 1877, în
Parlamentul de la București a fost adoptată declarația de independență a
României. Trupele ruse sunt susținute de armata română în trecerea Dunării însă
curând ofensiva rusă a fost oprită în fața unui sistem de fortificații de la Plevna
și în pasul Sipka. Deși la începutul războiului Rusia a refuzat colaborarea cu
armata românească deoarece dorea să își facă obligații față de o țară de la care
urma să răpească sudul Basarabiei. După asalturi nereușite asupra Plevnei,
marele duce Nicolae, fratele țarului, care comanda armata rusă pe frontul de la
Plevnai-a cerut Principelui Carol I să i se alăture cu armata sa prin telegrama din
19\31 iulie 1877. Deși nu există o convenție militară între cele două țări, armata
română a trecut în Sudul Dunării, Carol primind comanda supremă a trupelor
aliate de la Plevna. Armata română a luat parte la atacul asupra Plevnei din 30
august 1877, în care după pierderi grele a fost cucerită reduta Grivița 1. După un
lung asediu Plevna a capitulat pe 28 noiembrie\ 10 decembrie 1877 în frunte
cu comandantul Osman Pașa. Armata română a cucerit de asemenea Rahova,
Smârdan și a înaintat în vestul Peninsulei Balcanice până către Vidin și
Belogradcik. În ianuarie 1878 otomanii au capitulat, războiul din Balcani a
evidențiat sacrificiul armatei române căzând la datorie peste 10.000 de oameni
între care mari eroi precum maiorul George Șonțu, căpitanul Valter
Mărăcineanu. Cucerită pe câmpul de luptă din Balcani, independența a fost
recunoscută prin tratatele de pace de la San Stefano- 19 februarie\3 martie
1878 și Berlin 1\13 iulie 1878. În ultima parte a războiului, Rusia a arătat o
atitudine neprietenoasă față de statul român, urmărindu-și intenția de a preluat
sudul Basarabiei. Deși a contribuit la înfrângerea Imperiului Otoman, România
nu a fost admisă la tratativele de pace de la San Stefano, însă jocul de interese al
Marilor Puteri au făcut ca acest tratat să fie înlocuit cu cel de la Berlin din iulie
1878.
Congresul de pace de la Berlin din iulie 1878 a recunoscut independența
României condiționată de 2 lucruri:
 Răscumpărarea de către guvernul român a acțiunilor societății
Stroussberg, care construise căile ferate și care nu erau profitabile
 Condiția modificării art. 7 din constituția din 1866 pentru a se putea
acorda cetățenie românească și celor de altă religie decât cea creștină,
lucru solicitat de comunitatea evreiască
Tot în cadrul acestui tratat se prevedea ca România să cedeze Rusiei Sudul
Basarabiei, primind în schimb de la același stat Dobrogea, Delta Dunării, Insula
Șerpilor. Cucerirea independenței deschidea noi perspective pentru dezvoltarea
și întregirea României, se stabilise și o lege de organizare a Dobrogei, în anul
1880, ca urmare statutul internațional al țării a fost proclamarea regatului în
1881, iar Carol I se intitulează Alteță Regală în 1878.
Recunoașterea independenței a fost urmată de impunerea măsurilor de
consolidare internă. În această direcție se îmscrie emiterea monedei naționale-
leul din 1867, înființarea Băncii Naționale în 1880, inaugurarea Academiei și a
Ateneului Român în 1881. Din inițiativa celor două partide care se succed la
guvernare sunt adoptate legi de maximă importanță privind responsabilitatea
ministerială, organizarea comunelor, organizarea învățământului, a armatei, a
clerului, s-a promovat protecționismul vamal, a fost construită o infrastructură
modernă- 3500 km de cale ferată, 26000 km de șosele, s-au adus modificări în
sistemul electoral, care rămâne cenzitar, în sensul creșterii numărului de
persoane cu drept de vot.
Sunt adoptate legi pentru agricultură:
 Înființarea creditului agricol- 1881
 Vânzarea proprietății statului către țărani 1889
 Legea învoielilor agricole- 1907
Pentru industrie sunt adoptate legi de încurajare a industriei și tarifele vamale
protecționiste.
În politica externă România a urmărit consolidarea independenței de stat și a
integrității teritoriale, dar teama de tendințele expansioniste ale Rusiei în Balcani
evidente după Congresul de pace de la Berlin, îl determină pe regele Carol I să
se orienteze către o aliantă secretă cu Tripla Alianță- Germania, Austro-
Ungaria, Italia, la care aderă în 1883.
Între 1912-1913 au loc războaiele balcanice prin care România a îndeplinit
rolul de factor de echilibru, apreciat de opinia publică internațională. Primul
război balcanic are loc în 1912 și se desfășoară între Bulgaria aliată cu Serbia,
Muntenegru și Grecia au luptat contra Imperiului Otoman pe care au reușit să-l
învingă și de la care au preluat teritorii, iar România a fost neutră. Al doilea
război balcanic are loc în 1913 când Bulgaria nemulțumită, dar și susținută de
Austro-Ungaria a declarat război fostelor aliate, Serbia și Grecia. România a
intrat în luptă din dorința de menținere a teritoriului intact și a înaintat cu trupele
în teritoriul bulgar, care capitulează. Pacea este încheiată în august 1913 la
București, România a preluat Cadrilaterul, adică Sudul Dobrogei cu județele
Durostor și Caliacra.
Cultura cunoaște mari progrese în toate domeniile: literatură, știință, mișcare
artistică. Se remarcă personalități importante ale vremii: M. Eminescu, I.
Creangă, I. L. Caragiale, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, N.
Grigorescu, dar sunt inițiate și multe publicații, periodice precum și societăți
culturale și asociații culturale.
Cucerirea independenței a reprezentat voința tuturor românilor, existând
voluntari și din Transilvania, iar presa de acolo în ciuda opoziției autorităților își
informa cititorii despre evenimentele din Balcani, iar comitetele de femei
pregăteau pachete pentru cei de pe front.Statul român a sprijinit aspirațiile
naționale ale teritoriilor aflate sub stăpânire străină, Basarabia, București,
Transilvania folosind arme politice și culturale. În 1890 s-a creat la București
”Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor” care desfășura activități
diverse: subvenționarea unor gazete și reviste, înființarea unor școli românești și
societăți culturale, sprijin bănesc pentru tipărirea de cărți. De asemenea edita
publicații în limba de circulație internațională prin care informa opinia publică
în legătură cu situația teritoriilor românești și argumenta necesitatea unirii
acestora cu România. Comunitățile românești din Balcani au fost susținute, un
rol important avându-l aniversările istorice, comemorările precum în 1901-300
de ani de la moartea lui Mihai Viteazul, în 1904-400 de ani de la moartea lui
Ștefan cel Mare.
Regele Carol I a intervenit pe lângă împăratul Austro-Ungariei, Franz Iosef
pentru grațierea membrilor mișcării memorandistice-1892-1894, grațiati în
1895. Ideea unității politice a Transilvaniei cu Vechiul Regat a apărut încă de la
începutul secolului XIX la munteanul de origine ardeleană Naum Râmniceanu-
1802, dar și la transilvăneanul I. Budai Deleanu în 1804. Aceste planuri au fost
reluate în 1838 de A. G. Goiescu-Albu și I. Câmpineanu, care au inclus în
programele lor politice unirea celor 3 principate. La 1848 mulți fruntași
revoluționari considerau că Imperiul Habsburgic se va prăbuși, făcând posibilă
constituirea statului național român în vatra Vechii Dacii. Chemarea ”no vrem să
ne unim cu țara” auzită pe Câmpia Libertății de la Blaj se înscria pe această
direcție. După revoluție, în 1852, Dimitrie Brătianu utiliza pentru prima dată
sintagma ”România Mare”. Unii oameni politici și cărturari- I.C. Brătianu, M.
Eminescu, A. D. Xenopol continuau să creadă în sfârșitul apropiat al Imperiului
Habsburgic, iar cu prilejul sărbătorilor de la Putna din 1871, tânărul A. D.
Xenopol aprecia că ”marea unire” era un fapt inevitabil.
Deși alianța cu Puterile Centrale a împiedicat exprimarea deschisă a ideilor
iredentiste (readucerea la patria mamă a teritoriilor aflate sub dominație străină.
Termenul apare în Italia pentru prima dată), în secret guvernul de la București
acorda sprijin ”naționaliștilor” ardeleni. Liga Culturală fondată în 1891
cuprindea mulți cărturari de peste munți care susțineau cauza națională, ca
expresie a caracterului său politic, în 1914 Liga și-a luat denumirea de ”Liga
pentru unitatea politică a tuturor românilor”. Orientarea politică a României
după 1900 indica îndepărtarea certă de Puterile Centrale, când statul român intra
în al doilea război balcanic-1913 împotriva Bulgariei, N. Iorga afirma că acolo
peste Dunăre începea ”războiul nostru pentru eliberarea Ardealului”.

Proiectul partidelor politice din spațiul românesc în epoca modernă

În Europa occidentală liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea
orașelor li a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv profesiunile libere, împotriva
privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și a industriei. În
acest context apare o nouă ideologie politică apărută în rândul intelectualității
denumită liberalism. În Principatele Române și Transilvania aflate într-un spațiu
de dominație externă a unor imperii absolutiste: Austria, Otoman, Rusia au fost
influențate de ideile liberalismului european. În Moldova și Țara Românească
împărțirea între liberali și conservatori se poate urmări încă de la începutul
secolului XIX, conturându-se în chip precis după 1821, când proiectele de
reformă s-au întruntat cu cele ale marii boierimi conservatoare. Deosebirile de
vederi dintre conservatori și liberali au continuat să se adâncească după 1848,
legate mai ales de problema reformelor interne și a soluționării chestiunii agrare.
După unirea administrativă a principatelor în 1862 a survenit scindarea forțelor
în rândul liberalilor.
Conservatorismul era moștenitorul tradițiilor și privilegiilor premergătoare
momentului 1848, conflictul ideologic și politic dintre marea și mica boierime a
devenit un element permanent al scenei politice românești, atât conservatorismul
cât și liberalismul secolului XIX trăgându-și originile din lupta de idei a acestei
perioade. Reprezentanții conservatorilor doreau menținerea structurilor social-
economice existente, să retragă dreptul de vot și să păstreze funcțiile publice
pentru clasele înstărite. Întemeierea Partidului Conservator a fost consecința
politică a stadiului economic-social al statului român după 1859.
Ideologia liberală
Liberalismul este inspirat de revoluția franceză din 1789, dar și din practica
liberalismului occidental și se întemeiază pe tradițiile național culturale și
politice românești. Liberalismul românesc promova constituționalismul și
pluralismul politic bazat pe libertatea de exprimare și spiritual de toleranță,
încercând să întindă principiile de libertate și egalitate până la baza societății.
Liberalii își propuneau să emancipeze poporul înzestrându-l cu drepturi politice.
Considerau că societatea românescă trebuie supusă unor schimbări majore în
domeniul proprietății funciare și al relațiilor agrare. De mica proprietate, liberalii
legau un șir de ameliorări social, politice și culturale, o schimbare de mentalitate
în sânul întregii națiuni, care ar trebui să devină o forță economică activă,
inclusiv pe planul solidarității cu conaționalii aflați sub dominație străină. Pe
lângă agricultura pe care o considerau aptă de dezvoltare prin formarea unor
instituții de credt, liberalii se pronunțau pentru intervenția statului în accelerarea
procesului de amploare a industriei naționale. Statul urma să protejeze ritmul de
dezvoltare al industriei naționale, conceptul ”prin noi înșine” reprezenta deviza
liberalilor formulată de I. C. Brătianu, prin care își propuneau valorificarea
tuturor resurselor și energiilor naționale care să contribuie la dezvoltarea
societății românești. Erau vizate în special: industria națională, capitalul și
comerțul românesc, proprietatea privată. Doctrina liberală punea accent pe
libertatea presei, pe dreprul de asociere și exprimare, pe respectarea drepturilor
și libertăților cetățenești.
Instituționalizarea regimului parlamentar modern în anul 1866, bazat pe alegeri
periodice a grăbit procesul de închegare a partidelor politice. Unificarea
grupărilor liberale a fost una din preocupările principale ale lui I.C.Brătianu și
C.A.Rosetti. Se încheie o înțelegere între liberalii radicali și liberalii moderați
grupați în jurul lui M. Kogălniceanu în 1867, la Hotelul Concordia din
București, iar programul de la Concordia a însemnat o primă încercare de
constituire a unui partid liberal. La 24 mai 1875 se pun bazele Partidului
Național Liberal în urma Coaliției de la Mazar- Pașa, programul acestui
partid din 1875 avea în vedere respectarea legilor și a regulamentului
constituțional, apărarea libertății personale, organizarea învățământului și a
armatei. Programul economic susținea inițiativa particulară și întărirea rolului
statului, împroprietărirea însurățeilor, reducerea sarcinilor sociale și a
cheltuielilor publice, iar în plan extern militau pentru pace și respectarea
tratatelor. Congresul P.N.L din 1892 a elaborat un nou program al partidului
bazat pe necesitatea respectării legilor, desfășurarea alegerilor în mod liber,
măsuri pentru îmbunătățirea situației sătenilor, sprijinirea românilor din afara
granițelor. În 1906 majoritatea membrilor partidului s-au pronunțat pentru
lărgirea dreptului de vot, iar după alegerea din 1909 a lui I.I.C.Brătianu ca șef al
partidului a început o perioadă de înnoiri în activitatea acestuia, în 1913 partidul
a anunțat înscrierea în program a două reforme fundamentale: agrară și
electorală. Guvernările liberale au fost: 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904,
1907-1910, 1914-1918.
Conducătorii partidului au fost:
 I.C. Brătianu- 1875-1891
 Dumitru Brătianu-1891-1892
 Dimitrie Strudza-1892-1909
 I.I.C. Brătianu-1909-1927

Ideologia conservatoare.
Conservatorismul se află în opoziție cu liberalismul, iar în spațiul românesc
extinderea teoriei ”formelor fără fond” susținută de către junimiști în viața
socială și politică a stat în centrul ideologiei conservatoare.Fondul era
reprezentat de realitatea istorică a societății românești, iar prin forma se
înțelegeau ideile și instituțiile apărute în Occident, pe care liberalismul voia să le
implementeze în mediul românesc. Junimiștii au semnalat neconcordanța dintre
structura socială, tradițional românescă și instituțiile noi adoptate după model
occidental. Titu Maioresc s-a opus sistemului politic dominat de liberali, care s-a
constituit după 1866 opunând ideea statului ”natural” sau ”organic”. În acest
scop statul trebuia să intervină asigurându-se o ”armonie socială”, junimiștii au
condamnat statul liberal ca pe un produs al capitalismului străin, respingând
structura sa parlamentară ca fiind nepotrivită cu realitatea românescă. Maiorescu
minimiza rolul burgheziei, menținând doar două elemente ale structurilor
sociale: monarhia și țărănimea. Transformările economice și sociale din
România, considerau junimiștii, nu au urmat modelul occidental, unde burghezia
a preluat rorlul conducător în societate, iar ridicarea culturală a poporului ar fi
permis în viziunea junimiștilor dobândirea și exercitarea libertății politice.
La 3\15 februarie 1880 un grup de oameni politici, printre care Lascăr Catargiu,
Manolache Costache Epureanu, Titu Maioresc, Vasile Pogor punea bazele
Partidului Conservator. Din decembrie 1880 lider al partidului a devenit Lascăr
Catargiu, pănâ la moartea sa în 1899. În acțiunea de reorganizare a partidului de
la începutul secolului XX un rol important îl are Take Ionescu, iar după moartea
lui Gheorghe Grigore Cantacuzino și hotărârea lui Petre P.Carp de a se retrage
definitiv din viața politică, Titu Maiorescu a fost ales președinte al P.C în 1913,
urmat din 1914 de Alexandru Marghiloman.
Conservatorii se pronunțau pentru consolidarea instituțiilor deja create și
garantate prin constituția din 1866, considerau că practica politică trebuia să se
sprijine pe ”clasele avute și iluminate, adică pe rațiune”. În concepția lor,
libertățile publice, legalitatea, stabilitatea, liniștea, armonia puteau deveni
realitate numai prin ”muncă și adevăr”. Conservatorii nu erau împotriva
progresului, dar acesta trebuia să fie măsurat, dar continuu. În 1884
conservatorii s-au opus revizuirii Constituției, în concepția lor nu drepturile
politice lipseau românilor, ci situația lor materială lăsa de dorit, drepturile
politice nu puteau să premeargă dezvoltării economice. Considerau de asemenea
că orice reformă politică era zadarnică, atâta timp cât oamenii asupra cărora se
aplica nu știau a citi și a scrie și nu aveau posibilitatea de a judeca interesele
publice. Se considerau apărătorii privilegiilor clasei proprietarilor de pământ, iar
ideile prezentate de Petre P. Carp în 1910 vizau: elaborarea unor măsuri în
favoarea țăranilor și meseriașilor, care erau considerate baza edificiului social.
Alte reforme vizau domeniul administrativ, prin care administrația urma să
câștige o mare autonomie în raport cu partidele politice. Guvernările
conservatoare au fost: 1871-1876, 1888-1895, 1899-1901, 1904-1907, 1910-
1913.
Președinții acestui partid au fost:
 Lascăr Catargiu- 1880-1899
 Ion Emanuel Florescu- 1891
 Petre P. Carp- 1907-1913
 Titu Maiorescu- 1913-1914
Publicațiile partidului : ”Timpul”, ”Epoca”, ”Conservatorul”, ”Steagul”.

Prin urcarea pe tron a lui Carol I, Marile Puteri sunt puse in fata faptului
implinit. In octombrie 1866 Carol I face o vizita la Istanbul,prin care a primit
firmanul de numire din partea sultanului, acest lucru a reprezentat izbanda
deplina a programuluide unire nationala si edificarea noului stat pe baze
moderne. Prin Constitutia din 1866 se stabileau prerogativele domnitorului:
numea si revoca ministri, sanctioneaza si promulga legi, are dreptul de amnistie
politica, era conducatorul armatei, conferea grade militare, bate moneda, incheie
cu statele straine conventii. Potrivit acestui act fundamental domnitorul se
bucura de largi prerogative, iar in prima parte va domniei Carol I 1866-1881 s-a
preocupat de consolidarea institutiilor statului. In cea de-a doua parte a domniei
1881-1914 Carol I s-a preocupat de modernizarea tarii. In plan intern se
manifesta stabilitatea politica, introducerea rotativei guvernamentale-1895, el
forma guvernul si avea posibilitatea de a decide intre acesta si opozitie,
acceptand in cazul unor contradictii retragerea cabinetului sau dizolvarea uneia
sau alteia dintre cele 2 adunari legiuitoare. In plan extern este obtinuta
independenta, semnarea unui acord secret cu Austro-Ungaria in 1883 prin care
Romania putea interveni in favoarea romanilor din Transilvania, iar razboaiele
balcanice dintre 1912-1913 au dat statului roman statutul de factor de stabilitate
in sud-estul continentului, iar ultima decizie a domnitorului este cea legata de
politica de neutralitate adoptata in urma unui Consiliu de Coroana in 1914.
Urmasul sau este Ferdinand I 1914-1927 care a continuat politica predecesorului
sau privind modernizarea statului, introducerea unor reforme necesare statului,
votul universal, reforma agrara, impunerea constitutiei din 1923.
Principalele institutii ale statului au fost:
Parlamentul – care isi are originea in adunarile de stari din Evul Mediu.
Regulamentele Organice sunt primele acte cu caracter constitutional care
stabilea atributiile puterii legislative. Revolutia de la 1848 a propus un sistem
politic bazat pe o larga reprezentare sociala, insa conform Conventiei de la Paris
din 1858, puterea legislativa urma sa se exercite in comun de catre domnitor,
Adunarea Electiva si Comisia Centrala de la Focsani, fiind instituit Parlamentul
unicameral in ambele tari. Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris din
1864 a fost cel care a marcat trecerea la Parlamentul bicameral, prin infiintarea
Senatului- Corpul Ponderator. Sistemul parlamentarimpus in 1866 s-a
caracterizat prin rolul preponderent al legislativului, acesta devenind aproape
egal domnitorului in elaborarea legilor si a obtinut dreptul de a pune intrebari
ministrilor cu privire la politica urmata si abuzurile puterii si chiar de a-i supune
unor inbvestigatii parlamentare. Domnitorul pastra un rol decisiv in procesul
legislativ, putea inainta parlamentului propriile sale propiecte de legi si avea
dreptul de veto, nu putea contracarata de Adunarea Legislativa. Activitatea
legislativa a parlamentului a cuprins toate domeniile vietii sociale, economice,
politice, culturale ale societatii romanesti. Activitatea parlamentara incepea la 15
noiembrie ale fiecărui an și se desfășura pe parcursul a 3 luni. Până în 1918
deschiderea sesiunii parlamentare se făcea printr-un mesaj al tronului, citit de
rege și se încheia printr-un mesaj al primului-ministru. Parlamentul șu=i-a adus
contribuția la formarea sistemului constituțional bazat pe separarea puterilor,
acțiunile sale au avut în vedere principiul supremației legii în toate sferele
societății românești, fiind cel care a dat forma juridică programului pe baza
votului censitar, el reprezenta interesele tuturor categoriilor sociale după
introducerea votului universal.
Guvernul- primul guvern unic s-a constituit la 22 ianuarie 1862 în timpul
domniei lui Cuza, însă potrivit constituției din 1866 domnitorul exercita
împreună cu guvernul puterea executivă. După 1866 se folosea în guvernare
procedeul potrivit căruia regele încredința guvernul unui lider de partid, după
care dizolva parlamentul și se organizau alegeri generale. Prin acest sistem,
executivul își construia majoritatea parlamentară. Guvernul era răspunzător în
fața parlamentului pentru activitatea desfășurată, iar din punct de vedere
guvernamental, începutul domniei lui Cuza s-a caracterizat prin instabilitate și
confruntări între diversele grupări politice. Constituirea partidelor politice și
introducerea rotativei guvernamentale a adus și stabilitatea guvernului.
Justiția- exista încă din perioada Regulamentelor Organice, iar în ultimii ani
de domnie a lui Cuza acesta înzestrase societatea românescă cu codurile de legi
moderne, după cele franceze. Codul Civil și Procedura Civilă, Codul Penal și
Procedura Penală, Codul de Procedură Criminală, Condica de Comerț toate au
funcționat până în 1866. Potrivit constituției din 1866, puterea judecătorească
era exercitată de curți și tribunale. Hotărârile de sentință se pronunțau în virtutea
legii și se executau în numele domnului. S-au instituit în fiecare județ curți de
jurați, în temeiul unei legi din iulie 1868. Teritoriul României era împărțit în
județe, acestea în plase, plasele cuprindeau comunele urbane și rurale.
Constituția din 1866 stabilise cî instituțiile județene și comunale să se guverneze
prin legi, urmărindu-se astfel descentralizarea administrativă. Aparatul
administrativ județean și comunal era subordonat autorităților guvernamentale
centrale.
Armata- legile militare adoptate, începând cu 1864 au avut o însemnătate
marcantă în procesul de organizare a armatei. În 1868 a fost elaborată Legea
pentru Organizarea Puterii Armate, în temeiul căreia armatei permanente și
rezervelor ei lise adăugau dorobanții și grănicerii, milițiile, garda civilă și
gloanțele. Această lege a introdus principiul mobilizării generale. Legea din
1872 a urmărit ridicarea calitativă a nivelului oștirii în ansamblul ei. Efectivele
au fost sporite, căutându-se realizarea unei mai bune instruiri și pregătiri a
oștirii. S-au acordat atenție și dezvoltării flotei de război. Armata era pusă sub
administrarea centrală a ministerului de război care potrivit legii din 1868
administrează și conduce interesele armatei.
Biserica – a contribuit la realizarea unității spirituale și naționale a românilor
prin încrederea și respectul manifestat de populație față de această instituție. În
epoca modernă biserica și-a păstrat independența în raport cu instituțiile statului.
În 1885 Biserica Ortodoxă și-a proclamat autocefalia în raport cu Patriarhia din
Constantinopol. A fost adoptată apoi legea clerului mirean și a seminariiloe care
prevedea salarizarea preoților din bugetul statului sau al localităților. În
teritoriile aflate sub ocupație străină, biserica ortodoxă a constituit un pilon de
păstrare a identității naționale și spirituale.

Primul război mondial

A început la data de 15\28 iunie 1914 cu declarația de război adresată Serbiei de
către Austro-Ungaria ca urmare a asasinării prințului moștenitor de către un
student sârb la Sarajevo. Carol I și politicienii români aveau motive întemeiate
să se teamă de acest conflict pentru că datorită poziției geografice a României
era inevitabilă participarea la războiul european.
Instituțiile statului, partidele politice și opinia publică manifestau opinii diferite
față de poziția României în acest conflict. Poziția oficială a fost stabilită în urma
Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iunie\3 august 1914 unde s-a hotărât
adoptarea neutralității. Ședința a fost prezidată de rege și la ea au participat
membrii guvernului, foști prim-miniștri și conducătorii principalelor partide care
au cântărit două opțiuni posibile. Prima opțiune era intrarea imediată în război
de partea Puterilor Centrale, susținută de Carol I care își exprima încrederea în
Germania și victoria acesteia, însă în fața puternicului curent favorabil
neutralității exprimat de conducătorii de partide, regele a acceptat hotărârea lor,
scoțând în evidență rolul său de monarh constituțional.
La 27 septembrie\10 octombrie 1914 moare regele Carol I și responsabilitatea
politicii externe a fost sumată de Ion I.C.Brătianu, iar rege devine Ferdinand I
1914-1927. Brătianu și noul rege erau sismpatizanții Antantei, dar nu aveau
intenția de a abandona starea de neutralitate până în momentul în care erau
siguri de realizarea obiectivelor naționale.
Guvernul liberal era adeptul expectativei armate- așteptarea momentului
favorabil intrării în război- pentru pregătirea războiului și realizarea unității
naționale. Argumentele lui Brătianu: țara trebuia să fie pregătită pentru război,
acțiunea militară urma să fie dusă în funcție de evoluția evenimentelor și trebuia
obținut sprijinul Marilor Puteri pentru întregirea teritorială.
În cadrul Partidului Conservator s-au format 4 grupări de opinii diferite:
gruparea condusă de Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman se pronunța
pentru neutralitate și pentru menținerea bunelor relații cu Germania și Austro-
Ungaria, o altă grupare condusă de Nicolae Filipescu susținea intrarea statului în
război împotriva Puterilor Centrale, la fel susținea și Take Ionescu, iar altă
grupare conservatoare condusă de Petre P. Carp susținea intrarea României în
război de partea Puterilor Centrale invocând pericolul rusesc și tratatul cu
Puterile Centrale din 1883.
Ideea intrării în război de partea Antantei era susținută de N.Iorga și O. Goga, în
timp ce PNL susținea intrarea în război alături de Antanta într-un moment
favorabil, iar mișcarea socialistă s-a pronunțat pentru neutralitatea definitivă.

Puterile Centrale- Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman.

Antanta- Rusia, Franța, Anglia, Japonia, Italia, România, Serbia, Grecia, SUA.

Majoritatea opiniei publice românești susținea intrarea României în război

alături de Antanta în vederea realizării dezideratului național. Primul-ministru
Ion I.C.Brătianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent în 1915 și la începutul
anului 1916. Antanta ducea negocierile cu Bucureștiul și în funcție de înaintarea
apoi de stagnarea frontului rusesc, de expedițiile anglo-franceze, de deschiderea
strâmtorilor maritime din primăvara anului 1915. Locul principal în condițiile
impuse de Brătianu era garanția scrisă că România își va îndeplini dezideratul
național ca urmarea a implicării sale în conflict. Aliații occidentali au acceptat
condițiile lui Brătianu în iulie 1916. La 4\17 august 1916 Ion.I.C.Brătinau și
reprezentanții politic ai Franței, Angliei, Rusiei și Italiei la București au semnat
Convenția Politică și Convenția Militară care stabilea condițiile intrării
României în război. Convenția politică prevedea că statul român are drepturi
asupra Transilvaniei, Banatului, Bucovinei, i se garanta participarea la
conferința de pace în condiții de egalitate cu ceilalți aliați. Convenția militară
prevedea că României i se asigura un sprijin printr-un atac aliat în Grecia la
Salonic, Rusia trebuia să debarce cu trupele în Dobrogea, precum și trimiterea
de armament către statul român, iar România trebuia să declare război Austro-
Ungariei.
Consiliul de Coroană de la Cotroceni din 14\27 august 1916 a aprobat oficial
cele două documente și intrarea României în război contra Asustro-Ungariei. Pe
14 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei iar în ziua următoare
Germania a declarat război statului român, iar Imperiul Otoman și Bulgaria i-au
urmat exemplul. Conform planului de operațiune ”ipoteza Z” sub deviza ”acum
ori niciodată” trei din patru armate române au pornit ofensiva din noaptea de
14\15 august 1916 pe toată lungimea graniței cu Austro-Ungaria. La 14\27
august 1916 armata română a trecut la eliberarea Transilvaniei sub deviza ”acum
ori niciodată”. În scurt timp au fost eliberate oreșele Brașov, Sfântul Gheorghe,
Miercurea Ciuc, Gheorghieni și înaintează până în apropiere de Sibiu. În Banat
au fost ocupate Orșova, însă situația la Sudul Dunării devenise alarmantă
deoarece în Dobrogea fusese declanșată ofensiva bulgaro-germană condusă de
feldmareșalul August Von Mackensen. Trupele bulgare au atacat în forță și au
cucerit până la sfârșitul lunii octombrie orașele Turtucaia, Silistra, Constanța,
Cernavodă. Dezastrul de la Dunăre fusese provocat în bună parte de
nerespentarea angajamentelor asumate de Aliați prin convenția militară,
întârzierea ofensivei generalului Sarrail la Salonic care ar fi acoperit spatele
armatei române prin imobilizarea forțelor bulgărești, întârzierea ajutorului în
armament și muniție, neintervenția armatei ruse pe frontul din Dobrogea. Pe de
altă parte planul de luptă al armatei române era dezastruos, iar dotarea militară a
acesteia era inexistentă. Eșecul contraofensivei generalului Alexandru Averescu
la Flâmânda a obligat România să oprească ofensiva în Transilvania
concentrându-și forțele pe frontul de S(prin transferul de trupe din Transilvania).
Intrarea în luptă a trupelor germane comandate în N de generalul Eric von
Falkenhayn și la S a generalului Mackensen a creat o situație extrem de critică
pentru România. Sub deviza ”pe aici nu se trece„ generalul Eremia Grigorescu a
câștigat bătălia trecătorilor Carpaților Orientali concentrând 7 divizii contra unei
divizii românești, pe Valea Jiului iar inamicul a reușit să treacă la S de
Carpați.România a fost invadată pe valea Jiului și valea Oltului unde trupele
românești comandate de generalii Ion Dragalina și David Praporgescu inferioare
numeric și tehnic nu au putut rezista ofensivei inamice. Craiova a căzut pe 8
noiembrie și armata română s-a retras la E de râul Olt. După bătălia de pe
Neajlov și Argeș 17 noiembrie1\ decembrie-20 noiembrie\3 decembrie 1916,
Bucureștiul este părăsit de oficialități este ocupat la 23 noiembrie 1916 de
armatele germane. Frontul s-a stabilizat la sfârșitul lunii decembrie în Sudul
Moldovei pe linia Focșani-Nămoloasa- Galați, iar capitala este mutată temporar
la Iși unde s-a stabilit guvernul, administrația, armata și regele. Două treimi din
teritoriul țării- Oltenia, Muntenia, Dobrogea a fost ocupat de inamic. La Îași se
constituie un guvern de uniune națională din liberali și conservatori democrați
condus de Ion I.C.Brătianu. Tezaurul României era trimis în Rusia pentru a fi
pus in siguranță la 12-24 decembrie 1916. Se trecea la reorganizarea armatei
române cu sprijinul unei misiuni militare franceze condusă de generalul Henry
Berthelot.
În vara anului 1917 începeau confruntările pe frontul din Moldova unde în iulie
1917 generalul Alexandru Averescu a declanșat ofensiva de la Mărăști inaintând
20 de km în dispozitivul inamic. La 24 iulie Mackensen a contraatacat în zona
Focșani-Mărășești-Adjud, dar armata întâi românească comandată de generalul
Eremia Grigorescu a reușit să-i oprească pe germani provocându-le pagube
importante, iar linia Carpaților Orientali este aparată de armata a doua
românescă cu succes. La Oituz generalul Averescu a reușit să respingă o
tentativă inamică de a pătrunde la est de Carpați, la jumătatea lunii august 1917.
Deși armata românească obținuse victorii importante în vara anului 1917 în
Rusia are loc revoluția bolșevică 25 octombrie\7 noiembrie 1917 iar continuarea
rezistenței devenise imposibilă. Armata imperială rusă se dezintegra, iar trupele
rusești care se retrăgeau de pe front amenințau să destabilizeze țara fapt care a
determinat guvernul de la Iași să ia măsuri pentru dezarmarea lor. Puterea
sovietelor instaurată la Petrograd a fost folosită pentru a rupe relațiile
diplomatice cu România și a-i confisca tezaurul depus la Moscova-13\26
ianuarie 1918. Rusia comunistă dorea să renunțe la război și în aceste condiții la
18 februarie\3 martie 1918 noul guvern bolșevic al Rusiei a semnat Pacea de la
Brest-Litovsk cu Puterile Centrale și a ieșit din luptă, lipsind România de
sprijinul rus și izolând-o de puterile occidentale.
În aceste condiții guvernul român condus de conservatorul pro-german
Alexandru Marghiloman a semnat tratatul de pace de la Buftea-București din 24
aprilie\7 mai 1918 cu Puterile Centrale prin care: România pierdea Dobrogea în
favoarea Bulgariei, culmile Carpaților, suprafață de 5600 km cedate Austro-
Ungariei și concesionarea principalelor bogății. Economic țara era subordonată
Germaniei care controla industria, comerțul, finanțele, resursele de petrol și
cereale, navigația pe Dunăre și porturile fluviale, iar armata română era
demobilizată. Regele Ferdinand I nu a promulgat legea pentru ratificarea
tratatului de pace care a rămas nul din punct de vedere juridic. Deși în mai 1918
situația era favorabilă Puterilor Centrale, contraofensiva mareșalului Foch a
spart frontul de pe Somme în august, iar trupele conduse de Sarrail de la Salonic
au străpuns liniile bulgare. Aliații după ce au oprit ofensiva germană au început
să înainteze constant spre Germania, iar în Nordul Italiei au respins armatele
austro-ungare și au obligat acest stat să accepte un armistițiu la 21 octombrie\3
noiembrie 1918.
Guvernul Alexandru Marghiloman a cedat locul unui guvern de generali condus
de Constantin Coandă care a decretat la 28 octombrie 1918 mobilizarea generală
și a ordonat armatei să treacă la alungarea trupelor inamice de pe teritoriul țării.
Semnarea armistițiului de către Germania la 28 octombrie\ 11 noiembrie 1918
găsea România în tabăra învingătoare. Regele Ferdinand a reintrat în București
în fruntea trupelor sale la 1 decembrie 1918. Participarea la război având ca scop
desăvârșirea unității naționale, se încheia cu un sacrificiu de aproape 800.000 de
morți, răniți, dispăruți, cu enorme distrugeri și pierderi materiale.

Românii din teritoriile aflate sub stăpânire străină au intrat în război încă de la
început , Vechiul Regat rămânând în afara conflictului. In august 1914
transilvănenii au fost mobilizați în armata austro-ungară, unde a fost proclamată
legea marțială și a fost decretă mobilizarea generală. Fatalitatea războiului și
solidaritatea în fața pericolului morții a câștigat în fața identității și solidarității
naționale: ardelenii vor lupta în armata imperială. Prizonierii făcuți de ruși vor
descoperi spații necunoscute și vor înțelege după vorbele unui țăran ale cărui
amintiri de război au fost găsite că ei ”ei sunt creștini ca și noi”.
În urma războiului armata română a suferit pierderi grele, aproximativ 250.000
soldați fiind morți, răniți sau prizonieri de război. În aceste condiții
I.I.C.Brătianu temându-se de tulburări sociale a făcut din reforma agrară și
electorală principalele obiective interne ale guvernului. La 27 martie 1917 regele
a emis o proclamație către trupele sale promițându-le pământ și drept de vot.
Gestul său pare să fi avut efectul dorit asupra moralului armatei. Luptele grele
din anul 1916 au avut loc la Podul Jiului și Târgu-Jiu unde se remarcă curajul
Ecaterinei Teodorescu, înrolată ca voluntară în armata română. O reîntâlnim ca
”eroina de la Jiu” ridicând tranșee în regiunea Vrancea. Ecaterina Teodoroiu a
fost un model al luptei pentru libertatea românilor al dragostei pentru țară. O altă
personalitate este regina Maria care a susținut intrarea României în rîzboi pentru
eliberarea teritoriilor, iar din 1916 regina se deplasa zilnic să viziteze Cartierul
General al Armatei și făcea turul spitalelor din București. Regina a luat sub
supravegherea ei Crucea Roșie, acordând ajutor și asistență permanentă răniților.
Devotamentul cu care regina și-a îndeplinit misiunea în război a dat curaj
sodaților și a constituit un exemplu pe care românii nu l-au uitat.

Marea Unire din 1918

România și-a desăvârșit unitatea teritorială în 1918 când au apărut condițiile
favorabile desfășurării acestui proces, afirmarea ideii de audeterminare a
poporului-dreptul popoarelor de a-și decide singuri soarta, ca urmare a revoluției
din Rusia-noiembrie 1917 și publicarea documentului ”Cele 14 puncte” redactat
de președintele american Woodrow Wilson în ianuarie 1918, declanșarea
proceselor revoluționare de la Viena și Budapesta în toamna anului 1918,
respingerea de către popoarele oprimate a încercării împăratului austro-ungar
Carol I de federalizare a acestui stat. Eforturile diplomatice și militare ale
României s-au împletit cu acțiunile poporului din Basarabia, Bucovina și
Transilvania, realizându-se astfel Marea Unire din 1918. Unirea acestor teritorii
cu România a urmat trei etpe: autonomia, independența și unirea. Două procese
istorice, greu de prevăzut la începutul războiului au oferit românilor șansa
realizării Unirii: prăbușirea regimului autocratic țarist, urmată de instaurarea
puterii bolșevicilor și destrămarea monarhiei austro-ungare.
Unirea Basarabiei cu România
Basarabia a fost anexată de Rusia în anul 1812 și a fost primul teritoriu a cărui
populație majoritar românească a hotărât unirea sa cu Vechiul Regat. Lupta de
emancipare națională a românilor din Basarabia s-a amplificat încă din 1917 pe
fondul prăbușirii țarismului și al impunerii ideii de autodeterminare. În contextul
evenimentelor politice- agitații ale bolșevicilor- haosul care se instalase peste
Prut punea în pericol securitatea spațiului basarabean unde se aflau depozite ale
armatei române și căi de comunicații prin care soseau muniții și material de
război furnizat de Antanta.Una din primele expresii ale manifestării identității de
sine a fost formarea Partidului Național Moldovenesc la 3 aprilie 1917, al
cărui președinte a fost ales Vasile Stroescu. Partidul și-a înscris în program ca
obiectiv principal obținerea autonomiei Basarabiei. Organul de presă al
partidului era ziarul ”Cuvântul Moldovenesc” condus de Onisifor Ghibu.
Presiunea Moscovei și a Kievului- pentru că Ucraina dorea încorporarea
Basarabiei- au evidențiat necesitatea coordonării luptei pentru unire. La 25
septembrie\8 octombrie 1917 s-a organizat Congresul Ostașilor Moldoveni
întrunit la Chișinău a proclamat autonomia Basarabiei. Între 2-6 noiembrie
1917 a avut loc congresul de constituire a unui organ reprezentativ numit Sfatul
Țării, care a coordonat lupta pentru unire. Sfatul Țării era condus de Ion
Inculeț și avea ca organ executiv Consiliul Directorilor, condus de Petre
Erhan.
La 2\15 decembrie 1917 acest organism de conducere a adoptat o declarație
prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, menținân-o
pentru moment ca stat autonom în cadrul Republicii Federative Ruse. Primul
președinte al acesteia a fost Ion Inculeț iar puterea executivă a fost preluată de
guvern. Forțele bolșevice amenințau să preia puterea la Chișinău iar trupele
dezorganizate care se retrăgeau de pe front puneau în pericol stabilitatea în zonă.
La 12 ianuarie 1918 la solicitarea Sfatului Țării, 4 divizii ale armatei române
au intervenit și au restabilit ordinea. Din acest moment guvernul sovietic a decis
ruperea relațiilor diplomatice cu România pe 13 ianuarie 1918 și a sechestrat
tezaurul românesc.
La 23-24 ianuarie 1918 Sfatul Țării întrunit la Chișinău a proclamat
independența Republicii Democratice Moldovenești și separarea ei de
Republica Federatică Rusă la data de 24 ianuarie-6 februarie 1918.
La 27martie\9aprilie 1918 Sfatul Țării a votat declarația de unire a Basarabiei
cu România, iar primul-ministru al statului român, Alexandru Marghiloman,
invitat la Chișinău a luat act de această decizie în numele poporului român și al
regelui, hotărâre luată prin puterea dreptului istoric și al dreptului de neam. La
22 aprilie 1918 regele Ferdinand I semna decretul de promulgare a actului
unirii Basarabiei cu România. Pentru administrarea provizorie a fost desemnat
Consiliul Directorilor până la preluarea acesteia de către guvernul de la
București.
Unirea Bucovinei cu România.

Bucovina a fost anexată prin Convenția de la Constantinopol din 7 mai 1775 de

Imperiul Habshurgic, care în 1867 a făcut parte din monarhia dualistă austro-
ungară și a cunoscut mai multe piedici în lupta pentru unire. Repetatele ocupații
rusești și existența unor curente unioniste cu Viena sau Kiev. În toamna anului
1918, Bucovina era amenințată cu divizarea, Curtea de la Viena urmărea să
anexeze partea de nord a Bucovinei la Galiția. Ucraina dorea să integreze
teritoriul dintre Nistru și Prut și chiar unele teritorii dintre Prut și Siret, inițiativă
susținută de ucrainienii din provincie, organizați în formațiuni paramilitare. Unii
membrii ai Parlamentului Român de la Viena pledau pentru un stat bucovinean
autonom în cadrul unui imperiu federalizat. Ziarul ”Glasul Bucovinei” condus
de Sextil Pușcariu, exprima la 22 octombrie 1918 intenția românilor
bucovineni ”Că împreună cu frații noștri din Transilvania și din Ungaria cu
care ne găsim în aceeași situație, să ne plăsmuim viitorul care ne convine
nouă în cadrul românismului„ În octombrie 1918 deputații români din
Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Național Român condus de
Constantin Iosipescu Grecul și George Grigorovici. La 9 octombrie 1918
Consiliul Național Român a cerut în numele națiunii române dreptul la
autodeterminare și a exprimat dorința de secesiune- despărțire. Următoarea
etapă a fost constituirea la 14\27 octombrie 1918 a Adunării Constituante a
Bucovinei din care făceau parte reprezentanți ai locuitorilor, în majoritate
români. Președintele acestui organism a fost ales Iancu Flondor. Adunarea
Constituantă a declarat ”în numele suveranității naționale unirea Bucovinei
integrale cu celelalte țări românești- din Imperiu-, într-un stat național
independent„. A fost ales și un Consiliu Național Român condus de un Comitet
Executiv în frunte cu Ion Nistor care urma să coordoneze acțiunea pentru
unirea Bucovinei cu România. În Bucovina au început să pătrundă trupe
ucrainiene cu scopul de a îl ocupa și al lipi cu Ucraina și recurgând la numeroase
acte de violență împotriva românilor. În aceste condiții Consiliul Național
Român a cerut sprijinul militar al guvernului român care a trimis în zonă o
divizie.
La 12 noiembrie 1918 Consiliul Național Român a stabilit instituțiile
Bucovinei. Guvernul Bucovinean a convocat Congresul General al Bucovinei
la care au participat reprezentanți români ți ai minorităților naționale.
Președintele Congresului a fost ales Iancu Flondor. Congresul General al
Bucovinei a votat la 15\28 noiembrie 1918 ”Unirea necondiționată și pe
vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuși, Colocin și Nistru
cu Regatul Român„, iar Iancu Flondor a dat citire acestei moțiuni.

Unirea Transilvaniei cu România.

în cursul anului 1918 pe fondul înfrângerilor de pe front suferite de Austro-
Ungaria s-a intensificat lupta popoarelor pentru autodeterminare, iar monarhia
dualistă a fost supusă presiunii. Congresul Național din Imperiu desfășurat în
aprilie 1918 la Roma adoptase hotărârea căreia state să se constituie în stat
național, independent sau de a se uni cu statul său național existent. După
retragerea armatei române din teritoriile eliberate în 1916 autoritățile maghiare
au luat măsuri represive extrem de dure contra populației românești. Propunerea
de federalizare a statului în 6 regate autonome adresată de împăratul Carol I de
Habsburg prin manifestul ”Către popoarele mele credincioase” din 3\16
octombrie 1918 nu putea fi acceptată. Ca urmare, activitatea românilor s-a
intensificat. La 29 septembrie\12 octombrie 1918 reprezentanții Partidului
Național Român și Partidului Social Democrat întruniți la Oradea au adoptat o
declarație în care proclamau libertatea națiunii, separarea politică de Ungaria și
asumarea suveranității în teritoriul național. Declarația de la Oradea echivala
cu propunerea independenței, Alexandru Vaida Voevod a prezentat această
declarație de autodeterminare în Parlamentul Ungariei la 18 octombrie 1918,
fiind întâmpinată cu ostilitate de deputații maghiari. La Viena, Iuliu Maniu
prelua comnda trupelor române din armata austro-ungară, circa 60.000 de
militari, devenite singurele forțe de ordine din capitala Imperiului. Revoluțiile
izbucnite în 1918 la Budapesta, Viena au grăbit destrămarea Austro-Ungariei.
Pentru coordonarea acțiunii mișcării naționale la 18\30 octombrie 1918 sau la
30octombrie\12 noiembrie 1918 s-a constituit la Arad- Consiliul Național
Român Central format din 6 membri ai Partidului Național Român și 6 membri
ai Partidului Social Democrat. CNRC a publicat la 6 noiembrie 1918 manifestul
”Către națiunea română” în care erau argumentate drepturile la
autodeterminare a românilor din teritoriile ce aparțineau atunci Ungariei. La 9-
10 noiembrie 1918 CNRC a adresat guvernului maghiar o notă ultimativă prin
care cerea întreaga putere de guvernare. Guvernul maghiar a trimis o delegație
pentru tratative, acestea s-au desfășurat la Arad în zilele 13-14 noiembrie 1918,
dar ele au eșuat deoarece maghiarii recunoșteau doar autonomia Transilvaniei și
nu separarea definitivă de Ungaria. În ziua de 7 noiembrie 1918 CNRC a lansat
manifestul ”Istoria ne cheamă la fapte” care anunța convocarea Adunării
Naționale a Românilor la Alba Iulia. Lupta națională a fost susținută de
importante organe de presă precum: Românul, Drapelul, Glasul Ardealului,
Adevărul, Gazeta Poporului, Telegraful Român, Unirea. Manifestul ”Către
popoarele lumii” adresat la 5\18 noiembrie 1918 lumii civilizate, reliefează că
unirea Transilvaniei cu României era dorința întregii națiuni române.
La 18noiembrie\1 decembrie 1918 are loc Marea Adunare Națională de la
Alba Iulia la care au participat 1228 de delegați aleși de circumscripțiile
electorale și de toate organizațiile române din Transilvania, Banat, Crișana,
Maramureș. Pe platoul Cetății Medievale peste 100.000 de români veniți din
întreaga Transilvanie așteptau decizia care trebuia să le anunțe unirea cu
România pentru care delegații fuseseră împuterniciți să voteze. Adunarea a fost
deschisă de către Gheorghe Pop de Băsești, iar rezoluția unirii a fost prezentată
de Vasile Goldiș. Adunarea Națională de la Alba Iulia a adoptat rezoluția care în
primul său articol proclama ”Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite
de dânșii cu România”. Erau formulate cerințe referitoare la respectarea
drepturilor pentru minoritățile naționale, democrația vieții politice prin
introducerea votului universal, înfăptuirea unor reforme agrare radicale și
legislația muncitorească după modelul statelor industrializate din apus. Într-o
atmosferă de mare entuziasm, Rezoluția de Unire la primul său articol proclama
”Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Țara
Ungurească, adunați prin reprezentanții lor la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie
1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriile locuite de dânșii cu
România”. Până la întrunirea Constituantei României, aceste teritorii erau
administrate de două instituții politice:
 Marele Sfat Național ca for legislativ format din 250 de membri
 Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu, alcătuit din 15 membri și
care are rol executiv.
La 24 decembrie 1918, regele Ferdinand I a emis Decretul de Unire, iar la 29
decembrie 1918 primul Parlament al României Mari a votat legile prin care era
ratificată unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Statul
Național Unitar Român a fost recunoscut și pe plan internațional prin tratatele de
pace din cadrul sistemului de la Versailles din 1919-1920. În plan internațional
noul statut politico- teritorial al României este recunoscut între 1919-1920.
La 15 octombrie 1922 la Alba Iulia a avut loc încoronarea regelui Ferdinand I
și a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Biserica Ortodoxă Română este
ridicată la rangul de Patriarhie în 1925. În perioada 1918-1925 s-a păstrat
specificul organizărilor administrativ-teritoriale existente în provinciile istorice
unite cu Vechiul Regat. Aceasta a avut loc până la legea de unificare
administrativă din 14 iunie 1925, lege intrată în vigoare de la 1 ianuarie 1926,
prin care s-a stabilit o organizare administrativă unitară la nivelul întregului
regat.

Importanța Marii Uniri.

Unirea deplină s-a realizat prin unificarea administrativă și politică.La 1
decembrie 1918 s-au pus bazele statului național român prin unirea provinciilor
românești aflate sub dominație strîină, motiv pentru care este și Ziua Națională a
României.
Noua Românie se deosebea fundamental de cea existentă înainte de 1914,
crescuse în primul rând ca întindere, ajungând prin înglobarea Transilvaniei,
Banatului, Basarabiei, Bucovinei de la 137000 km la 295.049 km. Din punct de
vedere demografic, vechea unitate etnică era înlocuită cu o situație nouă, în care
românii coexistau și cu un procent însemnat de minorități naționale, conform
statisticii din 1930, România Mare avea o populație de 18.057.028 de locuitori,
din care 71,9% erau români. După 1918 România și-a pierdut caracterul de țară
de imigrație, numărul celor care plecau definitiv depășindu-l acum pe al celor
care veneau să se stabilească. Din punct de vedere social, absorbirea noilor
provincii nu a modificat în chip substanțial structura populației, în 1930
populația rurală reprezenta 78,9%, iar cea urbană 20,1%.
Reformele din anii 1917-1923au schimbat în chip radical vechile structuri
sociale și politice, dând naștere din punct de vedere instituțional, unei Românii
noi. În 1917 regele Ferdinand I a semnat decretul privind reforma agrară și pe
cel referitor la abolirea sistemului electoral cenzitar și introducerea votului
universal. Diferitele prevederi ale reformei agrare s-au legiferat apoi în 1918-
1920, până la votarea definitivă a legii agrare în 1921, care desființa practic
marea proprietate, transformând România într-o țară de mici proprietari. Primele
alegeri organizate pe baza votului universal au avut loc în 1919. Reforma agrară
lichidase puterea economică a marii moșierimi, iar reforma electorală spărgea
monopolul ei politic.