8.8.

Secolul fanariot

La sfârșit de secol XVII și început de secol XVIII, se produc mutații politice

semnificative în țările române. Transilvania intră sub dominația Imperiului
Habsburgic, iar în Moldova și în Țara Românească sultanul renunță la domniile
pământene și instaurează domniile fanariote – în anul 1711, respectiv în anul 1716.
În contextul crizei Imperiului Otoman, Habsburgii și Rusia manifestă
tendințe de expansiune spre sud-estul Europei. Astfel, între 1716 și 1812 au loc cinci
confruntări între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Austria și Rusia, pe de altă parte,
țările române fiind un adevărat teatru de luptă.
Regimul fanariot instaurat în 1711 în Moldova și în 1716 în Ţara Românească a
marcat trecerea într-o nouă etapă de dezvoltare a Țărilor Române.
Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost
numiţi direct de către Sultan, din rândul unor greci din cartierul Fanar al
Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav autonomia Ţărilor
Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege domnitorul şi
nici măcar nu au mai numit domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite
revoltele românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca fanariotă a început în 1711
în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.

Perioada fanariotă s-a caracterizat prin:

domnitorii erau numiți direct de către Poartă, din rândul familiilor grecești din
Fanar, care dețineau importante funcții în ierarhia otomană, numirea domnului direct
de către sultan afectează grav autonomia internă. Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul
de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când ajungeau în funcţie încercau
prin toate mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în
plus, ca să aibă în zilele negre ce vor urma după domnie.
-pentru că aceștia își cumpărau tronul, domnii erau des schimbați de sultan, ceea
ce a făcut ca numărul domnilor fanarioți din Țara Românească să fie de 40, iar în
Moldova de 36. Domnitorii erau schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede),
unii dintre ei fiind chiar executaţi din ordinul sultanului.
- boierimea se grecizează și crește nejustificat numărul dregătorilor.
- reducerea puterii militare a celor două Țări Române, domnul nu mai avea oaste
proprie, ci numai o gardă personală și mici unități de menținere a ordinii în țară.
- creștere a obligațiilor financiare ale Țării Românești și Moldovei față de
Sublima Poartă, care pe lângă haraci (tribut), plăteau peșcheș, mucarer etc. Toate
acestea au dus la creșterea fiscalității, la diversificarea dărilor și înmulțirea lor, dar și
a obligațiilor în produse, care să aprovizioneze piețele Imperiului Otoman. Majoritatea
locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului
către Imperiul otoman, creşterii birurilor şi taxelor către stat.
-Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea mică nici cea mare
nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală alcătuită din
soldaţi plătiţi numiţi arnăuţi, care erau albanezi.
- în această perioadă nu se poate vorbi de o politică externă proprie a domnitorilor,
- teritoriul țărilor a stat sub semnul cedărilor teritoriale, pe fundalul crizei ce
cuprinsese Imperiul Otoman.
 - corupţia era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată
Perioada fanariotă a avut însă și aspecte pozitive:
- principatele nu sunt transformate în pașalâcuri (provincii otomane),
- în societatea românească pătrund elemente occidentale,
- se înființează primele consulate, la București și Iași,
- există o deschidere spre cultură și reforme din partea unor domni fanarioți.
- boierii români se organizează în partida națională, care între 1716 – 1821
redactează aproximativ 40 de memorii adresate Constantinopolului, Parisului sau
Vienei, prin care se solicita înlocuirea domnilor fanarioți și revenirea la domniile
pământene.
Cu toate acestea, atât Țara Românească, cât și Moldova și-au păstrat
individualitatea statală și nu au devenit provincii otomane (pașalâc). Domnitorii
fanarioți au colaborat în Divanul domnesc cu boierii români, s-a păstrat autonomia
Bisericii, administrativă și juridică.
Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au
avut şi o contribuţie importantă la începerea procesului de modernizare în Ţările
Române. Cei mai mulţi dintre ei erau adevăraţi oamenii de cultură, cu studii şi
cunoscători ai mai multor limbi străine. Unii domni fanarioți, influențați de ideile
iluministe și de practicile despoților luminați, vor iniția o serie de reforme cu caracter
social, economic, administrativ, juridic și cultural, în direcția modernizării
principatelor.

Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat El a domnit

alternativ în Ţara Românească şi Moldova şi a făcut în ambele ţări importante reforme
sociale şi administrative: El a făcut mai multe reforme, expuse în proiectul de
Constituție, 1740, publicat într-o revistă din Franța. Printre acestea se numără: reforma
fiscală, reforma administrativă și, mai ales, reforma socială – în Muntenia (1746) și în
Moldova (1749)

 a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate personală.

Pentru că ţăranii nu au primit pământ, majoritatea au rămas să muncească în
continuare pământul boierilor, prestând munci agricole în schimbul loturilor
primite. Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);
 a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până atunci
existau tot felul de impozite şi taxe pe diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit
etc. Cea mai importantă era fumăritul, care era un impozit pe coşul casei (de fapt
pe familie; acolo unde erau mai multe fumuri, era o familie mai mare);
 a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de identitate
pentru locuitori;
 a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o revistă
franceză.

Alexandru Ipsilanti:
-preocupat de cultură, a reorganizat Academia Domnească de la Sfântul Sava.
- a reorganizat sistemul poștal și a încurajat activitatea manufacturilor.
-a contribuit la modernizarea edilitară a Bucureștiului, stabilind o nouă delimitare
teritorială și dispunând construirea unei curți domnești.

Cea mai semnificativă realizare a lui Alexandru Ipsilanti a fost în domeniul justiției,
prin redactarea unui cod de legi, Pravilniceasca condică (1780)=primul cod de legi din
perioada fanariotă, ce va fi aplicat în Țara Românească până în anul 1818.
Contribuții la modernizarea dreptului au avut și alți domni fanarioți: Scarlat
Callimachi, în Moldova, elaborează Codul Callimachi, iar Ioan Caragea, în Țara
Românească, redactează Legiuirea Caragea(1818).

Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor

români şi-a dat seama că societatea românească are nevoie de reforme pentru a-şi
putea continua existenţa. Boierii au început să redacteze proiecte de reformă pe care le-
au înaintat domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi
la începutul secolului al XIX-lea şi Franţei.
Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida naţională deoarece se opunea
domniilor străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în număr
mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte cereau:

 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor

Române în raporturile cu Imperiul otoman, ca în vremea marilor voievozi.
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii
care să limiteze puterea domnitorilor. Au fost chiar şi proiecte care au propus
transformarea ţării în republică.
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

 Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor

Române a fost Imperiul otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică
sau socială. Marii boieri s-au opus reformelor sociale, iar domnitorii,
reformelor care le reduceau puterea politică. Un caz special îl reprezintă
Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după
aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.