Secolul Fanariot

Fanariotismul a reprezentat un sistem social, economic, politic şi cultural

impus de către Poartă în secolul al XVIII-lea. „Fanariotism” provine de la
cartierul Fanar din Constantinopol, de unde erau originari cei mai mulţi dintre
domnitorii ţărilor române în secolul al XVIII-lea. Până la 1774, ei erau
descendenţii unor familii de origine română, albaneză şi grecească: Racoviţă,
Ghica, Mavrocordat, Callimachi. Spre sfârşitul epocii fanariote se constată
preponderenţa grecilor la tronul Principatelor: Ipsilanti, Mavrogheni, Caragea
etc.

O dată cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet

integrate structurilor politice şi militare otomane, încetând să mai desfăşoare o
politică externă proprie. Principala trăsătură a epocii este noul caracter al
regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere politic şi
economic. Domnitorii au devenit funcţionari în cadrul administraţiei sultanului,
având rangul de paşă cu două tuiuri. Erau numiţi sau revocaţi în funcţie de
interesele Porţii şi de sumele de bani puse în joc.

Sistemul obligaţiilor ţărilor române către Imperiul Otoman

Creşte permanent, dar reprezintă doar o mică

Tributul
parte a obligaţiilor ţărilor române către Poartă.
Mucarerul
(mare, o dată
Sumă de bani plătită pentru numirea domnului şi
la trei ani;
apoi pentru reînnoirea domniei.
mic, în
fiecare an)
Daruri pentru sultan şi marele vizir făcute cu
diferite ocazii, mai ales de Bairam. Fiecare domn
Peşcheşurile avea la Poartă un om de încredere care se
folosea de „peşcheşuri pentru obrazuri ştiute”,
când ceva ameninţa pe domnul de la Iaşi sau
Bucureşti.
Mari cantităţi de grâne, vite, cherestea, silistră
Obligaţia de erau trimise la Constantinopol, neplătite sau la un
a aproviziona preţ impus, sub valoarea pieţei. Monopolul
Constantinop otoman asupra comerţului extern românesc;
olul cu grâne; astfel, se cerea ca anumite produse să fie
cererile de vândute cu precădere negustorilor otomani,
furnituri exportul către alte ţări fiind îngăduit după
aprovizionarea otomanilor.
Ierarhia social-politică

Accentuarea dominaţiei otomane a avut o influenţă negativă asupra instituţiilor

ţării, a evoluţiei funcţiilor interne, de la domnie la administraţie. Vechea ierarhie
a boierilor, bazată în principal pe marea proprietate funciară, a fost modificată
prin reforma lui Constantin Mavrocordat, care a stabilit că boieri sunt doar cei
care deţin o funcţie în stat. Urmând modelul otoman, boierimea alcătuia
Divanul cel mare şi instituţia „celor cinci de sus”, protipendada, în care intrau
cinci înalţi dregători: logofătul, vornicul, hatmanul, postelnicul şi aga. Marii
boieri îşi ziceau fraţi şi numai ei purtau barbă. Din cele patru clase ale
boierilor, ultima era cea a mazililor, descendenţi fără dregătorii ai boierimii mici
de la ţară.

Rangurile erau puse în evidenţă de reguli stricte de protocol. De pildă, un boier

din clasa a treia săruta poala anteriului unui boier din clasa întâi. Boierul din
clasa a doua îi săruta doar mâna, iar cei din protipendadă, fiind de acelaşi
rang, se sărutau pe obraz. Domnii fanarioţi au creat noi dregătorii, iar boierilor
fără funcţie le ofereau titluri care nu aveau acoperire în aparatul administrativ.
Caftanul, veşmântul purtat de boieri, a devenit simbolul statutului social şi un
rapid mijloc de îmbogăţire. În acest context, conflictul dintre domnia fanariotă
şi boierimea pământeană sau dintre boierii greci şi cei români a dominat
politica internă. Cele două partide îşi disputau puterea, problema statutului
Principatelor şi relaţiile cu Constantinopolul.

Regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic şi militar al

ţărilor române, dar şi orientalizarea culturii şi civilizaţiei: limba greacă era
folosită în administraţie şi biserică, au fost preluate moravurile, îmbrăcămintea
şi stilul de viaţă de la Constantinopol. Totuşi, după 1774, se răspândesc ideile
şi modul de viaţă occidentale. Cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi, influenţaţi
de ideile iluministe şi de modelele europene ale despoţilor luminaţi, au încercat
să întreprindă în Principate reforme administrative şi sociale şi au contribuit la
alcătuirea unor coduri de legi.

Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele

romano-bizantine, au fost înlocuite la îndemnul lui Alexandru Ipsilanti
(Pravilniceasca condică), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi), Ion Gheorghe
Caragea (Legiuirea Caragea). Izvoarele juridice erau codul civil austriac şi
codul civil al lui Napoleon.

Constantin Mavrocordat

Între anii 1730 şi 1769, domn al Ţării Româneşti de şase ori şi de patru ori în
Moldova datorită priceperii cu care îşi cultiva relaţiile la Poartă. În acest
răstimp a înfăptuit mai multe reforme. A desfiinţat rumânia în Ţara
Românească, reglementând regimul zilelor de clacă. Reforma fiscală pe care
a întreprins-o a însemnat introducerea principiului generalităţilor la impozite,
iar reforma administrativă şi judecătorească a adus unele inovaţii
semnificative: sistemul funcţionarilor plătiţi, instanţe de judecată în fiecare
judeţ şi limitarea autorităţii clerului asupra mirenilor în chestiunile de judecată.

Alexandru Ipsilanti

Domn al Ţării Româneşti în două rânduri, 1774-1782, 1796-1797, şi al

Moldovei în anii 1786-1788. Fiind un om învăţat, cu studii de matematică şi
filozofie, s-a preocupat de învăţământ, reorganizând Academia Domnească de
la Sf. Sava şi înfiinţând o şcoală de preoţi şi un orfelinat. S-a îngrijit, de
asemenea, de starea edilitară a Bucureştiului, căruia i-a stabilit o nouă
delimitare administrativă. În vremea sa au apărut primele cişmele din oraş şi a
început ridicarea unei curţi domneşti. Tot din iniţiativa sa, s-au organizat
sistemul poştelor, manufacturile de hârtie. Cea mai importantă realizare a sa
este Pravilniceasca condică, un cod de legi care a contribuit la reorganizarea
justiţiei.

Criza orientală şi revenirea domnilor pământeni

Începutul secolului al XIX-lea a cunoscut o activare a spiritului revoluţionar

european. În contextul crizei Imperiului Otoman, al mişcărilor de eliberare din
Balcani şi al creşterii dominaţiei Rusiei în zonă, Principatele au iniţiat o acţiune
politică având ca scop promovarea programului lor naţional.
Marii boieri pământeni din Ţara Românească, inspiraţi de principiile iluministe
şi de ideile naţionale moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să
redea Principatelor vechile privilegii încălcate de otomani şi fanarioţi.

Tudor Vladirnirescu, fost comandant de panduri şi sudit al Rusiei, a fost ales

de Comitetul de Oblăduire - organism politic provizoriu desemnat să
înlocuiască domnitorul - să „ridice norodul cu arme şi să urmeze precum este
povăţuit”, pentru ca „să se facă folos neamului creştinesc şi patriei noastre”.
Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată între ianuarie - mai
1821, avea un caracter moderat, reflectat şi de documentele programatice,
care însă conţineau idei iluministe. Acţiunea românească s-a desfăşurat în
strânsă legătură cu Eteria şi în acest scop Tudor a încheiat un legământ cu
Iordache şi Farmache, căpeteniile eteriste; înţelegerea avea ca scop lupta
împotriva dominaţiei otomane.

La chemarea lui Tudor au răspuns pandurii, care alcătuiau nucleul militar al

mişcării, ţăranii şi mica boierime. Ei au format „Adunarea norodului”, organism
politic şi militar, constituită după modelul Adunării naţionale din timpul
insurecţiei sârbeşti, amândouă inspirate de Adunarea Naţională a Revoluţiei
franceze. Adunarea a împărţit puterea politică cu vechea administraţie,
controlată de boierii din Comitetul de oblăduire. După sosirea lui Alexandru
Ipsilanti, conducătorul mişcării eteriste, în Principate şi după tratativele cu
Tudor, administraţia locală a fost împărţită între Tudor şi Eterie, prin mijlocirea
Comitetului de Oblăduire.

Actele elaborate în perioada în care a condus ţara ca reprezentant al

„vremelnicei ocârmuiri” reflectă contradicţiile politice şi militare. Cererile
norodului românesc, concepute ca un act fundamental pe care trebuia să jure
domnii Principatelor, conţineau principii moderne - numirea în funcţii după
merit, libertatea comerţului, armată naţională, desfiinţarea vămilor interne -,
dar prevedeau şi menţinerea domnilor fanarioţi.

După 20 martie, Tudor a înlocuit discursul social-politic cu unul patriotic şi

naţional, necesar unirii tuturor forţelor pentru recâştigarea „drepturilor ţării”.
Evenimentele au luat o direcţie neaşteptată: revolta grecilor şi cea a românilor
au fost dezavuate public de consulul rus de la Bucureşti şi apoi chiar de ţarul
Alexandru I, membru al Sfintei Alianţe, dar care, în acelaşi timp, le susţinea din
umbră.

Tratativele iniţiate cu otomanii şi descoperirea acestora de către eterişti au

însemnat sfârşitul lui Tudor. Părăsit de căpitanii săi, Tudor a fost judecat şi
condamnat de Eterie pentru trădare, în conformitate cu legământul încheiat.
Dar anul 1821 a provocat sfârşitul regimului fanariot în Principate, în 1822
domniile fanariote au fost înlocuite cu cele pământene.