Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Tema și viziunea despre lume într-o operă a lui Ioan Slavici

Ioan Slavici este un autor reprezentantiv al epocii marilor clasici, fiind, de aseme-nea, asociat
realismului poporan. Departe de a fi o reprezentare idealizată a universu-lui rural, proza sa
transpune realitatea într-o manieră eminamente obiectivă, demistifi-catoare. Semnificativ în acest
sens este volumul „Novele din popor”, prin intermediul său realizându-se o viziune monografică
asupra satului ardelean din a doua jumătate a secolului XIX. Opera „Moara cu noroc” ilustrează
consecințele nefaste ale dorinței de înavuțire asupra ființei umane, autorul însuși spunând despre
goana după avere că „zdruncină tihna sufletească, amărăște viața omului și, în cele din urmă, duce
la pierzanie”. Specific curentului realist în care este încadrată, lucrarea pune în lumină o viziune
critică asupra societății pe care o descrie, surprinzând efectul nociv pe care îl are un mediu asupra
caracterului unui individ.

În ceea ce privește problematica operei, aceasta se dezvoltă pe trei direcții. Astfel, orientarea spre
psihologic este dat de evidențierea scindării interioare a lui Ghiță ce oscilează permanent între
dorința de a rămâne om cinstit și nevoia din ce în ce mai acută de a se îmbogăți, chiar și prin
mijloace necinstite, alături de Lică Sămădăul. Interesul pentru social este pus în lumină prin
ilustrarea dorinței protagonistului de a-și depăși condiția socială, umilă, prestabilită, iar caracterul
moral al lucrării este pus în lumină de aducerea în prim plan a traseului regresiv al persoanei de la
onestitate la imoralitate, având drept consecință dezumanizarea. Un episod din care reiese
specificul  temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică, ce are loc în capitolul V. Când
Lică își face apariția la Moară, însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre
și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său
condițiile. Naratorul notează: „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind
fiecare că și-a găsit omul.” Încă din această scenă-cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se
angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică, primul
dintr-o serie lungă de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică, după plecarea lui Ghiță,
anticipează consecințele episodului care marchează începutul procesului de corupere sub influența
banilor. De asemenea, este relevantă scena depoziției și a judecății, moment în care Ghiță
mărturisește strâmb, ceea ce îi reliefează dependența de porcar, deoarece hangiul credea că, odată
scăpat Sămădăul, va fi și el salvat. Totodată, aici se demontează mecanismul faptelor dirijate de
mintea diabolică a unui om: Lică a jefuit, a ucis și și-a creat un alibi atât de puternic, încât, sub
pavăza lui, mai poate comite, nepedepsit, o altă crimă. El reușește, în același timp, să-și inculpe
colaboratorii direcți și să-l treacă sub bănuială pe Ghiță, luând, pentru acesta, forma umană a
destinului nefast.
 Important pentru viziunea moralizatoare a prozatorului este titlul, element paratextual ce
identifică o creație, un motiv anticipativ cu valențe simbolice ce avertizează cititorul asupra
spațiului diegetic. În scrierea lui Ioan Slavici, „Moara cu noroc”, este o antifrază, întrucât hanul
nu aduce noroc așa cum se așteaptă lectorul, ci, dimpotrivă, are o influență nefastă asupra
destinului personajelor. Acestuia i se adaugă perspectiva narativă heterodiegetică și naratorul
extradiegetic, omniscient și creditabil, vocea sa fiind obiectivă, impersonală, fără a trăda vreo
atitudine explicită față de acțiune sau personaje, dar surprinzând gesturile și gândurile
protagonistului, toate ilustrând starea de nesiguranță, de teamă și suspiciune și marcând, în acest
fel, transformarea –„nu mai zâmbea ca înainte”; „își pierdea lesne cumpătul”. În ceea ce privește
cronotopul, acesta este bine delimitat spre a susține caracterul realist al operei, verosimilitatea
faptelor și veridicitatea întâmplărilor, creând impresia de viață trăită. Astfel, diegeza se
desfășoară pe parcursul unui an, între două sărbători religioase, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, în perioada pătrunderii relațiilor capitaliste în zona rurală, tradițională, fapt ce
determină mutații fundamentale la nivel social și psihologic. Spațiul general îl constituie
Ardealul identificat prin toponimele Ardeal, Ineu, Oradea, dar majoritatea întâmplărilor se petrec
la han.

Scriitor moralist, Ioan Slavici s-a inspirat din viața poporului sau, din felul de a fi si de a
gândi al țăranului roman, iar „Moara cu noroc” creionează existența rurală într-o perioadă în care în
care banul devine „zeul suprem la care se închină toți” (H. de Balzac) și determină angrenarea în
lupte acerbe care sfidează dreptatea, onestitatea, adevărul. Astfel, viziunea realistă asupra lumii este
probată de caracterul monografic dat de varietatea mediilor sociale surprinse, respectiv cizmarul,
hangiul, porcarul, administrația, justiția. Ghiță e la început cizmar, meserie care, deși necesită
îndemânare nu aduce satisfacții financiare pentru că mediul în care trăiește Ghiță este, la rândul
său, sărac și nu-și permite mai mult decât strictul necesar. De aceea, Ghiță nu putea câștiga prea
mult cu îndemânarea căci oamenii purtau pantofii doar duminica, la biserică, acesta fiind motivul
să plece la moară. Pe de altă parte, porcarul are o meserie care aduce profit, dar este înjositoare și
murdară și ajunge uneori până la corupție și furt, devenind una murdară nu doar prin faptul ca
oamenii care o practică sfârșesc uneori în noroi, dar și prin felul în care ei privesc oportunitățile în
viață.

De asemenea, tipic unei nuvele realiste, se identifică punerea în lumină a unor conflicte
puternice, între care se remarcă cel central, interior, al lui Ghiță. Astfel, o tehnică des întâlnită în
literatura realistă, prin care se ilustrează stările interioare antagonice subsumate conflictului de
conștiință, este introspecția, realizată cu ajutorul monologului interior contradictoriu: „Ei, ce să-mi
fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?” Odată instaurat traseul regresiv, cârciumarul
întoarce spatele onestității, ba chiar își dezvăluie din ce în ce mai mult firea slabă, fiind incapabil să-
și asume propriile fapte pe care le atribuie unui destin nemilos, implacabil. În plus, în caracterizarea
personajelor, este utilizată o tehnică specifică realismului, a descrierii cu funcție simbolică.
Aspectul exterior al Sămădăului, acesta îl arată drept o prezență impunătoare, aspră –„un om ca de
36 de ani, înalt, uscățiv și supt la față”, în timp ce „ochii mici” denotă răutate, culoarea lor „verde”
trimițând la viclenie. „Sprâncenele dese și împreunate la mijloc” sugerează atât putere și fire
pasională, însă, în ceea ce privește vestimentația porcarului –„ cămașă subțire și albă ca floricelele”,
aceasta trădează intenția eroului de a-și depăși condiția umilă, prestabilită, evidențiind orgoliul
excesiv și ambiția, trăsături de caracter dominante.

Prin urmare, opera scriitorului ardelean evidențiază o lume complexă, căreia normele morale îi
dau sensul, iar „Moara cu noroc” rămâne un text reprezentativ atât pentru viziunea despre lume a
autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru a crea
iluzia de viață trăită, Ioan Slavici construiește, prin Ghiță, un personaj sfâșiat de porniri
contradictorii, iar drama eroului, „analizată magistral” (George Călinescu), conferă nuvelei
caracterul de proză de analiză psihologică.