Moara cu noroc

de Ioan Slavici
-tema si viziunea despre lume/particularități nuvelă-

Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul
literar „Junimea” în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca
Caragiale și Ion Creangă.
Încă de la început acesta se îndreaptă spre o literatură care să înfățișeze lumea reală, cu
autenticitate și sinceritate. Observând cu atenție universul uman, scriitorul extrage judecăți
morale și îi clasifică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității. Considerat de către
Nicolae Iorga „fondatorul realismului popular” în cultura română, Slavici aparține curentului
care își propune să reflecte în mod veridic viața poporului și reliefarea specificului național, a
trăirilor propriului spirit și sensibilității românești.
Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este societatea transilvăneană,
consemnând ca intr-o monografie locuri, oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru
nuvelist cadrul în care se desfășoară întâmplările, conflictele, în care se întâlnesc oamenii,
oameni care acționează în numele unor principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc
după cum se situează la polul pozitiv sau negativ al acestor principii.
„Moara cu noroc”, operă publicată în volumul de debut „Novele din popor” în anul 1881
este, datorită trăsăturilor sale definitorii, o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului
epic în proză de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat.
Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe
definirea personajului principal decât pe acțiune. Cu toate acestea, opera este scrisă într-o
manieră realistă, de factură psihologică, conferind titlul de „nuvela realist-psihologică”.
Conflictele sunt atât interioare, cât și exterioare (între personaje), cu o descriere detaliată,
reprezentată de tipuri umane, ale căror acțiuni sunt relatate de către un narator omniscient-
omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter moralizator.
Perspectiva narativă este obiectivă, autorul fiind heterodiegetic, iar focalizarea zero.
Titlul prezintă spațiul desfășurării evenimentelor ce stârnește râsul și conturează ironia,
deoarece moara aduce, la final, ghinion personajelor. Astfel cronotopul este alcătuit din indici
spațio-temporali. Descrierea locului este una detaliată, moara se află în vale, într-un spațiu în
care pătrunde intrusul Ghiță.
Simbolistica locurilor este una rea : „cinci cruci stau înaintea morii”. Acestea sugerează
destinele personajelor: două din piatră (destinul bătrânei și al copiilor) și trei din lemn (caracterul
maleabil al celor trei personaje care sfârșesc tragic). Nici răscrucea de drumuri nu prevestește
binele: în mentalitatea populară, aceasta marchează obstacolul ce intervine de-a lungul unui
drum drept. In plus timpul este unul calitativ, evenimentele desfășurandu-se între două sărbători :
Sfântul Gheorghe și Paști.
Tema o constituie consecințele nefaste pe care lacomia/dorința de înavuțire le are asupra
individului, hotărându-i destinul, pe măsura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale
sufletului omenesc. Indicii spațio-temporali conferă scrierii caracterul verosimil: Sf. Gheorghe,
Paști, Ineu, Oradea Mare, Arad.
Cele 17 capitole se află în ordinea cronologică a desfășurării acțiunii și sunt integrate de
cuvintele rostite de bătrâna la începutul și la finalul operei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia
sa,căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, ”simțeam eu că nu are
să iasă bine; dar așa le-a fost data.”. Acestea reprezintă simetria dintre prolog (ce
avertizează) și epilog (ce concluzionează).
Conflictul social și psihologic se desfășoară între aceste două norme etice, reliefând un destin
tragic previzibil.
În încercarea de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță intră într-o relație tensionată cu
Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul interior, psihologic.
Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferentă în
fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe: ” Așa
m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea!? ” Oscilând
între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile
concrete, pentru indecizia de a separa cu hotărâre binele de rău.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică.
Când Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică,
hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la
rândul său condițiile: „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind
fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care
se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică ,
primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță
anticipează turnura evenimentelor.
Realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor care
întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna
soacră reprezintă omul înțelept care deschide și închide nuvela (prolog+epilog) și prin
intermediul căreia grăiește însuși autorul. Ghiță, tipul arivistului, este dezumanizat de mirajul
banilor, Lică este cea mai puternică plăsmuire a răului din literatura noastră, având
capacitatea de a disimula, de a-i manipula pe ceilalți, de a intui psihologia tuturor, Ana este
femeia supusă, „ prea tânără,prea așezată”, ce evolueaza pe parcursul nuvelei, descoperindu-se
pe sine.
Viziunea despre lume a scriitorului este vizibilă în modul de construcţie a
personajului său, întrucât Slavici, fidel crezului său realist, consideră că personajele autentice se
află în continuă transformare, ele având atât calităţi, cât și defecte, asemenea oamenilor din
realitatea zilnică. De aceea, la început, Ghiţă era un bărbat muncitor, onest și iubitor în relaţia cu
familia sa. Iniţial, dorinţa de îmbogăţire este firească, ea nedepăṣind limitele normalului. Apariţia
Sămădăului determină dezumanizarea gradată a protagonistului, acesta devenind slab, laș,
lipsit de demnitate.
Un episode semnificativ este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea
morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat
fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității. Lică este
cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor,
capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte
ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și
face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.
Viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de
compoziție ale textului narativ. Discursul epic al nuvelei dezvoltă, inițial, un conflict exterior,
între mentalitatea tradițională, bazată pe valori morale căreia îi dă glas bătrâna soacra a lui Ghiță
și mentalitatea capitalistă, fundamentată pe valori de schimb, în care puterea supremă este banul.
Acest conflict exterior este doar pe textul pentru un conflict interior, pe care îl dezvoltă textul,
trăsătură specifică prozei de analiză psihologică. Așa cum se prefigurează încă din titlu, firul
narativ al nuvelei urmărește măcinarea, până la dispariția conștiinței protagonistului al cărui
suflet este scindat între două chemari lăuntrice: ce a moralității și cea a banului. Descrierea
detaliată a portretului lui Lică reprezintă o altă caracteristică a nuvelei realist psihologică. Astfel,
acesta este construit printr-un amalgam de însușiri. În ciuda faptelor sale, el nu apare ca ființă
diabolică fără putința evoluției, ci este prezentat în contexte de profundă umanitate: „Lică era un
om ca de 36 de ani, înalt, uscățiv și supt la fata, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu
sprâncenele dese și împreunate la mijloc.Lica era porcar, însă din cei ce poartă cămașă subțire
și albă ca floricelele(...).”
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici rămâne reprezentativă atât pentru viziunea despre lume
a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al 19-lea. „Tăranii
lui Slavici, observați fără cea mai mică părtinire, după metoda de mai târziu a lui Rebreanu,
sunt egoiști, avari, îndărătnici, dușmănoși și totodată iertători și buni, adică cu acel amestec de
bine și de rău ce se află la oamenii adevărați.” (George Călinescu)