Moara cu noroc

-Ioan Slavici
Caracterizare personaj-Ghiță

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții
realismului clasic. În scrierile lui se reflectă mai ales lumea satului transilvănean. Este un
univers dominat de norme patriarhale, în care echilibrul este asigurat de elementele de
tradiție. Ieșirea din normă produce dezechilibru și atrage după sine sancțiunea. Morala
religioasă este convertită într-o etică a raporturilor interumane și devine principiul de
funcționare a acestei lumi.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, de factură psihologica.
Publicată în 1881, în volumul „Novele din popor”, „Moara cu noroc” devine una dintre
scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra vieșii în general și asupra lumii
satului în particular. „Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict
interior, prin modalitățile de caracterizare a personajului și de investigare psihologică.
În nuvela psihologică, accentul cade aspra complexității personajului, asupra
transformărilor interioare ale conștiinței sale și asupra tensiunilor sifletești trăite de acesta.
Lumea din afară este generatoarea mișcărilor de conștiință, în ea se reflectă, sub forma
acțiunilor concrete, conflictele interioare ale personajului, dar nu își modifică principiile
fundamentale de funcționare în urma acestor transformări. Ghiță, personajul principal al
nuvelei, decide să renunțe la stadiul de cizmar în favoarea celui de cârciumar. Ia în arendă
un han frecventat, însă asocierea cu Lică Sămădăul, șeful procarilor și al turmelor de porci
din împrejurimi, dorinșa de a se îmbogăți cât mai repede, indiferent de mijloace, îl vor
transforma într-o victimă a propriilor sale aspirații.
Caracterizarea personajului se realizează prin tehnica investigației psihologice.
Autoanaliza, monologul interior de factură tradițională și acela realizat în stil indirect liber,
scenele dialogate, însoțite de notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii sunt principalele
modalități de caracterizare prin care se urmărește evoluția personajului în planul conștiinței.
,,Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din perspectivă socială, nuvela
prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină
hangiu) și de a asigura familiei sale un trai mai bun; din perspectivă moralizatoare, nuvela
pune în lumină consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani; din perspectivă psihologică,
nuvela evidenţiază conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică,
își pierde treptat încrederea în sine și în familie. Epilogul prezintă consumarea destinului,
sub semnul căruia este pusă întreaga acţiune. Ca scriitor moralist, Slavici va pedepsi orice
abatere a individului de la norma morală: îmbogăţirea prin mijloace necinstite va antrena
drama celui nechibzuit, pătimaş.
 Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Acesta suportă o dublă interpretare: pe de-o
parte, numele unui han construit pe locul unei mori, având conotația unui spațiu aflat sub
influența forțelor nefaste. Este indusă astfel ideea unui loc diabolizat de moara părăsită. Pe
de altă parte, este o sintagmă folosită în sens contrar adevăratului înțeles, pentru că locul
acesta nu va aduce noroc nimănui. Ambele interpretări valideaza titlul ca motiv anticipativ.
Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a, de
către un narator omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului şi cel al
personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă
a naratorului, se face uz de tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale
bătrânei, din incipitul și din finalul nuvelei. Vocea naratorului se doreşte egală, uniformă,
fără inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită faţă de întâmplările relatate, indiferent
de natura lor.
Fiind o nuvelă psihologică, în ,,Moara cu noroc” este vizibil conflictul moral interior al
protagoniștilor. Personajul principal oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și dorința
de a se îmbogăți alături de Lică. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, în
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Stilul nuvelei este sobru și concis. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică
aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, limbajul popular, precum şi numeroase
elemente de oralitate.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor care
par să aibă un destin prestabilit. Acestea nu sunt doar întruchipări schematice ale unor
trăsături umane, încadrabile în tipologii rigide, ci structuri viabile, veridice, rotunde,
autoconstituindu-se permanent şi dezvăluind toate componentele finţei umane. Din acest
punct de vedere, Slavici se dovedeşte a fi un scriitor fără prejudecăţi estetice, care nu
impune eroilor o comportare rigidă, dictată de considerente exterioare, ci îi lasă să evolueze
liber, după pornirile şi imperativele sufleteşti. Personajele sunt, astfel, rezultatul propriilor
fapte, gânduri şi atitudini, ca şi al condiţiilor sociale ale momentului. Sunt individualităţi
dinamice, care se transformă permanent, chiar dacă nu fac decât să împlineasca un destin.
Accentul, la Slavici, nu este pus pe portretul fizic, ci pe cel interior, moral şi psihologic,
alcătuit de obicei din contraste, din porniri contradictorii.
Eroul este Ghiță, cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj
,,rotund”, care trăiește un proces al dezumanizării, cu frământări și ezitări. Ghiță intră în
relație cu celelalte personaje, care îi nuanțează evoluția. Frământările și transformările sale
sunt urmărite cu atenție și redate de către narator direct sau în stil indirect liber.
Modificările comportamentale și afective ale lui Ghiță sunt observate ușor de Ana
(caracterizare directă din perspectiva altor personaje: ,,sâmțea de câtva timp că bărbatul ei
s-a schimbat”).
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex, sfâşiat
între porniri antagonice. ,,Drama lui Ghiţă e analizată magistral şi dezvăluită treptat’’(G.
Călinescu). Pas cu pas, scriitorul demontează mecanismul său sufletesc şi îl dezvăluie în
toată amploarea sa tragică. Eroul devine, finalmente, la fel ca Ion, personajul din romanul lui
L. Rebreanu, o victimă a societăţii care dispreţuieşte sărăcia , ca şi a imensului său orgoliu.
În dialogul din incipitul nuvelei, dintre soacră și Ghiță, se confruntă două concepții
despre viață: bătrâna este adepta valorilor tradiționale, în timp ce Ghiță dorește
bunăstarea materială. Ghiță, cizmar sărac, dar harnic și cinstit, ia în arendă cârciuma de
la ,,Moara cu noroc”, pentru a câștiga rapid bani, astfel încât să-și deschidă un atelier.
Cârciumarul nu este la început un om slab, dimpotrivă, își asumă responsabilitatea
destinului celorlalți.
Debutul dialogului îi aparţine soacrei şi este o constatare exprimată printr-un verb la
modul conjunctiv cu valoare imperativă: ,,omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit’’. Fraza ascunde viziunea despre lume,
teza morală care validează construcţia rotundă a subiectului. Opinia soacrei impune o
perspectivă tradiţională, generată de o mentalitate conservatoare: omul să fie mulţumit cu
ce i s-a dat şi să nu provoace modificări în destinul său. Vorbele bătrânei anticipează
conflictul: schimbarea provoacă modificări de atitudine care vor fi sancţionate.
Răspunsul lui Ghiţă, autoritar, sugerează statutul personajului într-o familie de tip
tradiţional: bărbatul este cel care ia hotărâri, dar şi cel care îşi asumă responsabilitatea
asigurării traiului familiei. Argumentele sale vizează profesia lipsită de perspective şi care,
implicit, duce la sărăcie, condiţii în care familia ar trăi într-o rutină păguboasă: ,,Vorbă
scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care
umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, îşi duc cizmele în
mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la
mine, amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.’’ Răspunsul dat soacrei îl
situează pe o poziţie opusă acesteia, ca persoană activă, dinamică hotărâtă şi deschisă la
schimbare. În plus, Ghiţă îşi descoperă acum spiritul practic şi puterea de iniţiativă. Replica
soacrei indică statutul acesteia: are rol de sfătuitor, însă nu trece peste deciziile bărbatului:
,,voi faceţi după gândul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă
nu poate fi ca eu să rămân aici’’.
Portretul fizic al lui Ghiţă este aproape absent: este redus la câteva detalii, la început
(,,înalt şi spătos’’), pentru ca, apoi, trăsăturile cârciumarului să reflecte transformările sale
sufleteşti.
Pentru portretul moral al personajului principal, Slavici a folosit mijloace de
investigaţie psihologică precum: scenele dialogate, monologul interior de factură
tradiţională şi acela realizat în stil indirect liber, introspecţia, notaţia gesticii, a mimicii şi a
tonului vocii.
Mijloacele de caracterizare indirectă sunt predominante și diversificate. Naratorul
notează gesturile, replicile, reacțiile personajelor, suprinde relațiile dintre ele, dar și
gândurile acestora. Caracterizarea personajului se face indirect, prin fapte, vorbe, relaţii,
atitudini, dar şi direct, prin monolog interior, în forma autocaracterizării : ,,Ei?! Ce să-mi fac?
Așa m-a lăsat Dumnezeu... ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici
cocoșatul nu este însuși vinovat că are cocoașe în spinare”. În fine, contradicţiile, ezitările
personajului sunt surprinse la nivelul unei psihologii a nuanţelor, ceea ce-i conferă
consistenţă şi veridicitate umană.
Procesul de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie începe din momentul venirii lui Lică
la cârciumă. La început, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la
Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost de doi câini şi îşi angajează încă o slugă. Deşi
înţelege că Lică reprezintă un pericol, Ghiţă nu se poate sustrage tentaţiei câştigului, mai
ales că îşi dă seama de faptul că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul
Sămădăului.
Bun cunoscător de oameni, Lică se foloseşte de obsesia lui Ghiţă pentru bani spre a-l
atrage pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi pentru a-i anula personalitatea. Gesturile şi
gândurile cârciumarului trădează frământările sale sufleteşti, conflictul său interior şi
contribuie la realizarea analizei psihologice. Devine interiorizat, mohorât, violent, se poartă
brutal cu Ana şi cu copiii. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi
că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului
interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se, în felul acesta,
autocaracterizarea: ,,Ei! Ce să-mi fac! Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai tare decât voinţa mea?” Sub pretextul că o voinţă superioară îi ghidează gândurile
şi acţiunile, Ghiţă devine fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi
eşti om cu minte (…). Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine”.
Totuşi, lui Lică nu-i este favorabilă prezenţa unui om pe care nu-l poate controla şi de aceea,
treptat, distruge imaginea de om onest pe care Ghiţă o avea în faţa oamenilor. Astfel,
cârciumarul ajunge să fie implicat în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei şi a unui
copil. La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică.
Axa vieţii morale a personajului este distrusă treptat. Arestul şi judecata îi provoacă
mustrări de conştiinţă. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici
faţă de acesta.
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie
şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îi creează soţiei sale premisele unei
legături cu acesta. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei malefice a
Sămădăului. Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. Din ordinul lui Lică,
Ghiţă este omorât de Răuţ, iar cârciuma este incendiată.
Consider că destinul lui Ghiţă, personajul principal al nuvelei, are un rol moralizator,
potrivit avertismentului rostit de bătrână în prolog. Pus în situaţia de a alege între banii
obţinuţi din afaceri necurate şi liniştea sufletească, Ghiţă este orbit de patima îmbogăţirii şi
se dezumanizează treptat, chiar dacă oscilează şi are momente de regret.
În concluzie, „Moara cu noroc”este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că prezintă
efectele dorinţei de îmbogăţire, frământările personajelor în planul conştiinţei, conflictul
interior. Analiza psihologică detaliază şi susţine o teză morală: înavuţirea cu orice preţ
distruge echilibrul interior şi liniştea familiei.
Prin urmare, Slavici ne oferă o viziune obiectivă, care urmăreşte îndeaproape ritmul
vietii. Este un scriitor care elimină descriptivul, efuziunile lirice, mutând accentul pe
înfăţişarea faptelor, pe prezentarea crudă a realităţii, fără comentarii auctoriale. Fără să
urmărească obţinerea unor efecte stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil
propriu, caracterizat prin sobrietate, oralitate discretă, cu o frază care urmăreşte, în general,
ritmul vorbirii. Slavici e un fin analist, el reuşind să reflecte psihologia personajelor. Efortul
sondării în sufletele personajelor este cu atât mai remarcabil cu cât scriitorul nu renunţă la
naraţiunea obiectivă, la persoana a III-a.
„Moara cu noroc” e o nuvela solidă, cu subiect de roman (G. Calinescu, ,,Istoria
literaturii române de la origini până în prezent’’) care marchează un moment de referinţă în
proza secolului al XIX-lea.